Decizia Nr.248 din 16.04.2019

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 1.926/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.127D/2017. Excepţia a fost însuşită în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de partea Gheorghe Nicolae.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 28 februarie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 14 martie 2019. Ulterior, în mod succesiv, pentru aceleaşi motive, Curtea a amânat pronunţarea pentru datele de 9 aprilie 2019 şi 16 aprilie 2019, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 20 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.926/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Oprea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că păstrarea în condiţii de confidenţialitate a ordonanţei reglementate la art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală restrânge nejustificat, în mod total şi nediferenţiat, dreptul inculpatului de a lua cunoştinţă de conţinutul acestei ordonanţe şi de a contesta legalitatea şi temeinicia acesteia. Se arată că textul criticat ignoră faptul că, potrivit alin. (1) al aceluiaşi art. 126, procurorul poate dispune luarea uneia sau mai multora dintre măsurile enumerate acolo; or, dacă procurorul dispune doar măsura prevăzută la art. 126 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, împiedicarea inculpatului de a lua cunoştinţă de conţinutul ordonanţei este lipsită de raţiune. Pe de altă parte, se arată că acordarea statutului de martor ameninţat şi luarea măsurilor de protecţie nu pot fi soluţii arbitrare, ci fundamentate strict pe dispoziţiile art. 125 din acelaşi cod. Se mai susţine că toate actele de urmărire penală şi măsurile luate de procuror pot fi atacate cu plângere, conform art. 336 din Codul de procedură penală, drept care nu poate fi exercitat de inculpat, de vreme ce acesta nu cunoaşte conţinutul ordonanţei. Se arată că, pentru aceleaşi motive, inculpatul nu poate formula cereri şi excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia ordonanţei, conform art. 342 din Codul de procedură penală referitor la procedura în camera preliminară. Pentru toate aceste motive, se susţine încălcarea prin textul criticat a accesului liber la justiţie. Se susţine totodată că, dacă într-o cauză penală este acordat în mod nejustificat statutul de martor ameninţat ori s-a dispus în mod nejustificat audierea martorului, în lipsa acestuia, prin intermediul mijloacelor audio şi video de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, iar inculpatul nu poate cunoaşte conţinutul ordonanţei de dispunere a acestor măsuri, pentru a putea contesta măsurile astfel dispuse, acestuia îi sunt încălcate dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului egalităţii armelor, şi dreptul la apărare. Se mai arată că prevederile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate. Se arată că prevederile legale criticate nu specifică dacă procurorul efectuează verificările prevăzute la art. 126 alin. (5) supus analizei doar din oficiu sau şi la cerere. Se mai susţine că omisiunea stabilirii unei limite obiective a intervalului de timp la care procurorul este obligat să verifice dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie lasă câmp liber arbitrariului judiciar. Cu alte cuvinte, se arată că termenul „rezonabil" folosit de legiuitor conferă procurorului un drept discreţionar de a face verificările de rigoare, aspect ce contravine şi dreptului la un proces echitabil. De asemenea, se arată că din textul criticat nu reiese în mod clar dacă procurorul emite dispoziţie motivată doar când dispune încetarea măsurilor de protecţie sau şi atunci când le menţine. Totodată, se susţine că textul criticat nu menţionează dacă şi ordonanţa emisă în temeiul art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală are caracterul confidenţial, prevăzut la alin. (4) al aceluiaşi articol. De asemenea, referitor la art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, se arată că acesta este echivoc sub mai multe aspecte. Se susţine că art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală a generat o practică judiciară neunitară, prin faptul că nu stabileşte organul judiciar competent să se pronunţe asupra măsurilor de protecţie în faza judecăţii, condiţii în care unele instanţe apreciază că acestea sunt de competenţa lor, iar altele că sunt de competenţa procurorului. De asemenea, se arată că textul criticat nu prevede dacă verificările reglementate sunt periodice şi nici intervalul de timp la care acestea se efectuează. Totodată, se susţine că din prevederile legale criticate nu rezultă actul prin care se pronunţă organul competent şi nici regimul acestuia sub aspectul confidenţialităţii şi al cenzurii pe calea controlului judiciar. În fine, se mai arată că textul criticat reglementează doar soluţia menţinerii măsurilor de protecţie în faza judecăţii, nu şi încetarea acestora. Este subliniat faptul că toate acestea nu sunt simple critici de redactare defectuoasă a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală sau referitoare la semnalarea unor lacune legislative, ci veritabile critici de neconstituţionalitate.5. Înalta Curta de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia prezintă aspecte de neconstituţionalitate. Se arată că prin prevederile Codului de procedură penală se reglementează dreptul organelor judiciare care efectuează urmărirea penală de a lua măsuri de natură să protejeze persoanele care au calitatea de martori în cauza penală. Pe de altă parte, se susţine că nu poate fi ignorată existenţa unei jurisprudenţe ample şi constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la proba testimonială obţinută prin audierea martorilor protejaţi. Se susţine, de asemenea, că în evoluţia în timp a cauzei penale pot apărea situaţii care să justifice în mod rezonabil încetarea măsurilor de protecţie. Se arată că o asemenea ipoteză este prevăzută chiar de legiuitor la art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, însă se referă exclusiv la competenţa procurorului de a verifica şi dispune încetarea măsurilor de protecţie, dacă acestea au fost luate în cursul urmăririi penale, chiar şi după finalizarea acestei faze a procesului penal şi după sesizarea instanţei.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că scopul dispoziţiilor art. 126 din Codul de procedură penală nu ar putea fi atins fără reglementarea caracterului confidenţial al ordonanţei emise de procuror, conform art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, dar că acesta nu încalcă dreptul la un proces echitabil al inculpatului. Se arată că acest din urmă drept nu este încălcat nici prin prevederile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală, întrucât acestea se aplică coroborat cu dispoziţiile art. 286 alin. (2) din acelaşi cod şi vizează doar regimul juridic al martorului, fără a dispune cu privire la drepturile şi garanţiile procesuale ale inculpatului. Se mai susţine că dispunerea măsurilor de protecţie a martorului şi audierea acestuia prin intermediul mijloacelor audio şi video de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, nu împiedică inculpatul să participe la audiere şi să îi pună acestuia întrebări, în condiţii de contradictorialitate şi de egalitate a armelor, conform art. 129 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, fiind un act de urmărire penală, ordonanţa procurorului, prevăzută la art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală, este supusă controlului de legalitate al judecătorului de cameră preliminară, în procedura prevăzută la art. 342-347 din Codul de procedură penală. Referitor la criticile aduse dispoziţiilor art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală sub aspectul clarităţii şi previzibilităţii se susţine că acestea sunt neîntemeiate. Se arată că intervalul de timp la care procurorul este ţinut să verifice dacă se menţin condiţiile care au determinat dispunerea măsurilor de protecţie trebuie să fie unul „rezonabil", acesta fiind apreciat de procuror în raport cu împrejurările concrete care au determinat iniţial, în temeiul art. 125 din Codul de procedură penală, acordarea statutului de martor ameninţat. Se arată, de asemenea, că atât timp cât procurorul nu dispune, prin ordonanţă, încetarea măsurilor de protecţie, nu este necesară emiterea unei ordonanţe de menţinere a acestora. Cu privire la organul competent să se pronunţe cu privire la menţinerea măsurilor de protecţie a martorului, se susţine că, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, această competenţă îi revine judecătorului de cameră preliminară, iar, în faza judecăţii, instanţei de judecată.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
(5) Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.
(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat."11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 126 cu privire la instanţele judecătoreşti, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorul invocă neconstituţionalitatea acestora în etapa judecăţii în fond a cauzei, Curtea fiind sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate printr-o încheiere pronunţată de un complet de 3 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi nu printr-o încheiere a judecătorului de cameră preliminară. Însă textele criticate vizează dispunerea măsurilor de protecţie a martorilor în etapa urmăririi penale, iar contestarea acestora ar fi fost posibilă în etapa camerei preliminare, în cursul căreia ar fi trebuit să fie formulată şi această excepţie, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Prin urmare, din perspectiva anterior arătată, dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în faza procesuală în care aceasta a fost invocată. 13. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Prin urmare, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 14. Cu privire la art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acesta prevede că măsurile reglementate la alin. (1) al aceluiaşi art. 126 se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat. Conform art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri: a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa; d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. În continuare, art. 126, art. 127 şi art. 128 din Codul de procedură penală reglementează măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii şi procedura dispunerii acestor măsuri, fără a reglementa însă şi ipoteza prevăzută la art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, respectiv aceea în care măsurile de protecţie a căror aplicare a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale sunt menţinute în etapa judecăţii. Astfel, ipoteza juridică prevăzută prin textul criticat lasă nereglementată procedura controlului şi cea a încetării măsurilor dispuse potrivit art. 126 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală. 15. Legea procesual penală nu prevede nici în cuprinsul art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, nici printr-o normă distinctă, competenţa instanţei de judecată de a proceda la verificarea măsurilor de protecţie şi actul prin care instanţa poate dispune menţinerea sau încetarea măsurilor în cauză. 16. Referitor la o eventuală aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală în ipoteza prevăzută prin textul criticat, Curtea constată că o astfel de soluţie juridică nu poate fi acceptată, întrucât, potrivit art. 56 din Codul de procedură penală, competenţa procurorului are în vedere conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, precum şi supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. De asemenea, potrivit art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale în cursul urmăririi penale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. În schimb, dispoziţiile art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că rolul instanţei de judecată este acela de a soluţiona cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi cu asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Prin urmare, competenţa procurorului de a dispune cu privire la măsurile procesual penale reglementate în Codul de procedură penală se reduce la etapa urmăririi penale, neputând fi extinsă la faza judecăţii în fond a cauzei, în ipoteza în care se impune a fi verificate, menţinute sau ridicate măsurile pe care acesta le-a dispus în cursul urmăririi penale. În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 29, a constatat că soluţia legislativă care prevede competenţa procurorului ierarhic superior de a soluţiona cererea de recuzare a procurorului de şedinţă este neconstituţională, întrucât acesta exercită atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a unei instanţei de judecată, şi este de natură a contraveni prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie. Or, prin raportare la considerentele deciziei anterior invocate, cu atât mai mult, posibilitatea procurorului de a verifica, de a menţine şi de a constata încetarea măsurilor de protecţie a martorilor dispuse în cursul urmăririi penale, ulterior începerii judecăţii, contravine prevederilor constituţionale mai sus menţionate. 17. În acest context, Curtea constată că, pe lângă ipoteza normativă supusă controlului de constituţionalitate, există şi alte situaţii în care măsurile luate de către procuror în cursul urmăririi penale se menţin şi după dispunerea trimiterii în judecată, însă legea procesual penală prevede, în mod expres, competenţa organelor judiciare implicate, precum şi procedura luării, menţinerii şi încetării acestor măsuri. În acest sens, Curtea reţine măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, măsurile preventive şi măsurile de siguranţă cu caracter medical dispuse în cursul urmăririi penale. 18. Astfel, măsurile preventive dispuse de procuror în cursul urmăririi penale fac obiectul verificării judecătorului de cameră preliminară, iar, apoi, a instanţei de fond. În acest sens, art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că, în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive dispuse în faza de urmărire penală, înainte de expirarea duratei acesteia, iar art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală reglementează faptul că judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Totodată, potrivit art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. În mod similar, este reglementată, la art. 208 din Codul de procedură penală, verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii. Conform art. 208 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, instanţa verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului, iar, potrivit alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi art. 208, în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii controlului judiciar, a controlului judiciar pe cauţiune, a măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat ori dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. De o reglementare similară beneficiază şi măsurile de siguranţă cu caracter medical dispuse în cursul urmăririi penale. Astfel, conform art. 246 alin. (10) din Codul de procedură penală, dacă după dispunerea măsurii obligării provizorii la tratament medical a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza. De asemenea, potrivit art. 248 alin. (12) din Codul de procedură penală, dacă după dispunerea măsurii internării medicale provizorii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza. 19. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care se urmăreşte creşterea eficienţei activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare. Legislaţia procesual penală reglementează măsurile de protecţie a martorilor la secţiunea a 5-a - Protecţia martorilor a cap. II - Audierea persoanelor al titlului IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii al părţii generale a Codului de procedură penală, respectiv la art. 125-130 din acelaşi cod, care cuprind dispoziţii cu privire la martorii ameninţaţi şi martorii vulnerabili, precum şi prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, ce reglementează măsuri de protecţie a martorilor complementare celor prevăzute de Codul de procedură penală. 20. Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre. 21. Pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, conform dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură penală, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor false. Prin urmare, persoana în cauză trebuie să aibă calitatea de martor în procesul penal şi să cunoască date şi informaţii cu un rol determinant în soluţionarea unor cauze penale, date şi informaţii pe care le-a comunicat sau urmează să le comunice organului judiciar. 22. Măsurile de protecţie ce pot fi luate cu privire la persoanele care se află în situaţia anterior analizată sunt, conform art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare, însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor, protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa şi audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. 23. Pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii, pentru că au anumite interese în a acţiona conform dorinţei organului judiciar, întrucât resimt datoria morală de a acţiona astfel, ca urmare a instituirii măsurilor de protecţie sau din alte motive. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 86¹ alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. 24. Mai mult, cu privire la valoarea probantă a declaraţiilor martorului protejat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga. Prin aceeaşi jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. S-a reţinut, totodată, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (a se vedea hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în cauzele Kostovski împotriva Olandei, paragraful 42, Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 79-86). 25. Prin urmare, administrarea probei cu martori în procesul penal, în condiţiile instituirii în ceea ce îi priveşte a unor măsuri dintre cele prevăzute la art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezintă o excepţie de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepţie ce determină obţinerea unor declaraţii cu o valoare probantă restrânsă, a căror utilizare în procesul penal trebuie făcută conform art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, mai sus invocat. Pentru acest motiv, se impune ca această excepţie să fie în mod expres reglementată, atât sub aspectul organelor judiciare competente să dispună, să verifice sau să constate încetarea măsurilor de protecţie a martorilor, cât şi sub cel al procedurii corespunzătoare exercitării acestor atribuţii, în toate etapele procesului penal, în scopul respectării exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi al asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. 26. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, întrucât nu stabilesc, în mod expres, nici organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, nici actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie astfel luate se menţin după momentul începerii judecăţii, sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 27. Referitor la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor şi că, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. S-a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Totodată, Curtea a reţinut că, deşi este dificil a fi redactate legi de o precizie totală şi o anumită supleţe se poate dovedi a fi de dorit, această supleţe nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015). De asemenea, Curtea a reţinut că formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat, şi, totodată, că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ (a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 225 şi 235). 28. De altfel, aceeaşi cerinţă referitoare la calitatea legii este impusă şi de prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform cărora actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie, dispoziţii legale a căror respectare de către legiuitor este obligatorie, prin prisma prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, Curtea a reţinut că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare şi că nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare standardelor constituţionale anterior referite. 29. Referitor la dreptul la apărare, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. Având în vedere cele de mai sus, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea urmează să reţină incidenţa art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. 30. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevăd menţinerea în cursul judecăţii a măsurilor de protecţie dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, reglementează, de fapt, menţinerea, în etapa judecăţii, a unei restrângerii excepţionale a exercitării dreptului la apărare al inculpatului, fără a menţiona procedura prin care poate fi verificată necesitatea menţinerii acestor măsuri, condiţiile încetării lor şi organul judiciar căruia îi revin atribuţiile corespunzătoare realizării unor astfel de verificări. Însă menţinerea unei astfel de restrângeri, coroborată cu lipsa unei proceduri expres reglementate de încetare a sa, atunci când condiţiile existente în cauză nu mai impun ca aceasta să continue, echivalează cu o restrângere nelegală a exercitării dreptului fundamental analizat. Mai mult, administrarea, în cursul judecăţii, a probei cu martori, în condiţiile menţinerii măsurilor de protecţie a martorilor dispuse în cursul urmăririi penale, deşi nu mai subzistă necesitatea menţinerii respectivelor măsuri, poate determina nulitatea relativă a probelor astfel obţinute, potrivit art. 282 din Codul de procedură penală. 31. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevăd menţinerea măsurilor de protecţie a martorului ameninţat pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat, să reglementeze, în mod expres, care este organul judiciar competent să verifice necesitatea menţinerii sau încetării acestor măsuri şi procedura prin care se realizează această verificare. 32. Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, încălcând dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi la art. 6 din Convenţie. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa soluţiei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală şi cu majoritate de voturi în privinţa soluţiei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Oprea şi Gheorghe Nicolae în Dosarul nr. 1.926/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Oprea şi Gheorghe Nicolae în Dosarul nr. 1.926/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop