Hotărârea Nr.- din 25.11.2008

Strasbourg(Cererea nr. 36.900/03)DEFINITIVĂ25 februarie 2009Această hotărâre poate suferi modificări de formă.În Cauza Toşcuţă şi alţii împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Eisabeth Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la 4 noiembrie 2008,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 36.900/02 îndreptată împotriva României prin care 7 resortisanţi ai acestui stat, Adrian Toşcuţă, Paul Ion Şerban Toşcuţă, Dănuţ Negulescu, Gheorghe Negulescu şi George Negulescu, precum şi Maria Negulescu şi Sevastiţa Negulescu (reclamanţii), au sesizat Curtea la 5 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia).2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Constantin Muller şi Eduard Gabriel Făgărăşeanu, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan-Horaţiu Radu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. La 23 martie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanţii s-au născut în 1943, 1945, 1956, 1933, 1959, 1922 şi, respectiv, 1945 şi au domiciliul în Bucureşti.A. Originea cauzei5. Prin Decizia administrativă din 18 mai 1992, Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 din Bucureşti (comisia locală) a aprobat cererea parohiei ortodoxe din cartierul Militari din Bucureşti (parohia) pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 9.081 m² situat în cartierul menţionat, în bulevardul Uverturii. La 23 iulie 1992, parohia a fost pusă în posesia terenului.6. Prin Decizia din 12 august 1993, Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991 (comisia municipiului) a anulat Decizia comisiei locale din 18 mai 1992 pe motiv că parohia nu demonstrase dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu şi că Legea nr. 18/1991 nu îi era aplicabilă acesteia.7. La o dată neprecizată, în baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, reclamanţii au depus la comisia locală cereri pentru reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenurilor.8. La 11 martie 1993, comisia locală i-a pus pe P.N. şi pe reclamanţii Gheorghe Negulescu şi Maria Negulescu în posesia a două terenuri în suprafaţă totală de 34.400 m², din care 31.900 m² erau situaţi în extravilan, iar 2.500 m² în intravilan. Cei 2.500 m² făceau parte din terenul de 9.081 m² atribuit anterior parohiei. La 24 august 1993, comisia municipiului le-a acordat un titlu administrativ de proprietate pentru o suprafaţă totală de 34.400 m².9. La 26 ianuarie 1994, comisia locală l-a pus pe T.V. în posesia mai multor terenuri în suprafaţă totală de 14.202 m², din care 5.071 m² în extravilan şi 9.131 m² în intravilan. Un teren de 6.581 m² inclus în suprafaţa de 9.131 m² făcea parte din terenul de 9.081 m² atribuit în 1992 parohiei. La 29 mai 1995, comisia municipiului i-a acordat lui T.V. un titlu administrativ de proprietate pentru o suprafaţă totală de 14.202 m². Reclamanţii Adrian Toşcuţă şi Paul Ion Şerban Toşcuţă sunt moştenitorii lui T.V.B. Acţiunea parohiei împotriva comisiei municipiului în anularea Deciziei din 12 august 199310. La 24 noiembrie 1994, parohia a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva comisiei municipiului în anularea Deciziei din 12 august 1993. Aceasta afirma că terenul în litigiu îi aparţinuse în temeiul unui contract de donaţie din 1888 şi că acesta servise în primul rând ca cimitir înainte de a fi înscris în mod abuziv în patrimoniul cooperativei agricole de producţie în timpul regimului comunist. Reclamanţii nu au fost informaţi asupra existenţei acţiunii menţionate.11. Prin Hotărârea din 2 martie 1995, judecătoria a respins acţiunea. Aceasta a reţinut, în primul rând, faptul că cererea fusese introdusă tardiv şi, în orice caz, aceasta era nefondată în măsura în care parohia nu demonstrase dreptul său de proprietate asupra terenului. Judecătoria a constatat, de asemenea, că parohia întreprinsese demersuri pe lângă autorităţi începând din 1990 în vederea obţinerii unui teren destinat înfiinţării unui cimitir şi că obţinuse unele autorizaţii care se refereau la închirierea terenului, şi nu atribuirea acestuia în proprietate. Instanţa a respins argumentul parohiei, conform căruia aceasta dobândise terenul în litigiu în 1888 printr-o donaţie făcută de o persoană particulară.12. Parohia a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.13. Prin Hotărârea definitivă din 15 decembrie 1995, Tribunalul Bucureşti a admis recursul, a admis acţiunea şi a recunoscut dreptul de proprietate al parohiei asupra terenului în baza unui contract de donaţie din 1888. Acesta a reţinut totodată că, în temeiul autorizaţiilor emise de autorităţi, parohia delimitase terenul şi că 17 persoane fuseseră deja îngropate acolo. Prin Încheierea din 4 aprilie 1996, tribunalul a admis cererea parohiei pentru stabilirea amplasamentului terenului de 9.081 m² în a cărui posesie fusese pusă la 23 iulie 1992.C. Acţiunea parohiei împotriva reclamanţilor în anularea titlurilor de proprietate din 11 martie 1993 şi 29 mai 199514. La 27 mai 1996, parohia a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva comisiei municipiului, împotriva lui P.N. şi a reclamanţilor Adrian Toşcuţă, Paul Ion Şerban Toşcuţă, Maria Negulescu şi Gheorghe Negulescu, solicitând anularea parţială a titlurilor de proprietate din 11 martie 1993 şi 29 mai 1995 în cotele referitoare la terenurile în suprafaţă de 2.500 m² şi, respectiv, 6.581 m² menţionate anterior. Aceasta se baza pe Hotărârea din 15 decembrie 1995, citată anterior, care recunoştea dreptul său de proprietate asupra terenului de 9.081 m² şi solicita să i se emită un titlu de proprietate asupra terenului respectiv.15. Prin Hotărârea din 17 aprilie 2001, judecătoria a respins acţiunea pe motiv că Hotărârea din 15 decembrie 1995 fusese pronunţată într-o acţiune în constatare, că avea un efect declarativ şi că un titlu de proprietate anterior ar trebui să existe în speţă. Parohia nu a făcut dovada unui titlu de proprietate anterior Hotărârii din 15 decembrie 1995. În plus, instanţa a reţinut imposibilitatea comisiei municipiului de a mai emite titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, în măsura în care reclamanţilor li se emiseseră anterior titluri de proprietate asupra aceluiaşi teren şi titlurile respective produseseră efecte juridice.16. Parohia a formulat apel în faţa Tribunalului Bucureşti, argumentând că Hotărârea din 15 decembrie 1995 dobândise autoritate de lucru judecat.17. În urma decesului lui P.N., reclamanţii George Negulescu, Dănuţ Negulescu şi Sevastiţa Negulescu au continuat procedura în calitate de moştenitori.18. La 1 noiembrie 2001, 6 persoane terţe au solicitat să intervină în cauză în susţinerea parohiei. Acestea afirmau că au luat în concesiune, în vederea înmormântării, părţi din terenurile în litigiu. Tribunalul a admis cererea acestora.19. Reclamanţii au solicitat instanţei permisiunea de a depune la dosar înscrisuri noi. Aceştia au solicitat totodată audierea a 2 martori, precum şi o cercetare la faţa locului.20. La 21 februarie 2002, 33 de persoane terţe au solicitat să intervină în cauză în susţinerea reclamanţilor. Cererea acestora se baza pe faptul că, locuind în apropierea terenului în litigiu, se opuneau înfiinţării pe terenul respectiv a unui cimitir care constituia, în opinia lor, o sursă potenţială de contaminare. Instanţa a respins cererea de intervenţie, reţinând că persoanele respective nu făcuseră dovada unui interes actual în raport cu acţiunea introdusă în speţă.21. Tot la 21 februarie 2002, instanţa a admis cererea reclamanţilor pentru depunerea unor înscrisuri noi la dosar şi a decis că se va pronunţa asupra cererii de audiere a martorilor şi de cercetare la faţa locului după examinarea înscrisurilor. La 21 martie 2002, reclamanţii au depus la dosar înscrisurile precizând că nu mai aveau alte documente de prezentat.22. Prin Hotărârea din 11 aprilie 2002, tribunalul a admis apelul parohiei şi a anulat parţial titlurile de proprietate ale reclamanţilor, respectiv în privinţa terenurilor de 2.500 m² şi 6.581 m². Instanţa a ordonat comisiei să emită pe numele parohiei un titlu de proprietate asupra terenului pe care îl indicase în Hotărârea din 15 decembrie 1995. Părţile relevante din hotărâre sunt formulate astfel:În speţă, judecătoria s-a conformat autorităţii de lucru judecat de care beneficiază hotărârea (din 15 decembrie 1995). Având în vedere această hotărâre, este evident că, deşi Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991 era de bună-credinţă (fiind parte la procesul intentat la 24 noiembrie 1994), aceasta nu ar fi putut emite respectivele titluri de proprietate asupra terenurilor în litigiu contrar dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 18/1991 şi art. 35 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 (astfel cum a fost republicată în 1993). Independent de calitatea acestei hotărâri, care include soluţia pronunţată în cadrul plângerii formulate de parohie împotriva deciziei [...] comisiei municipiului [...], este evident că parohia este beneficiarul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Fiind supusă hotărârii în cauză, comisia municipiului a emis cele două titluri de proprietate incluzând cele două parcele din terenul în litigiu contrar legii, ceea ce atrage după sine sancţiunea anulării parţiale a respectivelor titluri, ţinând seama de faptul că dreptul parohiei [...] a fost grav încălcat. Este adevărat că decizia civilă în discuţie nu este opozabilă celorlalţi pârâţi, însă acest aspect nu este relevant în speţă în măsura în care era obligaţia comisiei să ţină seama de existenţa dreptului în litigiu şi era de competenţa acesteia să emită sau nu titlul de proprietate. 23. Reclamanţii au formulat recurs, susţinând că instanţa de apel nu se pronunţase asupra cererii pentru interogarea celor 2 martori şi efectuarea unei cercetări la faţa locului, mijloace de probă pe care le considera esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Aceştia susţineau, de asemenea, că tribunalul pronunţase o hotărâre contrară legii, în măsura în care acesta anulase titlurile lor de proprietate în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o procedură în care ei nu fuseseră părţi. Mai mult, aceştia considerau că parohia nu făcuse dovada unui drept de proprietate anterior Hotărârii din 15 decembrie 1995 şi că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 nu erau aplicabile. Potrivit reclamanţilor, tribunalul încălcase dispoziţiile art. 11 alin. 8 şi art. 21 din Legea nr. 18/1991, astfel cum erau formulate la vremea faptelor.24. Prin Hotărârea definitivă din 7 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul, reţinând că hotărârea pronunţată în apel era fondată. Curtea a hotărât totodată că probele la care reclamanţii făceau referire nu mai erau utile pentru soluţionarea cauzei.25. Prin scrisorile din 19 noiembrie 2004 şi din 6 noiembrie 2006, reclamanţii au comunicat grefei că nu li se acordase un teren în compensaţie şi nicio despăgubire în urma anulării titlurilor lor de proprietate.II. Dreptul intern relevant26. Dispoziţiile relevante în speţă ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 20 februarie 1991, sunt formulate astfel:Art. 11Comisia judeţeană este competentă [...] să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate. Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria [...], în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia data de comisia judeţeană. Plângerea suspendă executarea. [...] Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative din prezenta lege cu privire la dreptul de a obţine titlul de proprietate, la întinderea suprafeţei de teren ce se cuvine şi, dacă este cazul, la exactitatea reducerii acestei suprafeţe, potrivit legii. Art. 21Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale [...] din mediul rural [...] în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri [...]. 27. Conform art. 57 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată la 5 ianuarie 1998, plângerile împotriva hotărârilor comisiei judeţene suspendă executarea.28. Conform art. 35 alin. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, titlul de proprietate se va completa şi elibera după pronunţarea hotărârii judecătoreşti.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 129. Reclamanţii invocă o atingere adusă dreptului lor la proprietate ca urmare a anulării, fără nicio despăgubire, a titlurilor lor de proprietate asupra terenurilor de 2.500 m² şi 6.581 m², fapte care în opinia lor sunt imputabile autorităţilor locale. Aceştia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, redactat astfel:Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. A. Cu privire la admisibilitate30. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.B. Cu privire la fond31. Guvernul admite că reclamanţii obţinuseră recunoaşterea calităţii lor de proprietari prin decizii administrative şi că au fost obligaţi să lase terenul în litigiu în proprietatea parohiei în urma admiterii acţiunii în anulare a titlurilor lor de proprietate. Totuşi, acesta consideră că ingerinţa ce le-a fost cauzată era prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim, respectiv aplicarea corectă a legii, şi că respecta echilibrul just între interesele respective: pe de o parte, interesul parohiei de a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra vechiului amplasament, iar pe de altă parte, interesele reclamanţilor de a beneficia de terenurile lor în temeiul titlurilor de proprietate care le fuseseră emise. Guvernul subliniază şi faptul că anularea titlurilor de proprietate a fost parţială şi că reclamanţii erau în continuare proprietarii terenurilor rămase.32. Reclamanţii consideră că Guvernul nu a justificat deloc faptul că parohiei i-au fost extinse terenurile cu o suprafaţă totală de 9.081 m² şi asta în detrimentul drepturilor lor şi în absenţa unei despăgubiri.33. Curtea observă că reclamanţii deţineau două titluri de proprietate emise în 1993 şi, respectiv, 1995, titluri care au fost anulate cu privire la terenurile de 2.500 m² şi 6.581 m² în urma unei proceduri judiciare soluţionate prin Hotărârea definitivă din 7 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti. În măsura în care capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 nu priveşte decât cele două terenuri, Curtea nu consideră pertinent în speţă argumentul Guvernului conform căruia anularea titlurilor era parţială. Anularea a avut ca efect privarea persoanelor în cauză de bunurile lor, respectiv cele două terenuri menţionate anterior, în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din protocolul adiţional.34. Curtea reaminteşte că o privare de proprietate care intră sub incidenţa acestui articol poate fi justificată doar dacă se demonstrează, în special, că aceasta a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii. Un echilibru just trebuie să fie păstrat între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Interesul de a asigura un astfel de echilibru este inerent întregii convenţii. Curtea aminteşte, de asemenea, că echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul vizat suportă o sarcină specială şi exorbitantă [Brumărescu împotriva României (GC), nr. 28.342/95, pct. 78 şi 79, CEDO 1999-VII].35. În speţă, aceasta observă că titlurile de proprietate ale reclamanţilor au fost anulate pe motiv că, la emiterea acestora, comisia municipiului nu ţinuse seama de Hotărârea din 15 decembrie 1995 a Tribunalului Bucureşti, care recunoscuse parohiei dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu (supra, pct. 22). Hotărârea respectivă era ulterioară datelor titlurilor de proprietate ale reclamanţilor (supra, pct. 8, 9 şi 13). Prin urmare, Curtea se îndoieşte de relevanţa motivelor formulate de instanţele naţionale.36. Mai mult, Hotărârea din 15 decembrie 1995 a fost pronunţată într-o procedură în care reclamanţii nu fuseseră părţi. De altfel, tribunalul a reţinut, în Hotărârea din 11 aprilie 2002, că decizia în cauză nu era opozabilă celorlalţi pârâţi, inclusiv reclamanţii.37. În măsura în care instanţele intenţionau să impute comisiei municipiului faptul că nu a ţinut seama de existenţa unei plângeri împotriva unei decizii administrative, Curtea consideră că era obligaţia comisiei să verifice dacă cerinţele impuse de lege, inclusiv cele cu caracter procedural, erau îndeplinite înainte de a emite titlurile în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Drăculeţ împotriva României, nr. 20.294/02, pct. 40, 6 decembrie 2007).38. Prin urmare, Curtea consideră că anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor a fost justificată exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor şi fără ca reclamanţilor să li se acorde vreo despăgubire sau să li se propună un teren echivalent.39. Prin urmare, chiar dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just nu a fost păstrat şi că reclamanţii au suferit un prejudiciu special şi exorbitant prin faptul că au fost privaţi nu numai de dreptul de folosinţă asupra celor două terenuri, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privinţă.40. În consecinţă, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.II. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie41. Reclamanţii reproşează caracterul inechitabil al procedurii în anularea Deciziei comisiei municipiului din 12 august 1993 pe motiv că nu li s-a solicitat intervenţia. Tot în cadrul aceluiaşi temei, aceştia reclamă caracterul inechitabil al procedurii care a condus la anularea parţială a titlurilor lor de proprietate ca urmare a interpretării de către instanţele naţionale a dispoziţiilor legale şi respingerea cererii lor pentru interogarea a 2 martori şi efectuarea unei cercetări la faţa locului. Aceştia invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate astfel:Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]. 42. Curtea consideră că aceste capete de cerere au legătură directă cu capătul de cerere examinat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1. Ţinând seama de concluziile sale (supra, pct. 39 şi 40), Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul acestor capete de cerere.III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie43. Articolul 41 din convenţie prevede:Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciu44. Reclamanţii solicită 7.718.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material care decurge din privarea de terenuri în suprafaţă de 9.081 m², din care 5.593.850 EUR pentru reclamanţii Adrian Toşcuţă şi Paul Ion Şerban Toşcuţă şi 2.125.000 EUR pentru ceilalţi reclamanţi. Aceştia precizează că preţurile pe metru pătrat în cazul terenurilor situate în cartierul Militari din Bucureşti variază între 700 EUR şi 1.300 EUR şi consideră că este necesar să li se plătească 850 EUR pe metru pătrat de teren. Aceştia adaugă la dosar opinia unui expert, conform căreia valoarea terenului de 2.500 m² este de 2.000.000 EUR (800 EUR/m²), iar cea a terenului de 6.581 m² este de 5.600.000 EUR (850 EUR/m²).45. Guvernul afirmă că valoarea celor două terenuri este de 6.199.296 EUR (682,67 EUR/m²) şi prezintă o expertiză în acest sens.46. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu se pune problema aplicării art. 41, astfel încât este necesar să fie amânată ţinând seama, de asemenea, de eventualitatea unui acord între statul pârât şi persoanele interesate (art. 75 § 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).B. Cheltuieli de judecată47. Reclamanţii solicită 4.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceştia prezintă în acest sens documente justificative care atestă plata în septembrie 2007 a sumelor de 993 lei româneşti noi (RON), 6.620 RON şi 5.710 RON cu titlu de onorarii de avocat.48. Guvernul precizează că reclamanţii nu au prezentat contractele de asistenţă juridică în temeiul cărora sumele în cauză ar fi fost plătite cu titlu de onorarii de avocat. Acesta consideră că nu există raport de cauzalitate între plăţile respective şi cerere. Prin urmare, acesta solicită Curţii să respingă cererea formulată pentru cheltuielile de judecată.49. Potrivit replicii reclamanţilor, contractele de asistenţă juridică sunt confidenţiale.50. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale decât în măsura în care se demonstrează realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. Aceasta admite că persoanele interesate au efectuat cheltuieli pentru remedierea încălcării constatate de aceasta. În speţă, ţinând cont de documentele justificative prezentate de reclamanţi şi având în vedere criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4.000 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamanţilor în solidar.C. Dobânzi moratorii51. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA: 1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;2. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie;3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;4. hotărăşte că nu se pune problema aplicării art. 41 din convenţie; în consecinţă:a)amână pronunţarea în ceea ce priveşte prejudiciul material;b)solicită Guvernului şi reclamanţilor să îi adreseze în scris, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, observaţiile lor cu privire la această problemă şi să o informeze în special despre orice acord la care vor ajunge;c)nu se pronunţă asupra procedurii ulterioare şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie;5. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să plătească solidar reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 4.000 EUR (patru mii euro) pentru toate cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;b)că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;c)că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană în perioada respectivă, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 noiembrie 2008, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier