Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Decizia Nr.2 din 19.02.2018

Dosar nr. 2.739/1/2017
ACT EMIS DE: Inalta Curte de Casatie si Justitie
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 463 din 05 iunie 2018



SmartCity1

Iulia Cristina Tarcea - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile
Eugenia Voicheci - preşedintele Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - preşedintele delegat al Secţiei penale
Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă
Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă
Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă
Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă
Petronela Iulia Niţu - judecător la Secţia a II-a civilă
Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă
Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă
Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă
Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă
Maria Hrudei - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Adriana Elena Gherasim - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Decebal Constantin Vlad - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală
Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală
Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 272 alin. (2) lit. c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la următoarea problemă de drept: existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra bunurilor sechestrate a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal; b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor ipotecar.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursurilor în interesul legii.Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că recursurile în interesul legii sunt inadmisibile, întrucât niciunul din textele de lege la care se face referire în sesizări nu conţine o ambiguitate, ceea ce se reclamă fiind practic inexistenţa unei reglementări cu privire la concursul dintre urmărirea silită pornită de creditorul ipotecar şi instituirea sechestrului asigurător în procesul penal. În subsidiar, pe fond, în dezlegarea problemei de drept, a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii interpretarea conform căreia existenţa unor măsuri asigurătorii, înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra unor bunuri nu atrage suspendarea sau anularea actelor efectuate în cursul executării silite a acestor bunuri atunci când dreptul de ipotecă al creditorului garantat a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii în procesul penal, susţinând argumentele formulate în scris de Ministerul Public.Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului şi că nu mai există alte chestiuni prealabile, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1. La data de 9 octombrie 2017 a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău referitor la următoarea problemă de drept: „Dacă în interpretarea art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice:a)suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal?;b)determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat?".2. Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, formându-se Dosarul nr. 2.739/1/2017, cu termen de soluţionare la 19 februarie 2018. 3. La data de 16 noiembrie 2017 a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind următoarea problemă de drept: „Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă raportat la art. 163 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală actual şi la art. 261 din Codul penal, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a)suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra bunurilor sechestrate a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal;b)determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor ipotecar."4. Avându-se în vedere obiectul celei de-a doua sesizări, prin rezoluţia vicepreşedintelui din 16 noiembrie 2017 s-a dispus ataşarea acesteia la Dosarul nr. 2.739/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu termen de soluţionare la 19 februarie 2018. 5. Cele două sesizări transmise de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov au fost formulate ca urmare a unei solicitări adresate de o bancă comercială privind promovarea unui recurs în interesul legii. 6. Petenta bancă comercială a înaintat aceeaşi cerere şi documentaţia aferentă şi Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Hotărârea nr. 54 din 19 octombrie 2017, a constatat ca rămasă fără obiect solicitarea privind promovarea unui recurs în interesul legii pentru interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, având în vedere că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost înregistrat Dosarul nr. 2.739/1/2017 cu acelaşi obiect. 7. Ulterior întocmirii raportului în prezenta cauză, la data de 2 februarie 2018, a fost ataşată sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, care este identică, sub aspectul problemei de drept, cu cea care face obiectul prezentului dosar. II. Problema de drept care a generat practica neunitară 8. Din cuprinsul recursurilor în interesul legii declarate în temeiul dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă de colegiile de conducere ale curţilor de apel anterior menţionate rezultă că problema de drept care a creat divergenţă de practică judiciară vizează întinderea şi natura efectelor pe care le au măsurile asigurătorii înfiinţate în cadrul procesului penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice şi repercusiunile acestora asupra executării silite începute anterior de un creditor ipotecar al cărui drept este opozabil terţilor, asupra aceloraşi bunuri, şi modul în care sechestrul asigurător penal interferează cu actele de executare silită întocmite într-o astfel de executare. 9. S-a arătat că, în fapt, în cadrul contestaţiilor la executare formulate în temeiul dispoziţiilor art. 712 din Codul de procedură civilă s-a invocat de către unităţi din cadrul Ministerului Public, în scopul suspendării executării silite începute de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra bunurilor sechestrate a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal, şi al anulării actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal, existenţa unor astfel de măsuri instituite în cadrul procesului penal cu privire la bunurile debitorului, ca motiv de împiedicare a executării silite. 10. Titularii sesizărilor de recurs în interesul legii au învederat faptul că aceeaşi problemă de drept a făcut obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015. 11. În considerentele acestei decizii, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, evocând în acest sens considerentele deciziei de speţă nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, dată în Dosarul nr. 423/64/2012/a1, prin care s-a reţinut că, în concursul dintre creditorul ipotecar şi prezumtivii creditori chirografari, în care se includ şi părţile vătămate din procesul penal în beneficiul cărora se instituise un sechestru penal asupra bunului anterior ipotecat şi supus vânzării silite, are prioritate creanţa ipotecară, care conferă titularului său dreptul de urmărire a bunului şi dreptul de preferinţă în raport cu alţi creditori. Faţă de dispoziţiile art. 518 alin. (3) din Codul de procedură civilă de la 1865 şi în ipoteza în care părţile vătămate au un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului, acesta va putea fi realizat numai pe seama preţului obţinut din vânzarea silită, când, în urma adjudecării imobilului, acesta va rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini. 12. De asemenea, în urma examenului jurisprudenţial, instanţa supremă a observat că pe rolul instanţelor judecătoreşti există cauze similare de o bună perioadă de timp şi că, la acel moment, practica era orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie, hotărârile judecătoreşti ataşate cuprinzând, în cele mai multe cazuri, soluţia de respingere a contestaţiilor la executare formulate de parchet, reţinându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite, iar creanţa ipotecară are prioritate chiar şi în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite. 13. Astfel fiind, s-a concluzionat că problema de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeaşi interpretare, doctrina apărută după adoptarea noului Cod de procedură civilă fiind şi ea constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit. 14. Cu toate acestea, prin sesizările de recurs în interesul legii s-a învederat că şi ulterior pronunţării şi publicării acestei decizii practica instanţelor a rămas neunitară cu privire la această chestiune de drept. 15. Astfel, în jurisprudenţa ulterioară Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a arătat că nu sunt obligatorii pentru instanţele de judecată considerentele acestei decizii, apreciindu-se că, faţă de dispoziţiile art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în care se respinge sesizarea, nu se dă nicio dezlegare chestiunii de drept care să fie obligatorie pentru instanţe. III. Orientările jurisprudenţiale divergente 16. Colegiile de conducere ale Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Braşov şi Curţii de Apel Bucureşti au considerat că promovarea recursului în interesul legii este necesară din perspectiva existenţei în continuare a unei practici neunitare la nivelul instanţelor. 17. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că o contestaţie la executare formulată de parchet, întemeiată pe existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate într-un proces penal, nu poate fi admisă, întrucât o astfel de măsură nu constituie un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite. Cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăseşte cea privind instituirea unui sechestru penal. 18. Argumentele care au stat la baza acestei opinii sunt următoarele: sechestrul asigurător indisponibilizează bunul asupra căruia a fost instituit, nu îl scoate din circuitul civil, iar bunul nu devine insesizabil;

creanţa ipotecară are prioritate chiar şi în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite;

nu se poate pune problema aplicării principiului „penalul ţine în loc civilul", întrucât, conform art. 27 şi 28 din Codul de procedură penală, acest principiu vizează existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a două cauze, una civilă şi una penală, având ca obiect recuperarea unui prejudiciu produs printr-o faptă penală, caz în care soarta cauzei civile va depinde de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cea penală sub aspectul existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia; scopul instituirii măsurii asigurătorii penale se limitează la apărarea creditorului de faptele frauduloase ale debitorului său care are calitatea de învinuit/inculpat, nu indisponibilizează bunul în mod absolut, în defavoarea altor creditori;

ipoteza interesului general, ocrotit prin instituirea sechestrului asigurător penal, prioritar în raport cu cel privat al creditorului ipotecar, este eronată;

instituirea de măsuri asigurătorii penale nu naşte în patrimoniul statului, ca potenţial creditor, un drept de preferinţă faţă de alţi creditori decât în condiţiile şi în limitele stabilite de legislaţia în vigoare, conform art. 2.328 din Codul civil şi art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare;

executarea silită este una dintre etapele procesului civil, or creditorul ipotecar, care are dreptul de creanţă recunoscut printr-un titlu executoriu, beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar dreptul său asupra bunului trebuie respectat.19. Într-o a doua opinie, minoritară, au fost admise contestaţiile la executare formulate de către parchet în situaţii de acelaşi gen. 20. În motivarea acestei opinii s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

sechestrul asigurător instituit în procesul penal are ca efect indisponibilizarea bunului imobil, care este scos din circuitul civil pe durata procesului penal şi nu poate fi urmărit silit la cererea unui creditor ipotecar, executarea silită în favoarea creditorului ipotecar oprindu-se în prezenţa sechestrului asigurător instituit în procesul penal, fapt prevăzut imperativ de Codul de procedură penală prin art. 249 alin. (2) (respectiv de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968); efectul de indisponibilizare se răsfrânge asupra întregii situaţii juridice a bunului (nu doar asupra actelor de dispoziţie ale proprietarului) şi vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât şi pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii, inclusiv orice sarcini ale terţilor instituite asupra aceluiaşi bun. Dreptul de urmărire preferenţială al creditorului ipotecar nu este înlăturat, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite, până la momentul ridicării sechestrului asigurător fie de către instanţa penală care judecă contestaţia formulată în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală, fie de către instanţa care pronunţă condamnarea inculpatului; prin înscrierea sechestrului asigurător penal în cartea funciară efectul de indisponibilizare devine opozabil erga omnes;

interesul ocrotit de acest tip de sechestru este unul general, al societăţii;

