HOTARARE Nr. 0
din 12 octombrie 2006
in Cauza Kaya împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 213 din 29 martie 2007
SECŢIA a III-a
(Cererea nr. 33.970/05)
In Cauza Kaya împotriva Romaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
reunită într-o cameră compusă din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebeiski, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul
V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21
septembrie 2006, pronunţă următoarea hotărare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 33.970/05)
îndreptată împotriva Romaniei,
prin care un cetăţean turc, domnul Saban Kaya (reclamantul),
a sesizat Curtea la data
de 15 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul avocat A.
Irmieş, din Cluj-Napoca. Guvernul roman (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.
3. In 26 octombrie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a
decis să comunice cererea Guvernului roman şi celui turc.
Intemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din
Convenţie, preşedintele Secţiei a III-a a decis că admisibilitatea şi
temeinicia cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
speţei
4. Reclamantul,
cetăţean turc de origine kurdă, s-a născut în 1969 şi locuieşte în prezent în
Turcia.
5. Conform afirmaţiilor
reclamantului, necontestate de Guvern, la data faptelor el locuia în Romania de mai mult de 5 ani. In 2003,
reclamantul s-a căsătorit cu A.-I.P., cetăţeană romancă. O copie a certificatului de căsătorie a fost depusă la dosar.
6. Printr-o ordonanţă din 15
aprilie 2005, procurorul P.C. de la Parchetul de pe langă Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat pe reclamant
„indezirabil" şi i-a interzis şederea pe teritoriul Romaniei pentru o perioadă de 15 ani, pe motiv
că existau „informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura
activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională". Ultimul
paragraf al ordonanţei menţiona că ea trebuia să fie comunicată reclamantului
şi pusă în executare de Autoritatea pentru străini, în virtutea art. 81 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
Romania.
7. Conform documentelor depuse la dosar de către
reclamant, la 19 aprilie 2005 Ministerul de Interne a informat Serviciul Roman de Informaţii, Ministerul Afacerilor
Externe şi poliţia de frontieră că reclamantului i se interzisese şederea.
8. Printr-o scrisoare din 18 aprilie 2005, Ministerul
de Interne a solicitat Autorităţii pentru străini să îndeplinească
formalităţile necesare în vederea transferării reclamantului la centrul special
pentru străini „Tudor Gociu". Cu această ocazie, Ministerul de Interne a
informat Autoritatea pentru străini că reclamantul deţinea un permis de şedere
valabil pană la data de 8
iunie 2005.
9. La 18 aprilie 2005, reclamantul a fost arestat de către agenţi de la poliţia de frontieră şi de la
Autoritatea pentru străini. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal
de către 3 agenţi de la poliţia de frontieră. In aceeaşi zi, reclamantul a fost
condus de către agenţii de poliţie în faţa Autorităţii pentru străini din
Bucureşti. A doua zi, reclamantul a fost expulzat în Turcia.
10. La 19 aprilie 2005, avocatul reclamantului a
sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie administrativă împotriva
Ordonanţei Parchetului din 15 aprilie 2005. El a cerut, de asemenea,
suspendarea executării măsurii. Avocatul reclamantului a evidenţiat faptul că
reclamantul locuia de mult timp în Romania, că era căsătorit cu o cetăţeană romancă şi că nu săvarşise
nicio infracţiune împotriva securităţii statului.
11. Audierea în faţa Curţii de Apel Bucureşti a avut
loc la 20 aprilie 2005. Printr-o sentinţă din aceeaşi zi, Curtea de Apel a
respins contestaţia, cu următoarea motivare:
„Curtea, din analiza ansamblului probator administrat la
dosarul cauzei, precum şi a susţinerilor şi apărărilor
formulate, constată:
In sensul dispoziţiei art. 83 alin. (1) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, «Declararea ca indezirabil constituie o
măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a
desfăşurat, desfăşoară sau există indicii temeinice că intenţionează să
desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau
ordinea publică».
Măsura dispusă de procurorul desemnat de la Parchetul
de pe langă Curtea de Apel
Bucureşti s-a luat la solicitarea Serviciului Roman de Informaţii, adresată cu nr. 001382622
din 15 aprilie 2005, care a constatat că faţă de
dispoziţiile art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 sunt
suficiente indicii temeinice că reclamantul desfăşoară activităţi de natură să
pună în pericol securitatea naţională, fapt pentru care s-au făcut aplicabile
dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, modificată şi completată prin Legea nr.
482/2004.
Faţă de dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, comunicarea datelor şi informaţiilor care
constituie motive ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil
pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile
stabilite şi către destinatarii expres prevăzuţi de actele normative care
reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi
protejarea informaţiilor clasificate, astfel că acestea nu pot fi, sub nicio
formă, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.
Se mai constată de către instanţă că punerea în
executare a ordonanţei atacate s-a realizat sub incidenţa prevederilor art. 93
alin. (1) şi (4) şi ale art. 83 alin. (41) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată şi
completată prin Legea nr. 482/2004, privind introducerea şi scoaterea din
centrul de cazare «Tudor Gociu» (...), îndepărtarea de pe teritoriul Romaniei fiind realizată la data de 19 aprilie
2005.
Avand în vedere cele expuse şi
dată fiind gravitatea abaterilor săvarşite, de natură a pune în pericol siguranţa naţională (...),
Curtea urmează a respinge acţiunea formulată de reclamantul Kaya Saban ca
nefondată."
In temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, această hotărare
este irevocabilă.
II. Dreptul şi practica
interne pertinente
A. Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în Romania (publicată în Monitorul Oficial
al Romaniei, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie
2002)
12. Dispoziţiile
aplicabile sunt următoarele:
Articolul 81
„(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de
părăsire a teritoriului Romaniei
se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale
teritoriale.
(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se
redactează în două exemplare, în limba romană şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
(3) Atunci cand străinul este
prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmanează acestuia, sub semnătură (...)
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se
realizează astfel:
a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la
care străinul a declarat că locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini
şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care
locuieşte străinul."
Articolul 83
„(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură
administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat,
desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare
activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către
procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe langă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru
străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi
siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor
prevăzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată,
în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2)
şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca
indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci
cand declararea străinului ca
indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul
ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de
drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca
indezirabil.
(5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat
indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)."
Articolul 84
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la
cunoştinţă străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile
prevăzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care
constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil
pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile
stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative
care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea
informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio
formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat
indezirabil."
Articolul 85
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi
atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile
lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa
instanţei este definitivă şi irevocabilă.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu
are efect suspensiv de executare a ordonanţei (...)."
Articolul 93
Luarea în custodie publică a străinilor
„(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrangere a libertăţii de mişcare dispusă de
magistrat împotriva străinului care nu a putut fi returnat în termenul prevăzut
de prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi împotriva străinului care a fost
declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea.
........................................................................................................................................................................ .......................................................
(4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi
indezirabili se dispune de către procurorul care a dispus măsura declarării ca
indezirabil, prin ordonanţa prevăzută la art. 83 alin. (3).
........................................................................................................................................................................ ........................................................
(6) Perioada maximă de luare în custodie publică a
străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării nu poate depăşi 6
luni.
(7) Străinii împotriva cărora s-a dispus măsura
returnării pot depune plangere
împotriva măsurii luării în custodie publică, dispusă de procuror în condiţiile
prevăzute la alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti, care este obligată să o
rezolve în termen de 5 zile de la data primirii. Introducerea plangerii nu suspendă executarea măsurii
luării în custodie publică."
B. Decizia nr. 342 din 16
septembrie 2003 a Curţii Constituţionale
13. într-o cauză
similară celei a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
compatibilităţii art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 cu principiile constituţionale de nediscriminare, cele ale dreptului
de acces la un tribunal şi ale dreptului la un proces echitabil. Excepţia de
neconstituţionalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestării
ordonanţei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motiv că
„existau informaţii suficiente şi serioase potrivit cărora el desfăşura
activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională".
14. Curtea Constituţională a considerat că articolul
precitat era conform Constituţiei şi Convenţiei, pentru următoarele motive:
„In cauza de faţă situaţia străinilor declaraţi
indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării
informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini,
ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru
aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce
principiul egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii,
justifică existenţa unor reguli distincte.
Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de
legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce
la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de
decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin.
(3), potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...]
siguranţa naţională».
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie,
consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1),
împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă
calea acţiunii în justiţie.
Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor
art. 123 alin. (2) din Constituţie referitor la independenţa judecătorilor,
deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor
privind siguranţa naţională a Romaniei. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate
cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la
regimul străinilor în Romania, verificand legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în
limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 § 1), precum
şi la cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 şi 10),
invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine că textul legal criticat nu
opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi
apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează
într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărarea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia împotriva
Franţei) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor
nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii
de natură penală, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie»."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie
15. Reclamantul invocă
nelegalitatea detenţiei care a precedat expulzarea sa, cu încălcarea art. 5 § 1
lit. f) din Convenţie, care prevede următoarele:
„Art. 5.1. Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
următoarelor cazuri si potrivit căilor legale:
(...)
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală
a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare."
16. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 cuprinde lista
completă a circumstanţelor în care indivizii pot fi privaţi în mod legal de
libertatea lor, luand în considerare
faptul că aceste circumstanţe implică o interpretare restrictivă, fiind vorba
despre excepţii de la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale (Quinn
împotriva Franţei, Hotărarea din 22 martie 1995,
seria A, nr. 311, p. 17, § 42).
17. In speţă, nimeni nu contestă faptul că reclamantul
a fost deţinut în aşteptarea unei expulzări în sensul art. 5 § 1 lit. f).
Această dispoziţie impune doar ca „o procedură de expulzare (să fie) în
curs"; nu este necesar să se verifice dacă decizia iniţială de expulzare
se justifică sau nu în raport cu legislaţia internă sau cu Convenţia. Din acest
punct de vedere, art. 5 § 1 lit. f) nu prevede aceeaşi protecţie ca art. 5 § 1
lit. c) (Chahal împotriva Marii Britanii, Hotărarea din 15 noiembrie 1996, pp.
1862-3, § 112).
18. Revine totuşi Curţii responsabilitatea de a
verifica dacă detenţia reclamantului a fost „legală" în raport cu această
dispoziţie, ţinand în special
cont de garanţiile pe care le oferă sistemul intern. In privinţa
„legalităţii" unei detenţii, ţinand cont de „căile legale", Convenţia trimite în principal la
obligaţia de respectare a normelor de fond, precum şi a celor de procedură din
legislaţia naţională, dar ea impune în plus conformitatea oricărei privări de
libertate cu scopul art. 5: protecţia individului contra arbitrariului {Dougoz împotriva Greciei, nr.
40.907/98, § 54, CEDO 2001-II).
19. Din acest punct de vedere, Curtea aminteşte că,
impunand ca orice privare de
libertate să fie efectuată „conform căilor legale", art. 5 § 1 prevede în primul
rand ca orice arestare sau
detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern. Totuşi, aceste prevederi nu
se limitează la a trimite la dreptul intern; ele vizează, de asemenea,
calitatea legii; aceasta trebuie să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului,
noţiune inerentă ansamblului articolelor Convenţiei. Această calitate implică
faptul că o lege naţională care autorizează o privare de libertate trebuie să
fie suficient de accesibilă şi precisă pentru a se evita orice pericol de
arbitrariu (Amuur împotriva Franţei, Hotărarea
din 25 iunie 1996, Culegere de hotărari si decizii 1996-III, p. 850, § 50).
20. Curtea observă că, în speţă, plasarea
reclamantului în centrul special avea o bază în dreptul intern: art. 93 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, potrivit căruia o persoană
poate fi luată în custodie publică, în aşteptarea expulzării sale, dacă a fost
declarată indezirabilă sau dacă ea a făcut obiectul unei proceduri de
expulzare. Art. 93 prevede, de asemenea, durata şi modalităţile detenţiei.
Or, în ceea ce priveşte detenţia reclamantului între 18
şi 19 aprilie 2005, Curtea relevă că baza legală a acestei privări de libertate este Ordonanţa din
15 aprilie 2005 a Parchetului de pe langă Tribunalul Bucureşti, care se întemeiază pe Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, citată mai sus.
21. Curtea reaminteşte că rolul său nu este acela de a
examina in abstracto legislaţia
şi practica interne aplicabile în această cauză, ci acela de a aprecia dacă
modul în care ele au afectat reclamantul încalcă prevederile Convenţiei [a se
vedea, mutatis mutandis, Padovani împotriva Italiei,
Hotărarea din 26 februarie 1993, seria A, nr. 257-B, p. 20, § 24, şi Bellerin Lagares împotriva Spaniei (decizie),
nr. 31.548/02, 4 noiembrie 2003]. Or, detenţia, în speţă, nu a durat decat o zi, un interval de timp pe care Curtea
nu îl consideră nerezonabil.
In plus, conform art. 93 citat mai sus, reclamantul
avea posibilitatea contestării măsurii luării sale în custodie publică.
22. In lumina criteriilor degajate din jurisprudenţă
şi ţinand cont de ansamblul
circumstanţelor speţei, Curtea apreciază că durata detenţiei, de numai o zi,
este rezonabilă.
Prin urmare, această parte a cererii este în mod
evident nefondată, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie respinsă în
conformitate cu art. 35 § 4.
II. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 6 § 1 din
Convenţie
23. Reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la
un proces echitabil cu ocazia procedurii care s-a derulat în faţa Curţii de
Apel Bucureşti, care s-a finalizat prin Hotărarea din
20 aprilie 2005.
24. Curtea aminteşte că deciziile referitoare la
îndepărtarea străinilor, cum a fost cazul în speţă cu privire la Hotărarea din 20 aprilie 2005 a Curţii de Apel
Bucureşti, nu implică contestarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil
şi nici nu se referă la temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul
art. 6 § 1 din Convenţie [Maaouia împotriva Franţei (MC), nr. 39.652/98, § 40, CEDO 2000-X].
Astfel, Curtea apreciază că această parte a cererii
este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă în conformitate cu
art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la
pretinsa încălcare a art. 16 din Convenţie şi a art. 4 din Protocolul nr. 4
25. Fără a-şi susţine
afirmaţiile, reclamantul invocă o violare a art. 16 din Convenţie şi a art. 4
din Protocolul nr. 4.
26. Curtea observă că aceste capete de cerere nu sunt
susţinute. Prin urmare, ele sunt în mod evident nefondate şi trebuie respinse
în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 8 din
Convenţie
27. Reclamantul invocă faptul că măsura de expulzare,
precum şi interdicţia de şedere pe o durată de 15 ani pronunţate împotriva sa
aduc atingere dreptului său la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 8
din Convenţie, astfel redactat:
„Art. 8.1. Orice persoană are dreptul la respectarea
vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept decat
în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora."
A. Asupra admisibilităţii
28. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Ea relevă că, de altfel, acesta nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Este necesar deci să fie declarat admisibil.
B. Pe fond
1. Cu privire la existenţa
unei ingerinţe
29. Guvernul nu contestă existenţa unei vieţi private
şi familiale a reclamantului în Romania înainte de expulzarea lui, dar susţine că această măsură,
precum şi interdicţia de şedere nu au constituit o ingerinţă în viaţa sa
privată şi familială. In această privinţă, arată că reclamantul nu avea drept
de şedere permanentă în Romania, ci locuia pe baza unei
vize valabile pană la 8 iunie 2005, care putea fi
reînnoită. Mai mult, subliniază că soţia reclamantului putea să meargă în
Turcia pentru a continua viaţa familială, după expulzare. Guvernul susţine că
reclamantul, care se găsea în Romania de numai 5 ani, nu şi-a petrecut „cea mai mare parte a
existenţei" sale pe teritoriul acestei ţări. In sfarşit, consideră că nu a existat nicio ingerinţă în viaţa sa privată
şi familială.
30. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului. El
afirmă că soţiei sale i-a fost imposibil să se mute în Turcia, ţinand cont de religia sa. El contestă
accesibilitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, precum şi
scopul măsurii de expulzare, luată în conformitate cu ordonanţa menţionată. In
final, el invocă absenţa oricărei probe care ar putea indica periculozitatea sa
pentru siguranţa naţională.
31. Curtea constată că realitatea unei vieţi private
şi familiale a reclamantului în Romania anterior expulzării sale nu este contestată.
32. într-o cauză similară, Curtea a reţinut că
integrarea reclamantului în societatea romanească şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie erau
incontestabile şi că interdicţia de a se afla pe teritoriul romanesc a pus capăt acelei integrări şi a
generat o perturbare radicală a vieţii sale private si familiale (Lupsa împotriva Romaniei, nr.
10.337/04, §§ 24-27, 8 iunie 2006).
33. In speţă, reclamantul a intrat în Romania în anul 2000, unde a locuit de atunci
în mod regulat şi şi-a întemeiat o familie cu o cetăţeană romancă.
34. Astfel, Curtea consideră că a existat o
ingerinţă în viaţa sa privată şi familială.
2. Cu privire la
justificarea ingerinţei
35. O astfel de ingerinţă încalcă Convenţia, dacă nu
respectă exigenţele § 2 al art. 8. Astfel, trebuie analizat dacă ea era
„prevăzută de lege", dacă avea la bază unul sau mai multe scopuri legitime
în raport cu paragraful menţionat şi dacă era „necesară într-o societate
democratică".
36. Guvernul invocă faptul că măsura litigioasă este
în conformitate cu criteriile § 2 al art. 8. El evidenţiază faptul că măsura
era prevăzută de lege, mai exact de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, şi că se îndeplineşte astfel condiţia accesibilităţii. In
ceea ce priveşte condiţia previzibilităţii, Guvernul apreciază că este, de
asemenea, îndeplinită, din moment ce art. 83 din ordonanţa mai sus menţionată
prevede că interdicţia de a se afla pe teritoriul romanesc nu poate fi impusă decat în cazuri
strict enumerate, atunci cand se cunoaşte că un străin
desfăşoară, a desfăşurat ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de
natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.
37. Guvernul afirmă că măsura litigioasă urmărea un
scop legitim, şi anume apărarea securităţii naţionale, că era necesară într-o
societate democratică, astfel că se justifica printr-o nevoie socială
imperioasă şi că era proporţională cu scopul legitim urmărit. Pentru a
concluziona cu privire la proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul subliniază că
trebuie să se ţină cont, pe de o parte, de gravitatea faptelor de care
reclamantul era suspectat şi, pe de altă parte, şi de faptul că partenera sa
era liberă să îl viziteze şi eventual să se mute în
Turcia.
38. In Cauza Lupşa
împotriva Romaniei menţionată
anterior, Curtea a statuat că art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 - text legal care a stat la baza expulzării şi a interdicţiei de
şedere a reclamantului - îndeplineşte criteriul accesibilităţii, dar ridică
probleme din punctul de vedere al previzibilităţii.
39. In speţă, ca şi în Cauza Lupşa împotriva Romaniei, mai sus menţionată, printr-o
ordonanţă a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul
romanesc, i s-a interzis
şederea pentru o perioadă de 15 ani şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul
Roman de Informaţii avea
„informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de
natură să pună în pericol securitatea naţională".
40. Curtea constată că nu a
fost iniţiată urmărirea penală împotriva reclamantului pe motiv că ar fi
participat la comiterea vreunei infracţiuni în Romania sau în altă ţară. Exceptand motivul general mai sus menţionat, autorităţile nu au furnizat
reclamantului nicio altă precizare.
41. Curtea aminteşte că orice persoană împotriva
căreia se ia o măsură care are la bază motive de securitate naţională trebuie
să beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului. In special, persoana
trebuie să aibă posibilitatea de a declanşa un control al măsurii litigioase
din partea unui organ independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu
privire la toate problemele de fapt şi de drept relevante, în vederea
stabilirii legalităţii măsurii şi a sancţionării unui eventual abuz din partea
autorităţilor. In faţa unui astfel de organ de control persoana în cauză
trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta
punctul de vedere şi a combate argumentele autorităţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr.
50.963/99, § § 123 şi 124, 20 iunie 2002).
42. La fel ca în Cauza Lupşa
împotriva Romaniei menţionată
anterior (§ 41), Curtea de Apel Bucureşti s-a mărginit la un examen pur formal
al ordonanţei parchetului. In plus, nicio precizare referitoare la faptele de
care era acuzat reclamantul nu a fost furnizată curţii de apel, astfel încat aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile
parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol
pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică.
43. Datorită faptului că reclamantul nu a beneficiat
nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel de un
grad minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor, Curtea a concluzionat
că atingerea adusă vieţii sale private nu era prevăzută de „o lege" care
să răspundă cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis
mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citată
anterior, § 128).
44. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că nu
mai este necesară examinarea plangerii reclamantului pentru a stabili dacă atingerea a urmărit un „scop
legitim" si dacă a fost „necesară într-o societate democratică".
45. In consecinţă, a existat o încălcare a art. 8 din
Convenţie.
V. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7
46. Reclamantul a
denunţat o atingere adusă garanţiilor procedurale în cazul expulzării. El a
invocat art. 1 din Protocolul nr. 7, care prevede următoarele:
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat în temeiul executării unei hotărari luate conform legii şi el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva
expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa
autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de
către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea
drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci cand expulzarea este necesară în interesul
ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională."
A. Cu privire la admisibilitate
47. Curtea constată că
plangerea nu este în mod
evident nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază,
pe de altă parte, că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de
inadmisibilitate, fapt pentru care hotărăşte să o declare admisibilă.
B. Pe fond
48. Guvernul nu
contestă aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite că
reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garanţiile prevăzute de
acest articol. Cu toate acestea, Guvernul consideră că motive de securitate
naţională reclamă măsuri urgente. Astfel, apreciază că expulzarea reclamantului
a fost justificată conform § 2 al art. 1.
49. Guvernul susţine, de asemenea, că reclamantul,
deşi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei
jurisdicţii. Astfel, evidenţiază faptul că reclamantul a fost reprezentat de un
avocat care a putut expune în faţa curţii considerentele care susţineau
neexpulzarea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, Decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).
50. Reclamantul afirmă că nu a fost niciodată
informat asupra motivelor expulzării sale şi reiterează imposibilitatea
avocatului său de a-i asigura apărarea în lipsa oricăror dovezi împotriva sa.
51. Curtea aminteşte că în caz de expulzare, dincolo
de protecţia care le este oferită în special de art. 3 şi 8, coroborate cu art.
13 din Convenţie, străinii beneficiază de garanţii specifice prevăzute de art.
1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis
mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citată
anterior, § 132).
52. Pe de altă parte Curtea relevă faptul că
garanţiile mai sus menţionate nu se aplică decat străinului aflat legal pe teritoriul unui stat care a ratificat
acest protocol [Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (decizie),
nr. 57.575/00, 14 martie 2002, şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva
Italiei (decizie), nr. 57.574/00, 14 martie 2002].
53. In speţă, Curtea constată că nu se contestă faptul
că reclamantul locuia legal pe teritoriul romanesc în momentul expulzării sale. Astfel, deşi a fost expulzat de
urgenţă din motive de securitate naţională, fapt permis de § 1 al art. 1, el
avea dreptul de a se prevala, după expluzarea sa, de garanţiile prevăzute de §
1 (a se vedea raportul explicativ care însoţeşte Protocolul nr. 7).
54. Curtea relevă faptul că prima garanţie acordată
persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decat „în executarea unei decizii luate în
conformitate cu legea".
55. Cuvantul „lege" se
referă la legea naţională, trimiterea la aceasta vizand, conform ansamblului dispoziţiilor Convenţiei, nu numai
existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: impune
accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie
împotriva atingerilor arbitrare ale drepturilor garantate de Convenţie, venind din
partea puterii publice.
56. Curtea reiterează constatarea pe care a făcut-o cu
ocazia examinării capătului de cerere privind art. 8 din Convenţie, şi anume că
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care a reprezentat baza legală
a expulzării reclamantului, nu i-a oferit acestuia garanţii minime împotriva
arbitrariului autorităţilor.
57. In consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a
avut loc în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea, a existat o
violare a art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce legea nu corespunde
cererilor Convenţiei.
58. In orice caz, Curtea
apreciază că autorităţile interne au încălcat garanţiile de care reclamantul
trebuia să beneficieze în virtutea § 1 lit. a) şi b) al acestui articol.
59. In această privinţă, Curtea constată, pe de o
parte, că autorităţile nu au furnizat reclamantului nici cel mai mic indiciu
privind faptele de care este acuzat şi, pe de altă parte, că parchetul nu i-a
comunicat ordonanţa luată împotriva sa decat în ziua singurei audieri în faţa curţii de apel. Pe de altă
parte, Curtea observă că curtea de apel a respins orice
cerere de amanare, împiedicandu-l astfel pe avocatul
reclamantului să studieze ordonanţa mai sus menţionată şi să depună la dosar
documente în sprijinul contestaţiei îndreptate împotriva sa.
60. Amintind că orice dispoziţie a Convenţiei sau a
protocoalelor sale trebuie interpretată astfel încat să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi
iluzorii, Curtea consideră, avand în vedere controlul pur formal realizat de curtea de apel în
această cauză, că reclamantul nu a putut, cu adevărat, să obţină examinarea
cauzei sale din perspectiva motivelor care susţineau neexpulzarea sa.
61. A existat deci o violare a art. 1 din Protocolul
nr. 7.
VI. Cu privire la aplicarea
art. 41 din Convenţie
62. Conform art. 41 din
Convenţie, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei şi a
protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu
permite decat o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă
este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
63. Reclamantul
solicită 500.000 EUR, reprezentand despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin expulzarea sa.
64. Guvernul contestă aceste pretenţii, apreciind că
sunt exorbitante şi nejustificate. In plus, susţine că nu există nicio legătură
directă între încălcările invocate şi prejudiciul pretins. Guvernul face
trimitere la Cauza Beldjoudi împotriva Franţei (Hotărarea din 26 martie 1992, seria A, nr.
234-A, § 86), în care Curtea a apreciat că simpla constatare a încălcării
constituie o reparaţie suficientă în această privinţă. Guvernul aminteşte şi de
cauzele Al-Nashif împotriva Bulgariei, mai sus citată (§ 148), Slivenko împotriva
Letoniei [(MC), nr. 48.321/99, § 167, CEDO 2003-X] şi Mokrani împotriva Franţei (nr. 52.206/99, § 43,
15 iulie 2003), în care Curtea a acordat, cu titlu de daune morale, o sumă mai
mică decat cea solicitată de
reclamant.
65. Curtea apreciază că reclamantul a suferit un
prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate. Avand în vedere ansamblul elementelor de care
dispune şi statuand în
echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea hotărăşte să acorde
reclamantului 10.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
66. Reclamantul nu solicită
restituirea cheltuielilor de judecată.
67. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată decat în condiţiile în care Ie-a cerut. Astfel că, în cauză, Curtea nu
acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobanzi
68. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întarziere echivalente cu rata dobanzii pentru
facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care
se vor adăuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
IN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă cu privire la capetele
de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 şi
inadmisibilă pentru rest;
2. declară că a existat o încălcare a art. 8 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 7;
4. hotărăşte:
a) că statul parat trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la
data la care hotărarea a devenit
definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, 10.000 EUR (zece mii de euro) cu
titlu de daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de
impozit, convertibilă în lei romaneşti noi la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii;
b) că, începand de la data expirării termenului amintit pană la momentul efectuării plăţii, suma va
fi majorată cu o dobandă
simplă, a cărei rată este egală cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca
Centrală Europeană în această perioadă, la care se vor adăuga 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de
acordare a unei reparaţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 12 octombrie 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulamentul Curţii.
John Hedigan,
Preşedinte
Vincent Berger,
grefier