LEGE Nr. 135
din 1 iulie 2010
privind Codul de procedura
penala
ACT EMIS DE:
PARLAMENTUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 486 din 15 iulie 2010
Parlamentul României adoptă
prezenta lege.
PARTEA GENERALĂ
TITLUL I
Principiile si limitele aplicării legii procesuale
penale
Normele de procedură penală şi scopul acestora
Art. 1. - (1) Normele de procedură penală reglementează
desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o
cauză penală.
(2) Normele de procedură penală urmăresc asigurarea
exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea
drepturilor părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal astfel
încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive
ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în
materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Legalitatea procesului penal Separarea funcţiilor
judiciare
Art. 2. - Procesul penal se desfăşoară potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege.
Art. 3. - (1) In procesul penal se exercită următoarele
funcţii judiciare:
a) funcţia de urmărire penală;
b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau
netrimiterii în judecată;
d) funcţia de judecată.
(2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în
afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
(3) In desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea
unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii
judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. b), care este compatibilă
cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.
(4) In exercitarea funcţiei de urmărire penală,
procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se
constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi
penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei,
dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată
şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi a legalităţii soluţiilor de
netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în
condiţiile legii.
(7) Judecata se realizează de către instanţă, în
complete legal constituite.
Prezumţia de nevinovăţie
Art. 4. - (1) Orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice
îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în
favoarea suspectului sau inculpatului.
Aflarea adevărului
Art. 5. - (1) Organele judiciare au obligaţia de a
asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a
strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea
suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a
probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează
conform dispoziţiilor prezentului cod.
Ne bis in idem
Art. 6. - Nicio persoană nu poate fi urmărită sau
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană
s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi
faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării
acţiunii penale
Art. 7. - (1) Procurorul este obligat să pună în
mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din
care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2) In cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de
lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport
cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea
obiectului acesteia.
(3) In cazurile prevăzute expres de lege, procurorul
pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii
prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării
organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al
procesului penal
Art. 8. - Organele judiciare au obligaţia de a
desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi
a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie
constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen
rezonabil.
Dreptul la libertate şi siguranţă
Art. 9. - (1) In cursul procesului penal este garantat
dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă.
(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate
se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege.
(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi
informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra
motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva
dispunerii măsurii.
(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau
restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare
competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în
libertate a celui reţinut sau arestat.
(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod
nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativa de libertate are
dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul la apărare
Art. 10. - (1) Părţile şi subiecţii procesuali principali
au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.
(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi
avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii
apărării.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de
a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru
care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a
acesteia.
(4) Inainte de a fi ascultaţi, suspectului şi
inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio
declaraţie.
(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura
exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi
subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu
bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private
Art. 11. - (1) Orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii
umane.
(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii
domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea
exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă
aceasta este necesară într-o societate democratică.
Limba oficială şi dreptul la interpret
Art. 12. - (1) Limba oficială în procesul penal este
limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale
au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată,
actele procedurale întocmindu-se în limba română.
(3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc
sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod
gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi,
precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
(4) In cadrul procedurilor judiciare se folosesc
interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor
şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.
Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
Art. 13. - (1) Legea procesuală penală se aplică în
procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în
vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor
prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.
(2) Legea procesuală penală română se aplică actelor
efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile prevăzute
de lege.
TITLUL II
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
CAPITOLUL I
Acţiunea penală
Obiectul şi exercitarea acţiunii penale
Art. 14. - (1) Acţiunea penală are ca obiect tragerea
la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de
inculpare prevăzut de lege.
(3) Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul
procesului penal, în condiţiile legii.
Condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a
acţiunii penale
Art. 15. -Acţiunea penală se pune în mişcare şi se
exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o
persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acesteia.
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi
exercitarea acţiunii penale
Art. 16. - (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a
fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit
infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul
suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea
suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a
intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile
legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt
stat, potrivit legii.
(2) In cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j),
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de
lege.
Stingerea acţiunii penale
Art. 17. - (1) In cursul urmăririi penale acţiunea
penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în
condiţiile prevăzute de lege.
(2) In cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin
rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti.
Continuarea procesului penal la cererea suspectului
sau inculpatului
Art. 18. -In caz de amnistie, de prescripţie, de
retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau
de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
CAPITOLUL II
Acţiunea civilă
Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
Art. 19. - (1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul
procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral
produs prin săvârşirea infracţiunii.
(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată
sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva
inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
(3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate
de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se
exercită în numele acesteia de procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi
(2). Reprezentantul legal al persoanei vătămate lipsite de capacitate de
exerciţiu are dreptul de a exercita acţiunea civilă în numele acesteia.
(4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul
procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a
procesului.
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face
potrivit dispoziţiilor legii civile.
Constituirea ca parte civilă
Art. 20. - (1) Constituirea ca parte civilă se poate
face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia
de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.
(2) Constituirea ca parte civilă se face în scris sau
oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a
probelor pe care acestea se întemeiază.
(3) In cazul în care constituirea ca parte civilă se
face oral, organele judiciare au obligaţia de a consemna aceasta într-un
proces-verbal sau, după caz, în încheiere.
(4) In cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile
prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se
mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce
acţiunea la instanţa civilă.
(5) Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea
civilă poate:
a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de
constituire ca parte civilă;
b) mări sau micşora întinderea pretenţiilor;
c) solicita repararea prejudiciului material prin plata
unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
(6)In cazul în care un număr mare de persoane care nu
au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o
persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. In cazul
în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant, pentru buna
desfăşurare a procesului penal, desemnarea poate fi dispusă din oficiu de către
organul judiciar.
(7) Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost
transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita
acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are
loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă se disjunge.
(8) Acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată
la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile
civilmente
Art. 21. - (1) Introducerea în procesul penal a părţii
responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii civile sau a
inculpatului, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).
(2) Atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul
este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile
civilmente, în condiţiile alin. (1).
(3) Partea responsabilă civilmente poate interveni în
procesul penal până la începerea dezbaterilor la prima instanţă de judecată,
luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
(4) Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce
priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru
inculpat.
Renunţarea la pretenţiile civile
Art. 22. - (1) Partea civilă poate renunţa, în tot sau
în parte, la pretenţiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în
apel.
(2) Renunţarea se poate face fie prin cerere scrisă,
fie oral în şedinţa de judecată.
(3) Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi
nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii.
Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor
civile
Art. 23. - (1) In cursul procesului penal, cu privire
la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
(2) Inculpatul, cu acordul părţii responsabile
civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.
(3)In cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa
obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile
nerecunoscute pot fi administrate probe.
Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de
succesori
Art. 24. - (1) Acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces, reorganizare,'desfiinţare sau dizolvare a
părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori
lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii
civile, în termen de cel mult doua luni de la data decesului sau a
reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.
(2) In caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau
dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în
competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după
caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acestora, în termen de' cel mult
două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
(3) In cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă se
depăşeşte durata rezonabilă a procesului, instanţa poate dispune disjungerea
acţiunii civile şi trimiterea acţiunii la instanţa civilă competentă.
Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
Art. 25. - (1) In caz de condamnare, instanţa se
pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile.
(2) Când acţiunea civilă are ca obiect repararea
prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă,
instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile.
(3) Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte
civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
(4) Când prin desfiinţarea înscrisului sau prin
restabilirea situaţiei anterioare pot fi afectate drepturile terţilor, instanţa
disjunge acţiunea şi o trimite la instanţa civilă.
(5) In caz de achitare a inculpatului sau de încetare a
procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i)
şi j), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Disjungerea acţiunii civile
Art. 26. - (1) Instanţa poate dispune disjungerea
acţiunii civile şi trimiterea ei la instanţa competentă potrivit legii civile,
când soluţionarea acţiunii civile în procesul penal determină depăşirea
termenului rezonabil al'procesului penal.
(2) Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu
ori la cererea procurorului sau a părţilor.
(3) Probele administrate în faţa instanţei penale până
la disjungere pot fi folosite în faţa instanţei civile, în afară de cazul când
instanţa civilă apreciază că este necesară refacerea lor.
(4) Instanţa dispune disjungerea acţiunii civile şi
trimiterea ei la instanţa competentă potrivit legii civile şi în cazul
admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 486.
(5) Incheierea prin care se disjunge acţiunea civilă
este definitivă.
Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la
instanţa civilă
Art. 27. - (1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în
procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la
instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care
s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la
instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat
nesoluţiohată acţiunea civilă.
(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au
constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa
instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. In caz de reluare a
procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă în
condiţiile prevăzute la alin. (7).
(4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au
pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi
să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă
punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a
fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă
aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă.
(5) In cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată
de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral
acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi
cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
(6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot
introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori
descoperit după constituirea ca parte civilă.
(7) In cazul prevăzut la alin. (1), precum şi în cazul
acţiunii civile disjunse, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după
punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a
cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi
efectele hotărârii civile în procesul penal
Art. 28. - (1) Hotărârea definitivă a instanţei penale
are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea
civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de
încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a
vinovăţiei autorului faptei ilicite.
(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a
fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa
organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei
care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
TITLUL III
Participanţii în procesul penal
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Participanţii în procesul penal
Art. 29. - Participanţii în procesul penal sunt:
organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum
şi alţi subiecţi procesuali.
Organele judiciare
Art. 30. - Organele specializate ale statului care
realizează activitatea judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanţele judecătoreşti.
Avocatul
Art. 31. -Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori
subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii. Cu încuviinţarea
organului judiciar, avocatul poate asista şi alţi subiecţi procesuali.
Părţile
Art. 32. - (1) Părţile sunt subiecţii procesuali care
exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.
(2) Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente.
Subiecţii procesuali principali
Art. 33. - (1) Subiecţii procesuali principali sunt
suspectul şi persoana vătămată.
(2) Subiecţii procesuali principali au aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă
numai acestora.
Alţi subiecţi procesuali
Art. 34. -In afara participanţilor prevăzuţi la art.
33, sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul
procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau
organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în
procedurile judiciare penale.
CAPITOLUL II
Competenţa organelor judiciare
SECŢIUNEA 1
Competenţa funcţională, după materie şi după
calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti
Competenţa judecătoriei
Art. 35. - (1) Judecătoria judecă în primă instanţă
toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
instanţe.
(2) Judecătoria soluţionează şi alte cauze anume
prevăzute de lege.
Competenţa tribunalului
Art. 36. - (1) Tribunalul judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188,
189, 210, 211, 254, 263, 282, 289-294, 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354
şi 360-367;
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei;
c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a
fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă
nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
(2) Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă
ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile
formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute
de lege.
(3) Tribunalul soluţionează şi alte cauze anume
prevăzute de lege.
Competenţa tribunalului militar
Art. 37. - (1) Tribunalul militar judecă în primă
instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv,
cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
(2) Tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume
prevăzute de lege.
Competenţa curţii de apel
Art. 38. - (1) Curtea de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art.
394-397, 399-412 şi 438-445;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a
României, prevăzute în legi speciale;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la
judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe
lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite în legătură cu atribuţiile
de serviciu de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, precum şi
auditori publici externi.
(2) Curtea de apel judecă apelurile împotriva
hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale.
(3) Curtea de apel soluţionează conflictele de
competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele
prevăzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.
(4) Curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume
prevăzute de lege.
Competenţa curţii militare de apel
Art. 39. - (1) Curtea militară de apel judecă în primă
instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art.
394-397, 399-412 şi 438-445, săvârşite de militari;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a
României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor
militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează
pe lângă aceste instanţe.
(2) Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva
hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare.
(3) Curtea militară de apel soluţionează conflictele de
competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi
contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile
prevăzute de lege.
(4) Curtea militară de apel soluţionează şi alte cauze
anume prevăzute de lege.
Competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Art. 40. - (1) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de Preşedintele României,
senatori şi deputaţi, de membrii Guvernului ori de persoanele asimilate
acestora, de judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor
internaţionale, de europarlamentari, de judecătorii şi magistraţii-asistenţi de
la Curtea Constituţională, de judecătorii şi magistraţii-asistenţi de la Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi curtea
militară de apel, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe,
de mareşali, amirali, generali, precum şi de persoanele care au gradul
profesional asimilat generalilor şi mareşalilor.
(2) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile
de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
(3) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi
recursurile în interesul legii.
(4) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează
conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioara comună
instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este
întrerupt, cererile de strămutare, precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege.
(5) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi
alte cauze anume prevăzute de lege.
SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa teritorială a instanţelor
judecătoreşti
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe
teritoriul României
Art. 41. - (1) Competenţa după teritoriu este
determinată, în ordine, de:
a) locul săvârşirii infracţiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană
fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la
care a săvârşit fapta;
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
(2) Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege
locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori
locul unde s-a produs urmarea acesteia.
(3) In cazul în care, potrivit alin. (2), o infracţiune
a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea
este competentă să o judece.
(4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin.
(1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe
instanţe dintre cele prevăzute la alin. (1), competenţa revine instanţei mai
întâi sesizate.
(5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se
aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori
urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
(6) Infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion
românesc este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul
port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel.
(7) Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată
în România este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află
primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(8) Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă
aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competenţa nu se poate
determina potrivit alin. (1), competenţa este cea prevăzută la alin. (4).
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului României
Art. 42. - (1) Infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror circumscripţie
se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz,
sediul inculpatului persoană juridică.
(2) Dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are
sediul în România, iar infracţiunea este de competenţa judecătoriei, aceasta se
judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de
instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul
Bucureşti, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
(3) Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa
instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează
nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(4) Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de
competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare
pe teritoriul român.
(5) Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă
aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută la alin.
(1) şi (2), în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale privind competenta
instanţelor judecătoreşti
Reunirea cauzelor
Art. 43. - (1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în
cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în
orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracţiune.
(2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin
aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele situaţii:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană;
b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat
două sau mai multe persoane;
c) când între două sau mai multe infracţiuni există
legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în
cazurile în care în faţa aceluiaşi organ judiciar sunt mai multe cauze cu
acelaşi obiect.
Competenţa în caz de reunire a cauzelor
Art. 44. - (1) In caz de reunire, dacă, în raport cu
diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii,
mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe
toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor
sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad
diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei
superioare în grad.
(2) Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne
dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat
competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea
procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
(3) Tăinuirea, favorizarea infractorului şi
nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă
infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după
calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a
judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
(4) Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este
militară, competenţa revine instanţei civile.
(5) Dacă instanţa militară este superioară în grad,
competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente potrivit art.
41 şi 42.
Procedura de reunire a cauzelor
Art. 45. - (1) Reunirea cauzelor se poate dispune la
cererea procurorului sau a părţilor şi din oficiu de către instanţa competentă.
(2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa
primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa
instanţei de apel.
(3) Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi
atacată numai odată cu fondul.
Disjungerea cauzelor
Art. 46. - (1) Pentru motive temeinice privind mai buna
desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire
la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin
încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
Excepţiile de necompetenţă
Art. 47. - (1) Excepţia de necompetenţă materială sau
după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii
poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii
definitive.
(2) Excepţia de necompetenţă materială sau după
calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii
poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.
(3) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi
invocată în condiţiile alin. (2).
(4) Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din
oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de catre părţi.
Competenţa în caz de schimbare a calităţii
inculpatului
Art. 48. - (1) Când competenţa instanţei este
determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece
chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.
(2) Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii
nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de
persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1).
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice
sau a calificării faptei
Art. 49. - (1) Instanţa sesizată cu judecarea unei
infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea
încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă,
intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţă instanţei, în
afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
Declinarea de competenţă
Art. 50. - (1) Instanţa care îşi declină competenţa
trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă
prin hotărârea de declinare.
(2) Dacă declinarea a fost determinată de competenţa
materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza
poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa.
(3)In cazul declinării pentru necompetenţă teritorială,
probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin.
(4) Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă
căilor de atac.
Conflictul de competenţă
Art. 51. - (1) Când două sau mai multe instanţe se
recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa reciproc,
conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa
ierarhic superioară comună.
(2) Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată,
în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă
competentă, iar în caz de conflict negativ, de catre instanţa care şi-a
declinat cea din urmă competenţa.
(3) Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se
poate face şi de procuror sau de părţi.
(4) Până la soluţionarea conflictului pozitiv de
competenţă, judecata se suspendă.
(5) Instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a
declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă
urgenţă.
(6) Instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă
asupra conflictului de competenţă, de urgenţă, prin încheiere care nu este
supusă niciunei căi de atac.
(7) Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului
de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât
cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă
superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.
(8) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea
de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, cu excepţia
situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe.
(9) Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod
corespunzător dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3).
Chestiunile prealabile
Art. 52. - (1) Instanţa penală este competentă să
judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura
ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în
care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa
penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia
îi aparţine acea chestiune.
(3) Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele
penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de
lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc
existenta infracţiunii.
SECŢIUNEA a 4-a
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
şi a judecătorului de cameră preliminară
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Art. 53. - Judecătorul de drepturi şi libertăţi este
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia,
soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile,
contestaţiile sau orice alte sesizări privind:
a) măsurile preventive;
b) măsurile asigurătorii;
c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de
lege;
e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii tehnicilor
speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit
legii;
f) administrarea anticipată a probelor;
g) alte situaţii expres prevăzute de lege.
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Art. 54. - Judecătorul de cameră preliminară este
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse
de procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor şi a
efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;
c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de
neurmărire sau de netrimitere în judecată;
d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
SECŢIUNEA a 5-a
Organele de urmărire penală şi competenţa
acestora
Organele de urmărire penală
Art. 55. - (1) Organele de urmărire penală sunt:
a) procurorul;
b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
c) organele de cercetare penală speciale.
(2) Procurorii sunt constituiţi în parchete care
funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în
cadrul Ministerului Public.
(3)In cadrul procesului penal procurorul are
următoarele atribuţii:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi
instanţa de judecată;
c) exercită acţiunea penală;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de
lege:
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în
condiţiile legii;
f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de
atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
(4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale
poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul
Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care
au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest
sens.
(5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale
sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit
avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
(6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire
penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
Competenţa procurorului
Art. 56. - (1) Procurorul conduce şi controlează
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a altor
organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să
fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire
penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează.
(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu,
de către procuror:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de
judecată în primă instanţă aparţine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau
curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191
din Codul penal;
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie
depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
(4) Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite
de militari se efectuează de procurorul militar şi de organele de cercetare
penală speciale, sub supravegherea acestuia.
(5) Procurorii militari din cadrul secţiilor militare
ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului
din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor
comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44.
Competenţa organelor de cercetare penală
Art. 57. - (1) Organele de cercetare penală ale
poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu
este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau
procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează
acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6),
corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii
infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de
corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul
navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol
siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
Verificarea competenţei
Art. 58. - (1) Organul de urmărire penală este dator să
îşi verifice competenţa imediat după sesizare.
(2) Dacă procurorul constată că nu este competent să
efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin
ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.
(3) Dacă organul de cercetare penală constată că nu
este competent să efectueze cercetarea penală, trimite de îndată cauza
procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului
competent.
Extinderea competenţei teritoriale
Art. 59. - (1) Când anumite acte de urmărire penală
trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea,
procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze el
însuşi ori procurorul poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau
prin delegare.
(2) In cuprinsul aceleiaşi localităţi, procurorul sau
organul de cercetare penală, după caz, efectuează toate actele de urmărire,
chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale
teritoriale.
Cazurile urgente
Art. 60. - Procurorul sau organul de cercetare penală,
după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă
amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa
acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată,
procurorului competent.
Actele încheiate de unele organe de constatare
Art. 61. - (1) Ori de câte ori există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să
întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de
stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor
persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie
încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează,
potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale
autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii
publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile
săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub
controlul lor;
c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională,
pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de
lege.
(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să ia
măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau
conservare a mijloacelor materiale de probă. In cazul infracţiunilor flagrante,
aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor,
de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul
constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu
privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are
obligaţia de a le consemna în procesul-verbal.
(4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale
de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu
prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală
şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
Art. 62. - (1) Comandanţii de nave şi aeronave sunt
competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile
pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi
pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi
obligaţiile şi drepturile prevăzute la art. 61.
(2) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale
de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau
aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
(3) In cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de
nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale
vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de
urmărire penală.
(4) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu
prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală
şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Dispoziţii comune
Art. 63. - (1) Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi
48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
(2) Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza
de urmărire penală.
(3) Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în
condiţiile prevăzute la art. 41 se efectuează de către organul de cercetare
penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu
dispune altfel.
(4) Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi
procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când
conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală,
competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea
activităţii de cercetare penală a acestor organe. In cazul în care procurorul
nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală
între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către
prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de
cercetare penală.
Incompatibilitatea judecătorului
Art. 64. - (1) Judecătorul este incompatibil dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui
subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea
inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177
din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu
avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui
subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a
participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa
unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea
judecătorului este afectată.
(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată
judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea
inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177
din Codul penal.
(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei
cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac
sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul
de cameră preliminară nu pot participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond
sau în căile de atac.
Incompatibilitatea procurorului, a organului de
cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului
Art. 65. - (1) Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit.
a)-d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.
(2) Dispoziţiile art. 64 alin. (1) se aplică
magistratului-asistent şi grefierului.
(3) Dispoziţiile art. 64 alin. (2) se aplică
procurorului şi magistratului-asistent sau, după caz, grefierului, când cauza
de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi judecătorul
de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre
membrii completului de judecată.
(4) Procurorul care a participat ca judecător de
drepturi şi libertăţi sau ca judecător de cameră preliminară nu poate, în
aceeaşi cauză, să supravegheze urmărirea penală sau să efectueze acte de
urmărire penală şi nici să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă
instanţă şi în căile de atac. Procurorul care a participat ca judecător la
judecarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în
căile de atac.
Abţinerea
Art. 66. - (1) Persoana incompatibilă este obligată să
declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează
urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa
la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de
fapt care constituie motivul abţinerii.
(2) Declaraţia de abţinere se face de îndată ce
persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de
incompatibilitate.
Recuzarea
Art. 67. - (1) In cazul în care persoana incompatibilă
nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii procesuali principali sau
procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existenţa
cazului de incompatibilitate.
(2) Cererea de recuzare se formulează doar împotriva
persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a
judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză. Este inadmisibilă
recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod
corespunzător în cazul recuzării magistratului-asistent şi grefierului.
(4) Cererea de recuzare se formulează oral sau în
scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de
incompatibilitate invocat, a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul
formulării cererii. Cererea de recuzare formulată oral se consemnează într-un
proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă.
(5) Nerespectarea condiţiilor prevăzute la alin.
(2)-(4) sau formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiaşi persoane
pentru acelaşi caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt invocate
într-o cerere anterioară de recuzare, care a fost respinsă, atrage
inadmisibilitatea cererii de recuzare. Inadmisibilitatea se constată de
procurorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
(6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu
participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive.
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
Art. 68. - (1) Abţinerea sau recuzarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează
de un judecător de la aceeaşi instanţă.
(2) Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face
parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată.
(3) Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se
soluţionează de completul de judecată.
(4) Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează
de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară
sau, după caz, de completul de judecată.
(5) Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în
cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru
soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate
efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali
principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se
solicită.
(6) In caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se
va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
(7) Incheierea prin care se soluţionează abţinerea ori
recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.
(8) Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării
nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe, cererea se
soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
(9) In cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea
şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru
soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează
o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat
declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(10) Dispoziţiile alin. (8) şi (9) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării judecătorului
care face parte din completul de judecată.
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
persoanei care efectuează urmărirea penală
Art. 69. - (1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei
care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul care supraveghează
urmărirea penală.
(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei
recuzate, fie procurorului. In cazul în care cererea este adresată persoanei
care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună
cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe
cursul cercetării penale.
(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în
cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
(4) In caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se
va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
procurorului
Art. 70. - (1) In tot cursul procesului penal, asupra
abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior.
(2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se
adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior.
Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în
faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
(3) Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea
în 48 de ore.
(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin
ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii
privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri
care justifică urgenţa.
(6) In caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se
va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
Temeiul strămutării
Art. 71. -Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate
strămuta judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă
egală în grad, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea
judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii
părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.
Cererea de strămutare şi efectele acesteia
Art. 72. - (1) Strămutarea poate fi cerută de părţi sau
de procuror.
(2) Cererea se depune la instanţa de unde se solicită
strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi
motivarea în fapt şi în drept.
(3) La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta
se întemeiază.
(4)In cerere se face menţiune dacă inculpatul este
supus unei măsuri preventive.
(5) Cererea se înaintează de îndată Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie împreună cu înscrisurile anexate.
(6) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita
informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de
la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a
cărei strămutare se cere, comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru
judecarea cererii de strămutare. Când Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel
la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
(7) In cazul respingerii cererii de strămutare, în
aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
(8) Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă
judecarea cauzei.
Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
Art. 73. - (1) Soluţionarea cererii de strămutare se
face în şedinţă publică, cu participarea procurorului, în cel mult 30 de zile
de la data înregistrării cererii.
(2) Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la
care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre
introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea
acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la
termenul fixat pentru soluţionarea cererii.
(3) In informaţiile trimise inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor,
ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.
(4) Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea
cererii. In cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau
arest la domiciliu, inalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune aducerea
acestuia la judecarea strămutării, în cazul în care apreciază că prezenţa sa
este necesară pentru soluţionarea cererii.
(5) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie acordă cuvântul
părţii care a formulat cererea de strămutare, celorlalte părţi prezente, precum
şi procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea, acestuia i se acordă
primul cuvântul.
Soluţionarea cererii
Art. 74. - (1) inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă.
(2) In cazul în care găseşte cererea întemeiată, inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre
instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia
unei curţi de apel învecinate acesteia. Strămutarea judecării cauzei de la o
curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie
învecinată.
(3) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte în ce
măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei, precum şi cele
îndeplinite de judecătorul de cameră preliminară de la care s-a strămutat
cauza.
(4) Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum
şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate de îndată despre
admiterea cererii de strămutare.
(5) Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a
procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată
prin efectul admiterii cererii de strămutare.
(6) Sentinţa prevăzută la alin. (1) nu este supusă
niciunei căi de atac.
Alte dispoziţii
Art. 75. - (1) După strămutarea cauzei, contestaţiile
şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele corespunzătoare din
circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza.
(2) Dispoziţiile art. 71-74 se aplică în mod
corespunzător şi în procedura de cameră preliminară.
(3) in cazul în care se dispune strămutarea în cursul
procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se efectuează de către
instanţa la care s-a strămutat cauza.
(4) in cazul în care se dispune strămutarea judecării
căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare cu trimitere
spre rejudecare, se va efectua de către instanţa inferioară în grad din
circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza.
Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei
Art. 76. - (1) Procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală poate cere Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va
emite rechizitoriul.
(2) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează
cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
(3) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin
încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi
desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va
emite rechizitoriul.
(4) Incheierea prin care inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.
(5) In cazul respingerii cererii de desemnare a altei
instanţe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeaşi cauză nu mai poate fi
formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
CAPITOLUL III
Subiecţii procesuali principali şi drepturile
acestora
Suspectul
Art. 77. - Persoana cu privire la care, din datele şi
probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală se numeşte suspect.
Drepturile suspectului
Art. 78. - Suspectul are drepturile prevăzute de lege
pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
Persoana vătămată
Art. 79. - Persoana care a suferit o vătămare fizică,
materială sau morală prin fapta penală se numeşte persoană vătămată.
Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
Art. 80. - (1) In cazul în care prin fapta penală s-au
adus vătămări unui număr foarte mare de persoane, iar asigurarea individuală a
respectării drepturilor acestora ar prelungi considerabil durata procesului
penal, persoanele respective îşi desemnează sau procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate
dispune ca persoanele vătămate să îşi desemneze un reprezentant, în scopul
exercitării drepturilor lor. Dacă persoanele vătămate nu şi-au desemnat un
reprezentant în termenul care le-a fost acordat, procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa poate
desemna un avocat din oficiu care să le reprezinte.
(2) Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate
drepturile recunoscute de lege acestora.
Drepturile persoanei vătămate
Art. 81. -In cadrul procesului penal, persoana vătămată
are următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile
sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către
organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de
soluţionarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil,
cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a
indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau
mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului,
martorilor şi experţilor;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile
permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
CAPITOLUL IV
Inculpatul şi drepturile acestuia
Inculpatul
Art. 82. - Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare
acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
Drepturile inculpatului
Art. 83. -In cursul procesului penal, inculpatul are
următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul
procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va
suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor
putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi
desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se
desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în
condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de
soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un
interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în
limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile
permise de lege; h) alte drepturi prevăzute de lege.
CAPITOLUL V
Partea civilă şi drepturile acesteia
Partea civilă
Art. 84. - (1) Persoana vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte
civilă.
(2) Au calitatea de parte civilă şi succesorii
persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal.
Drepturile părţii civile
Art. 85. - (1) In cursul procesului penal, partea
civilă are drepturile prevăzute la art. 81.
(2) Drepturile părţii civile se exercită în scopul şi
în limitele necesare soluţionării acţiunii civile.
(3) Dispoziţiile art. 80 se aplică în mod corespunzător
în cazul în care există un număr foarte mare de părţi civile.
CAPITOLUL VI
Partea responsabilă civilmente şi drepturile
acesteia
Partea responsabilă civilmente
Art. 86. - Persoana care, potrivit legii civile, are
obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte
prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces
este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
Drepturile părţii responsabile civilmente
Art. 87. - (1) In cursul procesului penal, partea
responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.
(2) Drepturile părţii responsabile civilmente se
exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.
CAPITOLUL VII
Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea
Avocatul
Art. 88. - (1) Avocatul asistă sau reprezintă, în
procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile
legii.
(2) Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui
subiect procesual principal:
a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu
procurorul sau cu judecătorul;
b) martorul citat în cauză;
c) cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate
de judecător sau de procuror;
d) o altă parte sau un alt subiect procesual.
(3) Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat
să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali
principali. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi spre a se
lua măsuri disciplinare.
(4) Părţile sau subiecţii principali cu interese
contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat.
Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului
Art. 89. - (1) Suspectul sau inculpatul are dreptul să
fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al
procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt
obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este
asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.
(2) Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia
contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea comunicărilor, cu
respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază şi securitate,
fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele
obţinute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.
Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a
inculpatului
Art. 90. -Asistenţa juridică este obligatorie:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat
într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau
arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de
siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că
suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;
c) în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani.
Avocatul din oficiu
Art. 91. - (1) In cazurile prevăzute în art. 90, dacă
suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri
pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(2) In tot cursul procesului penal, când asistenţa
juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură
substituirea şi refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea
tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea
unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen
rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective,
făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în
încheierea de şedinţă. In cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când
asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat
la termenul de judecată, nu asigură substituirea şi refuză să efectueze
apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale,
instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl
înlocuiască, acordâ'ndu-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
(3) Avocatul din oficiu se consideră desemnat până la
desemnarea, dacă este cazul, de către organul judiciar a unui nou avocat din
oficiu. Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte
ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi
efectivă în cauză.
(4) Delegaţia apărătorului din oficiu încetează la
prezentarea apărătorului ales.
(5) Dacă la judecarea cauzei avocatul lipseşte şi nu
poate fi înlocuit în condiţiile alin. (2), cauza se amână.
Drepturile avocatului
Art. 92. - (1) In cursul urmăririi penale, avocatul
suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act
de urmărire penală, cu excepţia tehnicilor speciale de supraveghere ori
cercetare, a percheziţiei informatice şi a percheziţiei corporale sau a
vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante, precum şi cu excepţia situaţiei
în care prin prezenţa avocatului s-ar aduce atingere dreptului la apărare al
celorlalte părţi ori subiecţi procesuali principali, caz în care întrebările
acestuia pot fi formulate de catre organul de urmărire penală.
(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate
solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire
penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Incunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte
asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de
urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost
încunoştinţat în condiţiile alin. (2).
(4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de
asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii.
(5)In cazul efectuării percheziţiei domiciliare,
încunoştinţarea prevăzută la alin. (2) se poate face şi după prezentarea
organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie
percheziţionată.
(6) In cazul în care avocatul suspectului sau al
inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face
menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de avocat.
(7) In cursul procedurii de cameră preliminară şi în
cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să asiste
pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze
plângeri, cereri şi memorii.
(8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul
să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi
realizarea unei apărări efective.
Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii
civile şi a părţii responsabile civilmente
Art. 93. - (1) Avocatul persoanei vătămate, al părţii
civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat
în condiţiile art. 92 alin. (2), să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului
şi de a formula cereri şi a depune memorii. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) se
aplică în mod corespunzător.
(2) Avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau
al părţii responsabile civilmente are dreptul prevăzut la art. 92 alin. (8).
(3) In cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate,
al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente exercită drepturile
persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită personal, şi
dreptul de a consulta actele dosarului.
(4) Asistenţa juridică este obligatorie când persoana
vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(5) Când organul judiciar apreciază că din anumite
motive persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu
şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea
unui avocat din oficiu.
Consultarea dosarului
Art. 94. - (1) Avocatul are dreptul de a solicita
consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate
fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia
actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de
a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.
(3)In cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte
data şi durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi
delegat organului de urmărire penală.
(4) in cursul urmăririi penale, procurorul poate
restricţiona motivat consultarea dosarului de către suspect, inculpat sau
avocat, pe o perioadă de cel mult 15 zile, dacă prin aceasta s-ar putea aduce
atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale.
(5)In cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia
de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat
cunoştinţa cu ocazia consultării dosarului.
(6) In toate cazurile, avocatului nu îi poate fi
restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului
procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.
(7) In vederea pregătirii apărării, avocatul
inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de
urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi
libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care
avocatul participă.
Dreptul de a formula plângere
Art. 95. - (1) Avocatul are dreptul de a formula
plângere, potrivit art. 336-339.
(2) In situaţiile prevăzute la art. 89 alin. (2), art.
92 alin. (2) şi art. 94, procurorul ierarhic superior este obligat să rezolve
plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48
de ore.
Reprezentarea
Art. 96. -In cursul procesului penal, suspectul,
inculpatul, celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi reprezentaţi,
cu excepţia cazurilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este
apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau instanţa de judecată,
după caz.
TITLUL IV
Probele, mijloacele de probă şi procedeele
probatorii
CAPITOLUL I
Reguli generale
Proba şi mijloacele de probă
Art. 97. - (1) Constituie probă orice element de fapt
care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului
în procesul penal.
(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele
mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii
responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin
lege.
Obiectul probaţiunii
Art. 98. - Constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către
inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci
când există parte civilă;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde
aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare
a cauzei.
Sarcina probei
Art. 99. - (1) In acţiunea penală sarcina probei
aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori,
după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă.
(2) Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia
de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul
de a nu contribui'la propria acuzare.
(3) In procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi
părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.
Administrarea probelor
Art. 100. - (1) In cursul urmăririi penale, organul de
urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în
defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2) In cursul judecăţii, instanţa administrează probe
la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod
subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.
(3) Cererea privitoare la administrarea unor probe
formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii de către
persoanele îndreptăţite se admite ori se respinge motivat de către organele
judiciare.
(4) Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare
la administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul
probaţiunii din cauză;
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt
care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de
probă;
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este
notoriu;
d) proba este imposibil de obţinut;
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
f) administrarea probei este contrară legii.
Principiul loialităţii administrării probelor
Art. 101. - (1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau
îndemnuri in scopul de a se obţine probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare
care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod
conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicţia se
aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei
asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor
persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească
ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
Art. 102. - (1) Probele obţinute prin tortură, precum
şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite
în procesul penal.
(3) In mod excepţional, dispoziţiile alin. (2) nu se
aplică dacă mijlocul de probă prezintă imperfecţiuni de formă sau există alte
neregularităţi procedurale care nu produc o vătămare pentru înlăturarea căreia
este necesară excluderea acestuia.
(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în
mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt
mod.
(5) Probele derivate din probele prevăzute la alin. (2)
nu se exclud dacă probele obţinute în mod nelegal sunt folosite în condiţiile
alin. (3).
Aprecierea probelor
Art. 103. - (1) Probele nu au o valoare dinainte
stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în
urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2) In luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii
şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate
probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are
convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea instanţei nu se poate întemeia, în măsură
determinantă, pe mărturia investigatorului sub acoperire sau pe declaraţiile
martorilor protejaţi.
CAPITOLUL II
Audierea persoanelor
SECŢIUNEA 1
Reguli generale în materia audierii persoanelor
Persoanele audiate în cursul procesului penal
Art.104. -In cursul procesului penal, în condiţiile
prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi
experţii.
Audierea prin interpret
Art. 105. - (1) Ori de câte ori persoana audiată nu
înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face
prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de
părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii.
(2) In mod excepţional, în situaţia în care se impune
luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau daca nu se poate asigura un
interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care
poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a
relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
(3) Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută,
audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a
comunica prin limbajul special. In această situaţie comunicarea se poate face
şi în scris.
(4)In cazuri excepţionale, dacă nu este prezentă o
persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea
nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin. (3) se va
face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare.
Protecţia sănătăţii persoanelor ascultate
Art. 106. - Dacă în timpul audierii unei persoane
aceasta acuză oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează
capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar
dispune întreruperea ascultării şi ia măsuri pentru ca persoana să fie
consultată de un medic.
SECŢIUNEA a 2-a
Audierea suspectului sau a inculpatului
Intrebările privind persoana suspectului sau a
inculpatului
Art. 107. - (1) La începutul primei audieri, organul
judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi
prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile,
profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv
şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal,
precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale
personale.
(2) Intrebările prevăzute la alin. (1) se repetă la
audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar consideră necesar.
Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
Art. 108. - (1) Organul judiciar comunică suspectului
sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală
pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia.
(2) Suspectului sau inculpatului i se aduc la
cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 83, precum şi următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor
judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul heîndeplinirii acestei
obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
b) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3
zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la
prima adresă rămân valabile şi se consideră ca le-a luat la cunoştinţă.
(3) In cursul urmăririi penale, înainte de prima
audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoştinţă drepturile şi
obligaţiile prevăzute la alin. (2) şi i se înmânează, sub semnătură, un
formular scris care cuprinde aceste drepturi, iar în cazul în care nu poate ori
refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Modul de ascultare
Art. 109. - (1) După îndeplinirea dispoziţiilor art.
107 şi 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte
referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după
care i se pot pune întrebări.
(2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte
cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când
consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe
proprii.
(3) Dacă în cursul audierii suspectul sau inculpatul
îşi exercită dreptul de a nu da nicio declaraţie, ascultarea nu va mai
continua, încheindu-se un proces-verbal.
Consemnarea declaraţiilor
Art. 110. - (1) Declaraţiile suspectului sau
inculpatului se consemnează în scris, In fiecare declaraţie se consemnează
totodată ora începerii şi ora încheierii ascultării suspectului sau
inculpatului.
(2) Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei
scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are
de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în
finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.
(3) Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză
să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă.
(4) Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de
urmărire penală care a procedat la audierea suspectului, inculpatului', de
judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de
judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei
vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au
fost prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un
interpret.
(5) In cursul urmăririi penale, audierea suspectului
sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo.
Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în
declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului
pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
SECŢIUNEA a 3-a
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a
părţii responsabile civilmente
Modul de audiere a persoanei vătămate
Art. 111. - (1) La începutul primei audieri, organul
judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care
se aplică în mod corespunzător.
(2) Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă
următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile
de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile
permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la
desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă', precum şi
dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor
judiciare;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă;
g) obligaţia de a spune adevărul.
(3) Dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi (2) şi ale art.
110 se aplică în mod corespunzător.
(4) In cursul urmăririi penale, audierea persoanei
vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci
când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana
vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.
(5) Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu
ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de
libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta
poate să fie informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice
mod.
Modul de audiere a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente
Art. 112. - (1) Audierea părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1), (3)
şi (4), care se aplică în mod corespunzător.
(2) Părţii civile, precum şi părţii responsabile
civilmente li se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile
de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile
permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu soluţionarea laturii
civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege.
Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
Art. 113. -Atunci când sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil
ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire
penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă
măsurile de protecţie prevăzute la art. 125-130, care se aplică în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA a 4-a
Audierea martorilor
Persoanele audiate ca martor
Art. 114. - (1) Poate fi audiată în calitate de martor
orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care
constituie probă în cauza penală.
(2) Orice persoană citată în calitate de martor are
următoarele obligaţii:
a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a
citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;
b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa
instanţei;
c) de a spune adevărul.
(3) Calitatea de martor are întâietate faţă de
calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia
dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi
împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi
această calitate.
(4) Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele
care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.
Capacitatea de a fi martor
Art. 115. - (1) Orice persoană poate fi citată şi
audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali
principali.
(2) Persoanele care se află într-o situaţie ce pune la
îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar
atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în
mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
(3) Pentru a decide cu privire la capacitatea unei
persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu,
orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.
Obiectul şi limitele declaraţiei martorului
Art. 116. - (1) Martorul este audiat asupra unor fapte
sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a
fost citat.
(2) Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor
împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale.
(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele
fapte sau împrejurări al căror secret sau confidenţialitate poate fi'opus prin
lege organelor judiciare.
(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3)
pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau
persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există
o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau
confidenţialitatea.
(5) Declaraţia dată în condiţiile alin. (4) nu
constituie infracţiune.
Persoanele care au dreptul de a refuza să dea
declaraţii în calitate de martor
Art. 117. - (1) Au dreptul de a refuza să fie audiate
în calitate de martor următoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă,
precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al
suspectului sau al inculpatului.
(2) După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin.
(1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.
(3) Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de
acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile
privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
(4) In cauzele reunite, persoana care îndeplineşte una
dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau
inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva
celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi
limitată doar la aceştia din urniă.
Dreptul martorului de a nu se acuza
Art. 118. - Declaraţia martorului nu poate fi folosită
în cursul unui proces penal desfăşurat împotriva sa.
Intrebările privind persoana martorului
Art. 119. - (1) Dispoziţiile art. 107 se aplică în mod
corespunzător în cazul audierii martorului.
(2) Martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi
este întrebat dacă este membru de familie sau fost soţ al suspectului,
inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal,
dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum
şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii.
(3) Martorului nu i se adresează întrebările privind
persoana sa atunci când faţă de acesta s-a dispus o măsură de protecţie a
datelor de identitate.
Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
Art. 120. - (1) Organul judiciar comunică martorului
calitatea în care este audiat şi faptele sau împrejurările de fapt pentru
dovedirea cărora a fost propus ca martor.
(2) Martorului i se aduc apoi la cunoştinţă următoarele
drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a
beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor
judiciare, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;
b) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor
judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei
obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5
zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenţia că,
în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate dispune împotriva sa
sancţiunea prevăzută de art. 283 alin. (1);
d) obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea,
atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
Art. 121. - (1) In cursul urmăririi penale şi
judecăţii, după îndeplinirea dispoziţiilor art. 119 şi 120, organul de urmărire
penală şi preşedintele completului solicită martorului depunerea jurământului
sau a declaraţiei solemne.
(2) Organul de urmărire penală şi preşedintele
completului îl întreabă pe martor dacă doreşte să depună jurământ religios'sau
declaraţie solemnă.
(3) Textul jurământului este următorul: „Jur că voi
spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!". Referirea la divinitate din formula jurământului se
schimba în funcţie de credinţa religioasă a martorului.
(4) In timpul depunerii jurământului, cu excepţiile
impuse de credinţa religioasă, martorul ţine mâna dreaptă pe cruce sau pe
Biblie.
(5) In cazul în care martorul alege să facă o
declaraţie solemnă, textul acesteia este următorul: „Mă oblig că voi spune
adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu."
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică în mod
corespunzător în procedura administrării anticipate a probelor, în faţa
judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Modul de audiere a martorului
Art. 122. - (1) Fiecare martor este audiat separat şi
fără prezenţa altor martori.
(2) Martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie în
legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost
propus, apoi i se pot adresa întrebări.
(3) Martorului nu i se pot adresa întrebări privind
opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale
şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare pentru
aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului.
Consemnarea declaraţiilor
Art. 123. - (1) Consemnarea declaraţiilor se face
potrivit dispoziţiilor art. 110, care se aplică în mod corespunzător.
(2) In cursul urmăririi penale, audierea martorului se
înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de
urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi
înregistrarea este posibilă.
Cazurile speciale de audiere a martorului
Art. 124. - (1) Audierea martorului minor în vârstă de
până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a
persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul
spre creştere şi educare.
(2) Dacă persoanele arătate la alin. (1) nu pot fi
prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte
civiiă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există
suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia
are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude
cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar.
(3) Dacă se consideră necesar, la cerere sau din
oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea
martorului minor să asiste un psiholog.
(4) Audierea martorului minor trebuie să evite
producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.
(5) Martorului minor care la data audierii nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţiile prevăzute la art. 120
alin. (2) lit. d), dar i se atrage atenţia să spună adevărul.
(6) Persoanele care au avut calitatea de suspect sau
inculpat în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi faptă ori cu privire la
fapte diferite aflate în strânsă legătură, daca ulterior s-a dispus disjungerea
cauzelor, pot fi audiate în calitate de martor, iar declaraţia nu poate fi
folosită în cursul unui proces penal desfăşurat împotriva lor. Organele
judiciare au obligaţia consemnării calităţii lor procesuale anterioare.
(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică în mod
corespunzător şi persoanelor care au calitatea de suspect sau inculpat în cauze
diferite, cu privire la care nu a fost dispusă reunirea.
SECŢIUNEA a 5-a
Protecţia martorilor §
1. Protecţia martorilor ameninţaţi
Martorul ameninţat
Art. 125. -In cazul în care există o suspiciune
rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia
ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor
judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia
statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de
protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.
Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi
penale
Art. 126. - (1) In cursul urmăririi penale, odată cu
acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia
sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau
asigurarea unei locuinţe temporare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a
membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui
pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent,
prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea
distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
(2) Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie
din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect
procesual principal.
(3) In cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute
la alin. (1) lit. c) şi d), declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală
sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru
special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în
condiţii de confidenţialitate.
(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor
ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se
păstrează în condiţii de confidenţialitate.
(5) Procurorul verifică, la intervale de timp
rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de
protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea
acestora.
(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot
parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat.
(7) Dacă starea de pericol a apărut în cursul
procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu
sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie prevăzute la art.
127. Dispoziţiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.
(8) Măsurile de protecţie prevăzute la alin. (1) lit.
a) şi b) se comunică autorităţii desemnate cu punerea în executare a măsurii.
Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii
Art. 127. -In cursul judecăţii, odată cu acordarea
statutului de martor ameninţat, instanţa dispune aplicarea uneia sau a mai
multora dintre următoarele măsuri:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau
asigurarea unei locuinţe temporare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a
membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata
ascultării martorului;
d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent
în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu
vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt
suficiente;
e) protecţia datelor de identitate ale martorului şi
acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.
Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul
judecăţii
Art. 128. - (1) Instanţa dispune aplicarea unei măsuri
de protecţie din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părţilor sau
a persoanei vătămate.
(2) Propunerea formulată de procuror cuprinde:
a) numele martorului care urmează a fi ascultat în faza
de judecată şi faţă de care se doreşte dispunerea măsurii de protecţie;
b) motivarea concretă a gravităţii pericolului şi a
necesităţii măsurii.
(3) Atunci când cererea este formulată de celelalte
persoane prevăzute la alin. (1), instanţa poate dispune ca procurorul să
efectueze de urgenţă verificări cu privire la temeinicia cererii de protecţie.
(4) Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără
participarea persoanei care a formulat cererea.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care
nu este supusă căilor de atac.
(7) Incheierea prin care se dispune măsura de protecţie
se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Dacă protecţia martorului este
necesară şi după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile
legii speciale.
(8) Măsurile de protecţie prevăzute la art. 127 lit. a)
şi b) se comunică autorităţii desemnate de lege cu punerea în executare a
măsurilor.
Audierea martorului protejat
Art. 129. - (1) In situaţia prevăzută la art. 126 alin.
(1) lit. d) şi art. 127 lit. d), procurorul, judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau, după caz, instanţa de judecată procedează la audierea martorului
fără ca acesta să fie prezent fizic la locul unde se află procurorul ori în
sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor
audiovideo.
(2) La solicitarea organului judiciar sau a martorului
audiat în condiţiile alin. (1), la luarea declaraţiei poate participa un
consilier de probaţiune, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu
privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul
judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa martorului dreptul de a solicita
audierea în prezenţa unui psiholog.
(3) Subiecţii procesuali principali, părţile şi
avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat în condiţiile alin.
(1) şi (2). Organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la
identificarea martorului.
(4) Declaraţia martorului protejat se înregistrează
prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.
(5) In cursul urmăririi penale declaraţia se semnează
de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se
depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi
de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special,
în condiţii de confidenţialitate.
(6) In cursul judecăţii, declaraţia martorului se
semnează de preşedintele completului de judecată.
(7) Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia
martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al
instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în
condiţii de confidenţialitate. Suportul care conţine înregistrările efectuate
în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale
instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi
condiţii privind confidenţialitatea.
§ 2. Protecţia
martorilor vulnerabili
Martorul vulnerabil
Art. 130. - (1) Procurorul sau, după caz, instanţa
poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil următoarelor categorii
de persoane:
a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a
săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al
suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
(2) Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil,
procurorul şi instanţa pot dispune măsurile de protecţie prevăzute la art. 126
alin. (1) lit. b) şi d) sau, după caz, art. 127 lit. b)-e), care se aplică în
mod corespunzător. Distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie.
(3) Dispoziţiile art. 126 şi 128 se aplică în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA a 6-a
Confruntarea
Confruntarea
Art. 131. - (1) Când se constată că există contraziceri
între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la
confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
(2) Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la
faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se
contrazic.
(3) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
poate încuviinţa ca persoanele confruntate să îşi pună reciproc întrebări.
(4) Declaraţiile date de persoanele confruntate se
consemnează într-un proces-verbal.
CAPITOLUL III
Identificarea persoanelor şi a obiectelor
Scopul şi obiectul măsurii
Art. 132. - (1) Identificarea persoanelor sau
obiectelor se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării
împrejurărilor cauzei.
(2) Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi
dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi
penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii.
Audierea prealabilă a persoanei care face
identificarea
Art. 133. - (1) După dispunerea măsurii şi înainte ca
identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie
audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice.
(2) Audierea constă în descrierea tuturor
caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi împrejurările în care
a fost văzut. Persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai
participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi
persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au
fost indicate ori descrise anterior.
Identificarea persoanelor
Art. 134. - (1) Persoana care urmează să fie
identificată este prezentată împreună cu alte 4-6 persoane necunoscute, cu
trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător şi în situaţia identificării persoanelor după fotografii.
(3) Identificarea se desfăşoară astfel încât persoanele
care urmează să fie identificate să nu o vadă pe cea care le identifică.
(4) Desfăşurarea activităţii de identificare a
persoanelor, precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt
consemnate într-un proces-verbal.
(5) Procesul-verbal trebuie să cuprindă, pe lângă
menţiunile prevăzute la art. 135 alin. (2), numele, prenumele şi adresa
persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale căror
fotografii au fost prezentate persoanei care face identificarea, numele şi prenumele
persoanei identificate, precum şi ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus
efectuarea identificării de persoane.
(6) In cursul urmăririi penale, în situaţia în care
organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de identificare este
înregistrată audiovideo. Inregistrarea identificării este anexată
procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc
de probă.
Identificarea obiectelor
Art. 135. - (1) Obiectele despre care se presupune că
pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni
sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face
identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse
pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la
locul unde se află obiectele.
(2) Desfăşurarea activităţii de identificare a
obiectelor, precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt
consemnate într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la:
ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost
încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea,
cu menţionarea oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoanelor
prezente şi calitatea în care acestea participă, numele şi prenumele persoanei
care face identificarea, descrierea amănunţită a obiectelor identificate.
(3) In cursul urmăririi penale, în situaţia în care
organul de urmărire consideră necesar, activitatea de identificare şi declaraţia
persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. înregistrarea
identificării este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi
poate fi folosită ca mijloc de probă.
Alte identificări
Art. 136. - Identificarea vocilor, sunetelor sau a
altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale se dispune si se
efectuează cu respectarea procedurii prevăzute la art. 134.
Pluralitatea de identificări
Art. 137. - (1) In cazul în care mai multe persoane
sunt chemate să identifice aceeaşi persoană sau acelaşi obiect, organele
judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei
care au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze.
(2) Dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe
proceduri de identificare a unor persoane sau a unor obiecte, organele
judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată
între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare,
respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite
de cele utilizate anterior.
CAPITOLUL IV
Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare
Dispoziţii generale
Art. 138. - (1) Constituie tehnici speciale de
supraveghere sau cercetare următoarele:
a) interceptarea convorbirilor şi comunicărilor;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea listei convorbirilor telefonice;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea
trimiterilor poştale;
g) solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor
referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei
persoane;
h) utilizarea investigatorilor sub acoperire;
i) constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a
încheierii unei convenţii;
j) livrarea supravegheată;
k) identificarea abonatului, proprietarului sau
utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii sau a unui punct de acces la un
computer.
(2) Prin interceptarea convorbirilor sau
comunicărilor se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea
sau înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon,
sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare, precum şi
înregistrarea datelor de trafic ce indică sursa, destinaţia, data, ora,
dimensiunea, durata ori tipul comunicării efectuate prin telefon, sistem
informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare.
(3) Prin acces la un sistem informatic se
înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor
informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe
specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
(4) Prin sistem informatic se înţelege orice
dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie
funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a
datelor, cu ajutorul unui program informatic.
(5) Prin date informatice se înţelege orice
reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării
într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea
unei funcţii de către un sistem informatic.
(6) Prin supraveghere video, audio sau prin
fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau
înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.
(7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace
tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se
află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
(8) Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se
înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor
trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
(9) Prin solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a
datelor referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare
ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea
conţinutului tranzacţiilor financiare efectuate prin intermediul unei bănci sau
al altei instituţii competente ori obţinerea de la o bancă sau de la altă
instituţie financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia
referitoare la conturile sau tranzacţiile unei persoane.
(10) Constatarea unei infracţiuni de corupţie se poate
realiza şi prin acţiunea sau inacţiunea ce este similară unei infracţiuni de
corupţie, îndeplinită în scopul strângerii de probe în cadrul procesului penal.
(11) Constatarea încheierii unei convenţii se poate
realiza şi prin cumpărarea sau orice altă operaţiune privind un obiect ce poate
constitui mijloc de probă de la o persoană suspectată de comiterea unei
infracţiuni, prestarea unui serviciu pentru persoana suspectată de comiterea
unei infracţiuni ori cumpărarea sau orice altă operaţiune privind o persoană
care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane
sau a unei răpiri.
(12) Prin livrare supravegheată se înţelege
tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea
sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o
suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora,
sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul
investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în
săvârşirea acesteia.
(13) Prin supraveghere tehnică se înţelege
utilizarea uneia dintre tehnicile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) şi g).
Supravegherea tehnică
Art.139. - (1) Supravegherea tehnică se dispune de
judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
b) măsura să fie proporţională cu restrângerea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei,
importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea
infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau
obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori
există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul
infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi
speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică,
şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor
de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau
mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
(3) Inregistrările prevăzute în prezentul capitol,
efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când
privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii.
Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise
de lege.
(4) Raportul dintre avocat şi partea pe care o asistă
sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice, decât dată există
date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre
cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii
rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre
avocat şi suspectul sau inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu
pot fi folosite în cadrul procesului penal, urmând a fi şterse, de îndată, de
către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de
către procuror.
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere
tehnică
Art. 140. - (1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă
în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea
procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:
indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse,
numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune
măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă
suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se
poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice, iar, în cazul
măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi
încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private
indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi
folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea
caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze
dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(3) Cererea prin care se solicită încuviinţarea
supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu,
fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(4) In cazul în care apreciază că cererea este
întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere,
admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere
tehnică. Intocmirea minutei este obligatorie.
(5) Incheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi
şi mandatul trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat
încheierea şi a emis mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere
tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar faţă de
natura măsurii încuviinţate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon,
a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru
identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin
fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca
organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau
dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii
supravegherii tehnice;
i) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(6) In cazul în care judecătorul de drepturi şi
libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 şi
prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere,
respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice.
(7) Incheierea prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă
căilor de atac.
(8) 0 nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri
poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de
către procuror
Art. 141. - (1) Procurorul poate autoriza, pe o durată
de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgenţă, iar obţinerea mandatului de
supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere
substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor
ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor
familiilor acestora; şi
b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139
alin. (1) şi (2).
(2) Ordonanţa procurorului prin care se autorizează
măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art.
140 alin. (5).
(3) Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de
cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă
sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis
ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal
de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi
dosarul cauzei.
(4) In cazul în care judecătorul de drepturi şi
libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1),
confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere,
pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
(5) Cu privire la datele informatice identificate prin
accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţă:
a) realizarea şi conservarea unei copii a acestor date
informatice;
b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date
informatice din sistemul informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(6) In cazul în care judecătorul de drepturi şi
libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (1),
infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute
în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte
un proces-verbal în acest sens.
(7) Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau
separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi si libertăţi
luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140.
(8) Incheierea prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă
căilor de atac.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere
tehnică
Art. 142. - (1) Procurorul pune în executare
supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul
de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de
alte organe specializate ale statului.
(2) Furnizorii de servicii de telecomunicaţii,
informatice sau financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire
penală, cu autorităţile prevăzute la alin. (1), în limitele competenţelor
acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
(3) Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic
la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul
operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.
(4) Procurorul are obligaţia de a înceta imediat
supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai
există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta
judecătorul care a emis mandatul.
(5) Datele rezultate din măsurile de supraveghere
tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora
rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(6) Datele rezultate din măsurile de supraveghere care
nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la
identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze
penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri
speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea
părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate
dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc
fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă
a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un
proces-verbal în acest sens.
Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică
Art. 143. - (1) Procurorul sau organul de cercetare
penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere
tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care
privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea
ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se
referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după
caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora
la care s-a încheiat.
(2) La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o
copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică.
Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului,
în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la
solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine
activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se
păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la
dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea
cauzei.
(3) Convorbirile, comunicările sau conversaţiile
purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română,
prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra
confidenţialitatea.
(4) Convorbirile sau comunicările interceptate şi
înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie
la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau
organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează
mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice,
datele de identificare ale sistemelor informatice sau ale punctelor de acces,
numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi
ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru
autenticitate de către procuror.
(5) După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul
informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre activităţile efectuate.
Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
Art. 144. - (1) Mandatul de supraveghere tehnică poate
fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a
procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.
139, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în
camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă
căilor de atac. Intocmirea minutei este obligatorie.
(3) Durata totală a măsurii de supraveghere tehnică, cu
privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an, cu
excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii
private, care nu poate depăşi 120 de zile.
Informarea persoanei supravegheate
Art. 145. - (1) După încetarea măsurii de supraveghere
tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare
subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în
privinţa sa.
(2) După momentul informării, persoana supravegheată
are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în
care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De
asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor,
comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din
activitatea de supraveghere tehnică.
(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile
de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).
(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea
informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de
supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea
conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a
urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a
martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor
persoane implicate în cauză.
(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune
cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea
tehnică
Art. 146. - (1) Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de
clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal
prevăzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează de
îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune
conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin
arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea
confidenţialităţii.
(3) Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de
condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă,
suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul
cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea
confidenţialităţii.
Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor
poştale
Art. 147. - (1) Reţinerea, predarea şi percheziţionarea
trimiterilor poştale se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă
sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit
propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise
ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este
bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la
făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
b) măsura este necesară şi proporţională cu
restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a
fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau
obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori
există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Este interzisă reţinerea, predarea şi
percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite
în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană
pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul
săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la
art. 139 alin. (2).
(3) Dispoziţiile art. 140 se aplică în mod
corespunzător.
(4)In cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea
mandatului de reţinere, predare şi percheziţionare a trimiterilor poştale în
condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la
pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa
victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin.
(1) şi (2), procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore,
măsurile prevăzute la alin. (1). Dispoziţiile art. 141 alin. (2)-(8) se aplică
în mod corespunzător.
(5) Unităţile poştale sau de transport şi orice alte
persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi de transport sau
transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului
scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în
mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.
(6) Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele
ridicate şi percheziţionate care nu au legătură cu cauza se restituie
destinatarului.
(7) După efectuarea activităţilor autorizate,
procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al
unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul
informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au
fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de
activităţile efectuate.
(8) Dispoziţiile art. 145 alin. (4) şi (5) se aplică în
mod corespunzător.
(9) Măsura poate fi prelungită în condiţiile art. 144.
Utilizarea investigatorilor sub acoperire
Art. 148. - (1) Autorizarea folosirii investigatorilor
sub acoperire se poate dispune de procuror, pe o perioadă de maximum 60 de
zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale
prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul
infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte
de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori,
falsificare de instrumente de plată electronică, şantaj, lipsire de libertate,
evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care
se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică
ori în cazul unor alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o
persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu
infracţiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară şi proporţională cu
restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a
fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele sau localizarea şi identificarea
făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obţinute în alt mod
sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta
ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la
cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă,
în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):
a) indicarea activităţilor pe care investigatorul sub
acoperire este autorizat să le desfăşoare;
b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c) identitatea atribuită investigatorului sub
acoperire.
(3) In cazul în care procurorul apreciază că este
necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice
pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează
judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de
supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători
operativi în cadrul poliţiei judiciare, în cazul investigării infracţiunilor
contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism. Pot fi folosiţi ca
investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat
care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării
securităţii naţionale.
(5) Investigatorul sub acoperire culege date şi
informaţii în baza ordonanţei emise potrivit alin. (1)-(3), pe care le pune, în
totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.
(6) Activităţile pentru care investigatorul sub acoperire
este autorizat nu constituie contravenţii sau infracţiuni.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la
dispoziţia investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare
pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Activitatea persoanei care pune la
dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune.
(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca
martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii
ameninţaţi.
(9) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive
temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
alin. (1), fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Durata totală a
măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un
an, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale,
infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte
de terorism, spălare a banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene.
Măsurile de protecţie a investigatorilor sub
acoperire
Art. 149. - (1) Identitatea reală a investigatorilor
sub acoperire nu poate fi dezvăluită.
(2) Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi
sau instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a
investigatorului sub acoperire, cu respectarea secretului profesional.
Constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a
încheierii unei convenţii
Art. 150. - (1) Constatarea unei infracţiuni de
corupţie sau a încheierii unei convenţii în condiţiile art. 138 alin. (10) şi
(11) se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi la solicitarea
procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă
de maximum 60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, trafic de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, şantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în
cazul infracţiunilor de corupţie sau în cazul unor alte infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o
suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale
care au legătură cu infracţiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară şi proporţională cu
restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a
fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau
obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori
un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la
cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă:
date cu privire la persoana ce va pune în executare măsura, încadrarea juridică
şi descrierea infracţiunii, scopul şi perioada în care se va executa măsura.
(3) Activitatea persoanei care participă la constatarea
unei infracţiuni de corupţie sau de încheiere a unei convenţii nu constituie
provocare, contravenţie sau infracţiune.
(4) Persoana care pune în executare aceste măsuri
întocmeşte un proces-verbal care conţine: datele la care măsura a început şi
s-a încheiat, date cu privire la persoana care a pus în aplicare măsura,
descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi folosirea mijloacelor tehnice de
supraveghere, numărul şi identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă
în aplicare măsura.
(5) Persoana care pune în executare măsura constatării
unei infracţiuni de corupţie sau încheierii unei convenţii poate fi audiată ca
martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind
audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea
este necesară.
(6) Organele judiciare pot folosi sau pune la
dispoziţia persoanei care pune în executare măsura constatării unei infracţiuni
de corupţie sau încheierii unei convenţii orice înscrisuri sau obiecte necesare
pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Persoana care pune la dispoziţie
sau foloseşte înscrisurile sau obiectele nu va comite o infracţiune prin
desfăşurarea acestor activităţi, în cazul în care acestea constituie
infracţiuni.
(7) Ordonanţa procurorului poate fi prelungită pentru
motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
(8) Durata totală a măsurii, cu privire la aceeaşi
persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an.
Livrarea supravegheată
Art. 151. - (1) Livrarea supravegheată poate fi
autorizată, prin ordonanţă, de către procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor
competente.
(2) Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în
următoarele cazuri:
a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor
implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale
explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte
care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii
de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi
deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor
sau a unor bunuri de valoare;
b) dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor
săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi
imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
(3) Livrarea supravegheată poate fi realizată în
condiţiile în care procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor tranzitate:
a) să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a
transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea acestuia de pe teritoriul
statului;
b) să garanteze faptul că transportul ilegal sau
suspect este supravegheat permanent de către autorităţile competente;
c) să garanteze faptul că procurorul, organele de
poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt înştiinţate în ceea ce
priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de
infracţiuni care au constituit obiectul tehnicii speciale de cercetare la care
se face referire la alin. (1).
(4) Dispoziţiile alin. (3) nu se aplică în cazul în
care un tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii
contrare.
(5) Ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă: numele
suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă
caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să intre, să tranziteze sau să iasă
de pe teritoriul ţării, modalităţile în care va fi efectuată supravegherea.
Procurorul trebuie să emită câte o ordonanţă pentru fiecare livrare
supravegheată dispusă.
(6) Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de
către poliţie sau de altă autoritate competentă. Procurorul stabileşte,
coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a livrării
supravegheate.
(7) Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu
constituie infracţiune.
(8) Organele prevăzute la alin. (5) au obligaţia de a
întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un
proces-verbal cu privire la activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează
procurorului.
Identificarea abonatului, proprietarului sau
utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii ori a unui punct de acces la un
sistem informat
Art. 152. - (1) Procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, cu aprobarea judecătorului de drepturi şi libertăţi,
poate solicita unui furnizor de servicii identificarea abonatului,
proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii, unui mijloc
de telecomunicaţii ori a unui punct de acces la un sistem informatic sau
comunicarea dacă un anumit mijloc de comunicaţii sau punct de acces la un
sistem informatic este folosit sau activ ori a fost folosit sau activ la o
anumită dată, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele
solicitate constituie probe.
(2) Măsura se dispune de procuror, cu aprobarea
judecătorului de drepturi şi libertăţi, din oficiu sau la cererea organului de
cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă: persoana sau
furnizorul de servicii care este în posesia ori care are sub control datele,
numele suspectului sau inculpatului, atunci când sunt cunoscute, motivarea
îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), menţionarea obligaţiei
persoanei sau furnizorului de servicii de a comunica imediat, în condiţii de
confidenţialitate, datele solicitate.
(3) Furnizorii de servicii sunt obligaţi, sub
sancţiunea legii penale, să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru
executarea ordonanţei procurorului şi să pună de îndată la dispoziţia acestora
datele solicitate.
(4) Persoanele care sunt chemate să colaboreze cu
organele de urmărire penală au obligaţia, sub sancţiunea legii penale, de a
păstra secretul operaţiunii efectuate.
Obţinerea listei convorbirilor telefonice
Art. 153. - (1) Procurorul, cu încuviinţarea prealabilă
a judecătorului de drepturi şi libertăţi, poate solicita unui furnizor de
servicii de telecomunicaţii comunicarea listei apelurilor telefonice efectuate
şi primite de la un anumit post telefonic, în cazul în care există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru
a se crede că datele solicitate constituie probe.
(2) Măsura se dispune de procuror, cu încuviinţarea
prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, din oficiu sau la cererea
organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă:
furnizorul de servicii care este în posesia ori care are sub control datele,
numele suspectului sau inculpatului, atunci când sunt cunoscute, motivarea
îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), menţionarea obligaţiei
persoanei sau furnizorului de servicii de a comunica imediat, în condiţii de
confidenţialitate, datele solicitate.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi acordă
încuviinţarea prin menţiune scrisă pe solicitarea procurorului.
(4) Dispoziţiile art. 152 alin. (3) şi (4) se aplică în
mod corespunzător.
CAPITOLUL V
Conservarea datelor informatice sau provenite din
sisteme de telecomunicaţii
Conservarea datelor informatice şi a datelor privind
traficul informaţional
Art. 154. - (1) Dacă există o suspiciune rezonabilă cu
privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de
probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul
poate dispune, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare
la traficul informaţional, în cazul în care există pericolul pierderii sau
modificării acestora.
(2) Conservarea se dispune de procuror, cu
încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, din oficiu
sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 90 de
zile, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă: persoana sau furnizorul de
servicii în posesia căruia se află datele informatice ori care le are sub
control, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este
cunoscut, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), durata
pentru care a fost emisă, menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorului de
servicii de a conserva imediat datele informatice şi de a le menţine
integritatea, în condiţii de confidenţialitate.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi acordă
încuviinţarea prin menţiune scrisă pe ordonanţa procurorului.
(4) Măsura conservării poate fi prelungită, pentru
motive temeinic justificate, de procuror o singură dată, pe o durată de maximum
90 de zile.
(5) Ordonanţa procurorului se transmite, de îndată,
oricărui furnizor de servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se află
datele prevăzute la alin. (1) ori care le are sub control, aceasta fiind
obligată să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.
(6) In cazul în care datele referitoare la traficul
informaţional se află în posesia mai multor furnizori de servicii, furnizorul
de servicii în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are
obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală
informaţiile necesare identificării celorlalţi furnizori de servicii, în
vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit.
(7) In termenul prevăzut la alin. (2) şi (4),
procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală dispune ridicarea
datelor conservate de la persoana sau furnizorul de servicii care le deţine ori
dispune ridicarea acestei măsuri. Dispoziţiile art. 170 alin. (4) şi (5) ori
art. 171 se aplică în mod corespunzător.
(8) Până la terminarea urmăririi penale, procurorul
este obligat să încunoştinţeze, în scris, persoanele faţă de care se efectuează
urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.
Conservarea datelor provenite din sisteme de
telecomunicaţii
Art. 155. - Dispoziţiile art. 154 se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care conservarea se referă la datele ce privesc
traficul din sistemele de telecomunicaţii.
CAPITOLUL VI
Percheziţia
Dispoziţii comune
Art. 156. - (1) Percheziţia poate fi domiciliară,
corporală, informatică sau a unui vehicul.
(2) Percheziţia se efectuează cu respectarea
demnităţii, fără a constitui ingerinţă disproporţională în viaţa privată.
SECŢIUNEA 1
Percheziţia domiciliară
Cazurile şi condiţiile în care se poate dispune
percheziţia domiciliară
Art. 157. - (1) Percheziţia domiciliară ori a bunurilor
aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea
unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracţiuni şi se presupune că
percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la
această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la
prinderea suspectului ori inculpatului.
(2) Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau
orice spaţiu ce aparţine sau este folosit de o persoană fizică sau juridică.
Procedura de emitere a mandatului de percheziţie
domiciliară
Art. 158. - (1) Percheziţia domiciliară poate fi
dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, In cursul
judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de
către instanţa învestită cu judecarea cauzei.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua
percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau
posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri
învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă
suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau a
obiectelor ori înscrisurilor ce fac obiectul infracţiunii;
c) indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din
care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziţiei se află
suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârşirea
infracţiunii ori urme ale săvârşirii infracţiunii;
d) numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea
suspectului sau inculpatului care se bănuieşte că se află în locul unde se
efectuează percheziţia, precum şi indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii ori
a altor obiecte care se presupune că există în locul ce urmează a fi
percheziţionat.
(3) In cazul în care, în timpul efectuării
percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele
căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil,
în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuării
percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror.
(4) Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul
cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(5) Cererea prin care se solicită încuviinţarea
efectuării percheziţiei domiciliare se soluţionează, în termen de 24 de ore, în
camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este
obligatorie.
(6) Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea
cererii, atunci când este întemeiată, şi încuviinţarea efectuării percheziţiei
şi emite de îndată mandatul de percheziţie. Intocmirea minutei este obligatorie.
(7) Incheierea instanţei şi mandatul de percheziţie
trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis
mandatul de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu
poate depăşi 15 zile;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmează a se efectua
percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor învecinate acestuia;
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul,
reşedinţa ori sediul căreia se efectuează percheziţia, dacă este cunoscută;
h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului,
dacă este cunoscut;
i) descrierea făptuitorului, suspectului sau
inculpatului care se bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia,
indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau a altor obiecte despre care se
presupune că există în locui ce urmează a fi percheziţionat;
j) menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi
folosit o singură dată;
k) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(8) In cazul în care judecătorul de drepturi şi
libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 157,
dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a unei percheziţii
domiciliare.
(9) Incheierea prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei
domiciliare nu este supusă căilor de atac.
(10) 0 nouă cerere de efectuare a unei percheziţii
domiciliare în acelaşi loc poate fi formulată dacă au apărut ori s-au
descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării
cererii anterioare de către judecător.
(11)In cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea
procurorului, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii în
vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a
inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în
locul unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de
probă ce au legătură cu infracţiunea ce face obiectul cauzei. Dispoziţiile
alin. (2)-(8) şi ale art. 157 se aplică în mod corespunzător.
Efectuarea percheziţiei domiciliare
Art. 159. - (1) Mandatul de percheziţie se comunică
procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia.
(2) Percheziţia se efectuează de procuror sau de
organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi.
(3) Percheziţia domiciliară nu poate fi începută
înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau
când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la
acea oră.
(4) In cazul în care este necesar, organele judiciare
pot restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor
persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata efectuării
acesteia.
(5) Inainte de începerea percheziţiei, organul judiciar
se legitimează şi înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la
care se va efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al
familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de
exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă
este cazul, custodelui.
(6) In cazul percheziţiei efectuate la sediul unei
persoane juridice, mandatul de percheziţie se înmânează reprezentantului
acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate
deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei
juridice respective.
(7) In cazul în care efectuarea percheziţiei este
extinsă în locuinţele învecinate în condiţiile art. 158 alin. (3), persoanele
din aceste spaţii vor fi înştiinţate cu privire la extinderea efectuării
percheziţiei.
(8) Persoanelor prevăzute la alin. (5) şi (6) li se
solicită, înainte de începerea percheziţiei, predarea de bunăvoie a persoanelor
sau a obiectelor căutate. Percheziţia nu se mai efectuează dacă persoanele sau
obiectele indicate în mandat sunt predate.
(9) Persoanelor prevăzute la alin. (5) şi (6) li se
aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un
avocat. Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este
amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la
care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce
urmează a fi percheziţionat. In cazuri excepţionale, ce impun efectuarea
percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat,
percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
(10) De asemenea, persoanei percheziţionate i se va
permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere,
dispoziţiile alin. (8) aplicându-se în mod corespunzător.
(11) Când persoana la care se face percheziţia este
reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. In cazul în care nu poate fi
adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se
fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent.
(12) Organul judiciar care efectuează percheziţia are
dreptul să deschidă, prin folosirea forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul şi
alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele
infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu
este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea
acestora, organele judiciare ce efectuează percheziţia trebuie să evite daunele
nejustificate.
(13) Organul judiciar este obligat să se limiteze la
ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru
care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror
circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există
suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna.
(14) In mod excepţional, percheziţia poate începe fără
înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de
predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fără informarea prealabilă
privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de
încredere, în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru
acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă
importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care
urmează a se efectua percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau
integritate fizică este pusă în pericol;
c) în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia
nu se află nicio persoană.
(15) In cazul în care în spaţiul unde urmează a fi
efectuată percheziţia nu se află nicio persoană, aceasta se efectuează în
prezenţa unui martor asistent.
(16) In cazurile prevăzute la alin. (14) şi (15), copia
mandatului de percheziţie se înmânează de îndată ce este posibil.
(17) Organele judiciare care efectuează percheziţia pot
folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional, pentru a pătrunde într-un
domiciliu:
a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa
rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori există un pericol cu privire
la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun
răspuns la solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.
(18) Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu
percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor
împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la efectuarea
acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză,
simultan mai multe percheziţii.
(19) Locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi
persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziţionării pot fi
fotografiate ori înregistrate audiovideo.
(20) Inregistrarea audiovideo sau fotografiile
efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziţie şi fac parte integrantă
din acesta.
Identificarea şi păstrarea obiectelor
Art. 160. - (1) După identificare, obiectele sau
înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor
prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre
neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează.
(2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu
se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil
împreună, după care se aplică sigilii.
(3) Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în
păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă
spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi
conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la
cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 din Codul penal.
(4) Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi
se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa
acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11).
Procesul-verbal de percheziţie
Art. 161. - (1) Activităţile desfăşurate cu ocazia
efectuării percheziţiei sunt consemnate într-un proces-verbal.
(2) Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl
încheie;
b) numărul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a
terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi
intervenite;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce
au fost prezente la efectuarea percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va
efectua percheziţia cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să
participe la percheziţie;
g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în
care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi
ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi
recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul
a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au
participat la efectuarea percheziţiei, precum şi menţiunile referitoare la
înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate,
dar au fost lăsate în păstrare;
j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile
speciale.
(3) Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la
sfârşit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziţia, de
avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele arătate la
alin. (2) lit. e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele
imposibilităţii sau refuzului de a semna.
(4) 0 copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la
care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi
înscrisurile ori uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (5) sau
(6) care au participat la percheziţie.
Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
Art. 162. - (1) Obiectele ori înscrisurile ridicate
care constituie mijloace de probă sunt ataşate la dosar sau păstrate în alt
mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate.
(2) Obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu
sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul
de urmărire penală şi se ataşează la dosar.
(3) Mijloacele materiale de probă se păstrează de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte
dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
(4) Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie
persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării.
(5) Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu
sunt supuse confiscării, pot fi restituite chiar înainte de soluţionarea
definitivă a procesului persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când
prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au
fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Art. 163. - Obiectele ce servesc ca mijloc de probă,
dacă sunt dintre acelea prevăzute la art. 252 alin. (2) şi dacă nu sunt
restituite, se conservă sau se valorifică potrivit prevederilor art. 252.
Dispoziţii speciale privind percheziţiile efectuate
la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice de
drept public
Art. 164. - Percheziţia la o autoritate publică,
instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public se efectuează
potrivit prevederilor prezentei secţiuni, după cum urmează:
a) organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie
a mandatului de percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau
persoanei juridice de drept public;
b) percheziţia se efectuează în prezenţa
reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept
public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă
reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept
public.
SECŢIUNEA a 2-a
Alte forme de percheziţie
Cazurile şi condiţiile în care se efectuează
percheziţia corporală
Art. 165. - (1) Percheziţia corporală presupune
examinarea corporală externă a unei persoane, a cavităţii bucale, a nasului, a
urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are
asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
(2) In cazul în care există o suspiciune rezonabilă că
prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale
infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru
aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu
atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice procedează la efectuarea
acesteia.
Efectuarea percheziţiei corporale
Art. 166. - (1) Organul judiciar trebuie să ia măsuri
ca percheziţia să fie efectuată cu respectarea demnităţii umane.
(2) Percheziţia se efectuează de o persoană de acelaşi
sex cu persoana percheziţionată.
(3) Inainte de începerea percheziţiei, persoanei
percheziţionate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă
obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia
cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea
altor obiecte sau urme.
(4) Procesul-verbal de percheziţie trebuie să cuprindă:
a) numele şi prenumele persoanei percheziţionate;
b) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a
efectuat percheziţia;
c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei;
d) locul unde este încheiat;
e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a
terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi
intervenite;
f) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în
care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi
ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi
recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau
inculpatul a fost găsit.
(5) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi
la sfârşit de cel care îl încheie şi de persoana percheziţionată. Dacă persoana
percheziţionată nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre
aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
(6) O copie a procesului-verbal se lasă persoanei
percheziţionate.
(7) Dispoziţiile art. 162 se aplică în mod
corespunzător.
Percheziţia unui vehicul
Art. 167. - (1) Percheziţia unui vehicul constă în
examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de
transport ori a componentelor acestora.
(2) Percheziţia unui vehicul se efectuează în
condiţiile prevăzute la art. 165 alin. (2).
(3) Prevederile art. 162, 165 şi 166 se aplică în mod
corespunzător.
Percheziţia informatică
şi accesul într-un sistem informatic
Art. 168. - (1) Prin percheziţie în sistem informatic
sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înţelege procedeul de
cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un
sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin
intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure
integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune
efectuarea unei percheziţii informatice, la cererea procurorului, atunci când
pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem
informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
(3) Procurorul înaintează cererea prin care se solicită
încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice împreună cu dosarul cauzei
judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(4) Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Judecătorul dispune prin încheiere admiterea
cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviinţarea efectuării
percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de percheziţie.
(6) Incheierea instanţei trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis
mandatul;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul
căreia trebuie efectuată activitatea dispusă;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) numele suspectului sau inculpatului, dacă este
cunoscut;
g) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(7) Incheierea prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei
informatice nu este supusă căilor de atac.
(8) In cazul în care, cu ocazia efectuării percheziţiei
unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se
constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem
informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din
sistemul sau suportul iniţial, procurorul dispune de îndată conservarea,
copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţă completarea
autorizaţiei iniţiale.
(9)In vederea executării percheziţiei dispuse, pentru
asigurarea integrităţii datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul
dispune efectuarea de copii.
(10) Dacă ridicarea obiectelor care conţin datele
informatice prevăzute la alin. (1) ar afecta grav desfăşurarea activităţii
persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de
copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace
tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor
conţinute de acestea.
(11) Percheziţia în sistem informatic sau a unui suport
de stocare a datelor informatice se efectuează în prezenţa suspectului ori a
inculpatului, dacă este posibil, a unui reprezentant al acestuia sau a unui
martor. Suspectul sau inculpatul poate solicita ca percheziţia în sistem
informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice să se efectueze
şi în lipsa acestora, prezenţa unui martor în acest caz fiind obligatorie.
(12) Percheziţia în sistem informatic ori a unui suport
de stocare a datelor informatice se efectuează de către organul de urmărire
penală indicat de procuror în cererea înaintată instanţei.
(13) Procesul-verbal de percheziţie informatică trebuie
să cuprindă:
a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul
informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori numele
persoanei al cărei sistem informatic a fost accesat conform alin. (2);
b) numele persoanei care a efectuat percheziţia;
c) numele persoanelor prezente la efectuarea
percheziţiei;
d) descrierea şi enumerarea sistemelor informatice ori
suporturilor de stocare a datelor informatice faţă de care s-a dispus
percheziţia;
e) descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate;
f) descrierea şi enumerarea datelor informatice
descoperite cu ocazia percheziţiei;
g) semnătura sau ştampila persoanei care a efectuat
percheziţia; h) semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei.
(14) Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri
ca percheziţia informatică să fie efectuată fără ca faptele şi împrejurările
din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia să devină, în mod
nejustificat, publice.
(15) Datele informatice identificate cu caracter secret
se păstrează în condiţiile legii.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Art. 169. - Organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca
mijloc de probă în procesul penal.
Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor
informatice
Art. 170. - (1) In cazul în care există o suspiciune
rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri
de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în
cauză, organele de urmărire penală, cu aprobarea judecătorului de drepturi şi
libertăţi, sau instanţa de judecată pot dispune persoanei fizice sau juridice
în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă.
(2) De asemenea, în condiţiile alin. (1), organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune ca:
a) orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul
României să comunice datele informatice, aflate în posesia sau sub controlul
său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare
informatic;
b) orice furnizor de servicii care prestează pe
teritoriul României să comunice datele aflate în posesia sau controlul său
referitoare la abonaţi, utilizatori şi la astfel de servicii.
(3) Prin noţiunea de date referitoare la abonaţi sau
utilizatori se înţelege orice informaţie, sub formă de date informatice sau sub
orice altă formă, deţinută de un furnizor de servicii, referitoare la abonaţii
sau utilizatorii acestor servicii, altele decât datele referitoare la trafic
sau conţinut, şi care permite stabilirea:
a) tipului de serviciu de comunicaţii utilizat,
dispoziţiilor tehnice luate în această privinţă şi perioadei serviciului;
b) identităţii, adresei poştale sau geografice,
numărului de telefon al abonatului sau utilizatorului şi oricărui alt număr de
contact, precum şi a datelor referitoare la facturare şi plată, disponibile în
baza unui contract sau a unui aranjament de servicii;
c) oricărei alte informaţii referitoare la locul în
care se găsesc echipamentele de comunicaţie, disponibile în baza unui contract
sau a unui aranjament de servicii.
(4) Ordonanţa organului de urmărire penală sau
încheierea instanţei trebuie să cuprindă: numele şi semnătura persoanei care a
dispus predarea, numele persoanei ce este obligată să predea obiectul,
înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a
datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie să
fie predate.
(5) Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată apreciază că şi o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate
servi ca mijloc de probă, reţine numai copia.
(6) Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au
caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii
care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii.
Ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri
Art. 171. - (1) Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu
este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, sau
instanţa de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. In cursul
judecăţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se
comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul
de cercetare penală.
(2) Impotriva măsurii dispuse potrivit alin. (1) sau a
modului de aducere la îndeplinire a acesteia se poate face plângere de către
orice persoană interesată. Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod
corespunzător.
CAPITOLUL VII
Expertiza
Dispunerea efectuării expertizei
Art. 172. - (1) Efectuarea unei expertize se dispune
când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări
ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi
opinia unui expert.
(2) Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la
cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă
motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere
motivată.
(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată
în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a
obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
(4) Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali
din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi
autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. Specialiştii care
funcţionează în cadrul organelor judiciare sunt asimilaţi experţilor oficiali.
(5) Expertiza medico-legală se efectuează în cadrul
instituţiilor medico-legale. La efectuarea expertizei pot participa experţi
independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor
procesuali principali.
(6) Ordonanţa organului de urmărire penală sau
încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să
indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate,
clarifice şi evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în
care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
(7)In domeniile strict specializate, dacă pentru
înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte
asemenea cunoştinţe, instanţa sau organul de urmărire penală poate solicita
opinia unor specialişti. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Numirea expertului
Art. 173. - (1) Expertul este numit prin ordonanţa
organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.
(2) Organul de urmărire penală sau instanţa desemnează,
de regulă, un singur expert, cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a
complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline
distincte, situaţie în care desemnează 2 sau mai mulţi experţi.
(3) Când expertiza urmează să fie efectuată de o
instituţie medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate,
desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de către acea instituţie,
potrivit legii.
(4) Părţile şi subiecţii procesuali principali au
dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert
recomandat de acestea. In cazul în care expertiza este dispusă de instanţă,
procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la
efectuarea expertizei.
(5) Expertul, instituţia medico-legală, institutul sau
laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când
consideră necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul
acestora.
(6) Instituţia medico-legală, institutul sau
laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus
efectuarea expertizei numele experţilor desemnaţi.
Incompatibilitatea expertului
Art. 174. - (1) Persoana aflată în vreunul dintre
cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată ca
expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se
poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de
incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
(2) Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a
avut această calitate în aceeaşi cauză, cu excepţia situaţiei în care aceasta
este recomandată de părţi sau de procuror.
(3) Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi
în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii
medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de
conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.
(4) Dispoziţiile art. 66-68 se aplică în mod
corespunzător.
Drepturile şi obligaţiile expertului
Art. 175. - (1) Expertul are dreptul de a refuza
efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza
depunerea mărturiei.
(2) Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul
dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.
(3) Expertul poate cere lămuriri organului judiciar
care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări
ale cauzei ce trebuie evaluate.
(4) Expertul poate cere lămuriri părţilor şi
subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite
de organele judiciare.
(5) Expertul are dreptul la un onorariu pentru
activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe
care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei.
Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de
natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a
fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituţia
medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei
este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială.
(6) Expertul poate beneficia si de măsuri de protecţie,
în condiţiile prevăzute la art. 125.
(7) Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este
chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea
termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în
încheierea instanţei. Termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi
prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea
totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
(8) Intârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a
expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă
a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze pentru prejudiciile
cauzate.
înlocuirea expertului
Art. 176. - (1) Expertul poate fi înlocuit dacă refuză
sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul
fixat.
(2) Inlocuirea se dispune prin ordonanţă de către
organul de urmărire penală sau prin încheiere de către instanţă, după citarea
expertului, şi se comunică asociaţiei sau corpului profesional de care aparţine
acesta.
(3) Expertul este, de asemenea, înlocuit când este
admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare ori în cazul în care
se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.
(4) Expertul înlocuit trebuie, sub sancţiunea prevăzută
la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la dispoziţia organului judiciar toate
actele sau obiectele încredinţate, precum şi observaţiile cu privire la
activităţile desfăşurate până la momentul înlocuirii sale.
Procedura efectuării expertizei
Art. 177. - (1) Organul de urmărire penală sau instanţa
dejudecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care
sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul, dacă
acesta a fost desemnat.
(2) La termenul fixat se aduce la cunoştinţa
procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a expertului
obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li
se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări
şi că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt
indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.
(3) Expertul este înştiinţat cu privire la faptul că
are obligaţia de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice
observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţială cu privire la
faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi
expertizei profesionale.
(4) Părţile şi subiecţii procesuali principali sunt
încunoştinţaţi că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de
fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
(5) După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de
părţi, de subiecţii procesuali principali şi expert, organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a
fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia
urmează să participe părţile sau subiecţii procesuali principali.
(6) Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o
instituţie medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de
orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispoziţiile art. 173 alin.
(3), nefiind necesară prezenţa expertului în faţa organului judiciar.
Raportul de expertiză
Art. 178. - (1) După efectuarea expertizei,
constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului sunt consemnate
într-un raport.
(2) Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur
raport de expertiză. Opiniile separate se motivează în acelaşi raport.
(3) Raportul de expertiză se depune la organul judiciar
care a dispus efectuarea expertizei.
(4) Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul
judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea
acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează
să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza
a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la
aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului
de expertiză;
b) partea expozitivă, prin care sunt descrise
operaţiile de efectuare a expertizei, a metodele, programele şi echipamentele
utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele
stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări
rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
(5) In situaţia în care expertiza a fost efectuată în
lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul
lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu
privire la dreptul la studierea raportului.
Audierea expertului
Art. 179. - (1) In cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de
instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali
principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este
necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului.
(2) Dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie
medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un
expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce
urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă.
(3) Audierea expertului se efectuează potrivit
dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
Suplimentul de expertiză
Art. 180. - (1) Când organul de urmărire penală sau
instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar
această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune
efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când nu este
posibilă desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize
de către un alt expert.
(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul
instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul
de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei respective în vederea
efectuării suplimentului de expertiză.
Efectuarea unei noi expertize
Art. 181. - (1) Organul de urmărire penală sau instanţa
dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de
expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile
raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi
înlăturate prin audierea expertului.
(2) Când organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituţie
medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii.
Lămuririle cerute la institutul de emisiune
Art. 182. -In cazurile privitoare la infracţiunea de
falsificare de monedă ori de alte valori, organul de urmărire penală sau
instanţa poate cere lămuriri institutului de emisiune.
Prezentarea scriptelor de comparaţie
Art. 183. - (1) In cauzele privind infracţiuni de fals
în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate
dispune să fie prezentate scripte de comparaţie.
(2) Dacă scriptele se găsesc în depozite publice,
autorităţile în drept sunt obligate a le elibera.
(3) Dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de
urmărire penală sau instanţa îi pune în vedere să le prezinte.
(4) Scriptele se introduc într-un plic sigilat care se
vizează de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de
judecată şi se semnează de acela care le prezintă.
(5) Organul de urmărire penală ori instanţa poate
solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori
să scrie după dictare.
(6) Dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face
menţiune în procesul-verbal. Refuzul de a se conforma solicitării organului de
urmărire penală sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului
sau inculpatului.
Expertiza medico-legală psihiatrică
Art. 184. - (1) In cazul infracţiunilor comise de
minorii cu vârsta între 14-16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului
nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de
urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului
ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul
acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se,
totodată, termenul de prezentare în vederea examinării.
(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituţiei
medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.
(3) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează
după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă
expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa
organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa reprezentantului
legal.
(4) In cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în
cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea
examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală
sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea
emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală
psihiatrică. Dispoziţiile art. 265 alin. (4)-(9) se aplică în mod
corespunzător.
(5) In cazul în care consideră că este necesară o
examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a
inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză
internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau
instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
(6) In cursul urmăririi penale, procurorul, dacă
apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori
sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea
luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea
efectuării expertizei psihiatrice.
(7) Propunerea procurorului de luare a măsurii
internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la:
fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică,
denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala
asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei
medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de
a se interna, motivarea necesităţii luării măsurii internării şi a
proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit. Propunerea împreună cu dosarul
cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(8) Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua
şi ora de soluţionare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare,
în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l cita pe suspect
sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum
şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere,
dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.
(9) Soluţionarea propunerii de luare a măsurii
internării nevoluntare se face numai în prezenţa suspectului sau inculpatului,
în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza
stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate nu se
poate prezenta.
(10) Participarea procurorului şi a avocatului ales sau
numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
(11)In cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară,
încheierea judecătorului trebuie să cuprindă:
a) datele de identitate ale suspectului sau
inculpatului;
b) descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau
inculpatul, încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii;
c) faptele şi împrejurările din care rezultă îndoială
asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului;
d) motivarea necesităţii luării măsurii internării
nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice şi a
proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit;
e) durata măsurii internării.
(12) După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului
i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele
internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(13) După dispunerea internării, dacă suspectul sau
inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi
informează administraţia locului de deţinere despre măsura internării şi
dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui
penitenciar-spital.
(14) Impotriva încheierii judecătorului de drepturi şi
libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în
termen de 24 de ore de la comunicare.
(15) Contestaţia formulată de suspect sau inculpat
împotriva încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se
soluţionează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia şi nu este
suspensivă de executare.
(16) In vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul
de la instanţa ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau
inculpatului. Participarea procurorului la soluţionarea contestaţiei este
obligatorie.
(17) In vederea soluţionării contestaţiei formulate de
suspect sau de inculpat, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară
comunică acestuia şi procurorului data stabilită pentru judecarea contestaţiei
şi le acordă posibilitatea de a depune observaţii scrise până la acea dată, în
afară de cazul când apreciază că prezenţa suspectului sau inculpatului,
participarea procurorului şi formularea de concluzii orale de către aceştia
sunt necesare pentru justa soluţionare a contestaţiei.
(18) In cazul admiterii contestaţiei formulate de
suspect sau inculpat, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară dispune
respingerea propunerii de internare şi externarea, dacă este cazul, de îndată,
a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deţinut sau arestat chiar
şi în altă cauză.
(19) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen
de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei. Dacă încheierea judecătorului de
drepturi şi libertăţi nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul
procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
(20) In cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză
efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia
medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului,
dispune emiterea unui mandat de aducere în condiţiile art. 265.
(21) Măsura internării nevoluntare poate fi luată de
instanţă în cursul judecăţii la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice.
Dispoziţiile alin. (6)-(19) se aplică în mod corespunzător.
(22) Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare
sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau, după caz, preşedintele completului de judecată care
a dispus măsura încunoştinţează despre aceasta şi despre locul internării un
membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată
de acesta, precum şi instituţia medico-legală care efectuează expertiza,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituţia de specialitate are
obligaţia de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.
(23) Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară
se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliţie.
(24) In cazul în care suspectul sau inculpatul se află
în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa ce a
dispus măsura internării într-o instituţie de specialitate în vederea
efectuării expertizei medico-legale psihiatrice informează, de îndată,
administraţia locului de deţinere sau arestare despre măsura dispusă.
(25) Măsura internării medicale în vederea efectuării
expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o
durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică
sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii
măsurii internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea
trebuie să conţină descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru care
examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează
a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea.
Dispoziţiile alin. (6)-(24) se aplică în mod corespunzător.
(26) In cazul în care înainte de expirarea duratei
internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară, comisia de
expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de îndată
organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia. Sesizarea se
soluţionează de urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea procurorului,
după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Incheierea
pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă nu este
supusă niciunei căi de atac.
(27) Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale
psihiatrice se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 247,
comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează organele judiciare în
vederea luării măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii.
(28) Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost
internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei
psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile art. 72 din Codul
penal.
Autopsia medico-legală
Art. 185. - (1) Autopsia medico-legală se dispune de
către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în caz de
moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se
cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost
cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea
unei infracţiuni. In cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă
exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.
(2) Procurorul dispune de îndată efectuarea unei
autopsii medico-legale dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se
află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în
timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică
suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a
oricărui tratament inuman.
(3) Pentru a constata dacă există motive pentru a
efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate solicita opinia medicului legist.
(4) Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei
medico-legale, potrivit legii speciale.
(5) La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi
cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei
decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat
persoana decedată.
(6) Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi
utilizate orice metode legale pentru stabilirea identităţii, inclusiv
prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic
judiciar.
(7) Organul de urmărire penală trebuie să
încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de
a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea
autopsiei.
(8) Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte
un raport de expertiză, care cuprinde constatările şi concluziile sale cu
privire la:
a) identitatea persoanei decedate sau elemente de
identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;
b) felul morţii;
c) cauza medicală a morţii;
d) existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de
producere a acestora, natura agentului vulnerant şi legătura de cauzalitate
dintre leziunile traumatice şi deces;
e) rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate
pe probele biologice prelevate de la cadavru şi substanţele suspecte
descoperite;
f) urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
g) data probabilă a morţii;
h) orice alte elemente care pot contribui la lămurirea
împrejurărilor producerii morţii.
Exhumarea
Art. 186. - (1) Exhumarea poate fi dispusă de către
procuror sau de către instanţa de judecată în vederea stabilirii felului şi
cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror
elemente necesare soluţionării cauzei.
(2) Exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire
penală.
(3) Dispoziţiile art. 185 alin. (4)-(8) se aplică în
mod corespunzător.
Autopsia medico-legală a fetusului sau a
nou-născutului
Art. 187. - (1) Autopsia medico-legală a unui fetus se
dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire
extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei,
când este cazul.
(2) Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune
pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata
supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii,
dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru
stabilirea filiaţiei, când este cazul.
Expertiza toxicologică
Art. 188. - (1) In cazul în care există o suspiciune cu
privire la intoxicaţia unei persoane, se dispune efectuarea unei expertize toxicologice.
(2) Produsele considerate suspecte că ar fi determinat
intoxicaţia sunt trimise pentru confirmare instituţiei medico-legale sau unei
alte instituţii specializate.
(3) Concluziile expertizei toxicologice cuprind
constatări de specialitate cu privire la tipul substanţei toxice, cantitatea,
calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale substanţei
descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
Examinarea medico-legală a persoanei
Art. 189. - (1) Examinarea medico-legală a persoanei în
vederea constatării urmelor şi a consecinţelor unei infracţiuni se efectuează
conform legii speciale.
(2) Medicul legist care a efectuat examinarea
medico-legală întocmeşte un certificat medico-legal sau, după caz, un raport de
expertiză.
(3) Constatarea leziunilor traumatice este efectuată,
de regulă, printr-o examinare fizică a persoanei vătămate. In cazul în care nu
este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în baza
documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului.
(4) Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal
trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor traumatice, precum şi opinia
expertului cu privire la natura şi gravitatea leziunilor, mecanismul şi data
producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
Examinarea fizică
Art. 190. - (1) Examinarea fizică a unei persoane
presupune examinarea externă şi internă a corpului acesteia, precum şi
prelevarea de mostre biologice. Organul de urmărire penală trebuie să solicite,
în prealabil, consimţământul scris al persoanei care urmează a fi examinată. In
cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul la
examinarea fizică este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu
capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţământul scris al acestora trebuie
exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali.
(2) In lipsa consimţământului scris al persoanei care
urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori a încuviinţării din
partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin
încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a persoanei,
dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări
care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina
dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau
în interiorul corpului acesteia.
(3) Cererea organului de urmărire penală trebuie să
cuprindă: numele persoanei a cărei examinare fizică este cerută, motivarea
îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (2), modalitatea în care examinarea
fizică urmează a fi efectuată, infracţiunea de care este acuzat suspectul sau
inculpatul.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează
cererea de efectuare a examinării fizice în camera de consiliu, prin încheiere
ce nu este supusă niciunei căi de atac.
(5) In cazul în care persoana examinată îşi exprimă în
scris consimţământul sau în cazul în care există un risc iminent ca probele să
fie alterate sau distruse în lipsa efectuării examinării fizice de îndată şi
înainte de obţinerea autorizării judecătorului, organul de urmărire penală
poate dispune, prin ordonanţă, efectuarea examinării fizice. Ordonanţa
organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate
activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată
judecătorului de drepturi şi libertăţi. In cazul în care judecătorul constată
că au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (2), dispune, prin încheiere
motivată, validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală.
Incălcarea de către organele de urmărire penală a condiţiilor prevăzute la
alin. (2) atrage excluderea probelor obţinute prin examinarea fizică.
(6) Validarea examinării fizice efectuate de organele
de urmărire penală se efectuează potrivit alin. (4).
(7) Examinarea fizică internă a corpului unei persoane
sau prelevarea de mostre biologice trebuie efectuată de un medic, asistent
medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea
vieţii private şi a demnităţii umane.
(8) In cazul conducerii unui vehicul de către o
persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe,
prelevarea de mostre biologice se efectuează din dispoziţia organelor de
constatare şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic,
asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în
cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de
legile speciale.
(9) Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice
sunt consemnate de organele de urmărire penală într-un proces-verbal ce trebuie
să cuprindă: numele şi prenumele organului de urmărire penală care îl încheie,
ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost
încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea,
numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea
activităţilor desfăşurate, lista mostrelor prelevate în urma examinării fizice.
(10) Rezultatele obţinute din analiza probelor
biologice pot fi utilizate în procesul penal în cadrul căruia au fost prelevate
sau în alt proces penal aflat în curs de desfăşurare.
(11) Probele biologice care nu au fost consumate cu
ocazia analizelor efectuate sunt conservate şi păstrate în instituţia unde au
fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani de la epuizarea căilor
ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti.
Expertiza genetică judiciară
Art. 191. - (1) Expertiza genetică judiciară se poate
dispune, cu aprobarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, de către organul
de urmărire penală, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, sau de
instanţă, prin încheiere, în cursul judecăţii, cu privire la probele biologice
recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate.
(2) Expertiza genetică judiciară se efectuează în
cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii ori unui laborator de
specialitate sau al oricărei alte instituţii de specialitate certificate şi
acreditate în acest tip de analize.
(3) Materialul biologic prelevat cu ocazia examinării
corporale poate fi folosit numai la identificarea profilului genetic judiciar.
(4) Profilul genetic judiciar obţinut în condiţiile
alin. (3) poate fi folosit şi în cadrul altui proces penal în curs de
desfăşurare în care persoana de la care au fost prelevate are calitatea de
suspect sau inculpat.
(5) Datele obţinute ca urmare a expertizei genetice
judiciare constituie date personale şi sunt protejate conform legii.
CAPITOLUL VIII
Cercetarea locului faptei şi reconstituirea
Cercetarea locului faptei
Art. 192. - (1) Cercetarea locului faptei se dispune de
către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de
judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării
sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru
stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire
la decesul unei persoane.
(2) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se
efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
Reconstituirea
Art. 193. - (1) Organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date
sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă
importanţă pentru soluţionarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în
întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta.
(2) Organele judiciare procedează la reconstituirea
activităţilor sau a situaţiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a
avut loc, pe baza probelor administrate, In cazul în care declaraţiile
martorilor sau ale părţilor cu privire la activităţile sau situaţiile ce
trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat
pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia.
(3) Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau
refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea
altei persoane.
(4) Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel
încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere
moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea persoanelor.
Cercetarea locului faptei sau reconstituirea
Art. 194. - Organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune prezenţa medicului legist sau a oricăror persoane a
căror prezenţă o consideră necesară.
Procesul-verbal de cercetare a locului faptei sau de
reconstituire
Art. 195. - (1) Despre efectuarea cercetării locului
faptei sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 199, următoarele:
a) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a
dispus măsura;
b) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea
în care acestea participă;
c) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului,
dacă este cazul;
d) descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor
găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării
celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu
precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. In cazul reconstituirii
se consemnează amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii.
(2) In toate cazurile se pot face schiţe, desene sau
fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal.
(3) Activitatea desfăşurată şi constatările expertului
se consemnează în procesul-verbal.
(4) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi
la sfârşit de către cel care îl încheie şi de către persoanele care au
participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune despre
aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
CAPITOLUL IX
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane
Art. 196. - (1) Organele de urmărire penală pot dispune
fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor
persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă
sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului
acestora.
(2) Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea
publicităţii fotografia unei persoane, când această măsură este necesară pentru
stabilirea identităţii persoanei sau în alte cazuri în care publicarea
fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale.
(3) Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au
fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care pot fi puse în legătură
cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune
luarea amprentelor persoanelor care se presupune că au intrat în contact cu
acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că au avut
legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.
CAPITOLUL X
Mijloace materiale de probă
Obiectele ca mijloace de probă
Art. 197. - (1) Obiectele care conţin sau poartă o urmă
a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea
adevărului sunt mijloace materiale de probă.
(2) Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă
care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
CAPITOLUL XI
Inscrisurile
Mijloacele de probă scrise
Art. 198. - (1) Inscrisurile pot servi ca mijloace de
probă, dacă din conţinutul lor rezultă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului.
(2) Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale
ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este mijloc de
probă.
Cuprinsul şi forma procesului-verbal
Art. 199. - (1) Procesul-verbal cuprinde:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl
încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;
d) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit
activitatea consemnată în procesul-verbal;
e) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa
persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea
calităţii acestora;
f) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi
a măsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa
persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile
acestora;
h) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile
speciale.
(2) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi
la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele arătate la lit. e)
şi g). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se
face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori
refuzului de a semna.
Comisia rogatorie
Art. 200. - (1) Când un organ de urmărire penală sau
instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o
cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să
efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire
penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea
măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea
celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei
rogatorii.
(3) Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ
sau unei instanţe egale în grad.
(4) Ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus
comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la
îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să
fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună.
(5) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă
necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
(6) Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de
judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise
instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie.
(7) Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie
citată la efectuarea comisiei rogatorii.
(8) Când inculpatul este arestat, instanţa care urmează
a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl
va reprezenta, în absenţa avocatului ales.
Delegarea
Art. 201. - (1) Organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată poate dispune, în condiţiile arătate la art. 200 alin. (1) şi (2),
efectuarea unui act de procedură şi prin delegare. Delegarea poate fi dată
numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare.
(2) Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se
aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.
TITLUL V
Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale
CAPITOLUL I
Măsurile preventive
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi
categoriile măsurilor preventive
Art. 202. - (1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă
există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o
persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului
ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii
săvârşirii unei alte infracţiuni.
(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă,
confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie
proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată
şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
(4) Măsurile preventive sunt:
a) reţinerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauţiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventivă.
Organul judiciar competent şi actul prin care se
dispune asupra măsurilor preventive
Art. 203. - (1) Măsura preventivă prevăzută la 202
alin. (4) lit. a) poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul
de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
(2) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4)
lit. b) şi c) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de
către procuror, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de
cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
(3) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4)
lit. d) şi e) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară,
de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către
instanţa de judecată.
(4) Organul de cercetare penală şi procurorul dispun
asupra măsurilor preventive prin ordonanţă motivată.
(5) In cursul urmăririi penale şi al procedurii de
cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz,
judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererilor, propunerilor,
plângerilor şi contestaţiilor privitoare la măsurile preventive în camera de
consiliu, prin încheiere motivată.
(6) In cursul judecăţii, instanţa de judecată se
pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere motivată.
(7) Incheierile pronunţate de judecătorul de drepturi
şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată
se comunică inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se
dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Art. 204. - (1) Impotriva încheierilor prin care
judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive
inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la
judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, în termen de 48 de ore de la
înregistrare.
(2) Incheierile prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor
preventive pot fi contestate la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin
care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a
constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
(4) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează
în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5) Contestaţia formulată de procuror împotriva
încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a
arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei
măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(6) In vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară îl citează pe
inculpat.
(7) Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa
inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este
dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră
sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
(8) In toate cazurile, este obligatorie acordarea
asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din
oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) In cazul admiterii contestaţiei formulate de
procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art.
226 se aplică în mod corespunzător. In cazul admiterii contestaţiei formulate
de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului,
dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(11) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară poate
dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4)
lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
(12) In cazul admiterii contestaţiei formulate de
inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea
măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa ierarhic superioară dispune, în condiţiile prevăzute de lege,
respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori,
după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după
caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în
altă cauză.
(13) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen
de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
(14) Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie
dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de
contestaţie.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se
dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
Art. 205. - (1)Impotriva încheierilor prin care
judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive
inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la
judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de
la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) încheierile prin care judecătorul de cameră
preliminară de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor
preventive pot fi contestate la completul competent de la Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin
care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a
constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
(4) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează
în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5) Contestaţia formulată de procuror împotriva
încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea
unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(6) In vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul
de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară îl citează pe
inculpat.
(7) Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa
inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este
dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră
sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
(8) In toate cazurile, este obligatorie acordarea
asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din
oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară poate
dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4)
lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se
dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii
Art. 206. - (1) Impotriva încheierilor prin care
instanţa dispune asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot
formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de
la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea
atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic
superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Incheierile prin care Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie dispune asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul
competent de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu
participarea procurorului şi cu citarea inculpatului.
(4) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin
care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a
constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
(5) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează
în termen de 5 zile de la înregistrare.
(6) Contestaţia formulată de procuror împotriva
încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea
unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de
expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(7) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
instanţa ierarhic superioară poate dispune luarea uneia dintre măsurile
preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului
cauţiunii.
Verificarea măsurilor preventive în procedura de
cameră preliminară
Art. 207. - (1) Când procurorul dispune trimiterea în
judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă,
rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei acesteia.
(2) In termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului,
judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia
măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în
mod corespunzător.
(4) Când constată că temeiurile care au determinat
luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură
preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea
măsurii preventive faţă de inculpat.
(5) Când constată că au încetat temeiurile care au
determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există
temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi
din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(6) In tot cursul procedurii de cameră preliminară,
judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai
târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea
măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu. Dispoziţiile
alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii
Art. 208. - (1) Judecătorul de cameră preliminară
înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea măsurii preventive.
(2) Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă
subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea
măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în
mod corespunzător.
(4) In tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin
încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă
temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a
măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.
SECŢIUNEA a 2-a
Reţinerea
Reţinerea
Art. 209. - (1) Organul de cercetare penală sau
procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
la art. 202.
(2) Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de
îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi
motivele reţinerii.
(3) Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de
ore. In durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii
suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
(4) Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa
organului de cercetare penală şi procurorului pentru a fi audiat, în baza unui
mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la alin. (3) nu se include
perioada cât inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.
(5) Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea
suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
(6) Inainte de audiere, organul de cercetare penală ori
procurorul este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că
are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul
de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare
la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit
împotriva sa.
(7) Suspectul sau inculpatul reţinut are dreptul de
a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a solicita organului de
cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de
realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Persoanei
reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal
încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în
procesul-verbal.
(8) Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la
sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare.
In caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau
procurorul numeşte un avocat din oficiu.
(9) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul
de a comunica direct cu acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea.
(10) Reţinerea se dispune de organul de cercetare
penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au
determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua
şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.
(11) Suspectului sau inculpatului reţinut ise înmânează
un exemplar al ordonanţei prevăzute la alin. (10).
(12) Pe perioada reţinerii suspectului sau
inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura
are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia.
(13) Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de
cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la
luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace.
(14) Impotriva ordonanţei organului de cercetare penală
prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face
plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea
duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. In cazul
când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează
condiţiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi
punerea de îndată în libertate a celui reţinut.
(15) Impotriva ordonanţei procurorului prin care s-a
luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de
expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la
procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior
se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. In cazul când constată că au fost
încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii
reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea
ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(16) Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării
preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea
duratei reţinerii acestuia.
Incunoştinţarea despre reţinere
Art. 210. - (1) Imediat după reţinere, persoana
reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita organului
judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori
o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre
locul unde este reţinută.
(2) Dacă persoana reţinută nu este cetăţean român,
aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea
misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este
sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să
beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a
reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau,
din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de organizaţii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a locului de reţinere.
(4) Organul judiciar care a dispus măsura reţinerii are
obligaţia de a aduce la cunoştinţa celui reţinut, în scris şi în limba pe care
o înţelege, dispoziţiile alin. (1)-(3) şi de a consemna într-un proces-verbal
modul în care s-a realizat încunoştinţarea.
(5) Persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea
dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice,
care vor fi consemnate în procesul-verbal.
(6) In mod excepţional, pentru motive temeinice ce vor
fi prevăzute în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (4), încunoştinţarea
poate fi întârziată cel mult 4 ore, dacă această întârziere este determinată de
nevoile excepţionale ale urmăririi penale în cauza respectivă, ce vor fi
prevăzute în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (4).
SECŢIUNEA a 3-a
Controlul judiciar
Condiţii generale
Art. 211. - (1) In cursul urmăririi penale, procurorul
poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă
această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la
art. 202 alin. (1).
(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de
cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate
dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).
Luarea măsurii controlului judiciar de către
procuror
Art. 212. - (1) In mod excepţional, ţinând seama de
nevoile urgente ale urmăririi penale, procurorul poate dispune în mod
provizoriu, prin ordonanţă, luarea măsurii controlului judiciar faţă de
inculpat, pentru cel mult 5 zile.
(2) Cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea termenului
prevăzut la alin. (1), procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori
sediul parchetului din care face parte procurorul, în vederea confirmării măsurii
dispuse, înaintând judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat
conform alin. (2) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi
dispune citarea inculpatului.
(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul
de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.
(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe
inculpat atunci când acesta este prezent.
(6) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea
procurorului sunt obligatorii.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin
încheiere, mai înainte de expirarea termenului prevăzut la alin. (1), asupra
legalităţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului.
(8) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate confirma
măsura luată de procuror sau poate revoca măsura, dacă au fost încălcate
dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia.
(9) In cazul în care măsura este confirmată,
judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune luarea măsurii controlului
judiciar faţă de inculpat şi poate menţine sau modifica obligaţiile impuse
acestuia.
(10) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen
de 48 de ore de la pronunţarea încheierii.
Luarea măsurii controlului judiciar de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi
Art. 213. - (1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau
de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se
află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului
din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, luarea măsurii
controlului judiciar faţă de inculpat.
(2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi
libertăţi propunerea prevăzută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat
conform alin. (1) soluţionează propunerea în camera de consiliu în termen de 48
de ore de la înregistrare, cu citarea inculpatului.
(4) Dispoziţiile art. 212 alin. (4)-(6) se aplică în
mod corespunzător.
(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau
respinge propunerea procurorului, prin încheiere motivată.
(6) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire
penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a
contestaţiei.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune,
prin aceeaşi încheiere, luarea măsurii controlului judiciar, dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege în cazul în care respinge propunerea de arestare
preventivă, de arest la domiciliu sau de luare a măsurii controlului judiciar
pe cauţiune a inculpatului.
Luarea măsurii controlului judiciar de către
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
Art. 214. - (1) Judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin
încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea
motivată a procurorului sau din oficiu.
(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată sesizat potrivit alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea
inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.
(3) Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea
procurorului sunt obligatorii.
Conţinutul controlului judiciar
Art. 215. - (1) Pe timpul cât se află sub control
judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la
judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori
este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a
dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea
locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu
supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform
programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori
este chemat.
(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune
inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe
dintre următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială,
fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de
organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de
supraveghere;
d) să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii
familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori
ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu
comunice, direct sau indirect, pe orice cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu
desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre
mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau
tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale
ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul
judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
(3) In cuprinsul actului prin care se dispune luarea
măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care
inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că,
în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura
controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau
măsura arestării preventive.
(4) Supravegherea respectării de către inculpat a
obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de
către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar
care a dispus măsura, în condiţiile legii.
(5) Dacă, în cadrul obligaţiei prevăzute la alin. (2)
lit. a), s-a impus inculpatului interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită
localitate, câte o copie de pe ordonanţa procurorului ori, după caz, a
încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei de judecată se comunică, în ziua emiterii
ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a
cărei circumscripţie locuieşte şi are interdicţia de a se afla acesta,
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de
frontieră, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei
care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele
de trecere a frontierei.
(6) Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la
alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în
cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul,
în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de
cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
(7) In cazul în care pe durata măsurii controlului
j