sechestrul asigurător penal poate fi contestat doar în faţa instanţei penale şi exclusiv pe calea procedurală prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, ce are caracter special faţă de procedura executării silite reglementată de Codul de procedură civilă; executarea silită şi actele de executare silită pot surveni doar după admiterea unei contestaţii întemeiate pe art. 250 din Codul de procedură penală, întrucât doar în cadrul acesteia se pot expune argumentele necesare pentru ridicarea sechestrului şi iniţierea executării silite. Dacă nu s-a urmat această cale, executarea silită poate fi pornită doar după soluţionarea definitivă a cauzei penale, în funcţie de ceea ce a dispus instanţa penală cu privire la măsurile asigurătorii. Dacă s-ar admite posibilitatea derulării executării silite asupra bunului sechestrat în penal cât timp măsura sechestrului nu a fost ridicată de organul competent, s-ar crea posibilitatea ca bunul să poată fi scos de sub efectul de indisponibilizare pe o cale neprevăzută de lege. În caz de adjudecare a unui bun indisponibilizat în puterea unui sechestru asigurător penal, acesta nu trece în proprietatea adjudecatarului liber de sarcini, ci grevat de sechestrul asigurător penal, altfel executorul judecătoresc ar proceda el însuşi la ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare.21. Interpretarea contrară conduce la eludarea căii speciale prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală, ajungându-se ca instanţa civilă să se pronunţe implicit asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii penale. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 22. În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept în discuţie. V. Opinia titularilor sesizărilor 23. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău a constatat că practica judiciară cu privire la problema de drept vizată continuă să fie neunitară şi după publicarea Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, chiar dacă instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Bacău nu au semnalat probleme de practică neunitară pe acest aspect, a apreciat că se impune recurgerea la acest mecanism pentru unificarea practicii judiciare, drept care, potrivit Hotărârii nr. 51 din 28 septembrie 2017, a solicitat pronunţarea unei decizii în interesul legii, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală. 24. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a arătat, prin Hotărârea nr. 236 din 13 octombrie 2017, că punctul său de vedere este în sensul opiniei majoritare expuse mai sus. A arătat că această problemă de drept nu a fost dezlegată anterior de către instanţa supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, dimpotrivă, o sesizare formulată în acest sens fiind respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar jurisprudenţa instanţelor nu a fost unificată pe calea prevăzută de art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 25. Constatând că există practică neunitară în ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, raportat la art. 163 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, respectiv art. 249 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală şi la art. 261 din Codul penal, având în vedere dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a hotărât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 26. Prin Hotărârea nr. 212 din 5 octombrie 2017, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a reţinut existenţa practicii neunitare la nivelul instanţelor din raza teritorială a Curţii de Apel Bucureşti învestite cu soluţionarea unor cereri având ca obiect suspendarea executării silite şi contestaţie la executare, în situaţia existenţei unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice, bunuri ce fac obiectul unor garanţii instituite legal, anterior înfiinţării măsurilor asigurătorii şi opozabile terţilor. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 712, art. 701 alin. (1) şi art. 813 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborate cu art. 249 din Codul de procedură penală nu se realizează unitar, fiind pronunţate hotărâri judecătoreşti diferite. 27. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti asupra acestei probleme de drept este că măsurile asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită şi nici nu determină nulitatea actelor de executare efectuate de către un creditor garantat, a cărui garanţie asupra aceloraşi bunuri a fost legal constituită şi a devenit opozabilă terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii. VI. Opinia procurorului general 28. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în principal, că problema de drept nu este aptă a fi soluţionată pe calea unui recurs în interesul legii, întrucât instanţa de unificare nu poate ca, dând o dezlegare problemei privind concursul dintre urmărirea silită pornită de creditorul ipotecar şi instituirea sechestrului asigurător în procesul penal, prin extrapolarea premisei, care este întotdeauna cazuală, să realizeze o evaluare de principiu care să rezolve întreaga problematică generată de aplicarea art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pentru a atinge finalitatea urmărită prin mecanismul recursului în interesul legii. 29. A apreciat astfel că recursurile în interesul legii sunt inadmisibile, dat fiind că problemele de drept ce fac obiectul sesizărilor nu îşi găsesc răspunsul prin aplicarea punctuală a unuia sau altuia dintre textele de lege invocate, cât timp nu vizează aspecte ridicate de conţinutul normativ al acestora, ci concursul dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă şi sechestrul asigurător dispus în procesul penal. 30. În subsidiar, asupra problemei de drept invocate, a considerat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri în privinţa cărora s-au luat măsurile asigurătorii a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurilor asigurătorii în procesul penal şi nici nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii în procesul penal. 31. În argumentarea acestui punct de vedere procurorul general a arătat că, atunci când sechestrul asigurător a fost instituit în procesul penal pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune şi/sau a cheltuielilor judiciare cuvenite părţilor care, în conformitate cu art. 581 din Codul de procedură penală, se execută potrivit legii civile, dreptul asigurat va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel încât limitările prevăzute de legea civilă în privinţa bunurilor urmăribile nu pot fi ignorate. 32. Un prim aspect aflat în divergenţă vizează înţelesul noţiunii de „indisponibilizare", ca efect al instituirii măsurii asigurătorii în procesul penal. Într-o orientare se consideră că indisponibilizarea presupune suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie şi nu se identifică sub nicio formă cu noţiunea de „inalienabilitate" şi nici cu aceea de „insesizabilitate". Dimpotrivă, în orientarea opusă, indisponibilizarea include atât inalienabilitatea, cât şi insesizabilitatea bunului, de vreme ce acest efect al măsurii asigurătorii vizează întreaga situaţie (realitate juridică) a bunului. 33. În această privinţă, un prim reper este dat de conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală pe baza căruia se determină scopul şi finalitatea măsurilor asigurătorii. 34. Cauza sechestrului penal, scopul imediat al instituirii acestei măsuri provizorii, cu caracter temporar, constă în maximizarea eficacităţii măsurii definitive ce ar putea fi dispusă la finalizarea procesului penal prin evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor. 35. Pe de altă parte, finalitatea sechestrului asigurător, înţeleasă ca măsură ce se prefigurează a fi luată cu privire la bunurile sechestrate după clarificarea situaţiei acestora, constă în: asigurarea reparării pagubei, garantarea plăţii amenzii penale şi a cheltuielilor judiciare, executarea confiscării speciale sau a confiscării extinse. 36. Din aceste perspective se observă că nu există nicio deosebire sub aspectul finalităţii şi a efectelor între sechestrul asigurător instituit în procesul penal şi cel instituit în procesul civil, ambele având caracterul unei măsuri asigurătorii prin mijlocirea căreia unele bunuri sunt puse sub paza unui delegat al justiţiei, pentru a împiedica sustragerea lor garanţiei comune a creditorilor, în sensul art. 2.324 din Codul civil, şi a preveni riscul insolvabilităţii debitorului. 37. Indisponibilizarea nu se identifică cu inalienabilitatea prevăzută de art. 136 alin. (4) din Constituţia României ori de Codul civil, termen utilizat pentru a da expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept privat. Astfel, bunul indisponibilizat nu este în mod necesar şi inalienabil. 38. Cu atât mai mult, nu poate fi pus semnul egalităţii între indisponibilizare şi insesizabilitate, de vreme ce situaţiile în care un bun este insesizabil, constituind excepţii de la principiul potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează garanţia comună a creditorilor, trebuie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare. 39. Astfel, efectul indisponibilizării nu vizează şi activităţile creditorilor care deţin un titlu executoriu şi doresc să execute bunul sechestrat, cu atât mai mult cu cât aceştia deţin un drept de ipotecă asupra acestui bun, ipotecă a cărei opozabilitate faţă de terţi au asigurat-o mai înainte de înfiinţarea sechestrului asigurător în procesul penal. 40. Al doilea aspect aflat în divergenţă priveşte aplicarea principiului „penalul ţine în loc civilul", care însă nu este aplicabil în ipotezele problemei de drept sesizate prin recursurile în interesul legii declarate, nefiind vorba despre o acţiune civilă exercitată în procesul penal care să aibă ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. 41. Problema conflictului dintre interesul general, obştesc, ocrotit prin instituirea sechestrului şi a interesului privat al creditorului a cărui creanţă este garantată printr-o ipotecă mai înainte înscrisă în registrele de publicitate trebuie privită din perspectiva finalităţii procedurii execuţionale şi a ordinii de preferinţă a creditorilor instituită de Codul de procedură civilă, Codul civil şi Codul de procedură fiscală, aplicabile după caz. 42. Din formularea folosită de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căreia măsurile asigurătorii ar avea nu doar o natură conservatorie contra unor acte ale suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de diminuare a patrimoniului în scopul zădărnicirii executării amenzii, reparării pagubei etc., ci şi o funcţie de garantare a executării acestora, nu se poate susţine că măsurile asigurătorii produc efecte asemănătoare unor veritabile ipoteci legale, imobiliare sau mobiliare. 43. Până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauza penală, sechestrul asigurător instituit nu împiedică executarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile consfinţite prin titlu executoriu în favoarea unui creditor ipotecar al cărui drept de ipotecă a devenit opozabil terţilor anterior instituirii măsurii asigurătorii. De aceea, instanţa de executare nu ar putea refuza încuviinţarea executării silite în considerarea existenţei unui sechestru asigurător penal, întrucât o asemenea situaţie nu este prevăzută de lege. 44. Instituirea sechestrului penal nu poate duce nici la suspendarea legală a executării silite începute de creditorul ce deţine un titlu executoriu împotriva suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, întrucât cauzele de suspendare legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele determinate de instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite. 45. Teza conform căreia, pentru a putea proceda la executarea silită a bunului, creditorul urmăritor trebuie să obţină mai întâi ridicarea sechestrului ori desfiinţarea acestei măsuri printr-o hotărâre a instanţei penale în procedura prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală nu poate fi primită, întrucât ridică serioase probleme de compatibilitate cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 46. Constituind ingerinţe în dreptul de creanţă al creditorului ipotecar, aceste măsuri nu trebuie doar să fie prevăzute de lege şi să apere un interes general, ci trebuie să existe şi un raport rezonabil de proporţionalitate. Or, această condiţie nu este îndeplinită dacă un creditor, a cărui creanţă certă, lichidă şi exigibilă este garantată cu o ipotecă de rang prioritar, se vede pus în imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul din cauza sechestrului, condiţionat de existenţa unui proces penal cu o durată şi soluţie finală incerte. VII. Raportul asupra recursurilor în interesul legii 47. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, iar cu referire la dezlegarea în drept au apreciat că existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 48. Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele: VIII.1. Admisibilitatea recursurilor în interesul legii 49. Colegiile de conducere ale celor trei curţi de apel titulare ale sesizărilor au recunoscută prin lege - art. 514 din Codul de procedură civilă - calitatea procesuală de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. 50. De asemenea se constată că problema de drept ce face obiectul sesizărilor a fost soluţionată diferit în practica instanţelor judecătoreşti, atât anterior Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, dar - esenţial din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării - şi ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. 51. Prin raportul ce a fundamentat decizia sus-menţionată sa reţinut că la nivelul câtorva curţi de apel există practică neunitară referitor la problema de drept invocată prin sesizare, că există un curent majoritar în jurisprudenţa instanţelor, dar şi instanţe (curţi de apel) care au pronunţat doar soluţia din opinia minoritară. 52. Prin Decizia nr. 8/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă cu motivarea că problema de drept a fost deja rezolvată printr-o decizie de speţă a instanţei supreme (Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), doctrina apărută după adoptarea Codului de procedură civilă este unanimă, iar practica judiciară este majoritară în sensul că existenţa unei măsuri asigurătorii nu suspendă şi nu determină nulitatea executării silite demarate de un creditor garantat. 53. De asemenea, prin Decizia nr. 20 din 3 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017, au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate în legătură cu o altă problemă de drept rezolvată neunitar de către instanţe, conexă celei anterior prezentate, referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă în privinţa sechestrului asigurător penal reglementat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la condiţiile în care poate avea loc radierea înscrierii sale din cartea funciară, subsecvent adjudecării imobilului asupra căruia poartă, în urma vânzării sale la licitaţie publică [din oficiu ori în condiţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare]. 54. Deşi prin ambele decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lăsat să se întrevadă poziţia sa asupra problemelor de drept cu rezolvarea cărora a fost sesizată şi deşi la data pronunţării lor s-a reţinut, printre altele, că se conturase (în acelaşi sens) un curent majoritar în jurisprudenţa instanţelor, rezultă din materialele ce au fundamentat prezentele sesizări de recurs în interesul legii că jurisprudenţa neunitară a continuat şi ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţe judecătoreşti din raza mai multor curţi de apel soluţionând acţiuni prin hotărâri judecătoreşti definitive - în marea lor majoritate contestaţii la executare propriu-zise, cereri obişnuite de suspendare a executărilor silite ori în regim de urgenţă, contestaţii la executare împotriva refuzului executorului de îndeplinire a unui act de executare silită - prin care au adoptat soluţia considerată ca fiind minoritară potrivit Deciziei nr. 8/2015. 55. Examinarea jurisprudenţei de dată recentă, ulterioară publicării Deciziei nr. 8/2015, relevă că soluţiile ce s-au înscris în curentul jurisprudenţial majoritar au fost pronunţate în complet de divergenţă (de exemplu, Decizia nr. 764 din 15 octombrie 2015 a Tribunalului Sibiu - Secţia civilă) şi că predomină, în acest segment temporal, soluţiile ce se înscriu în opinia minoritară. 56. Fără a nega conturarea unui curent jurisprudenţial majoritar, rezultă totuşi cu pregnanţă necesitatea unei intervenţii prin mecanismul unificator al recursului în interesul legii, dovedindu-se că opiniile şi soluţiile instanţelor asupra problemei de drept semnalate au fost şi au rămas la fel de împărţite atât anterior, cât şi ulterior adoptării şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a cărei soluţie de respingere ca inadmisibilă a sesizării, prin lipsa forţei sale obligatorii - recunoscută de dispoziţiile art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă doar în privinţa dezlegărilor date chestiunilor de drept - nu a putut determina vreun efect semnificativ, util pentru stoparea divergenţei de jurisprudenţă, pe care ea însăşi o constata. 57. De altfel, existenţa însăşi a celei de-a doua sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 20/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu o problemă conexă celei din sesizarea soluţionată prin Decizia nr. 8/2015 (aceeaşi cu a actualului recurs în interesul legii) şi a cărei dezlegare o putea influenţa, demonstrează în sine că instanţele judecătoreşti au încă opinii împărţite în ceea ce priveşte chestiunea consecinţelor ori a efectelor instituirii măsurilor asigurătorii în procesul penal asupra procedurilor execuţionale desfăşurate în legătură cu/ori asupra bunurilor sechestrate. 58. Prin urmare, concluzia nu poate fi decât în sensul întrunirii tuturor condiţiilor de admisibilitate instituite prin dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă. VIII.2. Pe fondul recursurilor în interesul legii Aspecte generale 59. Preliminar, trebuie arătat că, în cea mai mare parte a cazurilor, problema concursului dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă şi sechestrul asigurător dispus în materie penală s-a ridicat în contestaţiile la executările silite demarate de creditori asupra bunurilor sechestrate, însă, în egală măsură, aceeaşi problemă s-a pus şi în alt gen de cauze, cum ar fi plângerile împotriva încheierilor de carte funciară, de respingere a cererilor de înscriere a dreptului de proprietate dobândit de adjudecatar asupra bunului imobil vândut la licitaţie publică şi în privinţa căruia fusese instituit (şi notat) un sechestru asigurător penal. 60. Cu toate acestea, rezolvarea problemei de drept în legătură cu care s-a ivit divergenţa de jurisprudenţă nu ţine strict de interpretarea dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă (norme ce oferă cadrul juridic general de soluţionare a contestaţiei la executare), ci presupune, în primul rând, analiza celor două instituţii juridice în concurs, respectiv sechestrul asigurător penal şi dreptul de ipotecă (imobiliară) în etapa valorificării sale pe cale silită, prin observarea efectelor şi scopului instituirii sechestrului asigurător penal, a drepturilor conferite beneficiarului unui drept de ipotecă şi a regimului general aplicabil executărilor silite. 61. Tot ca observaţie preliminară trebuie precizat că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (lato sensu, înglobând şi pe cele ale procedurii fiscale) în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă - potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale. 62. La modul cel mai general, sechestrul asigurător constituie o măsură asigurătorie menită să împiedice sustragerea bunurilor gajului general recunoscut creditorilor şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, pentru realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. 63. Păstrând, în esenţă, aceeaşi raţiune, măsurile asigurării în penal - a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, astfel după cum o spune expres art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare similară în substanţă cu cea prevăzută de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968), au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. 64. Efectele măsurilor asigurătorii în penal sunt determinate chiar prin lege, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală vorbind despre „indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora". 65. Ca şi în materie civilă - unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune - noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului. 66. Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa. 67. Noţiunea nu se confundă cu cea de inalienabilitate prevăzută de art. 136 din Constituţia României (proprietatea publică) ori de Codul civil (termen ce dă expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun prin acte juridice) şi nici cu cea de insesizabilitate (bun sau drept care nu este susceptibil de a fi urmărit pe cale silită) prevăzută de art. 2.329 alin. (2) din Codul civil ori de Codul de procedură civilă prin sintagma „nu sunt supuse urmăririi silite" regăsită, spre exemplu, în dispoziţiile art. 727. 68. Nicio dispoziţie legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuţionale [în procedura civilă, măsura sechestrului asigurător instituită asupra unui bun supus unei proceduri execuţionale aflate în curs dă dreptul creditorului în beneficiul căruia a fost instituită de a interveni în respectiva procedură, în condiţiile art. 690 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă]. 69. Atribuirea unui atare statut juridic - de bun inalienabil sau insesizabil - bunurilor afectate de instituirea unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. 70. Pentru completa ilustrare a efectelor măsurilor asigurătorii din procesul penal, în general, şi a sechestrului asigurător, în special, trebuie menţionat şi art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală potrivit căruia, pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru, prevederile alin. (4) aplicânduse în mod corespunzător şi în privinţa înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile [art. 253 alin. (5) din Codul de procedură penală]. 71. Notarea ipotecară conferă măsurii asigurătorii opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi prioritate în executare, neexistând vreun text de lege care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar statul. 72. De altfel, în mod similar, art. 955 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că: „Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv". 73. Tot astfel, notarea ipotecară nu afectează în vreun fel valabilitatea ori ordinea de prioritate a garanţiilor şi sarcinilor anterior instituite şi înscrise în cartea funciară asupra aceluiaşi bun, neexistând nicio dispoziţie normativă care să ofere suport pentru o asemenea susţinere. 74. Astfel fiind, ca şi în civil, măsurile asigurătorii din procesul penal sunt măsuri de conservare şi indisponibilizare a bunurilor mobile şi/sau imobile ale învinuitului/suspectului, inculpatului ori părţii responsabile civilmente. 75. Pe de altă parte, art. 2.345 din Codul civil prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. 76. Mai trebuie precizat, pornind de la finalitatea măsurilor asigurătorii din procesul penal, că instituirea lor poate servi conservării drepturilor părţii civile, cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, caz în care dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul executării silite civile deoarece, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. 77. Prin urmare, în acest caz, măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia - parte civilă în procesul penal - este titularul unei creanţe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar. 78. Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracţiune (spre exemplu, evaziunea fiscală), a plăţii cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), iar titularul creanţei incerte este, în toate aceste cazuri, statul. 79. Sumele datorate cu titlu de amendă penală, despăgubiri rezultând din săvârşirea de infracţiuni ori cheltuieli avansate de stat pentru derularea procedurilor judiciare, întrucât constituie venituri la bugetul de stat, intră în categoria creanţelor bugetare menţionate de art. 1 pct. 7 din Codul de procedură fiscală (iar nu a creanţelor fiscale, concept utilizat în legislaţia şi doctrina anterioară, dar care în prezent corespunde sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii sociale, menţionate ca atare prin dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală), în care se includ orice sume ce se cuvin bugetului general consolidat. 80. Asupra acestor sume şi pentru realizarea lor pe cale silită, statul nu are un drept de preferinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală ori din cuprinsul art. 865 din Codul de procedură civilă, aplicabil pentru acele cazuri de excepţie, menţionate de art. 220 alin. (13) şi (14) din Codul de procedură fiscală, când executarea silită, inclusiv pentru realizarea obligaţiilor fiscale, are loc după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă şi prin executorii judecătoreşti ce aplică dreptul comun. 81. În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii mai trebuie precizat că, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 497 alin. (3) şi art. 559 din Codul de procedură penală, aceasta se execută silit potrivit procedurii de executare silită a obligaţiilor fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală doar când a fost aplicată persoanelor juridice, iar acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată în termenul stabilit de lege, în timp ce, în ipoteza similară în care s-ar găsi persoana fizică, consecinţa este cea a înlocuirii pedepsei amenzii cu cea a închisorii sau, după caz, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, potrivit dispoziţiilor art. 63 şi 64 din Codul penal, iar nu executarea silită. 82. Şi atunci când luarea măsurilor asigurătorii vizează confiscarea specială sau confiscarea extinsă, titular al creanţei incerte ori eventuale este tot statul, care nu se bucură de prioritate nici în acest caz întrucât bunurile ce fac obiectul confiscării trec în proprietatea privată a statului, aşa cum prevede Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 83. Potrivit art. 3 din această ordonanţă a Guvernului, bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive ori, după caz, definitive şi irevocabile, prin care se dispune valorificarea acestora. 84. Astfel, cazurile rezolvate neunitar în jurisprudenţa instanţelor opun un creditor titular al unei creanţe garantate ipotecar şi în privinţa căreia au fost efectuate formalităţile de publicitate, care tinde a o valorifica pe calea executării silite imobiliare - titularului unei creanţe incerte sau eventuale, dar care şi în ipoteza definitivării acesteia prin pronunţarea unei hotărâri (definitive) de condamnare a învinuitului/inculpatului nu are un rang prioritar în oricare din ipotezele pentru care a fost instituit sechestrul penal asigurător. Concluzii. Argumentarea soluţiei 85. În considerarea aspectelor mai sus prezentate, ce conturează regimul juridic al celor două instituţii, din punctul de vedere al elementelor care interesează problema de drept în cauză, se apreciază că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi b) nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. a)Instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine un titlu executoriu a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât:

(i) Cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăseşte şi cea privind instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal. Deşi se afirmă existenţa, ope legis, a unei cauze de temporizare a executării silite începute asupra unui bun afectat în acelaşi timp de măsura sechestrului penal asigurător, nu se indică vreun text de lege care să dispună în acest sens.
(ii) O măsură cu funcţie asigurătorie, cum este sechestrul asigurător în materie penală, nu poate bloca executarea unui drept de creanţă care are un caracter cert şi care se desfăşoară în temeiul unui titlu executoriu.
(iii) Creditorul urmăritor, titular al unei creanţe certe, lichide şi exigibile, indiferent că aceasta a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă ori izvorăşte din acte juridice valabile şi necontestate, este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul său trebuie apărat şi protejat, iar acesta trebuie să beneficieze de toate garanţiile specifice recunoscute în legislaţie, inclusiv de acelea care să îi asigure, la nevoie, realizarea dreptului pe cale silită.

Faza executării silite face parte tot din noţiunea de „proces", aşa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului1, astfel că şi în această etapă trebuie asigurate şi respectate exigenţele unui proces echitabil care presupune, printre altele, un termen rezonabil de soluţionare apreciat prin raportare la celeritatea procedurii. În acest context, o temporizare a executării silite până la momentul ridicării sechestrului asigurător penal (care durează, de regulă, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale) subminează ideea de celeritate şi predictibilitate care trebuie să caracterizeze orice procedură judiciară, cu atât mai mult una execuţională, nefiind stabilit niciun termen în care situaţia creată ia sfârşit, incertitudinea asupra datei la care executarea ar putea fi reluată fiind totală şi în mod continuu păgubitoare pentru creditorul garantat.

(iv) Cazuistica în care s-a ivit divergenţa de jurisprudenţă nu corespunde ipotezei care să justifice aplicarea principiului „penalul ţine în loc civilul".

Este adevărat că executarea silită este una dintre etapele procesului civil, iar măsurile asigurătorii sunt dispuse în cursul procesului penal, însă art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală are în vedere suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la soluţionarea cauzei penale în primă instanţă, iar art. 28 din Codul de procedură penală stabileşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, urmând a fi corelat cu art. 1.365 din Codul civil. Prin urmare, ipoteza avută în vedere de principiul menţionat este aceea a acţiunii civile care are ca obiect repararea pagubei săvârşite prin infracţiune. Principiul nu este însă aplicabil cazurilor regăsite în jurisprudenţa divergentă, când un terţ creditor, fără nicio legătură cu procesul penal, dar care are un titlu executoriu, îl pune în executare silită. Faptul că debitorul său este învinuit/suspect, inculpat sau persoană responsabilă civilmente într-un proces penal este o împrejurare exterioară, fără nicio legătură cu executarea silită a creanţei sale şi care are alt temei. Într-o asemenea situaţie nu este vorba despre existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, una civilă şi una penală, astfel încât nu se regăseşte ipoteza avută în vedere de principiul enunţat. (v) În situaţia în care creditorul urmăritor are (şi) o ipotecă asupra bunului ce face obiectul urmăririi, pentru care formalităţile de publicitate au fost făcute anterior înscrierii sechestrului în cartea funciară, suspendarea executării este şi lipsită de interes, având în vedere că ipoteca îi conferă creditorului ipotecar prioritate chiar în ipoteza în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, iar măsurile asigurătorii ar fi menţinute în vederea realizării scopului pentru care au fost înfiinţate. Altfel spus, în situaţia sechestrului penal ne aflăm în prezenţa unei creanţe eventuale, incerte, care îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu şi care angajează răspunderea civilă delictuală a învinuitului/ suspectului sau inculpatului, creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă determinată de dispoziţiile art. 865 şi 867 din Codul de procedură civilă (art. 563 şi 564 din Codul de procedură civilă de la 1865) ori, după caz, de dispoziţiile art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală. b)Instituirea sechestrului penal nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, neputând constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite.(i) Argumentul întemeiat pe interesul general (al statului) în detrimentul celui particular (al creditorului): 86. Interesul general al statului în procesul penal există în ceea ce priveşte societatea şi ordinea de drept care ar fi afectate prin săvârşirea de infracţiuni. Altfel spus, interesul general poate fi adus în discuţie de parchete doar cu privire la activitatea acestora de tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, acesta fiind scopul procesului penal, iar nu în legătură cu luarea măsurilor asigurătorii. 87. Precum s-a arătat în cele de mai sus, instituirea de măsuri asigurătorii în procesul penal nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare, aşa cum prevede în mod expres art. 2.328 din Codul civil - potrivit căruia preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor se reglementează prin legi speciale, însă o asemenea preferinţă nu poate afecta drepturile anterior dobândite de către terţi - şi art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate, o asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la momentul la care preferinţa a fost făcută publică. De asemenea, nicio dispoziţie legală nu conferă statului prioritate în ipoteza în care asupra unui bun ipotecat au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal. 1 Hotărârea din 24 martie 2005, definitivă la 24 iunie 2005, în Cauza Şandor împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.048 din 25 noiembrie 2005. 88. Nu există niciun temei de a deduce, din faptul transformării creanţei eventuale a statului într-una certă, lichidă şi exigibilă, ca efect al hotărârii de condamnare, şi existenţa unui rang prioritar a acesteia în raport cu altele, garantate ipotecar, în privinţa cărora au fost efectuate, anterior notării sechestrului asigurător penal, toate formalităţile de publicitate. 89. În măsura în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa eventuală a statului s-ar transforma în creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe bugetare şi care s-ar putea pune în executare cu respectarea normelor din Codul de procedură fiscală. 90. Însă, potrivit art. 227 alin. (9) din Codul de procedură fiscală, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege. 91. Totodată, art. 259 alin. (3) din Codul de procedură fiscală dispune că, dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au un drept de ipotecă despre care organul de executare a luat cunoştinţă, acestea vor fi plătite imediat după cheltuielile de executare. 92. Normele procedurale mai sus redate stabilesc ordinea legală de preferinţă între creditori, reglementând inclusiv ipoteza în care printre creditori se află statul, ca titular al unei creanţe bugetare. Prin conţinutul lor, acestea lipsesc de orice fundament argumentele prin care s-a afirmat că indisponibilizarea dată de instituirea sechestrului penal asigurător se răsfrânge asupra întregii situaţii juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei garanţii reale constituite în favoarea terţilor, asupra actelor civile anterioare şi ulterioare aplicării măsurii, iar că prin înscrierea măsurii în cartea funciară, indisponibilizarea ar produce efecte erga omnes, inclusiv faţă de terţii de bună-credinţă. (ii) Argumentul vizând faptul că, prin executarea silită, se încearcă o ridicare a măsurii asigurătorii instituite de organul penal pe o altă cale decât cea prevăzută de lege: 93. Acest argument susţine că este necesară mai întâi ridicarea sechestrului asigurător în procedura prevăzută de Codul de procedură penală, abia apoi putându-se demara executarea silită deoarece, în caz contrar, s-ar ocoli procedura prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală (ridicarea măsurii asigurătorii prin contestaţia formulată în temeiul acestui text de lege), văzută ca o cale specială în raport cu procedura reglementată de art. 622 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 94. Dreptul unui creditor de a-şi realiza creanţa pe calea procedurii de executare silită nu poate fi validat/confirmat de legalitatea sau nu a unei măsuri asigurătorii instituite în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, procedură independentă şi separată atât ca finalitate, cât şi ca scop de cea a executării silite. 95. Legalitatea măsurii asigurătorii a sechestrului înscris ipotecar nu poate afecta sub nicio formă legalitatea altor sarcini prealabil înscrise în cartea funciară şi nici a dreptului creditorului de a-şi satisface creanţa pe calea executării silite. 96. Nu poate fi acceptată ideea potrivit căreia creditorul titular al unei creanţe ar trebui să obţină cu prioritate o hotărâre a instanţei penale de ridicare a sechestrului într-o procedură de contestare a acestuia pe calea prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, singurele aspecte pe care instanţa penală le poate verifica într-o astfel de procedură fiind cele privitoare la legalitatea măsurii şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, iar nu şi chestiunea restabilirii ordinii de preferinţă în caz de concurs între creditori. 97. Prin urmare, pentru a proceda la executarea silită a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul (chirografar sau ipotecar) nu trebuie să parcurgă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală (art. 168 din Codul de procedură penală de la 1968), întrucât executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului. În urma vânzării silite a imobilului ipotecat se va proceda la îndestularea cu prioritate a creditorului, urmând ca restul de preţ obţinut, în măsura în care va exista, să fie indisponibilizat pentru acoperirea creanţelor derivate din cauza penală. 98. Sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 857 alin. (3) din Codul de procedură civilă care prevăd că, de la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut în urma vânzării. (iii) Principiul „penalul ţine în loc civilul": 99. Aşa cum s-a arătat deja la secţiunea a) pct. (iv), principiul enunţat nu poate influenţa concursul între cele două instituţii juridice. Acesta vizează existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, civilă şi penală, având ca obiect recuperarea prejudiciului decurgând din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, caz în care soarta cauzei civile va depinde, sub aspectul existenţei faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza penală. 100. În jurisprudenţa analizată este vorba, pe de o parte, de cauze penale în care, în vederea reparării prejudiciului decurgând din săvârşirea de infracţiuni, s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului penal asupra bunurilor învinuiţilor/suspecţilor, inculpaţilor, potrivit art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 şi următoarele din Codul de procedură penală de la 1968), iar pe de altă parte, de cauze în care a fost demarată executarea silită de creditori ipotecari ai acestora, ce deţin titluri executorii fără nicio legătură cu cauzele penale, prin care încearcă recuperarea creanţelor neplătite. 101. Aşadar, nu există un conflict între acţiunea penală în care a fost dispus sechestrul şi executarea silită demarată de creditor pentru recuperarea unei creanţe certe lichide şi exigibile astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 28 din Codul de procedură penală. (iv) Fapta de executare silită a bunurilor legal sechestrate în procesul penal nu constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru: 102. Această infracţiune este prevăzută de art. 261 din Codul penal, potrivit căruia sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, în timp ce fapta săvârşită de custode determină forma agravantă a infracţiunii, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol. 103. Situaţia premisă a săvârşirii infracţiunii este aceea a existenţei unui sechestru legal aplicat. 104. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă sau indirectă, ceea ce presupune că făptuitorul trebuia să ştie că bunul este legal sechestrat. Or, nu pot fi considerate ca întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil aflat sub puterea unui sechestru asigurător penal, având în vedere că, sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba despre intenţia de a scoate nelegal bunul de sub incidenţa măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să îşi exercite, în această calitate, un drept legal recunoscut, în timp ce executorul judecătoresc îşi îndeplineşte sarcinile ce îi revin, potrivit legii. În plus, aşa cum sa arătat anterior, în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiaţi. 105. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte următoarele: Cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil, existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2018. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi



SmartCity5

COMENTARII la Decizia 2/2018

Momentan nu exista niciun comentariu la Decizia 2 din 2018
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat Ordin 1492 2020
    Căutați o afacere, o companie sau un împrumut personal? Oferim toate tipurile de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Decizia 1 2020
    Căutați un împrumut de afaceri, companie sau personal? Oferim tot felul de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail cu detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Hotărârea 965 2002
    BUNA ZIUA, VA ROG SA IMI TRIMITETI SI MIE ANEXELE LA HG NR. 965/2002 LA ADRESA DE E-MAIL avocat.elenagrecu@yahoo.com Multumesc anticpat!
ANONIM a comentat Hotărârea 153 2018
    articolul 4 interzice acordarea a doua sporuri cumulate anexa 1-6 si 8 ,cum ramine cu personalul care lucreaza cu aparate de electoterapie in sectiile de recuperare,medicina fizica ?la care spor se incadreaza?
ANONIM a comentat Legea 149 2018
    Cine face propunerea conform art.10,alin 2,este ambigu
ANONIM a comentat Decretul 721 2015
    Buna ziua,acest decret prezidential nu a fost pus in aplicare niciodata,cetatenii romani care traiesc si muncesc in aceasta regiune a Germaniei sunt nevoiti sa parcurga intre 300 km si 600 km pana la München unde este Consulatul General al Romaniei si sa piarda zile intregi pentru rezolvarea unor probleme care ar fi foarte usor sa le rezolve la Stuttgart daca Ministerul Afacerilor Externe si-ar face treaba. La Munchen sediul Consulatului are un spatiu foarte mic unde isi desfasoara activitatea iar cetatenii sunt nevoiti sa stea afara in strada sa astepte formandu-se cozi de peste 100 de persoane pe zi.Ultima data cand am fost la Consulat am stat 10 ore acolo iar toaleta nu functiona,cetatenii fiind obligati sa mearga la cafenele si restaurante daca aveau nevoi fiziologice.Cel mai grav lucru este faptul ca femeili cu ,copii mici nu au un loc unde sa stea cu ei,sa-i schimbe sau sa le dea mancare.S-au adus obiceiurile din Romania si aici si acest lucru este foarte grav.Personalul in schimb este destul de amabil dar lipsa spatiului si a personalului duce la aceste situatii neplacute. De aceea este urgent neesar deschiderea Consulatului la Stuttgart !!!! Prioritatile MAE se pare ca sunt altele cum ar fi mutarea Ambasadei Romaniei in Israel. Cetatenii sunt ultima lor prioritate.Probabil pana in noiembrie 2019 se va deschide totusi consulatul pentru a crea cadru legal pentru alegerile prezidentiale.In zona Baden Württemberg traiesc peste 250.000 romani si aceste voturi vor conta pentru viitorul presedinte,asa ca poate se indura cineva si de acest cetateni uitati de autoritatile din tara !!!
ANONIM a comentat Hotărârea 757 2008
    In aceasta hotarare de guvern intra si asistentii medicali care lucreaza in sectiile de radioterapie,care fac iradierea bolnavilor oncologici???
ANONIM a comentat Legea 58 1974
    in1990 mai era in vigoare intreb
ANONIM a comentat Hotărârea 559 1990
    Din păcate această hotărâre prevede incadrarea în grupe indiferent de activitatea desfășurată a celor care lucrează în industria chimică( directori, contabili, economiști) fără deosebire adică un operator chimist este încadrat în grupă la fel ca și directorul. Ținînd cont de anul ”hotărârii” în care revoluția încă se mișca prin intreprinderi este de înțeles..oarecum.
ANONIM a comentat Decizia 589 2006
    La Pucioasa DB nu a fost nici-o revolutie,si totusi orasul este plin de revolutionari,????
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu