DECIZIE Nr.
855 din 24 iunie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 215 alin. 2, 3 si 4 din Codul penal
si art. 385 9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 541 din 3 august 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Marinela Mincă - procuror
Afrodita Laura Tutunaru -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal
şi art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, excepţie
ridicată de Cezar Adrian Lăzurcă în Dosarul nr. 14/333/2003 al Curţii de Apel
Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca nefondată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 15 decembrie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 14/333/2003, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze
cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 215 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal şi art. 3859
alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cezar
Adrian Lăzurcă în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 215 alin. 2-4 din
Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 şi 20, prin
raportare la art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 45 şi
art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, deoarece se incriminează fapte ce
ţin de activitatea comercială.
Dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din
Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21
alin. (3) şi art. 24 alin. (1), precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deoarece constatările de fapt sunt un atribut ce cade în sarcina exclusivă a
instanţei de fond, nefiind supuse controlului instanţei de recurs. Autorul mai
arată că legiuitorul ar fi trebuit să definească ce se înţelege prin eroarea
gravă de fapt, în caz contrar aflându-ne în prezenţa arbitrariului, inadmisibil
într-un stat de drept.
Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze
cu minori opinează că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la
jurisprudenţa în materie.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 215 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal - Inşelăciunea
şi art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală cu
denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs, care au
următorul conţinut:
- Art. 215 alin. 2-4 din Codul penal: „Inşelăciunea
săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane
cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel
încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat
contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în
alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.
Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit
sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în
totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o
pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.
2.";
- Art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de
procedură penală: „(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
[...]
18.când s-a comis o eroare gravă de fapt, având
drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de
condamnare;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că prin Decizia nr. 566 din 27 octombrie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005, a respins ca
neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 2
şi 3 din Codul penal, statuând că „înşelăciunea, în oricare dintre variantele
sale, este o infracţiune contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii
participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil
în cadrul acestora. In toate sistemele de drept înşelăciunea ori escrocheria
este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Scopul acestei reglementări este
acela de a-i proteja pe cei ce îşi exercită cu bună-credinţă drepturile şi
libertăţile economice, comerciale, inclusiv pe cele contractuale. Nu poate fi
confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii
contractuale.
[...] Drept urmare, prin încriminarea ca infracţiune de
înşelăciune a faptei săvârşite prin folosire de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase, precum şi a faptei de inducere sau menţinere
în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul în condiţiile stipulate, textul de lege criticat nu
încalcă prevederile art. 11 şi 20 din Legea fundamentală, referitoare la
«dreptul internaţional şi dreptul intern», respectiv la «tratatele
internaţionale privind drepturile omului».
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale
ale art. 45 referitoare la libertatea economică şi ale art. 135 alin. (2) lit.
a) referitoare la asigurarea de către statul român a libertăţii comerţului,
este de observat că, astfel cum rezultă din chiar conţinutul textului criticat,
elementul material al infracţiunii de înşelăciune are drept premisă o acţiune
şi, respectiv, o omisiune, care induce cocontractantul într-o eroare
determinantă la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi
existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condiţiile respective.
Prin urmare, nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea
unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor constituţionale
menţionate, precum şi a celor ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 4 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
privitoare la interzicerea privării de libertate pentru datorii, este
nepertinentă."
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi,
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele
deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură
penală, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit nu
de conţinutul reglementării, ci de lipsa din conţinut a anumitor precizări care
să permită judecătorului din recurs să cenzureze constatările de fapt. Rezultă
aşadar că se critică o omisiune de reglementare.
Curtea s-a mai pronunţat asupra unor excepţii de
neconstituţionalitate ce vizau omisiuni de reglementare care, ipso facto, nu
afectau în mod direct vreo normă constituţională, statuând în mod constant că
jurisdicţia constituţională nu se poate substitui legiuitorului pentru
adăugarea unor noi prevederi celor instituite şi, de aceea, critica de
neconstituţionalitate prin omisiune este inadmisibilă. Altminteri, un astfel de
control ar reprezenta o ingerinţă în sfera atribuţiilor Parlamentului, care,
potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, este unica autoritate
legiuitoare a ţării.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
1. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 215 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal, excepţie ridicată de
Cezar Adrian Lăzurcă în Dosarul nr. 14/333/2003 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia
penală şi pentru cauze cu minori.
2. Respinge ca inadmisibilă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 din
Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceIaşi autor în aceIaşi dosar
al aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 iunie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru