LEGE Nr. 287
din 17 iulie 2009
privind Codul civil
ACT EMIS DE:
PARLAMENTUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 511 din 24 iulie 2009
Parlamentul României adoptă
prezenta lege.
TITLUL PRELIMINAR
Despre legea civilă
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Obiectul Codului civil
Art. 1. - Dispoziţiile prezentului cod reglementează
raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte
de drept civil.
Conţinutul Codului civil
Art. 2. - Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu
de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.
Aplicarea generală a Codului civil
Art. 3. - (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi
orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de
profit.
Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale
privind drepturile omului
Art. 4. - (1) In materiile reglementate de prezentul
cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
Aplicarea prioritară a dreptului comunitar
Art. 5. -In materiile reglementate de prezentul cod,
normele dreptului comunitar se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea
sau statutul părţilor.
CAPITOLUL II
Aplicarea legii civile
Aplicarea în timp a legii civile
Art. 6. - Legea civilă este aplicabilă cât timp este în
vigoare. Ea nu are putere retroactivă.
Teritorialitatea legii civile
Art. 7. - (1) Actele normative adoptate de autorităţile
şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de
cazul în care se prevede altfel.
(2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de
autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în
raza lor de competenţă teritorială.
Extrateritorialitatea legii civile
Art. 8. -In cazul raporturilor juridice cu element de
extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de
normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul
Cod civil.
CAPITOLUL III
Interpretarea şi efectele legii civile
Interpretarea legii
Art. 9. - (1) Cel care a adoptat norma civilă este
competent să facă şi interpretarea ei oficială.
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru
viitor.
(3) Interpretarea legii de către instanţă se face numai
în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
Uzanţele şi principiile generale
Art. 10. - (1) In cazurile neprevăzute de lege, se
aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la
situaţii juridice asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului.
(2) In materiile reglementate prin lege, uzanţele
produc efecte numai în măsura în care sunt recunoscute ori admise în mod expres
de lege.
(3) Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către
autorităţile sau instituţiile competente în domeniu se prezumă că există, până
la proba contrară.
(4) In sensul prezentului cod, prin uzanţe se
înţelege obiceiul locului şi uzurile profesionale.
Aplicarea unor categorii de legi
Art. 11. - (1) Legile care derogă de la o dispoziţie
generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege.
(2) Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri.
Libertatea de a dispune
Art. 12. - (1) Oricine poate dispune liber de bunurile
sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este
insolvabil.
Renunţarea la drept
Art. 13. - Renunţarea la un drept nu se prezumă.
Buna-credinţă
Art. 14. - (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice
participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile
şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri.
(2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.
Abuzul de drept
Art. 15. - Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul
de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar
bunei-credinţe.
Vinovăţia
Art. 16. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din
culpă.
(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul
prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul
faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui
rezultat.
(3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie
prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se
va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa
este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe
care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de
propriile interese.
(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice
ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă
fapta a fost săvârşită cu intenţie.
Eroarea comună şi invincibilă
Art. 17. - (1) Nimeni nu poate transmite sau constitui
mai multe drepturi decât are el însuşi.
(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o
credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept
sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce,
faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de
cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
(3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile
în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea
reglementează un sistem de publicitate.
CAPITOLUL IV
Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor
juridice
Obiectul publicităţii şi modalităţile de realizare
Art. 18. - (1) Drepturile, actele şi faptele privitoare
la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin
acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în
cazurile expres prevăzute de lege.
(2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară,
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă,
registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de
lege.
Condiţiile de publicitate
Art. 19. - (1) Procedura şi condiţiile de publicitate
se stabilesc prin lege.
(2) Indeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută
de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu.
(3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a
îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă
sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt
considerate nescrise.
(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut
dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate
a fost legal îndeplinită.
Efectele publicităţii
Art. 20. - (1) Publicitatea asigură opozabilitatea
dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus
publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres,
condiţionează constituirea sau efectele lor juridice.
(2) Intre părţi sau succesorii lor, universali ori cu
titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi
orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul
supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea
terţilor dobânditori de bună-credinţă.
(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei
extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Prezumţiile
Art. 21. - (1) Dacă un drept, act sau fapt a fost
înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost
radiat sau modificat în condiţiile legii.
(2) In cazul în care un drept, act sau fapt a fost
radiat, se prezumă că el nu există.
Lipsa publicităţii. Sancţiuni
Art. 22. - (1) Dacă formalitatea de publicitate nu a
fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv,
drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii
sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au
cunoscut pe altă cale.
(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de
fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de
orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale,
dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.
(3) In toate cazurile însă, simpla cunoaştere a
dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de
publicitate faţă de alte persoane decât terţul care, în fapt, Ie-a cunoscut.
Concursul dintre formele de publicitate
Art. 23. - Dacă un drept, act, fapt sau orice raport
juridic este supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite,
neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea
alteia.
Consultarea registrelor publice
Art. 24. - Orice persoană, chiar fără a justifica un
interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare
la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau
copii certificate de pe acestea.
CARTEA I
Despre persoane
TITLUL I
Dispoziţii generale
Subiectele de drept civil
Art. 25. - (1) Subiectele de drept civil sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice.
(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca
titular de drepturi şi de obligaţii civile.
(3) Persoana juridică este orice formă de organizare
care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de
obligaţii civile.
Recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor civile
Art. 26. - Drepturile şi libertăţile civile ale
persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor
juridice sunt ocrotite şi garantate de lege.
Cetăţenii străini şi apatrizii
Art. 27. - (1) Cetăţenii străini şi apatrizii sunt
asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte
drepturile şi libertăţile lor civile.
(2) Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor juridice străine.
Capacitatea civilă
Art. 28. - (1) Capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
Limitele capacităţii civile
Art. 29. - (1) Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
Egalitatea în faţa legii civile
Art. 30. - Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea
etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia,
convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială
ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură,
precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii
civile.
Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de
afectaţiune
Art. 31. - (1) Orice persoană fizică sau persoană
juridică este titulară a unui patrimoniu.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau
afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(3) Sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale
fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a,
cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum si alte patrimonii
astfel determinate.
Transferul intrapatrimonial
Art. 32. - (1) In caz de diviziune sau afectaţiune,
transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în
cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase
patrimoniale.
(2) In toate cazurile prevăzute la alin. (1),
transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare.
Patrimoniul profesional individual
Art. 33. - (1) Constituirea masei patrimoniale afectate
exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin
actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
publicitate prevăzute de lege.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul măririi sau micşorării patrimoniului profesional
individual.
(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se
face în condiţiile prevăzute de legea specială.
TITLUL II
Persoana fizică
CAPITOLUL I
Capacitatea civilă a persoanei fizice
SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţă
Noţiunea
Art. 34. - Capacitatea de folosinţă este aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Durata capacităţii de folosinţă
Art. 35. - Capacitatea de folosinţă începe la naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
Drepturile copilului conceput
Art. 36. - Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare
la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Capacitatea de exerciţiu
Noţiunea
Art. 37. - Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Inceputul capacităţii de exerciţiu
Art. 38. - (1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe
la data când persoana devine majoră.
(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18
ani.
Situaţia minorului căsătorit
Art. 39. - (1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie,
capacitatea deplină de exerciţiu.
(2) In cazul în care căsătoria este anulată, minorul
care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea
deplină de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu anticipată
Art. 40. - Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă
poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină
de exerciţiu. In acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă
Art. 41. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor
sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea
instanţei de tutelă. Incuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai
târziu, în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare
care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
Actele minorului care a împlinit vârsta de 15 ani
Art. 42. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani
poate să încheie acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile
artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este
cazul.
(2) In acest caz, minorul exercită singur drepturile şi
execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur
de veniturile dobândite.
Lipsa capacităţii de exerciţiu
Art. 43. - (1) In afara altor cazuri prevăzute de lege,
nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu,
actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali,
în condiţiile prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea
de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de
conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent
şi care se execută la momentul încheierii lor.
(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot
fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar
dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Sancţiunea
Art. 44. -Actele făcute de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât
cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele
făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această
autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără
dovedirea unui prejudiciu.
Frauda comisă de incapabil
Art. 45. - Nulitatea relativă nu este înlăturată de
simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă a folosit
manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate
considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o
sancţiune civilă adecvată.
Regimul nulităţii
Art. 46. - (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare,
nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din
punerea sub interdicţie judecătorească.
(2) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune
minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.
(3) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de
reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de
ocrotitorul legal.
(4) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea
instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în
vederea exercitării acţiunii în anulare.
Limitele obligaţiei de restituire
Art. 47. - Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât
în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplică în mod
corespunzător.
Confirmarea actului anulabil
Art. 48. - Minorul devenit major poate confirma actul
făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat
sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme
actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute
pentru încheierea lui valabilă. In timpul minorităţii, confirmarea actului
anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 si 1.264.
SECŢIUNEA a 3-a
Declararea judecătorească a morţii
Cazul general
Art. 49. - (1) In cazul în care o persoană este
dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată
moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate,
dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau
indicii din care rezultă că era în viaţă.
(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii
despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în
alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele
informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de
la sfârşitul anului calendaristic.
Cazuri speciale
Art. 50. - (1) Cel dispărut în împrejurări deosebite,
cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană,
naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare
asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort,
dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc
dispariţia.
(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a
avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod
corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi
cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin
hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la
dispariţie.
Procedura de declarare a morţii
Art. 51. - Soluţionarea cererii de declarare a morţii
se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Data prezumată a morţii celui dispărut
Art. 52. - (1) Cel declarat mort este socotit că a
încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca
fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că
cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind
aceea a morţii.
(2) In lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili
că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a
termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.
(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data
morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că
nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. In
acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Prezumţia
Art. 53. - Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă
nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.
Anularea hotărârii de declarare a morţii
Art. 54. - (1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se
poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură,
iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate
acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât
dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada
că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă
este în viaţă.
Descoperirea certificatului de deces
Art. 55. - Orice persoană interesată poate cere oricând
anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă
certificatul de deces al celui declarat mort.
Plata făcută moştenitorilor aparenţi
Art. 56. - Plata făcută moştenitorilor legali sau
legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de
moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea
din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia
cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată
moartă este în viaţă.
Drepturile moştenitorului aparent
Art. 57. - Moştenitorul aparent care află că persoana
care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă
păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel
reapărut nu solicită restituirea lor.
CAPITOLUL II
Respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei
inerente
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Drepturile personalităţii
Art. 58. - (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la
sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la
respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine.
(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.
Atributele de identificare
Art. 59. - Orice persoană are dreptul la nume, la
domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile
legii.
Dreptul de a dispune de sine însuşi
Art. 60. - Persoana fizică are dreptul să dispună de
sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică
sau bunele moravuri.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile la viaţă, la sănătate şi la
integritate ale persoanei fizice
Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane
Art. 61. - (1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică
şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.
(2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să
primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.
Interzicerea practicii eugenice
Art. 62. - (1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei
umane.
(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se
tinde la organizarea selecţiei persoanelor.
Intervenţiile asupra caracterelor genetice
Art. 63. - (1) Sunt interzise orice intervenţii
medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei
persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor
genetice.
(2) Este interzisă orice intervenţie având drept scop
crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau
moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană
asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât
în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
Inviolabilitatea corpului uman
Art. 64. - (1) Corpul uman este inviolabil.
(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa
fizică şi psihică. Nu se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane decât
în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Examenul caracteristicilor genetice
Art. 65. - (1) Examenul caracteristicilor genetice ale
unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare
ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor
sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare
civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare
ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
Interzicerea unor acte patrimoniale
Art. 66. - Orice acte care au ca obiect conferirea unei
valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite
de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Intervenţiile medicale asupra unei persoane
Art. 67. - Nicio persoană nu poate fi supusă
experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în
scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile si în
condiţiile expres si limitativ prevăzute de lege.
Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă
Art. 68. - (1) Prelevarea şi transplantul de organe,
ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi
expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra
riscurilor intervenţiei. In toate cazurile, donatorul poate reveni asupra
consimţământului dat, până în momentul prelevării.
(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoanele aflate în
viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări
mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres
prevăzute de lege.
Sesizarea instanţei judecătoreşti
Art. 69. - La cererea persoanei interesate, instanţa
poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze
orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a
dispune repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252-256, a daunelor
materiale şi morale suferite.
SECŢIUNEA a 3-a
Respectul vieţii private şi al demnităţii
persoanei umane
Dreptul la libera exprimare
Art. 70. - (1) Orice persoană are dreptul la libera
exprimare.
(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă
decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Dreptul la viaţa privată
Art. 71. - (1) Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private.
(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în
viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau
corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor
prevăzute la art. 75.
(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice
mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi
a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori
fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Dreptul la demnitate
Art. 72. - (1) Orice persoană are dreptul la
respectarea demnităţii sale.
(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi
reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea
limitelor prevăzute la art. 75.
Dreptul la propria imagine
Art. 73. - (1) Orice persoană are dreptul la propria
imagine.
(2) In exercitarea dreptului la propria imagine, ea
poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării
sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea
reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.
Atingeri aduse vieţii private
Art. 74. - Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75,
pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau
luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod
legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private,
săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză,
a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei
persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale
unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice
mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de
reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de
familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o
persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a
datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de
diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte
diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză,
iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al
persoanelor îndreptăţite;
h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii,
vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor
ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul,
reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor
familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după
caz, are dreptul de a dispune de ele.
Limitele
Art. 75. - (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor
prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de
convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care
România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor
constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Prezumţia de consimţământ
Art. 76. - Când însuşi cel la care se referă o
informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori
persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în
domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este
prezumat, nefiind necesar un acord scris.
Art. 77. - Orice prelucrare a datelor cu caracter
personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de legea specială.
SECŢIUNEA a 4-a
Respectul datorat persoanei şi după decesul său
Respectul datorat persoanei decedate
Art. 78. - Persoanei decedate i se datorează respect cu
privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.
Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate
Art. 79. - Memoria persoanei decedate este protejată în
aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.
Respectarea voinţei persoanei decedate
Art. 80. - (1) Orice persoană poate determina felul
propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său după moarte. In
cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau,
după caz, al tutorelui.
(2) In lipsa dorinţei exprese a persoanei decedate, va
fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor
în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali
sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială a avut loc decesul.
Prelevarea de la persoanele decedate
Art. 81. - Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule
umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se
efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în
timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris,
liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi,
de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al
patrulea grad inclusiv.
CAPITOLUL III
Identificarea persoanei fizice
SECŢIUNEA 1
Numele
Dreptul la nume
Art. 82. - Orice persoană are dreptul la numele
stabilit sau dobândit, potrivit legii.
Structura numelui
Art. 83. - Numele cuprinde numele de familie şi
prenumele.
Dobândirea numelui
Art. 84. - (1) Numele de familie se dobândeşte prin
efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile,
în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării
naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisă înregistrarea de către
ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea,
de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului,
după caz.
(3) Numele de familie şi prenumele copilului găsit,
născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit
de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în
termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în
condiţiile legii speciale.
Schimbarea numelui pe cale administrativă
Art. 85. - Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile
legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui
sau numai a unuia dintre acestea.
SECŢIUNEA a 2-a
Domiciliul si reşedinţa
Dreptul la domiciliu şi reşedinţă
Art. 86. - (1) Cetăţenii români au dreptul să îşi
stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară
sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană
fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.
Domiciliul
Art. 87. - Domiciliul persoanei fizice, în vederea
exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are
principala aşezare.
Reşedinţa
Art. 88. - Reşedinţa persoanei fizice este în locul
unde îşi are locuinţa secundară.
Stabilirea şi schimbarea domiciliului
Art. 89. - (1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului
se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.
(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează
decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu
intenţia de a avea o aşezare principală.
(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile
persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea
sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte
împrejurări de fapt.
Prezumţia de domiciliu
Art. 90. - (1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu
când acesta nu este cunoscut.
(2) In lipsă de reşedinţă, persoana fizică este
considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se
cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Dovada
Art. 91. - (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se
face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
(2) In lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea
nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a
reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în
care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia
i se opune.
Domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie
judecătorească
Art. 92. - (1) Domiciliul minorului care nu a dobândit
capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
(2) In cazul în care părinţii au domicilii separate şi
nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă,
ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de
10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul
la părintele la care locuieşte în mod statornic.
(3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege,
domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de
încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate
fi şi la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul
dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă,
precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească, este la
reprezentantul legal.
Cazurile speciale
Art. 93. - Domiciliul copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie
specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele
cărora le-a fost dat în plasament.
Domiciliul persoanei puse sub curatelă
Art. 94. - In cazul în care s-a instituit o curatelă
asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în
măsura în care acesta este îndreptăţit să îl reprezinte.
Domiciliul la custode sau curator
Art. 95. - Dacă a fost numit un custode sau un curator
pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au
domiciliul la custode sau, după caz, la curator, în măsura în care acesta este
îndreptăţit să îi reprezinte.
Domiciliul profesional
Art. 96. - Cel care exploatează o întreprindere are
domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte
obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.
Domiciliul ales
Art. 97. - (1) Părţile unui act juridic pot să aleagă
un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor
născute din acel act.
(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie
făcută în scris.
SECŢIUNEA a 3-a
Actele de stare civilă
Starea civilă
Art. 98. - Starea civilă este dreptul persoanei de a se
individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care
decurg din actele şi faptele de stare civilă.
Dovada stării civile
Art. 99. - (1) Starea civilă se dovedeşte prin actele
de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de
stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi
fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările
personale ale ofiţerului de stare civilă, şi, până la proba contrară, pentru
celelalte menţiuni.
(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea
civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o
nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
(4) Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit
o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească
ulterioară este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel
stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a
celei de a doua hotărâri.
Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea
actelor de stare civilă
Art. 100. - (1) Anularea, completarea sau modificarea
actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
(2) Rectificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la
cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în
păstrare actul de stare civilă.
(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei
hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă numai
dacă a fost formulată şi o acţiune de modificare a stării civile, admisă
printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune
anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum şi
înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei
alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Inscrierea menţiunilor pe actul de stare civilă
Art. 101. -Anularea, completarea, modificarea şi
rectificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta,
dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin
dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare
civilă corespunzător. In acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă
se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a pronunţat ultima
asupra fondului.
Actele întocmite de un ofiţer de stare civilă
necompetent
Art. 102. -Actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă,
cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor
acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
Alte mijloace de dovadă a stării civile
Art. 103. - Starea civilă se poate dovedi, înaintea
instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost
distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a
certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau,
după caz, refuzată.
TITLUL III
Ocrotirea persoanei fizice
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Interesul persoanei ocrotite
Art. 104. - (1) Orice măsură de ocrotire a persoanei
fizice se stabileşte numai în interesul acesteia.
(2) La luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se
ţină seama de posibilitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile sale.
Persoanele ocrotite
Art. 105. - Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire
minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor
motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi
apere interesele în condiţii corespunzătoare.
Măsurile de ocrotire
Art. 106. - (1) Ocrotirea minorului se realizează prin
părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin
alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege.
(2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub
interdicţie judecătorească sau prin instituirea curatelei, în condiţiile
prevăzute de prezentul cod.
Instanţa de tutelă
Art. 107. - Procedurile prevăzute de prezentul cod
privind ocrotirea persoanei prin tutelă şi curatelă sunt de competenţa
instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în
continuare instanţa de tutelă.
Ocrotirea persoanei prin tutelă
Art. 108. - (1) Ocrotirea persoanei prin tutelă se
realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod,
precum şi de către consiliul de familie, ca organ consultativ.
(2) Consiliul de familie poate fi constituit de către
instanţa de tutelă numai la cererea persoanelor interesate.
(3) In cazul în care nu se constituie consiliul de
familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa de tutelă.
Ocrotirea persoanei prin curatelă
Art. 109. - Ocrotirea persoanei prin curatelă are loc
numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
CAPITOLUL II
Tutela minorului
SECŢIUNEA 1
Deschiderea tutelei
Cazurile de instituire
Art. 110. - Tutela minorului se instituie atunci când
ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi
judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei,
instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa de
tutelă
Art. 111. -Au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa
unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110,
să înştiinţeze instanţa de tutelă:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi
administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării
morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei
proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii
Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul pronunţării, luării sau
executării unei măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei publice locale, instituţiile
de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
SECŢIUNEA a 2-a
Tutorele
Persoana care poate fi numită tutore
Art. 112. - (1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul
şi soţia, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.
(2) In cazul în care în situaţia prevăzută la art. 110
se află mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un
singur tutore.
Persoanele care nu pot fi numite tutore
Art. 113. - (1) Nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicţie
judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti
sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi
civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel
cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din
aceasta în condiţiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele
ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin
testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii,
autoritatea părintească.
(2) Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin.
(1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat,
respectându-se aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.
Desemnarea tutorelui de către părinte
Art. 114. - (1) Părintele poate desemna, prin act
unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după
caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.
(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul
morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie
judecătorească este lipsită de efecte.
(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol
poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şi printr-un înscris sub
semnătură privată.
Desemnarea mai multor tutori
Art. 115. -In cazul în care au fost desemnate mai multe
persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau
prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi
care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând
seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare
dezvoltării armonioase a minorului.
Măsurile provizorii
Art. 116. - (1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu
dispoziţiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către instanţă fără acordul său
decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă
prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.
(2) In cazul în care cel chemat la tutelă este numai
temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite,
instanţa de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea
sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci,
instanţa desemnează un tutore provizoriu.
(3) După trecerea celor 6 luni, dacă persoana
desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne
să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în
condiţiile art. 118.
Garanţiile
Art. 117. - La numirea sau, după caz, în timpul
tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului
de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului
cer o astfel de măsură. In acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurările
felul şi întinderea garanţiilor.
Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă
Art. 118. -In lipsa unui tutore desemnat, instanţa de
tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o
rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să
îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile personale,
de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe
care le prezintă cel chemat la tutelă.
Procedura de numire
Art. 119. - (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul
acestuia, de către instanţa de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere
definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat,
cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la
art. 120 alin.(2).
(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10
ani este obligatorie.
(3) In lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de
tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit
alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.
(4) Incheierea de numire se comunică în scris tutorelui
şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.
(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la
data comunicării încheierii de numire.
(6) Intre timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri
provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator
special.
Refuzul continuării tutelei
Art. 120. - (1) Cel numit tutore este dator să continue
îndeplinirea sarcinilor tutelei. (2) Poate refuza continuarea tutelei:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8
ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a
felului activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se
află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să
îndeplinească această sarcină.
Inlocuirea tutorelui
Art. 121. - Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute
la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie
înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî
de urgenţă. Până la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să
continue exercitarea atribuţiilor.
Caracterul personal al tutelei
Art. 122. - (1) Tutela este o sarcină personală.
(2) Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul
consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea
patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a
unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice
sau persoane juridice specializate.
Gratuitatea tutelei
Art. 123. - (1) Tutela este o sarcină gratuită.
(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe
perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va
fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând
seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a
minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de
bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va
putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.
SECŢIUNEA a 3-a
Consiliul de familie
Rolul consiliului de familie
Art. 124. - (1) Consiliul de familie se poate constitui
pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.
(2) In cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin
darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială
prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.
Membrii consiliului de familie
Art. 125. - (1) Instanţa de tutelă poate constitui un
consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ţinând seama de gradul de
rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. In lipsă de rude sau
afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu
părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.
(2) Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai
aceluiaşi consiliu de familie.
(3) In aceleaşi condiţii, instanţa de tutelă numeşte şi
2 supleanţi.
(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de
familie.
Alte dispoziţii aplicabile consiliului de familie
Art. 126. -Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi
alin. (2) lit. d), art. 121 şi art. 147 se aplică în mod corespunzător şi
membrilor consiliului de familie.
Modificarea consiliului de familie
Art. 127. -In afară de cazul prevăzut la art. 131,
alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară
numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin
moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.
Constituirea consiliului de familie
Art. 128. - (1) In vederea constituirii consiliului de
familie, persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt
convocate la domiciliul minorului de către instanţa de tutelă, din oficiu sau
la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui
desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia
minorului.
(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu
acordul acestora.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi
ascultat în condiţiile art. 264.
Funcţionarea consiliului de familie
Art. 129. - (1) Consiliul de familie este convocat cu
cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la solicitarea oricăruia dintre
membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau
a instanţei de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea
se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de
data întrunirii. In toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de
familie acoperă neregularitatea convocării.
(2) Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal
la locul indicat în actul de convocare. In cazul în care aceştia nu se pot
prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu
părinţii minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în
nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta
reciproc.
(3) Şedinţele consiliului de familie se ţin la
domiciliul minorului sau, după caz, la sediul instanţei de tutelă.
Atribuţiile
Art. 130. - (1) Consiliul de familie dă avize
consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, şi ia
decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se
iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi, consiliul fiind prezidat
de persoana cea mai înaintată în vârstă.
(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit
vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod
corespunzător.
(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate
şi consemnate într-un registru special constituit.
Inlocuirea consiliului de familie
Art. 131. - Tutorele poate cere instituirea unui nou
consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit prezentului cod instanţa a
hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor
consiliului de familie.
Imposibilitatea constituirii consiliului de familie
Art. 132. - Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este
posibilă constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de
interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi,
tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur
tutela.
SECŢIUNEA a 4-a
Exercitarea tutelei
§1. Dispoziţii generale
Exercitarea tutelei în interesul minorului
Art. 133. -Tutela se exercită numai în interesul
minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia.
Conţinutul tutelei
Art. 134. - (1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji
de minor.
(2) El este obligat să asigure îngrijirea minorului,
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.
Tutela exercitată de ambii soţi
Art. 135. - (1) In cazul în care tutori sunt 2 soţi,
aceştia răspund împreună pentru exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile
privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) In cazul în care unul dintre soţi introduce
acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelă
pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.
§2. Exercitarea tutelei cu privire la persoana
minorului
Avizul consiliului de familie
Art. 136. - Măsurile privind persoana minorului se iau
de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care
au caracter curent.
Domiciliul minorului
Art. 137. - (1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul
la tutore. Numai cu autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o
reşedinţă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele
poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi
pregătirea sa profesională. In acest caz, instanţa de tutelă va fi de îndată
încunoştinţată de tutore.
Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale
Art. 138. - (1) Felul învăţăturii sau al pregătirii
profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la
data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea
instanţei de tutelă.
(2) Instanţa de tutelă nu poate, împotriva voinţei
minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, să schimbe felul învăţăturii
acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii
tutelei.
Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10
ani
Art. 139. - Instanţa de tutelă nu poate hotărî fără
ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispoziţiile
art. 264 fiind aplicabile.
§3. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile
minorului
Inventarul bunurilor minorului
Art. 140. - (1) După numirea tutorelui şi în prezenţa
acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei de
tutelă va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un
inventar, care va fi supus aprobării instanţei de tutelă. Inventarul bunurilor
minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui
de către instanţa de tutelă.
(2) Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii
consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în scris, la întrebarea expresă a
delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe
care le au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de
inventariere.
(3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care,
cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat,
deşi au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă
tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care le au
faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare, pot fi îndepărtaţi din
funcţie.
(4) Creanţele pe care le au asupra minorului tutorele
sau vreunul dintre membrii consiliului de familie, soţul, o rudă în linie
dreaptă ori fraţii sau surorile acestora pot fi plătite voluntar numai cu
autorizarea instanţei de tutelă.
Actele făcute în lipsa inventarului
Art. 141. -Inainte de întocmirea inventarului, tutorele
nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare si acte de
administrare ce nu suferă întârziere.
Administrarea bunurilor minorului
Art. 142. - (1) Tutorele are îndatorirea de a
administra cu bună-credinţă bunurile minorului. In acest scop, tutorele
acţionează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a
bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în
mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune
altfel.
(2) Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de
minor cu titlu gratuit decât dacă testatorul sau donatorul a stipulat altfel.
Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de
dispoziţie sau, după caz, numit de către instanţa de tutelă.
Reprezentarea minorului
Art. 143. - Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta
pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14
ani.
Regimul juridic al actelor de dispoziţie
Art. 144. - (1) Tutorele nu poate, în numele minorului,
să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile
obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.
(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de
familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare,
împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor
minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să
încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.
(3) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute
la alin. (1) şi (2) sunt lovite de nulitate relativă. In aceste cazuri,
acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau
de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la
sesizarea instanţei de tutelă.
(4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără
avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile
supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite
nefolositoare pentru minor.
Autorizarea instanţei de tutelă
Art. 145. - (1) Instanţa de tutelă acordă tutorelui
autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos
neîndoielnic pentru minor.
(2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte,
stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului.
(3) In caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă
vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt
mod.
(4) In toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica
tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.
Incuviinţarea şi autorizarea actelor minorului care
a împlinit vârsta de 14 ani
Art. 146. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14
ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz,
a curatorului.
(2) Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le
poate face decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de
familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de
familie.
(3) Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât
darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, şi nici să garanteze
obligaţia altuia.
(4) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor alin.
(1)-(3) sunt lovite de nulitate relativă, dispoziţiile art. 144 alin. (3) fiind
aplicabile în mod corespunzător.
Interzicerea unor acte juridice
Art. 147. - (1) Este interzisă, sub sancţiunea
nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă
în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe
de altă parte.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele
prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului,
dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu
minorul, după caz.
Suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului
Art. 148. - (1) Consiliul de familie stabileşte suma
anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale
şi poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului
de familie se aduce la cunoştinţă, de îndată, instanţei de tutelă.
(2) Cheltuielile necesare pentru întreţinerea
minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia.
In cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa de
tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin
licitaţie publică.
(3) Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia
minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepţional.
(4) Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are
părinţi sau alte rude care sunt obligate prin lege să îi acorde întreţinere ori
aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile
legii.
Constituirea de depozite bancare
Art. 149. - (1) Sumele de bani care depăşesc nevoile
întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi
instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o bancă indicată de
consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor.
(2) Tutorele poate dispune de aceste sume şi
instrumente financiare numai cu autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă,
cu excepţia operaţiunilor prevăzute la alin. (3).
(3) Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun
caz, sumele de bani şi instrumentele financiare prevăzute la alin. (1) pentru
încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar
dacă ar fi obţinut autorizarea instanţei de tutelă.
(4) Tutorele poate depune la o instituţie bancară şi
sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un
cont separat şi pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanţei de
tutelă.
Cazurile de numire a curatorului special
Art. 150. - (1) Ori de câte ori între tutore şi minor
se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la
înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special.
(2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive
tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe
care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va
numi un curator special.
SECŢIUNEA a 5-a
Controlul exercitării tutelei
Controlul instanţei de tutelă
Art. 151. - (1) Instanţa de tutelă va efectua un
control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de
familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.
(2) In îndeplinirea activităţii de control, instanţa de
tutelă va putea cere colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a
instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului
sau a instituţiilor de ocrotire, după caz.
Darea de seamă
Art. 152. - (1) Tutorele este dator să prezinte anual
instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor,
precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
(2) Darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă
în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic.
(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate,
instanţa de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea
bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3
ani.
(4) In afară de darea de seamă anuală, tutorele este
obligat, la cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre
felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor
acestuia.
Descărcarea tutorelui
Art. 153. - Instanţa de tutelă va verifica socotelile privitoare
la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi
cu administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect întocmite şi corespund
realităţii, va da descărcare tutorelui.
Interzicerea dispensei de a da socoteală
Art. 154. - Dispensa de a da socoteală acordată de
părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate este
considerată ca nescrisă.
Plângerea împotriva tutorelui
Art. 155. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14
ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei
prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire la
actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
(2) Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin
încheiere executorie, de către instanţa de tutelă, cu citarea părţilor şi a
membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va
fi ascultat, dacă instanţa de tutelă consideră că este necesar.
SECŢIUNEA a 6-a
Incetarea tutelei
Cazurile de încetare
Art. 156. - (1) Tutela încetează în cazul în care nu se
mai menţine situaţia care a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul
morţii minorului.
(2) Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia,
prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.
Moartea tutorelui
Art. 157. - (1) In cazul morţii tutorelui, moştenitorii
săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a
înştiinţa, de îndată, instanţa de tutelă.
(2) Până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor
prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna,
prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu
sarcinile tutelei.
(3) Dacă moştenitorii sunt minori, înştiinţarea
instanţei de tutelă se poate face de orice persoană interesată, precum şi de
cele prevăzute la art. 111. In acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua
sarcinile tutelei, ci instanţa de tutelă va numi de urgenţă un curator special,
care poate fi executorul testamentar.
Indepărtarea tutorelui
Art. 158. -In afară de alte cazuri prevăzute de lege,
tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte
fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum si dacă nu îsi îndeplineşte în
mod corespunzător sarcina.
Numirea curatorului special
Art. 159. - Până la preluarea funcţiei de către noul
tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 şi 158, instanţa de tutelă poate numi
un curator special.
Darea de seamă generală
Art. 160. - (1) La încetarea din orice cauză a tutelei,
tutorele sau, după caz, moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel
mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă generală.
Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare de la tutelă.
(2) Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea
acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori
sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor
legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moştenirii sau,
după caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă. In cazul în care
nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea de
seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanţa
de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.
(3) Darea de seamă generală va trebui să cuprindă
situaţiile veniturilor şi cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi
pasivul, precum şi stadiul în care se află procesele minorului.
(4) Instanţa de tutelă îl poate constrânge pe cel
obligat să facă darea de seamă generală, potrivit dispoziţiilor art. 163.
Predarea bunurilor
Art. 161. - Bunurile care au fost în administrarea
tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau
noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor
legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispoziţiilor art. 160
alin. (2).
Descărcarea de gestiune
Art. 162. - (1) După predarea bunurilor, verificarea
socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de
gestiunea sa.
(2) Chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui
descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.
(3) Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are
obligaţia să ceară acestuia, chiar şi după descărcarea de gestiune, repararea
prejudiciilor pe care Ie-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a
fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii.
Amenda civilă
Art. 163. - (1) In cazul refuzului de a continua sarcina
tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele
poate fi sancţionat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăşi
valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3
ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.
(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa,
îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi
civile, în folosul statului, care nu poate depăşi 3 salarii medii pe economie.
(3) Amenda civilă se aplică de către instanţa de
tutelă, prin încheiere executorie.
CAPITOLUL III
Ocrotirea interzisului judecătoresc
Condiţiile
Art. 164. - (1) Persoana care nu are discernământul
necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori
debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.
(2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi
minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Persoanele care pot cere punerea sub interdicţie
Art. 165. - Interdicţia poate fi cerută de persoanele
prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător.
Desemnarea tutorelui
Art. 166. - Orice persoană care are capacitatea deplină
de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat,
încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a
se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub
interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114 alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
Numirea unui curator special
Art. 167. - In caz de nevoie şi până la soluţionarea
cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi
un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie
a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.
Procedura
Art. 168. - Soluţionarea cererii de punere sub
interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
civilă.
Opozabilitatea interdicţiei
Art. 169. - (1) Interdicţia îşi produce efectele de la
data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui
interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară
numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.
Comunicarea hotărârii de punere sub interdicţie
judecătorească
Art. 170. - (1) Hotărârea de punere sub interdicţie va
fi comunicată, în condiţiile legii, instanţei de tutelă, care va desemna, de
îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească.
Dispoziţiile art. 114-120 se aplică în mod corespunzător.
(2) De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie
rămasă definitivă va fi comunicată şi autorităţilor de sănătate publică
teritoriale, pentru ca acestea să instituie asupra celui interzis o
supraveghere medicală permanentă, potrivit legii.
Aplicarea regulilor de la tutelă
Art. 171. - Regulile privitoare la tutela minorului care
nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub
interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Actele încheiate de cel pus sub interdicţie
judecătorească
Art. 172. - Actele juridice încheiate de persoana pusă
sub interdicţie judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin.
(3), sunt lovite de nulitate relativă, chiar dacă la data încheierii lor
aceasta ar fi avut discernământ.
Inlocuirea tutorelui
Art. 173. - (1) Tutorele celui pus sub interdicţie
judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2) Pentru motive temeinice tutorele poate cere
înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Obligaţiile tutorelui
Art. 174. - (1) Tutorele este dator să îngrijească de
cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i
îmbunătăţi condiţiile de viaţă. In acest scop, se vor întrebuinţa veniturile
şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească.
(2) Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de
familie şi consultând un medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de
împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la
locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.
(3) Când cel pus sub interdicţie judecătorească este
căsătorit, va fi ascultat şi soţul acestuia.
Liberalităţile primite de
descendenţii interzisului judecătoresc
Art. 175. - Din bunurile celui pus sub interdicţie
judecătorească, descendenţii acestuia pot fi gratificaţi sau înzestraţi de
către tutore cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de
tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport.
Minorul pus sub interdicţie judecătorească
Art. 176. - (1) Minorul care, la data punerii sub
interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor rămâne sub această
ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore.
Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul
alineat.
(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se
află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore.
(3) In cazul în care, la data punerii sub interdicţie
judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă
fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un
nou tutore.
Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
Art. 177. - (1) Dacă au încetat cauzele care au
provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei.
(2) Cererea se poate introduce de cel pus sub
interdicţie judecătorească, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile
prevăzute la art. 111.
(3) Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea
interdicţiei judecătoreşti îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă.
(4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de
reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât în condiţiile prevăzute la
art. 169 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL IV
Curatela
Cazurile de instituire
Art. 178. -In afară de cazurile prevăzute de lege,
instanţa de tutelă poate institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei
infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi
administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare
şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un
administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o
persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia
măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme
îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator
general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii
despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Competenţa instanţei de tutelă
Art. 179. - Instanţa de tutela competentă este:
a) în cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanţa de
la domiciliul persoanei reprezentate;
b) în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanţa
de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie
luate măsurile urgente;
c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d),
instanţa de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut.
Persoana care poate fi numită curator
Art. 180. - (1) Poate fi numită curator orice persoană
fizică având deplină capacitate de exerciţiu şi care este în măsură să
îndeplinească această sarcină.
(2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral
sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să
fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi
înlăturată numai pentru motive temeinice, dispoziţiile art. 114-120
aplicându-se în mod corespunzător.
Efectele curatelei
Art. 181. -In cazurile prevăzute la art. 178,
instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care
curatorul îl reprezintă.
Procedura de instituire
Art. 182. - (1) Curatela se poate institui la cererea
celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor
prevăzuţi la art. 111.
(2) Curatela nu se poate institui decât cu
consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul
nu poate fi dat.
(3) Numirea curatorului se face de instanţa de tutelă,
cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunică în scris
curatorului şi se afişează la sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria
de la domiciliul celui reprezentat.
Conţinutul curatelei
Art. 183. - (1) In cazurile în care se instituie
curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la
cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se
impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator
însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.
(2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat,
instanţa de tutelă poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni
curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din
urmă nu este în măsură să o facă.
Inlocuirea curatorului
Art. 184. - (1) Curatorul este în drept să ceară
înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2) Pentru motive temeinice curatorul poate cere
înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Incetarea curatelei
Art. 185. - Dacă au încetat cauzele care au provocat
instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea
curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111.
Dispoziţii speciale
Art. 186. - Dispoziţiile prezentului capitol nu se
aplică şi curatorului special prevăzut la art. 150, 159 şi 167. In aceste din
urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui
se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului special.
TITLUL IV
Persoana juridică
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Elementele constitutive
Art. 187. - Orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui
anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Calitatea de persoană juridică
Art. 188. - Sunt persoane juridice entităţile prevăzute
de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt
declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la
art. 187.
Categorii de persoane juridice
Art. 189. - Persoanele juridice sunt de drept public
sau de drept privat.
Persoana juridică de drept privat
Art. 190. - Persoanele juridice de drept privat se pot
constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.
Persoana juridică de drept public
Art. 191. - (1) Persoanele juridice de drept public se
înfiinţează prin lege.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în
cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot
înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale
ori prin alte moduri prevăzute de lege.
Regimul juridic aplicabil
Art. 192. - Persoanele juridice legal înfiinţate se
supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor
cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Efectele personalităţii juridice
Art. 193. - (1) Persoana juridică participă în nume
propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile
proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de
bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin
aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei
atingeri aduse ordinii publice.
CAPITOLUL II
Infiinţarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Modurile de înfiinţare
Art. 194. - (1) Persoana juridică se înfiinţează:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în
cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se
constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. In
toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă
autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie,
autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de
înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după
caz, statutul acesteia.
Durata persoanei juridice
Art. 195. - Persoana juridică se înfiinţează pe durată
nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede
altfel.
SECŢIUNEA a 2-a
Nulitatea persoanei juridice
Cauzele de nulitate
Art. 196. - (1) Nulitatea unei persoane juridice poate
fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa judecătorească numai atunci
când:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat
în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit
legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii
publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru
înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau
obiectul de activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile
fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind
patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau
asociaţi prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative
prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a),
c)-g) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Aspectele speciale privind regimul nulităţii
Art. 197. - (1) Nulitatea relativă a persoanei juridice
poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării
acesteia, după caz.
(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei
juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în
faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.
Efectele nulităţii
Art. 198. - (1) De la data la care hotărârea
judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă,
persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau
declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii.
(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică,
din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana
juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată.
(4) In toate cazurile, fondatorii sau asociaţii
răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au
născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei si până la data notării în
registrele publice a hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (3).
Regimul actelor juridice încheiate cu terţii
Art. 199. - (1) Constatarea sau, după caz, declararea
nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei
juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după
caz.
(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau
asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care
se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii
actului.
SECŢIUNEA a 3-a
Inregistrarea persoanei juridice
Inregistrarea persoanei juridice
Art. 200. - (1) Persoanele juridice sunt supuse
înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.
(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea,
înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută
de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.
(3) Inregistrarea se face la cerere sau, în cazurile
anume prevăzute de lege, din oficiu.
Obligaţia de verificare a documentelor publicate
Art. 201. - Persoana juridică este obligată să verifice
identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus
la registrul public şi cel apărut într-o publicaţie oficială. In caz de
neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte,
în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la
registru.
Lipsa înregistrarii
Art. 202. - (1) Dacă înregistrarea persoanei juridice
are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată
cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.
(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru
opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau
în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea
prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în
care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
Răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de
înregistrare
Art. 203. - Fondatorii, reprezentanţii persoanei
juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de
conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi
solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de
înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute
de aceste persoane.
Inregistrarea modificărilor aduse actului de
înfiinţare
Art. 204. - Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile
şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei
juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul
de înfiinţare a acesteia, după caz.
CAPITOLUL III
Capacitatea civilă a persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Art. 205. - (1) Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de
înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la
alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi
şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil.
(4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice
alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de
constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice
încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de
cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate
juridică, Ie-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi
ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.
Conţinutul capacităţii de folosinţă
Art. 206. - (1) Persoana juridică poate avea orice
drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
(2) Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea
doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor
alin. (1)şi (2) este lovit de nulitate absolută.
Desfăşurarea activităţilor autorizate
Art. 207. - (1) In cazul activităţilor care trebuie
autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi
se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
(2) Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile
prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au
făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate,
independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Capacitatea de a primi liberalităţi
Art. 208. - Prin excepţie de la prevederile art. 205
alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate
primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de
înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii
moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt
necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
SECŢIUNEA a 2-a
Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea
persoanei juridice
§1. Capacitatea de exerciţiu
Data dobândirii capacităţii de exerciţiu
Art. 209. - (1) Persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare,
de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul
alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de
constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii,
individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau
statut.
Lipsa organelor de administrare
Art. 210. - (1) Până la data constituirii organelor de
administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc
persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau
persoanele juridice desemnate în acest scop.
(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de
către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii,
actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice,
precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana
juridică în condiţiile gestiunii de afaceri.
(3) Cel care contractează pentru persoana juridică
rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu
îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost
exonerat de această obligaţie.
Incapacităţi şi incompatibilităţi
Art. 211. - (1) Nu pot face parte din organele de
administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o
funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin
actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin.
(1) sunt lovite de nulitate relativă. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul
fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea
dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
§2. Funcţionarea persoanei juridice
Actele emise de organele persoanei juridice
Art. 212. - (1) Hotărârile şi deciziile luate de
organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de
constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat
parte la deliberare sau au votat împotrivă.
(2) Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate în
condiţiile legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de
la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în
care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare
Art. 213. - Membrii organelor de administrare ale unei
persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi
diligenta cerute unui bun proprietar.
Separarea patrimoniilor
Art. 214. - (1) Membrii organelor de administrare au
obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei
juridice şi propriul lor patrimoniu.
(2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor
sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe
care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi
în acest scop de către cei care i-au numit.
Contrarietatea de interese
Art. 215. - (1) Este lovit de nulitate relativă actul
juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al
organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau
descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al
patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea
cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
(2) Atunci când cel care face parte din organele de
administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la
alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie
să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare
privitoare la aceasta. In caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate
persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea
cerută.
Nulitatea actelor emise
de organele persoanei juridice
Art. 216. - (1) Hotărârile şi deciziile contrare legii,
actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare
dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la
deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în
proces ui-verb al de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a
comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a
avut loc şedinţa, după caz.
(2) Administratorii nu pot însă ataca hotărârea
privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi
despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit
astfel un prejudiciu.
(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de
consiliu de către instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana
juridică îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză,
reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai
apelului.
(4) Dacă hotărârea este atacată de toţi
administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiţie de persoana
desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va
îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere
competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană.
(5) Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în
registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă
de la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei
persoane juridice.
(6) Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul
la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi
formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân
aplicabile.
(7) Prevederile prezentului articol se aplică în măsura
în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
Suspendarea actelor atacate
Art. 217. - (1) Odată cu intentarea acţiunii în
anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială,
suspendarea executării actelor atacate.
(2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate
obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii.
Participarea la circuitul civil
Art. 218. - (1) Actele juridice făcute de organele de
administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
(2) In raporturile cu terţii, persoana juridică este
angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de
reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul
în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla
publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu
constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.
(3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire
ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei
juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor
organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.
Răspunderea pentru fapte juridice
Art. 219. - (1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de
organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă
ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi
solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi
faţă de terţi.
Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice
Art. 220. - (1) Acţiunea în răspundere împotriva
administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au
acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea
îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice,
organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege,
iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema
răspunderii persoanelor prevăzute la alin. (1) nu figurează pe ordinea de zi.
(3) Organul de conducere competent desemnează cu
aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
(4) Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în
răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi
organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.
(5) In cazul în care acţiunea se introduce împotriva
directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract
individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
§3. Dispoziţii speciale
Răspunderea persoanelor juridice de drept public
Art. 221. - Dacă prin lege nu se dispune altfel,
persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau
ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept
privat.
Independenţa patrimonială
Art. 222. - Persoana juridică având în subordine o altă
persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din
urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică
faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale
Art. 223. - (1) In raporturile civile în care se
prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii,
statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care
legea stabileşte un alt organ în acest sens.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la
raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale
Art. 224. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel,
statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor,
autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna
dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în
mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor
publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
CAPITOLUL IV
Identificarea persoanei juridice
Naţionalitatea persoanei juridice
Art. 225. - Sunt de naţionalitate română toate
persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau
statutului, este stabilit în România.
Denumirea persoanei juridice
Art. 226. - (1) Persoana juridică poartă denumirea
stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.
(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor
trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.
Sediul persoanei juridice
Art. 227. - (1) Sediul persoanei juridice se stabileşte
potrivit actului de constituire sau statutului.
(2) In funcţie de obiectul de activitate, persoana
juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele,
reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97
sunt aplicabile în mod corespunzător.
Schimbarea denumirii şi sediului
Art. 228. - Persoana juridică poate să îşi schimbe
denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
Dovada denumirii şi sediului
Art. 229. - (1) In raporturile cu terţii, dovada
denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în
registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana
juridică respectivă.
(2) In lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau
schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.
Alte atribute de identificare
Art. 230. -In funcţie de specificul obiectului de
activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare,
cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt
registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare,
în condiţiile legii.
Menţiunile obligatorii
Art. 231. -Toate documentele, indiferent de formă, care
emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum
şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea
plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.
CAPITOLUL V
Reorganizarea persoanei juridice
Noţiunea
Art. 232. - Reorganizarea persoanei juridice este
operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane
juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
Modurile de reorganizare
Art. 233. - (1) Reorganizarea persoanei juridice se
realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.
(2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor
prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în
care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.
Fuziunea
Art. 234. - Fuziunea se face prin absorbţia unei
persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai
multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Efectele fuziunii
Art. 235. - (1) In cazul absorbţiei, drepturile şi
obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei
juridice care o absoarbe.
(2) In cazul contopirii persoanelor juridice,
drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei
juridice nou-înfiinţate.
Divizarea
Art. 236. - (1) Divizarea poate fi totală sau parţială.
(2) Divizarea totală se face prin împărţirea
întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe
persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin divizare.
(3) Divizarea parţială constă în desprinderea unei
părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în
transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care
există sau care se înfiinţează în acest mod.
Efectele divizării
Art. 237. - (1) Patrimoniul persoanei juridice care a
încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele
juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o
altă proporţie.
(2) In cazul divizării parţiale, când o parte din
patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure
persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod,
reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu
partea transmisă.
(3) In cazul în care partea desprinsă se transmite mai
multor persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod,
împărţirea patrimoniului între persoana juridică faţă de care s-a făcut
desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit
dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea
părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica
în mod corespunzător.
Intinderea răspunderii în caz de divizare
Art. 238. - (1) In cazul divizării, fiecare dintre
persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează
obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice
divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită
după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).
(2) Dacă o persoană juridică înfiinţată în condiţiile
art. 194 alin. (1) lit. a) este supusă divizării, prin actul de reorganizare se
va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela
prevăzut în prezentul articol.
Repartizarea contractelor în caz de divizare
Art. 239. - In caz de divizare, contractele se vor
repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238,
astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o
singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu
putinţă.
Incetarea unor contracte
Art. 240. - (1) In cazul contractelor încheiate în
considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi
încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres
contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate.
(2) Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este
condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după
caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru
a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea
notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu
refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică
succesoare.
Transformarea persoanei juridice
Art. 241. - (1) Transformarea persoanei juridice
intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică îşi
încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice.
(2) In cazul transformării, drepturile şi obligaţiile
persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin
care s-a dispus transformarea se prevede altfel. In aceste din urmă cazuri,
dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rămân aplicabile.
Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor
Art. 242. - (1) In cazul reorganizării persoanelor
juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se
realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea
operaţiunii şi de la data acesteia.
(2) In ceea ce priveşte celelalte persoane juridice
nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile
prevăzute la alin. (1), se realizează atât între părţi, cât şi faţade terţi,
numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului
contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării
tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte asemenea
acte prevăzute de lege.
(3) In cazul bunurilor imobile care fac obiectul
transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc
numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare
încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care
s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de
certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate.
Opoziţiile
Art. 243. - (1) Actele prin care s-a hotărât
reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin
opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de 30
de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu
mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data
aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.
(2) Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care
persoana juridică debitoare face dovada executării obligaţiilor sau oferă
garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata
datoriilor.
(3) Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu
citarea părţilor, de către instanţa competentă.
(4) Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă
numai apelului.
CAPITOLUL VI
Incetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Modurile de încetare
Art. 244. - Persoana juridică încetează, după caz, prin
constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv
sau de lege.
SECŢIUNEA a 2-a
Dizolvarea persoanei juridice
Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat
Art. 245. - Persoanele juridice de drept privat se
dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a
împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi
îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele
întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice
ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de
constituire sau statut.
Dizolvarea persoanelor juridice de drept public
Art. 246. - Persoanele juridice de drept public se
dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.
Opoziţiile
Art. 247. -In cazul în care persoana juridică se
dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane
interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se în mod
corespunzător.
Lichidarea
Art. 248. - (1) Prin efectul dizolvării persoana
juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii
pasivului.
(2) Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă
pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin
fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanşează procedura
lichidării.
Destinaţia bunurilor rămase după lichidare
Art. 249. - (1) Oricare ar fi cauzele dizolvării,
bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia
stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în
hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.
(2) In lipsa unei asemenea prevederi în actul de
constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin.
(1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii
sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după
lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai
apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege
nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice,
lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se
atribuie prin tragere la sorţi.
(3) In cazul în care persoana juridică a fost dizolvată
pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio
persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare
în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului
sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
(4) In toate cazurile, transmiterea dreptului de
proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării
lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal
de predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile
prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz,
pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. In cazul
bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară
rămân aplicabile.
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Desfiinţarea unor persoane juridice
Art. 250. - (1) Persoanele juridice înfiinţate de către
autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi
desfiinţate prin hotărârea organului care Ie-a înfiinţat.
(2) In acest caz, dacă organul competent nu a dispus
altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă
persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise
acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
Data încetării personalităţii juridice
Art. 251. - (1) Persoanele juridice supuse
înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost
înscrise.
(2) Celelalte persoane juridice încetează la data
actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
TITLUL V
Apărarea drepturilor nepatrimoniale
Ocrotirea personalităţii umane
Art. 252. - Orice persoană fizică are dreptul la
ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea,
integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia
ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte
drepturi nepatrimoniale.
Mijloacele de apărare
Art. 253. - (1) Persoana fizică ale cărei drepturi
nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta
este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor,
dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei
săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul
lezării prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune
numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor
asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să
îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la
restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea
hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei
ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere
despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar
nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului
faptei prejudiciabile. In aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus
prescripţiei extinctive.
Apărarea dreptului la nume
Art. 254. - (1) Cel al cărui nume este contestat poate
să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.
(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în
tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti
să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod
corespunzător, şi apărării dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii.
Măsurile provizorii
Art. 255. - (1) Dacă persoana care se consideră lezată
face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei
acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze
un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea
unor măsuri provizorii.
(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în
special:
a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura
conservarea probelor.
(3) In cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele
presei scrise sau audiovizuale, instanţa judecătorească nu poate să dispună
încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacă
prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod
evident justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu
apare ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile
art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4) Instanţa soluţionează cererea potrivit
dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod
corespunzător. In cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea
acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va
fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub
sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt
aplicabile.
(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un
prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o
cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a
măsurii dispuse.
(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol
anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru apărarea dreptului
nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat
instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la
luarea acestora.
(7) Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii
interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de
fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a
fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele
concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea
adversă, fie să dispună reducerea acestora.
(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese,
instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, prin
hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit dispoziţiilor
privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. In
cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un
termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de
30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea încetării de drept
a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.
Decesul titularului dreptului nepatrimonial
Art. 256. - (1) Acţiunea pentru restabilirea dreptului
nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei
vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie
dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale
colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.
(2) Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei
unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuţi la alin. (1).
Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei
juridice
Art. 257. - Dispoziţiile prezentului titlu se aplică
prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
CARTEA a II-a
Despre familie
TITLUL I
Dispoziţii generale
Familia
Art. 258. - (1) Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea
societăţii şi a statului.
(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri
economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi
consolidarea familiei.
(4) In sensul prezentului Cod civil, prin soţi se
înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.
Căsătoria
Art. 259. - (1) Căsătoria este uniunea liber consimţită
între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii.
(2) Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în
scopul de a întemeia o familie.
(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută
numai după încheierea căsătoriei civile.
(4) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale
căsătoriei se stabilesc prin prezentul Cod civil.
(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în
condiţiile legii.
Egalitatea în drepturi a copiilor
Art. 260. - Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.
Indatorirea părinţilor
Art. 261. - Părinţii sunt cei care au, în primul rând,
îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.
Relaţiile dintre părinţi şi copii
Art. 262. - (1) Copilul nu poate fi separat de părinţii
săi fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2) Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după
caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia.
Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de
lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al
copilului.
Principiul interesului superior al copilului
Art. 263. - (1) Orice măsură privitoare la copil,
indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului
superior al copilului.
(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la
copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare
pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale
amiabilă.
(3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi
şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare
la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele
în hotărârile pe care le iau.
(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se
desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului
şi relaţiile de familie să nu fie afectate.
(5) In sensul prevederilor legale privind protecţia
copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de
18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.
Ascultarea copilului
Art. 264. - (1) In procedurile administrative sau
judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10
ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru
este necesar pentru soluţionarea cauzei.
(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea
copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi
exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea
aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii
care îl priveşte.
(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit
prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de către autoritatea
competentă trebuie motivată.
(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în
considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
(5) Dispoziţiile legale speciale privind
consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum
şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant
în caz de conflict de interese rămân aplicabile.
Instanţa competentă
Art. 265. - Toate măsurile date prin prezenta carte în
competenţa instanţei judecătoreşti, precum şi toate litigiile privind aplicarea
dispoziţiilor prezentei cărţi sunt de competenţa instanţei de tutelă prevăzute
la art. 107.
TITLUL II
Căsătoria
CAPITOLUL I
Logodna
Incheierea logodnei
Art. 266. - (1) Logodna este promisiunea reciprocă de a
încheia căsătoria.
(2) Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru
încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia
avizului medical şi a autorizării organului administrativ competent.
(3) Incheierea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
(4) Incheierea căsătoriei nu este condiţionată de
încheierea logodnei.
(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat şi
femeie.
Ruperea logodnei
Art. 267. - (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate
fi constrâns să încheie căsătoria.
(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei
este considerată nescrisă.
(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Restituirea darurilor
Art. 268. - (1) In cazul ruperii logodnei, sunt supuse
restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei
sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor
obişnuite.
(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta
nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.
(3) Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a
încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
Răspunderea pentru ruperea logodnei
Art. 269. - (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv
poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în
vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările,
precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.
(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe
celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin.
(1).
Termenul de prescripţie
Art. 270. - Dreptul la acţiune întemeiat pe
dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.
CAPITOLUL II
Incheierea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Consimţământul la căsătorie
Art. 271. - Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie
prin consimţământul personal şi liber al acestora.
Vârsta matrimonială
Art. 272. - (1) Căsătoria se poate încheia dacă
viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea
instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. In
cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de
tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul
superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află
în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte
este suficientă.
(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este
suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să
poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a
autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Bigamia
Art. 273. - Este interzisă încheierea unei noi
căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Interzicerea căsătoriei între rude
Art. 274. - (1) Este interzisă încheierea căsătoriei
între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la
al patrulea grad inclusiv.
(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în
linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de
tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special
dat în acest sens.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în
cazul rudeniei din adopţie.
Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana
minoră
Art. 275. - Căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră care se află sub tutela sa.
Alienaţia şi debilitatea mintală
Art. 276. - Este interzis să se căsătorească alienatul
mintal şi debilul mintal.
Interzicerea sau echivalarea unor forme de
convieţuire cu căsătoria
Art. 277. - (1) Este interzisă căsătoria dintre
persoane de acelaşi sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex
încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de
cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus
sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni
români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe
teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi
Spaţiului Economic European rămân aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Formalităţile pentru încheierea căsătoriei
Comunicarea stării de sănătate
Art. 278. - Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi
nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile
legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân
aplicabile.
Locul încheierii căsătoriei
Art. 279. - (1) Căsătoria se celebrează de către
ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei.
(2) Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu
aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie
decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii
soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării.
Declaraţia de căsătorie
Art. 280. - (1) Cei care vor să se căsătorească vor
face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează
a se încheia căsătoria.
(2) In cazurile prevăzute de lege, declaraţia de
căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.
(3) Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau,
după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează
încheierea căsătoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.
(4) Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau
tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot
face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau
reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a
se încheia căsătoria.
Conţinutul declaraţiei de căsătorie
Art. 281. - (1) In declaraţia de căsătorie, viitorii
soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor
menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi
regimul matrimonial ales.
(2) Odată cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta
dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Alegerea numelui de familie
Art. 282. - Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor
reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie
Art. 283. - (1) In aceeaşi zi cu primirea declaraţiei
de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea
în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de
internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la
sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(2) Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în
mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi,
după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că
orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data
afişării.
(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea
declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi
data încheierii căsătoriei.
(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului
Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate
să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).
Reînnoirea declaraţiei de căsătorie
Art. 284. -In cazul în care căsătoria nu s-a încheiat
în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă
viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă
declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
Opoziţia la căsătorie
Art. 285. - (1) Orice persoană poate face opoziţie la
căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu
sunt îndeplinite.
(2) Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu
arătarea dovezilor pe care se întemeiază.
Refuzul celebrării căsătoriei
Art. 286. - Ofiţerul de stare civilă refuză să
celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le
efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în
măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege.
Celebrarea căsătoriei
Art. 287. - (1) Viitorii soţi sunt obligaţi să se
prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la
căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare
civilă.
(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege,
ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului
serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la
alin. (1).
(3) Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot
solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de
stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
Martorii la căsătorie
Art. 288. - (1) Martorii atestă faptul că soţii si-au
exprimat consimţământul potrivit art. 287.
(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei
incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu
sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin. (1).
(3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de
grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
Momentul încheierii căsătoriei
Art. 289. - Căsătoria este încheiată în momentul
în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul
de stare civilă îi declară căsătoriţi.
CAPITOLUL III
Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
Actul de căsătorie
Art. 290. - După încheierea căsătoriei, ofiţerul de
stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul
de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către
ofiţerul de stare civilă.
Formalităţile privind regimul matrimonial
Art. 291. - Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe
actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din
oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1),
precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia
matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
Dovada căsătoriei
Art. 292. - (1) Căsătoria se dovedeşte cu actul de
căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
(2) Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege,
căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
CAPITOLUL IV
Nulitatea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Nulitatea absolută a căsătoriei
Cazurile de nulitate absolută
Art. 293. - (1) Este lovită de nulitate absolută
căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271, 273,
274, 276 şi art. 287 alin. (1).
(2) In cazul în care soţul unei persoane declarate
moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost
de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii.
Lipsa vârstei matrimoniale
Art. 294. - (1) Căsătoria încheiată de minorul care nu
a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă
dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au
împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
Căsătoria fictivă
Art. 295. - (1) Căsătoria încheiată în alte scopuri
decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă
dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit
convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2
ani de la încheierea căsătoriei.
Persoanele care pot invoca nulitatea absolută
Art. 296. - Orice persoană interesată poate introduce
acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea,
procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea
căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apărarea drepturilor
minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.
SECŢIUNEA a 2-a
Nulitatea relativă a căsătoriei
Lipsa încuviinţărilor cerute de lege
Art. 297. - (1) Este lovită de nulitate relativă
căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la art. 272
alin. (2) şi (4).
(2) Nulitatea poate fi invocată numai de cel a cărui
încuviinţare ori autorizare era necesară.
Viciile de consimţământ
Art. 298. - (1) Căsătoria poate fi anulată la cererea
soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin
violenţă.
(2) Eroarea constituie viciu de consimţământ numai
atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ.
Lipsa discernământului
Art. 299. - Este lovită de nulitate relativă căsătoria
încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.
Existenta tutelei
Art. 300. - Căsătoria încheiată între tutore şi
persoana minoră aflată sub tutela sa este lovită de nulitate relativă.
Termenul de prescripţie
Art. 301. - (1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în
termen de 6 luni.
(2) In cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la
data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru
încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.
(3) In cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori
pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei
sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori
lipsa vremelnică a discernământului.
(4) In cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la
data încheierii căsătoriei.
Caracterul personal al acţiunii
Art. 302. - Dreptul la acţiunea în anulabilitate nu se
transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de
către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii
săi.
Acoperirea nulităţii
Art. 303. - (1) In cazurile prevăzute la art. 272 alin.
(2) şi (4), nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-au obţinut încuviinţările şi
autorizarea cerute de lege.
(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au
convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data
descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.
(3) In toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă
dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a
născut ori a rămas însărcinată.
SECŢIUNEA a 3-a
Efectele nulităţii căsătoriei
Căsătoria putativă
Art. 304. - (1) Soţul de bună-credinţă la încheierea
unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
(2) In situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile
patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor
privitoare la divorţ.
Situaţia copiilor
Art. 305. - (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun
efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.
(2) In ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
dintre părinţi şi copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la
divorţ.
Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti
Art. 306. - (1) Hotărârea judecătorească de constatare
a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în
condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi
opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu
unul dintre soţi, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în nulitate ori
anulabilitate sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea
actului, cauza de nulitate a căsătoriei.
CAPITOLUL V
Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor
Reglementarea raporturilor personale dintre soţi
Art. 307. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică
raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.
Luarea deciziilor de către soţi
Art. 308. - Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea
ce priveşte căsătoria.
Indatoririle soţilor
Art. 309. - (1) Soţii îşi datorează reciproc respect,
fidelitate şi sprijin moral.
(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru
motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat.
Independenţa soţilor
Art. 310. - Un soţ nu are dreptul să cenzureze
corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
Schimbarea numelui de familie
Art. 311. - (1) Soţii sunt obligaţi să poarte numele
declarat la încheierea căsătoriei.
(2) Dacă soţii au convenit să poarte în timpul
căsătoriei un nume comun şi l-au declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul
dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât
cu consimţământul celuilalt soţ.
CAPITOLUL VI
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
§1. Despre regimul matrimonial în general
Regimurile matrimoniale
Art. 312. - (1) Viitorii soţi pot alege ca regim
matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea
convenţională.
(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate
deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
Efectele regimului matrimonial
Art. 313. - (1) Intre soţi, regimul matrimonial produce
efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
(2) Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil
de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară
de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale.
(3) Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face
ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind
căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
Mandatul convenţional
Art. 314. - Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să
îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului
matrimonial.
Mandatul judiciar
Art. 315. - (1) In cazul în care unul dintre soţi se
află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere
instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea
pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a
acestui mandat.
(2) In afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul
încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la
alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
(3) Dispoziţiile art. 346 si 347 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Actele de dispoziţie care pun în pericol grav
interesele familiei
Art. 316. - (1) In mod excepţional, dacă unul dintre
soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei,
celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată,
dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu
consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă
a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în
vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după
caz.
(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii
judecătoreşti sunt lovite de nulitate relativă. Dreptul la acţiune se prescrie
în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat
cunoştinţă de existenţa actului.
(3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Independenţa patrimonială a soţilor
Art. 317. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.
(2) Fiecare soţ poate să facă singur, fără
consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în
legătură cu acestea.
(3) In raport cu societatea bancară, soţul titular al
contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a
dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu
s-a decis altfel.
Dreptul la informare
Art. 318. - (1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt
să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în
caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelă.
(2) Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a
sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună
probele necesare în acest sens.
(3) Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor
cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea
secretului profesional.
(4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot
fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia
de a le solicita naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt
adevărate.
Incetarea regimului matrimonial
Art. 319. - (1) Regimul matrimonial încetează prin
constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
(2) In timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi
modificat, în condiţiile legii.
Lichidarea regimului matrimonial
Art. 320. -In caz de încetare sau de schimbare, regimul
matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de
neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după
caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de
lichidare.
§2. Locuinţa familiei
Noţiunea
Art. 321. - (1) Locuinţa familiei este locuinţa comună
a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.
(2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea
funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă
nu este proprietarul imobilului.
Regimul unor acte juridice
Art. 322. - (1) Niciunul dintre soţi, chiar dacă este
proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt
soţ de drepturile asupra locuinţei familiei.
(2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă
bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de
acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ.
(3) In cazul în care consimţământul este refuzat fără
un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca
aceasta să autorizeze încheierea actului.
(4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea
actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat
cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării
regimului matrimonial.
(5) In lipsa notării locuinţei familiei în cartea
funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului,
ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul
dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod
corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (2).
Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate
Art. 323. - (1) In cazul în care locuinţa este deţinută
în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ
propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori
contractul este încheiat înainte de căsătorie.
(2) Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
Art. 324. - (1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este
posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg,
beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi,
ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în
desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul
contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie
pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia
cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din
urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj,
asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de
închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când
hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar
şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea
beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de partaj.
§3. Cheltuielile căsătoriei
Contribuţia soţilor
Art. 325. - (1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde
sprijin material reciproc.
(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu
mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie
matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
(3) Orice convenţie care prevede că suportarea
cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată
nescrisă.
Munca în gospodărie
Art. 326. - Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie
şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile
căsătoriei.
Veniturile din profesie
Art. 327. - Fiecare soţ este liber să exercite o
profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu
respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
Dreptul la compensaţie
Art. 328. - Soţul care a participat efectiv la
activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura
îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele
obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile
căsătoriei.
§4. Alegerea regimului matrimonial
Convenţia matrimonială
Art. 329. -Alegerea unui alt regim matrimonial decât
cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Incheierea convenţiei matrimoniale
Art. 330. - (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute,
convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public,
cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu
procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
(2) Convenţia matrimonială încheiată înainte de
căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.
(3) Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce
efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
Simulaţia convenţiei matrimoniale
Art. 331. -Actul secret prin care se alege un alt regim
matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi
şi nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă.
Obiectul convenţiei matrimoniale
Art. 332. - (1) Prin convenţia matrimonială nu se poate
deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind
regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce
atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii
succesorale legale.
Clauza de preciput
Art. 333. - (1) Prin convenţie matrimonială se poate
stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul
moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie
sau în coproprietate.
(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului
donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii.
(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere
dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea
comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.
(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când
comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în
acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la
cererea creditorilor comuni.
(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură
sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
Publicitatea convenţiei matrimoniale
Art. 334. - (1) Pentru a fi opozabile terţilor,
convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, ţinut în format electronic, potrivit legii.
(2) După autentificarea convenţiei matrimoniale în
timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit
art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la
registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de
publicitate, în condiţiile alin. (4).
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia
dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.
(4) Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile
matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul
comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. In
toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu
poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat la alin. (1).
(5) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun
interes, poate cerceta registrul menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în
condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.
Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale
Art. 335. - (1) Convenţia matrimonială nu poate fi
opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi
decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art.
334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale.
(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate fi
opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi
înainte de încheierea căsătoriei.
Modificarea convenţiei matrimoniale
Art. 336. - Convenţia matrimonială poate fi modificată
înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.
330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile.
Incheierea convenţiei matrimoniale de către minor
Art 337. - (1) Minorul care a împlinit vârsta
matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu
încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
(2) In lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute
la alin. (1), convenţia încheiată de minor poate fi anulată în condiţiile art.
46, care se aplică în mod corespunzător.
(3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a
trecut un an de la încheierea căsătoriei.
Nulitatea convenţiei matrimoniale
Art. 338. - In cazul în care convenţia matrimonială
este lovită de nulitate, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără
a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
SECŢIUNEA a 2-a
Regimul comunităţii legale
Bunurile comune
Art. 339. - Bunurile dobândite în timpul regimului
comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor,
bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.
Bunurile proprii
Art. 340. - Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii
ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau
donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că
ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din
comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală
asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau
recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru
orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care
înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
Veniturile din muncă şi
cele asimilate acestora
Art. 341. -Veniturile din muncă, sumele de bani
cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea,
precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală
sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în
care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.
Regimul juridic al bunurilor proprii
Art. 342. - Fiecare soţ poate folosi, administra şi
dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
Dovada bunurilor soţilor
Art. 343. - (1) Calitatea de bun comun nu trebuie să
fie dovedită.
(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între
soţi prin orice mijloc de probă. In cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada
se face în condiţiile legii.
(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior
căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către
notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. In lipsa
inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.
Formalităţile de publicitate
Art. 344. - Oricare dintre soţi poate cere să se facă
menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate
prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.
Actele de conservare, de folosinţă si de
administrare
Art. 345. - (1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi
bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea,
schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul
soţilor.
(2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte
de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile
comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.
(3) Dispoziţiile art. 322 rămân aplicabile.
(4) In măsura în care interesele sale legate de
comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu
a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la
celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de
bună-credinţă.
Actele de înstrăinare şi de grevare
Art. 346. - (1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu
drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu
acordul ambilor soţi.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate
dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare
nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile
art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile
alin. (1) darurile obişnuite.
Nulitatea relativă
Art. 347. - (1) Actul încheiat fără consimţământul
expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit
de nulitate relativă.
(2) Terţul dobânditor care a depus diligenta necesară
pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele
nulităţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
Aportul de bunuri comune
Art. 348. - (1) Bunurile comune pot face obiectul unui
aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii, dispoziţiile
art. 346 alin. (1) şi art. 347 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca
asociaţi soţii trebuie să desemneze un reprezentant comun, care poate fi
oricare dintre ei sau un terţ, în condiţiile legii.
Regimul aporturilor de bunuri comune
Art. 349. - (1) Sub sancţiunea prevăzută la art. 347,
niciunul dintre soţi nu poate singur, fără acordul celuilalt soţ, să dispună de
bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale
ori, după caz, de acţiuni. In cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni
sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat acordul la
întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la
celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.
(2) In toate cazurile, părţile sociale sau, după caz,
acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat
exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate.
Dispoziţiile testamentare
Art. 350. - Fiecare soţ poate dispune prin legat de
partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.
Datoriile comune ale soţilor
Art. 351. - Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea,
administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru
acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de
către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care,
prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune
Art. 352. - (1) In măsura în care obligaţiile comune nu
au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu
bunurile proprii. In acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în
drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar
reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.
(2) Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile
alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la
acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Urmărirea bunurilor comune
Art. 353. - (1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de
creditorii personali ai unuia dintre soţi.
(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii
ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor
comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
(3) Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Urmărirea veniturilor din profesie
Art. 354. -Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi
cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de
către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c).
Lichidarea regimului comunităţii
Art. 355. - (1) La încetarea comunităţii, aceasta se
lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea
subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.
(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia
dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii
soţului decedat. In acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între
moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
Efectele încetării regimului comunităţii
Art. 356. - Dacă regimul comunităţii de bunuri
încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în
devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părti ce revine
fiecăruia.
Lichidarea comunităţii. Partajul
Art. 357. - (1) In cadrul lichidării comunităţii,
fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la
partajul bunurilor comune.
(2) In acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce
revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor
comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se
prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.
(3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
Partajul în timpul regimului comunităţii
Art. 358. - (1) In timpul regimului comunităţii,
bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în
formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească,
în caz de neînţelegere.
(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin
bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.
(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în
condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit
acestui articol.
Convenţiile contrare regimului comunităţii legale
Art. 359. - Orice convenţie contrară dispoziţiilor
prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este
compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.
SECŢIUNEA a 3-a
Regimul separaţiei de bunuri
Regimul bunurilor
Art. 360. - Fiecare dintre soţi este proprietar
exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei,
precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.
Inventarul bunurilor mobile
Art. 361. - (1) La adoptarea acestui regim, notarul
public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul
lor de dobândire.
(2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile
mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.
(3) In toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de
terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi
formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.
(4) In lipsa inventarului se prezumă, până la proba
contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.
(5) Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic
supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe
de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin
înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.
Bunurile proprietate comună pe cote-părţi
Art. 362. - (1) Bunurile dobândite împreună de soţi
aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.
(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art.
361, care se aplică în mod corespunzător.
Folosinţa bunurilor celuilalt sot
Art. 363. - (1) Soţul care se foloseşte de bunurile
celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui
uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator
să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt
soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
(2) Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin
care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând
celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii
folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului
achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea
nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de
bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că
bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor
celuilalt soţ.
Răspunderea pentru obligaţiile personale
Art. 364. - (1) Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut
de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.
(2) Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru
obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
Dreptul de retenţie
Art. 365. - La încetarea regimului separaţiei de
bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt
până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.
SECŢIUNEA a 4-a
Regimul comunităţii convenţionale
Domeniul de aplicare
Art. 366. - Regimul comunităţii convenţionale se aplică
atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se
derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale.
Obiectul convenţiei matrimoniale
Art. 367. - In cazul în care se adoptă comunitatea
convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe
dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate a unor bunuri proprii
dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute
la art. 340 lit. b) şi c);
b) restrângerea comunităţii la bunurile anume
determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte
sau în timpul căsătoriei;
c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru
încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi
se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv,
celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei
de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin
echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii
convenţionale.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 368. - In măsura în care prin convenţie
matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale
se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.
SECŢIUNEA a 5-a
Modificarea regimului matrimonial
§1. Modificarea convenţională
Condiţiile
Art. 369. - (1) După cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul
matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale.
(2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt
aplicabile în mod corespunzător.
(3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau
lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de
un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau,
după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă
cale.
(4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca
oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării
regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
Separaţia judiciară de bunuri
§2. Modificarea judiciară
Art. 370. - (1) Dacă regimul matrimonial al soţilor
este cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia
dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ
încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
(2) Totodată, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor
art. 357.
(3) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 se aplică în
mod corespunzător.
Efectele între soţi
Art. 371. - (1) Separaţia de bunuri pronunţată de către
instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se
aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365.
(2) Intre soţi, efectele separaţiei se produc de la
data formulării cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea
oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data
despărţirii în fapt.
Efectele fată de terţi
Art. 372. - (1) Creditorii soţilor nu pot cere
separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauză.
(2) Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în
mod corespunzător.
CAPITOLUL VII
Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Cazurile de divorţ
§1. Dispoziţii generale
Motivele de divorţ
Art. 373. - Divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a
unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai
este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în
fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de
sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
§2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
Condiţiile
Art. 374. - (1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi
pronunţat indiferent de data încheierii căsătoriei şi indiferent dacă există sau
nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis
dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.
(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.
§3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale
administrativă sau prin procedură notarială
Condiţiile
Art. 375. - (1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi
nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare
civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune
a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
(2) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) rămân aplicabile.
Procedura
Art. 376. - (1) Cererea de divorţ se depune de soţi
împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi
le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de
divorţ.
(2) La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare
civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze
şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
(3) Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare
civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să
facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
(4) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în
mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care
să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să
se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.
(5) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale
divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei
judecătoreşti.
Menţiunea în actul de căsătorie
Art. 377. - (1) Când cererea de divorţ este depusă la
primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea
certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
(2) In cazul depunerii cererii la primăria în a cărei
rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă
emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de
pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face
menţiune în actul de căsătorie.
(3) In cazul constatării divorţului de către notarul
public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie
certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre
a se face menţiune în actul de căsătorie.
Refuzul ofiţerului de stare civilă sau notarului
public
Art. 378. - (1) Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
art. 375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge
cererea de divorţ.
(2) Impotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau
notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de
divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin
acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv
al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea
căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare
dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.
§4. Divorţul din culpă
Condiţiile
Art. 379. - (1) In cazul prevăzut la art. 373 lit. b),
divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în
destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă
culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună,
chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine
în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.
(2) In ipoteza prevăzută la art. 373 lit. c), divorţul
se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în
care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se
face menţiune despre culpa soţilor.
Continuarea acţiunii de divorţ
Art. 380. - (1) In situaţia prevăzută la art. 379 alin.
(1), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot
continua acţiunea de divorţ.
(2) Acţiunea continuată de moştenitori este admisă
numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.
§5. Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ
Condiţiile divorţului
Art. 381. -In cazul prevăzut la art. 373 lit. d),
desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele divorţului
§1. Data desfacerii căsătoriei
Data desfacerii căsătoriei
Art. 382. - (1) Căsătoria este desfăcută din ziua când
hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
(2) Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este
continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se
socoteşte desfăcută la data decesului.
(3) In cazul prevăzut la art. 375, căsătoria este
desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.
§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile
nepatrimoniale dintre soţi
Numele de familie după căsătorie
Art. 383. - (1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ,
soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia
act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul
unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să
încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în
lipsa unei înţelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă
instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele
dinaintea căsătoriei.
Drepturile soţului divorţat
Art. 384. - (1) Divorţul este considerat pronunţat
împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.
(2) Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul
pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le
atribuie acestuia.
(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei
comune sau al divorţului prin acordul soţilor.
§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile
patrimoniale dintre soţi I. Efecte cu privire la regimul matrimonial
Incetarea regimului matrimonial
Art. 385. - (1) In cazul divorţului, regimul
matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi,
împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să
constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.
(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod
corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut la art. 375.
Actele încheiate în frauda celuilalt sot
Art. 386. - (1) Actele menţionate la art. 346 alin.
(2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii,
încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt
lovite de nulitate relativă, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.
(2) Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
Opozabilitatea faţă de terţi
Art. 387. - (1) Hotărârea judecătorească prin care s-a
pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375
sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile
în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.
II. Dreptul la despăgubiri
Acordarea despăgubirilor
Art. 388. - Distinct de dreptul la prestaţia
compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu
prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.
Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
III. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
Obligaţia de întreţinere
Art. 389. - (1) Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de
întreţinere între soţi încetează.
(2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se
află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de
căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când
incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă
numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria.
(3) Intreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin.
(2) se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata
ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această
întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi
jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a
unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât
timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
(5) In afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia
de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
IV. Prestaţia compensatorie
Condiţiile prestaţiei compensatorii
Art. 390. - (1) In cazul în care divorţul se pronunţă
din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o
prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru
semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui
care o solicită.
(2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în
cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.
(3) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu
poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art.
389.
Stabilirea prestaţiei compensatorii
Art. 391. - (1) Prestaţia compensatorie nu se poate
solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.
(2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine
seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt
soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea
lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări
previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a
soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează
să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o
activitate producătoare de venituri si altele asemenea.
Forma prestaţiei compensatorii
Art. 392. - (1) Prestaţia compensatorie poate fi
stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în
natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care
aparţin debitorului.
(2) Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală
din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.
(3) Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată
durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă
mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.
Garanţiile
Art. 393. - Instanţa, la cererea soţului creditor, îl
poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea
cauţiune pentru a asigura executarea rentei.
Modificarea prestaţiei compensatorii
Art. 394. - (1) Instanţa poate mări sau micşora
prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele
debitorului şi resursele creditorului.
(2) In cazul în care prestaţia compensatorie constă
într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de
rata inflaţiei.
Incetarea prestaţiei compensatorii
Art. 395. - Prestaţia compensatorie încetează prin
decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi
atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile
dintre părinţi si copiii lor minori
Raporturile dintre părinţii divorţaţi si copiii lor
minori
Art. 396. - (1) Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu
pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii
lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile
raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala
părinţilor, pe care îi ascultă.
(2) Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii
părinţi
Art. 397. - După divorţ, autoritatea părintească revine
în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un
singur părinte
Art. 398. - (1) Dacă există motive întemeiate, având în
vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească
să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea
asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a
consimţi la adopţia sau la căsătoria acestuia.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte
persoane
Art. 399. - (1) In mod excepţional, instanţa de tutelă
poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori
persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.
Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la
persoana copilului.
(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la
bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul
dintre ei.
Locuinţa copilului după divorţ
Art. 400. - (1) In lipsa înţelegerii dintre părinţi sau
dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de
tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la
părintele cu care locuieşte în mod statornic.
(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii
părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de
interesul său superior.
(3) In mod excepţional, şi numai dacă este în interesul
superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau
la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de
ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele
obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
Drepturile părintelui separat de copil
Art. 401. - (1) In cazurile prevăzute la art. 400,
părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea
legături personale cu acesta.
(2) In caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de
tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.
Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.
Stabilirea contribuţiei părinţilor
Art. 402. - (1) Instanţa de tutelă, prin hotărârea de
divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
(2) Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de
întreţinere se aplică în mod corespunzător.
Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
Art. 403. - In cazul schimbării împrejurărilor,
instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi
îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copii lor minori, la cererea
oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a
instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia
copilului sau a procurorului.
Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în
alte cazuri
Art. 404. - In cazul prevăzut la art. 293 alin. (2),
instanţa hotărăşte asupra raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori,
dispoziţiile art. 396-403 fiind aplicabile în mod corespunzător.
TITLUL III
Rudenia
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 405. - (1) Rudenia firească este legătura bazată
pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun.
(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia
încheiată în condiţiile prevăzute de lege.
Rudenia in linie dreapta sau colaterală
Art. 406. - (1) Rudenia este în linie dreaptă în cazul
descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau
descendentă.
(2) Rudenia este în linie colaterală atunci când
rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
(3) Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel,
copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de
gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând
de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până
la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau
mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de aradul al patrulea.
Afinitatea
Art. 407. - (1) Afinitatea este legătura dintre un soţ
şi rudele celuilalt soţ.
(2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi
grad, afinii celuilalt soţ.
CAPITOLUL II
Filiaţia
SECŢIUNEA 1
Stabilirea filiaţiei
§1. Dispoziţii generale
Modurile de stabilire a filiaţiei
Art. 408. - (1) Filiaţia faţă de mamă rezultă din
faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească.
(2) Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte
prin efectul prezumţiei de paternitate.
(3) Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se
stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Dovada filiaţiei
Art. 409. - (1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de
naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de
naştere eliberat pe baza acestuia.
(2) In cazul copilului din căsătorie, dovada se face
prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al părinţilor, trecute în
registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă
corespunzătoare.
Posesia de stat
Art. 410. - (1) Posesia de stat este starea de
fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din
care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre
următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al
său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de
această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în
societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al
persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se
pretinde că este părintele său.
(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică,
publică şi neechivocă.
Posesia de stat conforma cu actul de naştere
Art. 411. - (1) Nicio persoană nu poate reclama o altă
filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi
posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a
persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere.
(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre
judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost
înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se
poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.
Timpul legal al concepţiunii
Art. 412. - (1) Intervalul de timp cuprins între a trei
suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face
dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp
prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
Domeniul de aplicare
Art. 413. - Dispoziţiile prezentului capitol referitoare
la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cărei filiaţie este cercetată.
§2. Prezumţia de paternitate
Prezumţia de paternitate
Art. 414. - (1) Copilul născut sau conceput în timpul
căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
§3. Recunoaşterea copilului
Felurile recunoaşterii
Art. 415. - (1) Dacă naşterea nu a fost înregistrată în
registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare
civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil.
(2) Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscut de către tatăl său.
(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut
numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Formele recunoaşterii
Art. 416. - (1) Recunoaşterea poate fi făcută prin
declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin
testament.
(2) Dacă recunoaşterea este făcută prin înscris
autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare
civilă competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în registrele de
stare civilă.
(3) Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin
testament, este irevocabilă.
Recunoaşterea de către minorul necăsătorit
Art. 417. - Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte
singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii.
Nulitatea absolută a recunoaşterii
Art. 418. - Recunoaşterea este lovită de nulitate
absolută dacă:
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie,
stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiaţia
anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este
valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu
a lăsat descendenţi fireşti;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de
lege.
Nulitatea relativă a recunoaşterii
Art. 419. - (1) Recunoaşterea poate fi anulată pentru
eroare, dol sau violenţă.
(2) Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de
la data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Contestarea recunoaşterii de filiaţie
Art. 420. - (1) Recunoaşterea care nu corespunde
adevărului poate fi contestată oricând şi de orice persoană interesată.
(2) Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt
părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei
este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
§4. Acţiuni privind filiaţia
I. Contestarea filiaţiei
Acţiunea în contestaţia filiaţiei
Art. 421. - (1) Orice persoană interesată poate
contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de
naştere ce nu este conform cu posesia de stat.
(2) In acest caz, filiaţia se dovedeşte prin
certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de
stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii
efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de
stat.
(3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin
martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există
înscrisuri care fac demnă de crezare acţiunea formulată.
II. Acţiunea în stabilirea filiaţiei fată de mamă
Acţiunea în stabilirea maternităţii
Art. 422. - In cazul în care, din orice motiv, dovada
filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al
naşterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de mamă se poate stabili
printr-o acţiune în stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi
administrate orice mijloace de probă.
Regimul juridic al acţiunii în stabilirea
maternităţii
Art. 423. - (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea
filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se porneşte, în numele acestuia,
de către reprezentantul său legal.
(2) Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz,
continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3) Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva
moştenitorilor pretinsei mame.
(4) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(5) Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce
acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data
decesului.
III. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei
Stabilirea paternităţii
prin hotărâre judecătorească
Art. 424. - Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl
recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre
judecătorească.
Acţiunea în stabilirea paternităţi
Art. 425. - (1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă,
chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi
de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3) Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi
pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată
Art. 426. - (1) Paternitatea se prezumă dacă se
dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului
legal al concepţiunii.
(2) Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată
dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.
Termenul de prescripţie
Art. 427. - (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea
paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod
corespunzător.
Despăgubirile
Art. 428. - (1) Mama copilului poate cere pretinsului
tată să îi plătească jumătate din:
a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul
sarcinii şi în perioada de lehuzie.
(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi
atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunţarea
hotărârii privind stabilirea paternităţii.
(3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen
de 3 ani de la naşterea copilului.
(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a
formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.
(5) In afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama
şi moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii,
potrivit dreptului comun.
IV. Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din
căsătorie
Acţiunea în tăgada paternităţii
Art. 429. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate
fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea
poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în
condiţiile legii.
(2) Acţiunea se introduce de către soţul mamei
împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva
mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi.
(3) Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea
poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa
judecătorească.
(4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva
soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva
moştenitorilor lui.
(5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva
soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte
împotriva moştenitorilor.
Tăgada paternităţii de către soţul mamei
Art. 430. - (1) Soţul mamei poate introduce acţiunea în
tăgada paternităţii în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul
a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară,
când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii.
(2) Termenul nu curge împotriva soţului pus sub
interdicţie judecătorească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore,
ea poate fi introdusă de soţ în termen de 3 ani de la data ridicării
interdicţiei.
(3) Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului
menţionat la alin. (1), fără a porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de
către moştenitori în termen de un an de la data decesului.
Tăgada paternităţii de către mamă
Art. 431. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate
fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
(2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin.
(2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Tăgada paternităţii de
către pretinsul tată biologic
Art. 432. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii
introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai
dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil.
(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii
tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi formulată de
moştenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.
(3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
Tăgada paternităţii de către copil si de către
moştenitori
Art. 433. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii se
porneşte de copil, în timpul minorităţii sale, prin reprezentantul său legal.
(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii
copilului.
(3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin.
(3) se aplică în mod corespunzător.
Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Art. 434. - Orice persoană interesată poate cere,
oricând, instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca
prezumţia de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare
civilă ca fiind născut din căsătorie.
V. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare
la filiaţie
Filiaţia legal stabilită
Art. 435. - (1) Atât timp cât o legătură de filiaţie
legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio
cale, o altă filiaţie.
(2) Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.
Citarea părinţilor şi a copilului
Art. 436. - Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate
cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de
reclamant sau de pârât.
Inadmisibilitatea renunţării
Art. 437. - (1) In acţiunile privitoare la filiaţie nu
se poate renunţa la drept.
(2) De asemenea, cel care introduce o acţiune
privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub
interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus singur,
potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.
Situaţia copilului
Art. 438. - (1) Prin hotărârea de admitere a acţiunii
instanţa se pronunţă şi cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea
autorităţii părinteşti şi obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil.
(2) In cazul în care admite o acţiune în contestarea
filiaţiei, instanţa poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul
păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.
Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă
Art. 439. - In cazul în care, potrivit legii, o acţiune
privitoare la filiaţie poate fi pornită împotriva moştenitorilor, iar
moştenirea este vacantă, acţiunea poate fi introdusă împotriva comunei,
oraşului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii.
Citarea în proces a renunţătorilor, dacă există, este obligatorie.
Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces
penal
Art. 440. -In cazul infracţiunilor a căror calificare
presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit,
hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.
SECŢIUNEA a 2-a
Reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator
Regimul filiaţiei
Art. 441. - (1) Reproducerea umană asistată medical cu
terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.
(2) In acest caz, nicio acţiune în răspundere nu
poate fi pornită împotriva donatorului.
(3) Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot
fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.
Condiţiile
Art. 442. - (1) Părinţii care, pentru a avea un copil,
doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să
îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina
confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres,
consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.
(2) Consimţământul rămâne fără efect în cazul
decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt,
survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii
umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa
medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.
Contestarea filiaţiei
Art. 443. - (1) Nimeni nu poate contesta filiaţia
copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul
astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.
(2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui
paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a consimţit la
reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.
(3) In cazul în care copilul nu a fost conceput în
acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.
Răspunderea tatălui
Art. 444. - Cel care, după ce a consimţit la
reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel
născut în afara căsătoriei răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. In acest
caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condiţiile
art. 411 şi 423.
Confidenţialitatea informaţiilor
Art. 445. - (1) Orice informaţii privind reproducerea
umană asistată medical sunt confidenţiale.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor
astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei
persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate
autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor
competente.
(3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei
astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi
privat de informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa
ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.
Raporturile dintre tată şi copil
Art. 446. - Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii
faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi
faţă de un copil născut prin concepţiune naturală.
Regulile aplicabile
Art. 447. - Reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator, regimul său juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor care
ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege
specială.
SECŢIUNEA a 3-a
Egalitatea în drepturi a copiilor
Situaţia legală a copilului
Art. 448. - Copilul din afara căsătoriei a cărui
filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele
acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.
Numele copilului din căsătorie
Art. 449. - (1) Copilul din căsătorie ia numele de
familie comun al părinţilor săi.
(2) Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. In acest caz numele copilului se
stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului,
la serviciul de stare civilă.
(3) In lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă
hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de
stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.
Numele copilului din afara căsătoriei
Art. 450. - (1) Copilul din afara căsătoriei ia numele
de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită.
(2) In cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior
şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele
de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau
numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de
către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
înregistrată naşterea. In lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile
art. 449 alin. (3).
(3) In cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în
acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile
art. 449 alin. (2) şi (3).
CAPITOLUL III
Adopţia
SECŢIUNEA 1
Noţiunea
Dispoziţii generale
Art. 451. -Adopţia este operaţiunea juridică
prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi
legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Principiile adopţiei
Art. 452. -Adopţia este supusă cumulativ următoarelor
principii:
a) interesul superior al copilului;
b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea
copilului într-un mediu familial;
c) continuitatea creşterii şi educării copilului,
ţinându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală.
Adopţia internaţională
Art. 453. - Condiţiile şi procedura adopţiei
internaţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetăţeniei copilului se stabilesc
prin lege specială.
Procedura adopţiei
Art. 454. - (1) Adopţia se încuviinţează de către
instanţa de tutelă.
(2) Procedura adopţiei este reglementată prin lege
specială.
SECŢIUNEA a 2-a
Condiţiile de fond ale adopţiei
§1. Persoanele care pot fi adoptate
Vârsta adoptatului
Art. 455. - (1) Copilul poate fi adoptat până la
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condiţiile
legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă a fost
crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte.
Pluralitatea de adoptaţi - fraţi si surori
Art. 456. -Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de
către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este
în interesul lor superior.
Interzicerea adopţiei între fraţi
Art. 457. -Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este
interzisă.
Situaţia soţilor
Art. 458. -Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către
acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau
foşti soţi sunt interzise.
§2. Persoanele care pot adopta
Capacitatea şi starea de sănătate
Art. 459. - Persoanele care nu au capacitate deplină de
exerciţiu, alienaţii sau debilii mintali, precum şi cei cu boli psihice grave
nu pot adopta.
Diferenţa de vârstă
Art. 460. - (1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin
18 ani mai în vârstă decât adoptatul.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate
încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator
este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.
Condiţiile morale si materiale
Art. 461. - (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare
trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare
creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului.
(2) Indeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) se
atestă de către autorităţile competente, potrivit legii speciale.
Adopţia simultană sau succesivă
Art. 462. - (1) Două persoane nu pot adopta împreună,
nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.
(2) Cu toate acestea, o nouă adopţie poate fi
încuviinţată atunci când:
a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în
acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
b) adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
(3) Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta
împreună.
§3. Consimţământul la adopţie
Persoanele care consimt la adopţie
Art. 463. - (1) Pentru încheierea unei adopţii este
necesar consimţământul următoarelor persoane:
a) părinţii fireşti ai adoptatului minor sau cel care
exercită autoritatea părintească, dacă părinţii sunt necunoscuţi, morţi,
declaraţi morţi sau puşi sub interdicţie judecătorească;
b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, soţii din familia
adoptatoare, când aceştia adoptă împreună;
d) soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care
lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
(2) Nu este valabil consimţământul dat în considerarea
promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura
acestora.
Situaţii speciale privind
consimţământul părinţilor
Art. 464. - (1) Dacă unul dintre părinţii fireşti este
necunoscut, mort, declarat mort, precum şi dacă se află, din orice motiv, în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este
îndestulător. Când ambii părinţi se află în una dintre aceste situaţii, adopţia
se poate încheia fără consimţământul lor.
(2) Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. In
aceste cazuri, consimţământul celui care exercită autoritatea părintească este
şi el obligatoriu.
(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil
trebuie să consimtă la adopţia aceluiaşi copil de către soţul său.
Consimţământul părinţilor fireşti nu mai este necesar în acest caz.
Libertatea consimţământului părinţilor
Art. 465. - Părinţii fireşti ai copilului sau, după
caz, cel care exercită autoritatea părintească trebuie să consimtă la adopţie
în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării
legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.
Darea şi revocarea consimţământului părinţilor
Art. 466. - (1) Consimţământul la adopţie al părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui
termen de 60 de zile de la data naşterii copilului.
(2) Consimţământul dat în condiţiile alin. (1) poate fi
revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.
Refuzul părinţilor de a-si da consimţământul
Art. 467. - In cazul copilului abandonat, în mod
excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti
sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc
de probă, că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este în
interesul copilului, ţinând seama şi de consimţământul acestuia, dat în
condiţiile legii.
Condiţiile exprimării consimţământului
Art. 468. - Condiţiile în care îşi exprimă
consimţământul persoanele chemate să consimtă la adopţie sunt reglementate prin
lege specială.
SECŢIUNEA a 3-a
Efectele adopţiei
Data adopţiei
Art. 469. - Adopţia produce efecte de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.
Efectele asupra rudeniei
Art. 470. - (1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia
dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat
şi rudele adoptatorului.
(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de
altă parte.
(3) Când adoptator este soţul părintelui firesc sau
adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului încetează numai în raport cu
părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu
adoptatorul.
Raporturile dintre adoptator şi adoptat
Art. 471. - (1) Adoptatorul are faţă de copilul adoptat
drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc.
(2) In cazul în care cel care adoptă este soţul
părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se
exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.
(3) Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi
îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.
Decăderea adoptatorului
din exerciţiul drepturilor părinteşti
Art. 472. - Dacă adoptatorul este decăzut din
exerciţiul drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă, ţinând seama de
interesul superior al copilului, poate să instituie una dintre măsurile de
protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie,
dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Numele adoptatului
Art. 473. - (1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie
numele de familie al celui care adoptă.
(2) Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către
soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul
adoptat poartă acest nume. In cazul în care soţii nu au nume de familie comun,
ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care
acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa.
Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând
adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu
consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune
schimbarea prenumelui copilului adoptat.
(4) In cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care
poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele
adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează
adopţia.
(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a
adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii,
un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind
părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, mentionându-se pe
marginea acestuia întocmirea noului act.
Informaţiile cu privire la adopţie
Art. 474. - Informaţiile cu privire la adopţie sunt
confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi
la familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor
privind adopţia se stabilesc prin lege specială.
SECŢIUNEA a 4-a
Incetarea adopţiei
Incetarea adopţiei
Art. 475. - Adopţia încetează prin desfacere sau ca
urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.
Desfacerea de drept a adopţiei
Art. 476. -Adopţia este desfăcută de drept în cazul
prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).
Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului
Art. 477. - (1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea
adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor
sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a
făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor
adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la
moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului
Art. 478. -Adopţia poate fi desfăcută la cererea
adoptatului dacă adoptatorul s-a făcut vinovat fată de adoptat de faptele
prevăzute la art. 477.
Anularea adopţiei
Art. 479. - (1) Adopţia poate fi anulată la cererea
oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ
a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
(2) Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de
la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu
mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.
Nulitatea absolută a adopţiei
Art. 480. - (1) Sunt nule adopţia fictivă, precum şi
cea încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest
din urma caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă.
(2) Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt
scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
(3) Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi
formulată de orice persoană interesată.
Menţinerea adopţiei
Art. 481. - Instanţa poate respinge cererea privind
nulitatea dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este
întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzător.
Efectele încetării adopţiei
Art. 482. - (1) La încetarea adopţiei, părinţii fireşti
ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia
cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să
instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
(2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de
familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu
toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să
păstreze numele dobândit prin adopţie.
(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile
art. 264.
TITLUL IV
Autoritatea părintească
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Autoritatea părintească
Art. 483. - (1) Autoritatea părintească este
ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile
copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în
interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl
asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi
de gradul său de maturitate.
(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor
minori.
Durata autorităţii părinteşti
Art. 484. - Autoritatea părintească se exercită până la
data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Indatorirea de respect
Art. 485. - Copilul datorează respect părinţilor săi
indiferent de vârsta sa.
Neînţelegerile dintre părinţi
Art. 486. - Ori de câte ori există neînţelegeri între
părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor
părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în
considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte
potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie,
dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
CAPITOLUL II
Drepturile şi îndatoririle părinteşti
Conţinutul autorităţii părinteşti
Art. 487. - Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia,
potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt
datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Indatoririle specifice
Art. 488. - (1) Părinţii au îndatorirea de a creşte
copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală,
morală şi socială în mod armonios.
(2) In acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa
intimă, privată şi demnitatea;
b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea
copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în
considerare opinia acestuia;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi
realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele
juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale
a copilului.
Măsurile disciplinare
Art. 489. - Măsurile disciplinare nu pot fi luate de
părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor
măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea
fizică, psihică sau starea emoţională a copilului.
Drepturile părintelui minor
Art. 490. - (1) Părintele minor care a împlinit vârsta
de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la
persoana copilului.
(2) Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile
copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii.
Religia copilului
Art. 491. - (1) Părinţii îndrumă copilul, potrivit
propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând
seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea
obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are
dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă.
Numele copilului
Art. 492. - Părinţii aleg prenumele şi, când este
cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii.
Supravegherea copilului
Art. 493. - Părinţii au dreptul şi îndatorirea de
supraveghere a copilului minor.
Relaţiile sociale ale copilului
Art. 494. - Părinţii sau reprezentanţii legali ai
copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa
şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani.
Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea
copilului, în condiţiile art. 264.
Inapoierea copilului de la alte persoane
Art. 495. - (1) Părinţii pot cere oricând instanţei de
tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
(2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai
dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului.
(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile
art. 264 fiind aplicabile.
Locuinţa copilului
Art. 496. - (1) Copilul minor locuieşte la părinţii
săi.
(2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor
stabili, de comun acord, locuinţa copilului.
(3) In caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de
tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă
psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de
10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit acestui
articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile
prevăzute expres de lege.
(5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod
statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa
acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă
aceasta este în interesul superior al copilului.
Schimbarea locuinţei copilului
Art. 497. - (1) Dacă afectează exerciţiul autorităţii
sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu
părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al
celuilalt părinte.
(2) In caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte
instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în
considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe
părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind
aplicabile.
Schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii
profesionale
Art. 498. - (1) Copilul care a împlinit vârsta de 14
ani poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii
profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale
profesionale.
(2) Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza
instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă
psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264
fiind aplicabile.
Obligatia de întreţinere
Art. 499. - (1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în
solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare
traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este
îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru
creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.
(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul
devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea
acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
(4) In caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de
întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia
dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă
psihosocială.
Independenţa patrimonială
Art. 500. - Părintele nu are niciun drept asupra
bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de
dreptul la moştenire şi la întreţinere.
Administrarea bunurilor copilului
Art. 501. - (1) Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele
juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.
(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi
exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile legii,
însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 502. - (1) Drepturile şi îndatoririle părinţilor
cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui,
dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.
(2) Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul
prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de
uz personal.
CAPITOLUL III
Exercitarea autorităţii părinteşti
Modul de exercitare a autorităţii părinteşti
Art. 503. - (1) Părinţii exercită împreună şi în mod
egal autoritatea părintească.
(2) Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre
părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi
consimţământul celuilalt părinte.
Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ
Art. 504. - Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea
părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele
divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.
Copilul din afara căsătoriei
Art. 505. - (1) In cazul copilului din afara căsătoriei
a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de
ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de
către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.
(2) Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu
convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de
către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile
privitoare la divorţ.
(3) Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea
filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii
părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Invoiala părinţilor
Art. 506. - Cu încuviinţarea instanţei de tutelă
părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau
cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat
interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie,
dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un
singur părinte
Art. 507. - Dacă unul dintre părinţi este decedat,
declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în
neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea
părintească.
CAPITOLUL IV
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
Condiţiile
Art. 508. - (1) Instanţa de tutelă, la cererea
autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă
părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin
relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante,
prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
(2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor
şi pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este
obligatorie.
Intinderea decăderii
Art. 509. - (1) Decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data
pronunţării hotărârii.
(2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea
numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai
dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copiilor.
Obligaţia de întreţinere
Art. 510. - Decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului.
Instituirea tutelei
Art. 511. -In cazul în care, după decăderea din
exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit
de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.
Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti
Art. 512. - (1) Instanţa redă părintelui exerciţiul
drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea
din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa,
sănătatea şi dezvoltarea copilului.
(2) Până la soluţionarea cererii, instanţa poate
îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în
interesul superior al copilului.
TITLUL V
Obligaţia de întreţinere
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere
Art. 513. - Obligaţia de întreţinere există numai între
persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de lege.
Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere
Art. 514. - (1) Obligaţia de întreţinere are caracter
personal.
(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a
creditorului obligaţiei de întreţinere, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu
poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege.
Inadmisibilitatea renunţării la întreţinere
Art. 515. - Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la
dreptul său la întreţinere.
CAPITOLUL II
Persoanele între care există obligaţia de
întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează
Subiectele obligaţiei de întreţinere
Art. 516. - (1) Obligaţia de întreţinere există între
soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între
celelalte persoane anume prevăzute de lege.
(2) Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere
între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile
şi în cazul adopţiei.
(3) Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi,
în condiţiile prevăzute de lege.
Intreţinerea copilului de către soţul părintelui său
Art. 517. - (1) Soţul care a contribuit la întreţinerea
copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp
acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt
dispăruţi ori sunt în nevoie.
(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea
întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani.
Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor
Art. 518. - (1) Moştenitorii persoanei care a fost
obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea
obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să
continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau
sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.
(2) In cazul în care sunt mai mulţi moştenitori,
obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea
minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Ordinea de plată a întreţinerii
Art. 519. -Intreţinerea se datorează în ordinea
următoare:
a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere
înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea
ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi,
cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după
părinţi, însă înaintea bunicilor.
Intreţinerea în cazul desfacerii adopţiei
Art. 520. - După încetarea adopţiei, adoptatul poate
cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul
său.
Pluralitatea de debitori
Art. 521. - (1) In cazul în care mai multe dintre
persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană,
ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le
au.
(2) Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai
mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva
unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva
celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.
Obligaţia subsidiară
Art. 522. -In cazul în care cel obligat în primul rând
la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui
care o cere, instanţa de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane
îndatorate la întreţinere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.
Divizibilitatea întreţinerii
Art. 523. - Când cel obligat nu poate presta, în
acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de
tutelă, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî
fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea
să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. In
acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se împarte întreţinerea
între persoanele care urmează a o primi.
CAPITOLUL III
Condiţiile obligaţiei de întreţinere
Creditorul întreţinerii
Art. 524. -Are drept la întreţinere numai cel care se
află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
Dreptul la întreţinere al minorului
Art. 525. - (1) Minorul care cere întreţinere de la
părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar
dacă ar avea bunuri.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar
putea presta întreţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă, instanţa
de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea
bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă necesitate.
Comportamentul necorespunzător
Art. 526. - (1) Nu poate pretinde întreţinere acela
care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave,
contrare legii sau bunelor moravuri.
(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa
poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate.
Debitorul întreţinerii
Art. 527. - (1) Poate fi obligat la întreţinere numai
cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi
aceste mijloace.
(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează
întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de
posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere
celelalte obligaţii ale sale.
Dovada stării de nevoie
Art. 528. - Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite
la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi
dovedite prin orice mijloc de probă.
CAPITOLUL IV
Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
Cuantumul întreţinerii
Art. 529. - (1) Intreţinerea este datorată potrivit cu
nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se
stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o
treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
(3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună
cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi
jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
Modalităţile de executare
Art. 530. - (1) Obligaţia de întreţinere se execută în
natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor
pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.
(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de
bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei
pensii de întreţinere, stabilită în bani.
(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma
unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care
datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.
Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere
Art. 531. - (1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce
priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o
primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora
pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
(2) Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se
indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Data de la care se datorează pensia de întreţinere
Art. 532. - (1) Pensia de întreţinere se datorează de
la data cererii de chemare în judecată.
(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată şi
pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată
a fost întârziată din culpa debitorului.
Plata pensiei de întreţinere
Art. 533. - (1) Pensia de întreţinere se plăteşte în
rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la
cele stabilite prin hotărâre judecătorească.
(2) Chiar dacă creditorul întreţinerii a decedat în
perioada corespunzătoare unei rate, întreţinerea este datorată în întregime
pentru acea perioadă.
(3) De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt
motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute
prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de
întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga
perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul
întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.
Restituirea întreţinerii nedatorate
Art. 534. - Dacă, din orice motiv, se dovedeşte că
întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti,
nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la
cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o
presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
CARTEA a III-a
Despre bunuri
TITLUL I
Bunurile şi drepturile reale în general
CAPITOLUL I
Despre bunuri în general
SECŢIUNEA 1
Despre distincţia bunurilor
Noţiunea
Art. 535. - Sunt bunuri lucrurile, corporale sau
necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Bunurile mobile şi imobile
Art. 536. - Bunurile sunt mobile sau imobile.
Bunurile imobile
Art. 537. - Sunt imobile terenurile, izvoarele şi
cursurile de apa, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte
lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii
de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi
tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent.
Bunurile care rămân sau devin imobile
Art. 538. - (1) Rămân bunuri imobile materialele
separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate,
atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale
unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a
fi reintegrate.
(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această
destinaţie.
Bunurile mobile
Art. 539. - (1) Bunurile pe care legea nu le consideră
imobile sunt bunuri mobile.
(2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau
asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
Bunurile mobile prin anticipaţie
Art. 540. - (1) Bogăţiile de orice natură ale solului
şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate
în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt
privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.
(2) Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară
notarea în cartea funciară.
Universalitatea de fapt
Art. 541. - (1) Constituie o universalitate de fapt
ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună
stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.
(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt
pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice
distincte.
Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra
bunurilor
Art. 542. - (1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.
(2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în
limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.
Bunurile fungibile şi
bunurile nefungibile
Art. 543. - (1) Bunurile sunt fungibile sau
nefungibile.
(2) Sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în
executarea unei obligaţii.
(3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa
poate fi considerat ca nefungibil.
Bunurile consumptibile şi
bunurile neconsumptibile
Art. 544. - (1) Bunurile sunt consumptibile sau
neconsumptibile.
(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror
întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei.
(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea.
Bunurile divizibile si bunurile indivizibile
Art. 545. - (1) Bunurile sunt divizibile sau
indivizibile.
(2) Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a
li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile.
(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui
poate fi considerat indivizibil.
Bunurile principale si bunurile accesorii
Art. 546. - (1) Bunul care a fost destinat, în mod
stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun este accesoriu atât
timp cât satisface această utilizare.
(2) Destinaţia comună poate să fie stabilită numai de
proprietarul ambelor bunuri.
(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează
situaţia juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de
grevare a bunului principal.
(4) Incetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi
însă opusă unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul
principal nu îi înlătură această calitate.
(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot
fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.
SECŢIUNEA a 2-a
Produsele bunurilor
Produsele bunurilor Fructele
Art. 547. - Produsele bunurilor sunt fructele şi
productele.
Art. 548. - (1) Fructele reprezintă acele produse care
derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia. Fructele
sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
(2) Fructele naturale sunt produsele directe şi
periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe
care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.
(3) Fructele industriale sunt produsele directe şi
periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi
recoltele de orice fel.
(4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din
folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum
chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor si dividendele.
Productele
Art. 549. - Productele sunt produsele obţinute
dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii
unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea.
Dobândirea fructelor şi a productelor
Art. 550. - (1) Fructele şi productele se cuvin
proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi
industriale se dobândeşte la data separării de bunul care Ie-a produs.
(3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se
dobândeşte zi cu zi.
(4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează
cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor
poate cere restituirea cheltuielilor.
(5) In acest caz, produsele sau contravaloarea acestora
pot fi reţinute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea,
proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a
contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare.
CAPITOLUL II
Drepturile reale în general
Drepturile reale
Art. 551. - Sunt drepturi reale:
1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitaţie;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosinţă;
10. drepturile reale de garanţie;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest
caracter.
Formele de proprietate
Art. 552. - Proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea privată
Art. 553. - (1) Sunt obiect al proprietăţii private
toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice,
persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile
care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale.
(2) Moştenirile vacante se constată prin certificat de
vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau
municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu privire
la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se
dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau municipiu,
după caz, şi intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului
local.
(3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la
alin. (2), aflate în străinătate, se cuvin statului român.
(4) Bunurile obiect al proprietăţii private,
indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se
dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite
şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Proprietatea publică
Art. 554. - (1) Bunurile statului şi ale unităţilor
administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt
de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai
dacă au fost legal dobândite de către acestea.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile
aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de
proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta
din urmă.
TITLUL II
Proprietatea privată
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
SECŢIUNEA 1
Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de
proprietate privată
Conţinutul dreptului de proprietate privată
Art. 555. - (1) Proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut
şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.
(2) In condiţiile legii, dreptul de proprietate privată
este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Limitele exercitării dreptului de proprietate
privată
Art. 556. - (1) Dreptul de proprietate poate fi
exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele
corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu
îngrădirile stabilite prin lege.
(2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor
dreptului de proprietate.
(3) Această limitare se poate face şi prin convenţie,
cu excepţiile prevăzute de lege.
Dobândirea dreptului de proprietate
Art. 557. - (1) Dreptul de proprietate se poate
dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legală,
accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor
mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.
(2) In cazurile prevăzute de lege, proprietatea se
poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
(3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de
dobândire a dreptului de proprietate.
(4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în
cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în
cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.
Riscul pieirii bunului
Art. 558. - Proprietarul suportă riscul pieirii
bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu
se dispune altfel.
Intinderea dreptului de
proprietate asupra terenurilor
Art. 559. - (1) Proprietatea terenului se întinde şi
asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea
limitelor legale.
(2) Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul
terenului, toate construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de
cuviinţă, în afară de excepţiile stabilite de lege, şi poate trage din ele
toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut să respecte, în
condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra
resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor
şi instalaţiilor subterane şi altora asemenea.
(3) Apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin
proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condiţiile prevăzute
de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria şi de
a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe terenul
respectiv, apa freatică, precum şi apele pluviale.
Obligaţia de grăniţuire
Art. 560. - Proprietarii terenurilor învecinate sunt
obligaţi să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea
semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de
aceasta.
Dreptul de îngrădire
Art. 561. - Orice proprietar poate să îşi îngrădească
proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.
Stingerea dreptului de proprietate
Art. 562. - (1) Dreptul de proprietate privată se
stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însă
dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile şi
condiţiile anume determinate de lege.
(2) Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau
poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra
bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul
părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea
funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.
(3) Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de
utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire,
fixată de comun acord între proprietar şi expropriator. In caz de divergenţă
asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabileşte pe cale judecătorească.
(4) Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile
destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau
cele rezultate din acestea.
SECŢIUNEA a 2-a
Apărarea dreptului de proprietate privată
Acţiunea în revendicare
Art. 563. - (1) Proprietarul unui bun are dreptul de
a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără
drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
(2) Dreptul la acţiunea în revendicare este
imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă,
în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
(4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis
acţiunea în revendicare introdusă împotriva posesorului este opozabilă şi celui
care deţine bunul pentru posesor, putând fi executată direct împotriva
acestuia. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare
împotriva celui care deţine lucrul pentru posesor nu este opozabilă
posesorului, dacă acesta nu a fost introdus în cauză.
Acţiunea negatorie
Art. 564. - (1) Proprietarul poate intenta acţiunea
negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui
drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.
(2) Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.
Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor
înscrise în cartea funciară
Art. 565. - In cazul imobilelor înscrise în cartea
funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte
funciară.
Efectele admiterii acţiunii în revendicare
Art. 566. - (1) Pârâtul va fi obligat la restituirea
bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost
înstrăinat. In aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea
productelor sau a contravalorii acestora. In toate cazurile, despăgubirile vor
fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
(2) Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va
fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la
înapoierea acestuia către proprietar.
(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să
restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta Ie-a făcut.
(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în
limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la
cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea
fructelor sau a productelor.
(6) Pârâtul are un drept de retenţie asupra
produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi
culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanţie îndestulătoare.
(7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în
niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a
bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri
perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp,
unei scăderi semnificative a valorii lor.
(8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile
voluptuare. Posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste
cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.
CAPITOLUL II
Accesiunea
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Dobândirea dreptului de
proprietate prin accesiune
Art. 567. - Prin accesiune, proprietarul unui bun devine
proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă
legea nu prevede altfel.
Formele accesiunii
Art. 568. -Accesiunea este naturală, când unirea sau
încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă
din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.
SECŢIUNEA a 2-a
Accesiunea imobiliară naturală
Aluviunile
Art. 569. -Adăugirile de teren la malurile apelor
curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează
treptat.
Terenul lăsat de apele curgătoare
Art. 570. - Proprietarul fondului riveran dobândeşte,
de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la
ţărmul respectiv.
Terenul lăsat de apele stătătoare
Art. 571. - (1) Proprietarul terenului înconjurat de
heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape stătătoare nu devine
proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub
înălţimea de scurgere.
(2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte
niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
Avulsiunea
Art. 572. - Proprietarul terenului de la care o apă
curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul
altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii
desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.
Albiile râurilor, insulele şi prundişurile
Art. 573. - (1) Albiile râurilor aparţin proprietarilor
riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
(2) Insulele şi prundurile care nu sunt în legătură cu
terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei.
(3) Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi
trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra
părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.
Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate
Art. 574. -In cazul în care o apă curgătoare,
formându-şi un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, el rămâne
proprietar asupra insulei astfel create.
Albiile părăsite de apele curgătoare
Art. 575. - Albia părăsită de o apă curgătoare care
şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială.
Accesiunea naturală asupra animalelor
Art. 576. - (1) Animalele domestice rătăcite pe terenul
altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen
de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul
terenului.
(2) Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea
animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe
fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau
prin artificii.
(3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine
proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau
încetează să îl urmărească timp de două zile.
SECŢIUNEA a 3-a
Accesiunea imobiliară artificială
§1. Dispoziţii comune
Dobândirea lucrării de
către proprietarul imobilului
Art. 577. - (1) Construcţiile, plantaţiile şi orice
alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin
proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede
altfel.
(2) Dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în
favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura
realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
Categoriile de lucrări
Art. 578. - (1) Lucrările pot fi autonome sau adăugate,
cu caracter durabil sau provizoriu.
(2) Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile
şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate asupra unui
imobil.
(3) Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător.
Ele pot fi:
a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar
pieri sau s-ar deteriora;
b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a
imobilului;
c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla
plăcere a celui care Ie-a realizat, fără a spori valoarea economică a
imobilului.
Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului
Art. 579. - (1) Orice lucrare este prezumată a fi
făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la
proba contrară.
(2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un
drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.
§2. Realizarea lucrării cu materialele altuia
Regimul juridic
Art. 580. - (1) In cazul în care a realizat lucrarea cu
materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării,
neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea
materialelor întrebuinţate.
(2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la
contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a
oricăror alte prejudicii cauzate.
§3. Realizarea unei lucrări autonome cu caracter
durabil asupra imobilului altuia
Lucrările autonome cu
caracter durabil efectuate cu bună-credintă
Art. 581. - In cazul în care autorul lucrării autonome
cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă,
proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în
cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului
lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus
imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere
imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu
s-ar fi efectuat.
Lucrările autonome cu
caracter durabil efectuate cu rea-credinţă
Art. 582. - (1) In cazul în care autorul lucrării
autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credinţă,
proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în
cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către
autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din
sporul de valoare adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la
desfiinţarea acesteia; sau
c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere
imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu
s-ar fi efectuat.
(2) Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea
dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este
ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de
folosinţă.
§4. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter
durabil asupra imobilului altuia
Lucrările adăugate necesare
Art. 583. - (1) Proprietarul imobilului dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul
efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de
acesta, chiar dacă imobilul nu mai există.
(2) In cazul în care lucrarea a fost efectuată cu
rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce
valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii
acestora.
Lucrările adăugate utile
Art. 584. - (1) In cazul în care autorul lucrării utile
este de bună-credinţă, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din
momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:
a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau
b) a sporului de valoare adus imobilului.
(2) In cazul în care autorul lucrării utile este de
rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, în funcţie de
regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind,
la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a
manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la
desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata
de daune-interese.
(3) In ambele cazuri, când valoarea lucrării este
considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl
cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea
nu s-ar fi efectuat.
Lucrările adăugate voluptuare
Art. 585. - (1) In cazul lucrării voluptuare,
proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în
cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării;
b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării
la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi
plata de daune-interese.
(2) Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o
ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a
readuce imobilul în situaţia anterioară.
§5. Inţelesul unor termeni
Buna-credinţă a autorului lucrării
Art. 586. - (1) Autorul lucrării este de bună-credinţă
dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării
lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire
nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din
cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
(2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţă cel
care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi
autorului lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice
alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra
imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.
§6. Dispoziţii speciale
Lucrările realizate parţial asupra imobilului
autorului
Art. 587. - (1) In cazul lucrării cu caracter durabil
realizate cu bună-credinţă parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe
terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într-o nouă
carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului
rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia.
(2) Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă,
proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe
teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este
cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al
vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea terenului
proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului
lucrării.
(3) In caz de neînţelegere între părţi, instanţa de
judecată va stabili valoarea contribuţiei fiecăreia la imobilul rezultat,
respectiv a cotelor-părţi din dreptul de proprietate.
Lucrările provizorii
Art. 588. - Când lucrarea are caracter provizoriu, în
absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să
plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de
folosinţă.
Inscrierea dreptului de proprietate în cartea
funciară
Art. 589. - Ori de câte ori dobândirea dreptului de
proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi, este condiţionată, potrivit
reglementărilor din această secţiune, de înscrierea în cartea funciară,
înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă
autentică, sau, după caz, al hotărârii judecătoreşti.
Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor
Art. 590. - (1) Până la data încheierii convenţiei sau
a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la înscrierea în cartea
funciara, autorul lucrării îşi poate ridica materialele.
(2) Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă,
autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de
daune-interese.
Regulile privind exercitarea dreptului autorului
lucrării la indemnizaţie
Art. 591. - (1) Prescripţia dreptului la acţiune al
autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat
de proprietar să deţină imobilul.
(2) Autorul lucrării de bună-credinţă are, în
condiţiile art. 2.382, un drept de ipotecă legală asupra imobilului până la
plata indemnizaţiei.
Regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului
Art. 592. - (1) Ori de câte ori proprietarul optează
pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului, în absenţa
înţelegerii părţilor, proprietarul poate cere instanţei judecătoreşti
stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract
de vânzare-cumpărare.
(2) Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de
ipotecă legală asupra acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării.
Pasivitatea proprietarului pe durata realizării
lucrării
Art. 593. -Autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate
să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata
realizării lucrării.
Autorul lucrării care
foloseşte materialele altuia
Art. 594. - Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale
pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, cel care
realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terţ
este obligat la plata contravalorii materialelor, precum şi la repararea, în
condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
Stabilirea indemnizaţiei sau a despăgubirii
Art. 595. - Ori de câte ori, în aplicarea unei
dispoziţii din prezenta secţiune, instanţa este învestită să stabilească
întinderea indemnizaţiei sau a despăgubirii, ea va ţine seama de valoarea de
circulaţie a bunului calculată la data hotărârii judecătoreşti.
Cazurile speciale de accesiune
Art. 596. - (1) Titularul dreptului de superficie ori
al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite să dobândească
proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de
accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru
proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii
dreptului real.
(2) Dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) se
aplică, în mod corespunzător, şi lucrărilor autonome cu caracter durabil
efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi
permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui
imobil.
(3) Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul
unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească
proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil se aplică, în mod
corespunzător, dispoziţiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare.
Lucrările efectuate de un detentor precar
Art. 597. - (1) Lucrările făcute de un detentor precar
sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile posesorului de
rea-credinţă.
(2) Detentorul precar nu poate fi însă obligat să
cumpere imobilul.
SECŢIUNEA a 4-a
Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară
Art. 598. - (1) Bunul mobil produs cu materialele
altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau, după caz, proprietarului
materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor,
determinat la data confecţionării bunului.
(2) Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu
valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor.
Raportul dintre valoarea manoperei si valoarea
materialelor
Art. 599. -In toate cazurile în care valoarea
materialelor este egală cu manopera sau există o diferenţă nesemnificativă,
proprietatea asupra bunului este comună şi se exercită în condiţiile secţiunii
a 2-a a cap. V din prezentul titlu.
Unirea a două bunuri mobile
Art. 600. -In cazul în care se unesc două bunuri mobile
având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă
prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o
zecime din valoarea bunului său.
Regulile aplicabile în
cazul imposibilităţii de separare a bunurilor unite
Art. 601. - Dacă nu se poate obţine separarea bunurilor
mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 598 şi
599.
CAPITOLUL III
Limitele juridice ale dreptului de proprietate
privată
SECŢIUNEA 1
Limite legale
§1. Dispoziţii comune
Interesul public şi interesul privat
Art. 602. - (1) Legea poate limita exercitarea
dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.
(2) Limitele legale în interes privat pot fi modificate
ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor. Pentru opozabilitate faţă de
terţi este necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de
lege.
Regulile privind protecţia mediului si buna
vecinătate
Art. 603. - Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului.
§2. Folosirea apelor
Regulile privind curgerea firească a apelor
Art. 604. - (1) Proprietarul fondului inferior nu poate
împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.
(2) Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului
inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiţiei spre a face pe
fondul său lucrările necesare schimbării direcţiei apelor, suportând toate
cheltuielile ocazionate.
(3) La rândul său, proprietarul fondului superior este
obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situaţia fondului
inferior.
Regulile privind curgerea provocată a apelor
Art. 605. - (1) Proprietarul fondului inferior nu poate
împiedica nici curgerea provocată de proprietarul fondului superior sau de alte
persoane, aşa cum este cazul apelor care ţâşnesc pe acest din urmă fond
datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor
provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop
casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă
vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.
(2) In acest caz, proprietarul fondului superior este
obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii
minime fondului inferior, rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi
prealabile către proprietarul acestui din urmă fond.
(3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
atunci când pe fondul inferior se află o construcţie, împreună cu grădina şi
curtea aferentă, sau un cimitir.
Cheltuielile referitoare la irigaţi
Art. 606. - (1) Proprietarul care vrea să folosească
pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care poate dispune
în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul
riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei.
(2) Dispoziţiile art. 605 alin. (2) şi (3) se aplică în
mod corespunzător.
Obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa
Art. 607. - (1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa
pentru necesităţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi
prealabile compensaţii, să ofere acest surplus pentru proprietarul care nu
şi-ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială
excesivă.
(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia
prevăzută la alin. (1) pretinzând că ar putea acorda surplusului de apă o altă
destinaţie decât satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere
despăgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiţia de a
dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.
Intrebuinţarea izvoarelor
Art. 608. - (1) Proprietarul poate acorda orice
întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce
atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.
(2) Proprietarul fondului pe care se află izvorul nu
poate să îi schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei
localităţi de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.
Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe
care se află izvorul
Art. 609. - (1) Proprietarul fondului pe care se află
izvorul poate cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin
lucrările efectuate, a secat, a micşorat ori a alterat apele sale.
(2) Dacă starea de fapt o permite, proprietarul
fondului poate pretinde restabilirea situaţiei anterioare atunci când apa era
indispensabilă pentru exploatarea fondului său.
(3) In cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri
învecinate, dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător,
ţinând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond.
Regulile speciale privind folosirea apelor
Art. 610. - Dispoziţiile prezentului paragraf se
completează cu reglementările speciale în materia regimului apelor.
§3. Picătura streşinii
Picătura streşinii
Art. 611. - Proprietarul este obligat să îşi facă
streaşină casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe
fondul proprietarului vecin.
§4. Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru
anumite construcţii, lucrări şi plantaţii
Distanta minimă în construcţii
Art. 612. - Orice construcţii, lucrări sau plantaţii se
pot face de către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe
minime de 60 de cm faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege
sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere
drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă se poate
face prin acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.
Distanţa minimă pentru arbori
Art. 613. - (1) In lipsa unor dispoziţii cuprinse în
lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi
la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai
mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.
(2) In caz de nerespectare a distanţei, proprietarul
vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălţimea
cuvenită, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala
proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.
(3) Proprietarul fondului peste care se întind
rădăcinile sau ramurile arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul
de a le tăia, precum şi dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe
fondul său.
§5. Vederea asupra proprietăţii vecinului
Fereastra sau deschiderea în zidul comun
Art. 614. - Nu este permis să se facă fereastră sau
deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor.
Distanţa minimă pentru fereastra de vedere
Art. 615. - (1) Este obligatorie păstrarea unei
distanţe de cel puţin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând
proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea
lucrări ce ar fi orientate către acest fond.
(2) Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea
lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o
distanţă mai mică de un metru.
(3) Distanţa se calculează de la punctul cel mai
apropiat de linia de hotar, existent pe faţa zidului în care s-a deschis
vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de
hotar. Distanţa, şi în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot
perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar şi
până la această linie.
Fereastra de lumină
Art. 616. - Dispoziţiile art. 615 nu exclud dreptul
proprietarului de a-şi deschide, fără limită de distanţă, ferestre de lumină
dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
§6. Dreptul de trecere
Dreptul de trecere
Art. 617. - (1) Proprietarul fondului care este lipsit
de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul
vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.
(2) Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură
să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra
fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri
vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce
cele mai puţine prejudicii.
(3) Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se
stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea
publică.
Exercitarea dreptului de trecere în situaţii
speciale
Art. 618. - (1) Daca lipsa accesului provine din
vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi
cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior
trecerea.
(2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului
care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul
proprietarului fondului care are acces la calea publică si cu plata dublului
despăgubirii.
Intinderea şi modul de stabilire a dreptului de
trecere
Art. 619. - Intinderea şi modul de exercitare a dreptului
de trecere sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre
judecătorească sau printr-o folosinţă continuă pe timp de 10 ani.
Prescripţia acţiunii în despăgubire şi restituirea
despăgubirii încasate
Art. 620. - (1) Termenul de prescripţie pentru dreptul
la acţiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit
împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul
stabilirii dreptului de trecere.
(2) In cazul în care încetează dreptul de trecere,
proprietarul fondului aservit este dator să restituie despăgubirea încasată, cu
deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivă a dreptului de trecere.
§7. Alte limite legale
Dreptul de trecere pentru utilităţi
Art. 621. - (1) Proprietarul este obligat să permită
trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate
sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a
canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi
a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
(2) Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în
care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte
costisitoare.
(3) In toate cazurile, proprietarul are dreptul la
plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi,
despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.
(4) Clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt
exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte şi
canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilităţi noi.
Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
Art. 622. - (1) De asemenea, proprietarul este obligat
să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare
fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea
crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este
cazul.
(2) Dispoziţiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.
Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
Art. 623. - (1) Proprietarul unui fond nu poate
împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al său, ajuns
întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înştiinţat în prealabil.
(2) In toate cazurile, proprietarul fondului are
dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în
posesie, precum şi pentru cele pe care bunul ie-a cauzat fondului.
Starea de necesitate
Art. 624. - (1) In cazul în care o persoană a folosit
sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un
pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire
echitabilă numai de la cel care a fost salvat.
(2) Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul
care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.
Regulile speciale
Art. 625. -Ingrădirile cuprinse în prezenta secţiune se
completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al
anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile,
bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor
religioase, precum şi altele asemenea.
SECŢIUNEA a 2-a
Limite convenţionale
Limitarea dreptului de proprietate prin acte
juridice
Art. 626. - Proprietarul poate să consimtă la limitarea
dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele
moravuri.
Clauza de inalienabilitate. Condiţii. Domeniu de
aplicare
Art. 627. - (1) Prin convenţie sau testament se poate
interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de
ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la
data dobândirii bunului.
(2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă
să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a
bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.
(3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate
într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă
la încheierea acestuia. In contractele cu titlu oneros, caracterul determinant
se prezumă, până la proba contrară.
(4) Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în
convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea
către o persoană determinată sau determinabilă.
(5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate
fi oprită prin stipularea inalienabilităţii.
Condiţiile de opozabilitate
Art. 628. - (1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi
invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului
care s-a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă şi îndeplineşte
condiţiile de opozabilitate.
(2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate
trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă
este cazul.
(3) In cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod
corespunzător, regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia
de bună-credinţă.
(4) In cazul în care clauza de inalienabilitate a fost
prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor
anteriori ai dobânditorului.
(5) Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl
lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde
daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.
Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de
inalienabilitate
Art. 629. - (1) Instrăinătorul poate să ceară
rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de
către dobânditor.
(2) Atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă
inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea
actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.
(3) Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a
stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu
se prevede altfel.
SECŢIUNEA a 3-a
Limite judiciare
Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii
Art. 630. - (1) Dacă proprietarul cauzează, prin
exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în
relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de
echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la
restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.
(2) In cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în
raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de
către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi.
Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.
(3) Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil,
instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile
necesare pentru prevenirea pagubei.
CAPITOLUL IV
Proprietatea comună
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 631. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică
ori de câte ori, în temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire
prevăzut de lege, dreptul de proprietate privată are 2 sau mai mulţi titulari.
Formele proprietăţii comune
Art. 632. - (1) Formele proprietăţii comune sunt
următoarele:
a) proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea);
b) proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).
(2) Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată.
(3) Coproprietatea forţată nu poate înceta prin partaj
judiciar.
Prezumţia de coproprietate
Art. 633. - Dacă bunul este stăpânit în comun,
coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.
SECŢIUNEA a 2-a
Coproprietatea obişnuită
Intinderea cotelor-părţi
Art. 634. - (1) Fiecare coproprietar este titularul
exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod
liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară.
(2) Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la
proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu
se va putea face decât prin înscrisuri.
Repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari
Art. 635. - Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi
vor suporta sarcinile coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte din drept.
Exercitarea în comun a dreptului de folosinţă
Art. 636. - (1) Fiecare coproprietar are dreptul de a
folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere
drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari,
exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la
despăgubiri.
Fructele bunului comun
Art. 637. - Fructele produse de bunul comun se cuvin
tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept.
Dreptul la restituirea cheltuielilor
Art. 638. - (1) Coproprietarul care a suportat singur
cheltuielile producerii sau culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor
cheltuieli de către coproprietari, în proporţie cu cotele lor părţi.
(2) Fructele naturale sau fructele industriale ale
bunului comun însuşite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât
timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit şi pot fi
identificate distinct. In caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la
despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod fortuit.
Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
(3) Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului
comun însuşite de un coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului
comun.
Modul de folosire a bunului comun
Art. 639. - Modul de folosire a bunului comun se
stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin
hotărâre judecătorească.
Actele de conservare
Art. 640. - Fiecare coproprietar poate să facă acte de
conservare cu privire la bunul comun fără acordul celorlalţi coproprietari.
Actele de administrare şi de dispoziţie
Art. 641. - (1) Actele de administrare, precum
încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri
imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu
acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi.
(2) Actele de administrare care limitează în mod
substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport
cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la
cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari nu
vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.
(3) Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot
cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate
de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act
de administrare indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului.
(4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la
bunul comun, actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri
imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi
actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu
acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi
considerat act de dispoziţie.
Sancţiunile
Art. 642. - (1) Actele juridice făcute cu nerespectarea
regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a
consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului.
(2) Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul
ca, înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care
ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. In acest caz,
restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu
daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la
încheierea actului.
Acţiunile în justiţie
Art. 643. - (1) Fiecare coproprietar poate sta singur
în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la
coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul
coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti
potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.
(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi
coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză
a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile
prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor
persoane.
Contractele de administrare a coproprietăţii
Art. 644. - (1) Se poate deroga de la dispoziţiile art.
635, 636, 641 şi art. 642 alin. (1) printr-un contract de administrare a
coproprietăţii încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2) In cazul în care oricare dintre coproprietari
denunţă contractul de administrare, acesta îşi încetează existenţa, rămânând
aplicabile regulile din prezenta secţiune.
(3) In cazul în care, printre bunurile aflate în
coproprietate, se află şi bunuri imobile, contractele de administrare a
coproprietăţii şi declaraţiile de denunţare a acestora vor fi notate în cartea
funciară, la cererea oricăruia dintre coproprietari.
Regulile aplicabile în
cazul cotitularilor altor drepturi reale
Art. 645. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică
în mod corespunzător şi în cazul exercitării împreună, de către două sau mai
multe persoane, a unui alt drept real principal.
SECŢIUNEA a 3-a
Coproprietatea forţată
§1. Dispoziţii comune
Cazurile de coproprietate forţată
Art. 646. - Se află în coproprietate forţată:
1. bunurile prevăzute la art. 649, 660, 687 şi 1.141;
2. bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea
a două imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi
potecile, fântânile, drumurile şi izvoarele;
3. bunurile comune afectate utilizării a două sau a
mai multor fonduri, cum ar fi o centrală termică sau alte instalaţii care
deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe
sau alte asemenea bunuri;
4. orice alt bun comun prevăzut de lege.
Regimul juridic general
Art. 647. - (1) Fiecare coproprietar poate exercita
folosinţa bunului comun, cu condiţia să respecte destinaţia acestuia şi să
permită exercitarea folosinţei de către ceilalţi coproprietari.
(2) Când bunul comun are caracter accesoriu în raport
cu un bun principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota
sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată cu
exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunului principal.
(3) Cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea
bunului comun se suportă în mod proporţional cu cota-parte din drept a fiecărui
coproprietar. Când bunul comun are caracter accesoriu, în absenţa unei convenţii
contrare, cota-parte din drept a fiecărui coproprietar se stabileşte în funcţie
de întinderea bunului principal.
§2. Coproprietatea asupra părţilor comune din
clădirile cu mai multe etaje sau apartamente
I. Părţile comune
Noţiunea
Art. 648. - (1) Dacă într-o clădire sau într-un
ansamblu rezidenţial există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu altă
destinaţie având proprietari diferiţi, părţile din clădire care, fiind
destinate întrebuinţării spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în
comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţată.
(2) Părţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu
spaţiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546.
Părţile comune
Art. 649. - (1) Sunt considerate părţi comune, în
măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel:
a) terenul pe care se află clădirea, compus atât din
suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii
sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia;
pentru eventuala suprafaţă excedentară proprietarii sunt titularii unei
coproprietăţi obişnuite;
b) fundaţia, curtea interioară, structura, structura de
rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau
spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile,
pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele
termice proprii şi ascensoarele;
c) instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de
telecomunicaţii, de încălzire şi de gaze de la branşament/racord până la
punctul de distribuţie către părţile aflate în proprietate exclusivă, canalele
pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea părţi;
d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei
părţilor, sunt în folosinţă comună.
(2) Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile
pentru spălătorii şi uscătorii sunt considerate părţi comune exclusiv pentru
coproprietarii care utilizează aceste utilităţi în conformitate cu proiectul
clădirii.
Atribuirea în folosinţă exclusivă a părţilor comune
Art. 650. - (1) Părţile comune pot fi atribuite
coproprietarilor în folosinţă exclusivă numai dacă prin aceasta nu sunt lezate
drepturile celorlalţi coproprietari.
(2) Decizia de atribuire în folosinţă exclusivă trebuie
adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor şi al
cotelor-părţi. In clădirile unde sunt constituite asociaţii de proprietari,
decizia se adoptă de către adunarea generală, cu aceeaşi majoritate.
Actele juridice privind cotele-părţi
Art. 651. - Cota-parte din dreptul de proprietate
asupra părţilor comune are caracter accesoriu în raport cu dreptul de
proprietate asupra spaţiului din clădire care constituie bunul principal;
înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se va putea face decât odată cu
dreptul asupra spaţiului care constituie bunul principal.
Stabilirea cotelor-părţi
Art. 652. -In lipsa unei stipulaţii contrare existente
în titlurile de proprietate, cotele-părţi se stabilesc prin raportarea
suprafeţei utile a fiecărui spaţiu locativ la totalul suprafeţei utile a
spaţiilor locative din clădire.
II. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
Exercitarea dreptului de folosinţă
Art. 653. - Fiecare coproprietar poate folosi, în
condiţiile acordului de asociere, atât spaţiul care constituie bunul principal,
cât şi părţile comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari
şi fără a schimba destinaţia clădirii. In lipsa acordului de asociere,
dispoziţiile art. 647 rămân aplicabile.
Cheltuielile legate de
întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor comune
Art. 654. - (1) In lipsa unor prevederi legale sau
înţelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă cheltuielile legate de
întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor comune, în proporţie cu cota sa
parte.
(2) Cu toate acestea, cheltuielile legate de părţile
comune folosite exclusiv de către unii dintre coproprietari cad în sarcina
acestora din urmă.
Obligaţia de conservare a clădirii
Art. 655. - Proprietarul este obligat să asigure
întreţinerea spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea
să se păstreze în stare bună.
Obligaţia de a permite accesul în spaţiile care
constituie bunurile principale
Art. 656. - (1) Coproprietarii sunt obligaţi să permită
accesul în spaţiile care constituie bunuri principale pentru efectuarea
lucrărilor necesare conservării clădirii şi întreţinerii părţilor comune.
(2) In această situaţie, pentru prejudiciile cauzate,
ei vor fi despăgubiţi de către asociaţia de proprietari sau, după caz, de către
proprietarul în interesul căruia au fost efectuate lucrările.
Regulile aplicabile în cazul distrugerii clădirii
Art. 657. - (1) In cazul în care clădirea a fost
distrusă în întregime ori într-o proporţie mai mare de jumătate din valoarea
ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, să solicite
vânzarea la licitaţie publică a terenului şi a materialelor de construcţie care
au rezultat.
(2) In caz de distrugere a unei părţi mai mici decât
cea prevăzută la alin. (1), coproprietarii vor contribui la refacerea părţilor
comune, proporţional cu cotele-părţi. Dacă unul sau mai mulţi coproprietari
refuză sau nu pot să participe la refacere, ei sunt obligaţi să cedeze
celorlalţi coproprietari cotele lor părţi din dreptul de proprietate. Preţul se
stabileşte de părţi ori, în caz de neînţelegere, de către instanţa
judecătorească.
Incetarea destinaţiei folosinţei comune
Art. 658. - (1) Incetarea destinaţiei de folosinţă
comună pentru părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente
se poate hotărî motivat cu o majoritate de două treimi din numărul
coproprietarilor.
(2) In acest caz, devin aplicabile dispoziţiile
privitoare la coproprietatea obişnuită şi temporară. Cu toate acestea,
înstrăinarea sau ipotecarea se poate realiza dacă există o majoritate de două
treimi din numărul coproprietarilor.
(3) In cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2),
coproprietarii care nu au votat ori, după caz, s-au opus la înstrăinare sau
ipotecare au dreptul la o despăgubire justă stabilită pe cale convenţională
ori, în caz de neînţelegere, pe cale judecătorească.
(4) Constatarea încetării destinaţiei de folosinţă
comună pentru aceste părţi se face prin hotărâre a adunării generale a
asociaţiei de proprietari adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul
coproprietarilor.
III. Asociaţia de proprietari
Constituirea asociaţiilor de proprietari
Art. 659. - In cazul clădirilor cu mai multe etaje ori
apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidenţiale formate din locuinţe
individuale, amplasate izolat, înşiruit sau cuplat, în care există proprietăţi
comune şi proprietăţi individuale, se constituie asociaţia de proprietari, care
se organizează şi funcţionează în condiţiile legii.
§3. Coproprietatea asupra despărţiturilor comune
Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor
comune
Art. 660. - (1) Zidul, şanţul, precum şi orice altă
despărţitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comună a
vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn
de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă
prin uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
Semnele de necomunitate
Art. 661. - (1) Există semn de necomunitate a zidului
atunci când culmea acestuia este dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi
înclinată spre celălalt fond. Zidul este prezumat a fi în proprietatea
exclusivă a proprietarului fondului către care este înclinată coama zidului.
(2) Există semn de necomunitate a şanţului atunci când
pământul este aruncat ori înălţat exclusiv pe o parte a şanţului. Şanţul este
prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este
aruncat pământul.
(3) Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte
semne care fac să se prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre
proprietari.
Obligaţia de construire a despărţiturilor comune
Art. 662. - (1) Oricare dintre vecini îi poate obliga
pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei
despărţituri comune.
(2) In lipsa unor dispoziţii legale, a regulamentului
de urbanism sau a obiceiului locului, înălţimea zidului comun va fi stabilită
de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului.
Cheltuielile de întreţinere şi reparare a
despărţiturilor comune
Art. 663. - (1) Coproprietarii sunt ţinuţi să suporte
cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea despărţiturii comune,
proporţional cu dreptul fiecăruia.
(2) Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate să nu
participe la cheltuielile de întreţinere şi reparare, renunţând la dreptul său
de proprietate asupra despărţiturii comune, dispoziţiile în materie de carte
funciară fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apărat de a participa
la cheltuieli, în cazul în care are o construcţie sprijinită de zidul comun ori
în cazul în care trage un alt folos din exploatarea despărţiturii comune.
Construcţiile şi instalaţiile aflate în legătură cu
zidul comun
Art. 664. - (1) Oricare dintre coproprietari are
dreptul să sprijine construcţii ori să instaleze grinzi în zidul comun cu
obligaţia de a lăsa 6 centimetri spre celălalt coproprietar şi fără a afecta
dreptul acestuia de a sprijini construcţiile sale ori de a instala propriile
grinzi în zidul comun.
(2) Un coproprietar va avea dreptul de a scurta
grinzile puse de vecinul său până în jumătatea zidului, în cazul în care ar
dori să instaleze el însuşi grinzi ori să construiască un coş de fum în acelaşi
loc.
Inălţarea zidului comun
Art. 665. - (1) Oricare dintre coproprietari poate să
înalţe zidul, cu îndatorirea de a suporta singur cheltuielile de înălţare peste
limita zidului comun, precum şi cheltuielile de reparare a părţii comune a
zidului ca urmare a înălţării acestuia.
(2) In cazul în care zidul nu poate rezista înălţării,
proprietarul care doreşte să facă această înălţare este dator să reconstruiască
zidul în întregime luând din fondul său suprafaţa pentru a asigura grosimea
necesară zidului nou ridicat.
(3) Vecinul care nu a contribuit la înălţare poate
dobândi coproprietatea, plătind jumătate din valoarea actualizată a
materialelor şi manoperei folosite, precum şi, dacă este cazul, jumătate din
valoarea terenului întrebuinţat pentru îngroşarea zidului.
Dobândirea coproprietăţii asupra despărţiturilor
Art. 666. - Vecinul care nu a contribuit la realizarea
despărţiturii comune poate dobândi un drept de coproprietate asupra
despărţiturii, plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi
manoperei folosite şi, după caz, jumătate din valoarea terenului pe care
despărţitură a fost construită. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân
aplicabile.
SECŢIUNEA a 4-a
Proprietatea comună în devălmăşie
Proprietatea comună în devălmăşie
Art. 667. - Există proprietate în devălmăşie atunci
când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de
proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre
acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate
asupra bunului sau bunurilor comune.
Regulile aplicabile proprietăţii devălmaşe
Art. 668. - (1) Dacă se naşte prin efectul legii,
proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor acelei legi care se
completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale.
(2) In cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie
este un act juridic, dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale se
aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 5-a
Partajul
Imprescriptibilitatea acţiunii de partaj
Art. 669. -Incetarea coproprietăţii prin partaj poate
fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege,
act juridic ori hotărâre judecătorească.
Felurile partajului
Art. 670. - Partajul poate fi făcut prin bună
învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.
Impărţeala părţilor comune ale clădirilor
Art. 671. - (1) Partajul este inadmisibil în cazurile
prevăzute de secţiunile a 3-a şi a 4-a din prezentul capitol, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul
părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când
aceste părţi încetează de a mai fi destinate folosinţei comune.
(3) In cazul proprietăţii periodice şi în celelalte
cazuri de coproprietate forţată, partajul este posibil numai prin bună
învoială.
Convenţiile privitoare la suspendarea partajului
Art. 672. - Convenţiile privind suspendarea partajului
nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. In cazul imobilelor,
convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege.
Suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre
judecătorească
Art. 673. - Instanţa sesizată cu cererea de partaj
poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se
aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul
acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa,
la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii.
Condiţiile speciale privind capacitatea de exerciţiu
Art. 674. - Dacă un coproprietar este lipsit de
capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va
putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă,
precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Inadmisibilitatea partajului în cazul uzucapiunii
Art. 675. - Partajul poate fi cerut chiar atunci când
unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta
l-a uzucapat, în condiţiile legii.
Regulile privitoare la modul de împărţire
Art. 676. - (1) Partajul bunurilor comune se va face în
natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
(2) Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod
partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte,
în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari
ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi
distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a
fiecăruia dintre ei.
Datoriile născute în legătură cu bunul comun
Art. 677. - (1) Oricare dintre coproprietari poate cere
stingerea datoriilor născute în legătură cu coproprietatea şi care sunt
scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc partajul.
(2) Suma necesară pentru stingerea acestor obligaţii va
fi preluată, în lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vânzării bunului
comun cu ocazia partajului şi va fi suportată de către coproprietari
proporţional cu cota-parte a fiecăruia.
Executarea silită privitoare la bunul comun
Art. 678. - (1) Creditorii unui coproprietar pot urmări
silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei
împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau,
după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) In cazul vânzării silite a unei cote-părţi din
dreptul de proprietate asupra unui bun, executorul judecătoresc îi va notifica
pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin două săptămâni înainte de data stabilită
pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ
egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi.
(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra
bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau
administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile oricui
s-ar găsi, atât înainte, cât şi după partaj.
(4) Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi
opuse creditorilor numai dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată
certă în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor
imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege, dacă
este cazul.
Drepturile creditorilor personali ai
coproprietarului
Art. 679. - (1) Creditorii personali ai unui
coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în
partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace
un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să
se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când
partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să
intervină în proces.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul
creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a
căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia.
Efectele juridice ale partajului
Art. 680. - (1) Fiecare coproprietar devine
proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au
fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar
nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau,
după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
(2) In cazul imobilelor, efectele juridice ale
partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau
hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în
cartea funciară.
Opozabilitatea unor acte juridice
Art. 681. -Actele încheiate, în condiţiile legii, de un
coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui
căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.
Strămutarea garanţiilor
Art. 682. - Garanţiile constituite de un coproprietar
asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia
sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj.
Garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse
Art. 683. - (1) Coproprietarii îşi datorează, în limita
cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale
privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului aplicându-se în mod
corespunzător.
(2) Fiecare este obligat să îl despăgubească pe
coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă
unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va
suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de
coproprietarul prejudiciat.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă
prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au
fost scutiţi prin actul de partaj.
Desfiinţarea partajului
Art. 684. - (1) Partajul prin bună învoială poate fi
desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
(2) Partajul făcut fără participarea tuturor
coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
(3) Partajul este însă valabil chiar dacă nu cuprinde
toate bunurile comune; pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj
suplimentar.
Instrăinarea bunurilor atribuite
Art. 685. - Nu poate invoca nulitatea relativă a
partajului prin bună învoială coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate,
înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite.
Regulile aplicabile bunurilor aflate în
coproprietate şi în devălmăşie
Art. 686. - Prevederile prezentei secţiuni sunt
aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul său, precum
şi celor aflate în devălmăşie.
CAPITOLUL V
Proprietatea periodică
Proprietatea periodică
Art. 687. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică,
în absenţa unei reglementări speciale, ori de câte ori mai multe persoane
exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de
proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate,
egale sau inegale.
Temeiul proprietăţii periodice
Art. 688. - Proprietatea periodică se naşte în temeiul
unui act juridic, dispoziţiile în materie de carte funciară aplicându-se în mod
corespunzător.
Valabilitatea actelor încheiate de coproprietar
Art. 689. - (1) In privinţa intervalului de timp ce îi
revine, orice coproprietar poate încheia, în condiţiile legii, acte precum
închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele asemenea.
(2) Actele de administrare sau de dispoziţie privind
cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp sunt
inopozabile titularului cotei-părţi respective. Dispoziţiile art. 642 alin. (2)
şi art. 643 se aplică în mod corespunzător.
(3) In raporturile cu terţii cocontractanţi de
bună-credinţă, actele de administrare sau de dispoziţie menţionate la alin. (2)
sunt lovite de nulitate relativă.
Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
Art. 690. - (1) Fiecare coproprietar este obligat să
facă toate actele de conservare, în aşa fel încât să nu împiedice ori să
îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile
mari, coproprietarul care avansează cheltuielile necesare are dreptul la
despăgubiri în raport cu valoarea drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Actele prin care se consumă în tot sau în parte
substanţa bunului pot fi făcute numai cu acordul celorlalţi coproprietari.
(3) La încetarea intervalului, coproprietarul este
dator să predea bunul coproprietarului îndreptăţit să îl folosească în
următorul interval.
(4) Coproprietarii pot încheia un contract de
administrare, dispoziţiile art. 644 alin. (2) aplicându-se în mod
corespunzător.
Obligaţia de despăgubire şi excluderea
Art. 691. - (1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute în
prezentul capitol atrage plata de despăgubiri.
(2) In cazul în care unul dintre coproprietari tulbură
în mod grav exercitarea proprietăţii periodice, acesta va putea fi exclus, prin
hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat.
(3) Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul
dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpără cota-parte a celui exclus.
(4) In acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o
încheiere de admitere în principiu a cererii de excludere, prin care se va
stabili că sunt îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi
atacată cu recurs pe cale separată.
(5) După rămânerea definitivă a încheierii de admitere
în principiu, în absenţa înţelegerii părţilor, se va stabili preţul vânzării
silite pe bază de expertiză. După consemnarea preţului la banca stabilită de
instanţă, se va pronunţa hotărârea care va ţine loc de contract de
vânzare-cumpărare.
(6) După rămânerea definitivă a acestei hotărâri,
dobânditorul îşi va putea înscrie dreptul în cartea funciară, iar
transmiţătorul va putea să ridice suma consemnată la banca stabilită de
instanţă.
Incetarea proprietăţii periodice
Art. 692. - Proprietatea periodică încetează prin
radiere din cartea funciară în temeiul dobândirii de către o singură persoană a
tuturor cotelor-părţi din dreptul de proprietate periodică, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
TITLUL III
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
CAPITOLUL I
Superficia
Noţiunea
Art. 693. - (1) Superficia este dreptul de a avea sau
de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui
teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
(2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul
unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.
Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
(3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act
juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia
ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane,
chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
(4) In situaţia în care s-a construit pe terenul
altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului
la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea
se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca
accesiunea.
Durata dreptului de superficie
Art. 694. - Dreptul de superficie se poate constitui pe
o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie
poate fi reînnoit.
Intinderea şi exercitarea dreptului de superficie
Art. 695. - (1) Dreptul de superficie se exercită în
limitele şi în condiţiile actului constitutiv. In lipsa unei stipulaţii
contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitată de suprafaţa de
teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară exploatării
construcţiei sau, după caz, de suprafaţa de teren aferentă şi de cea necesară
exploatării construcţiei edificate.
(2) In cazul prevăzut la art. 693 alin. (3), în absenţa
unei stipulaţii contrare, titularul dreptului de superficie nu poate modifica
structura construcţiei. El o poate însă demola, dar cu obligaţia de a o
reconstrui în forma iniţială.
(3) In cazul în care superficiarul modifică structura
construcţiei, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de 3 ani,
încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situaţia anterioară. In al
doilea caz, curgerea termenului de prescripţie de 3 ani este suspendată până la
expirarea duratei superficiei.
(4) Titularul poate dispune în mod liber de dreptul
său. Cât timp construcţia există, dreptul de folosinţă asupra terenului se
poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate asupra
construcţiei.
Acţiunea confesorie de superficie
Art. 696. - (1) Acţiunea confesorie de superficie poate
fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului,
chiar şi a proprietarului terenului.
(2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Evaluarea prestaţiei superficiarului
Art. 697. - (1) In cazul în care superficia s-a
constituit cu titlu oneros, dacă părţile nu au prevăzut alte modalităţi de
plată a prestaţiei de către superficiar, titularul dreptului de superficie
datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţa
liberă, ţinând seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei în cazul
în care aceasta există, de zona în care se află terenul, precum şi de orice
alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
(2) In caz de neînţelegere între părţi, suma datorată
proprietarului terenului va fi stabilită pe cale judecătorească.
Cazurile de încetare a superficiei
Art. 698. - Dreptul de superficie se stinge prin
radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin
proprietatea aceleiaşi persoane;
c) prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie
expresă în acest sens;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectele încetării superficiei prin expirarea
termenului
Art. 699. - (1 )în cazul prevăzut la art. 698 lit. a),
în absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului dobândeşte dreptul
de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu
obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirării
termenului.
(2) Când construcţia nu exista în momentul constituirii
dreptului de superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât
aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului
să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă
nu ar fi existat construcţia. Constructorul poate refuza să cumpere terenul
dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe teren şi repune terenul
în situaţia anterioară.
(3) In absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu
proprietarul terenului, dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în
momentul încetării dreptului de superficie. Ipotecile care grevează dreptul de
superficie se strămută de drept asupra sumei primite de la proprietarul
terenului în cazul prevăzut la alin. (1), se extind de drept asupra terenului
în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se strămută de drept asupra
materialelor, în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
(4) Ipotecile constituite cu privire la teren pe
durata existenţei superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil în
momentul încetării dreptului de superficie în cazul prevăzut la alin. (1). Ele
se strămută de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în
cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu privire la
întregul teren în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
Efectele încetării superficiei prin consolidare
Art. 700. - (1) In cazul în care dreptul de superficie
s-a stins prin consolidare, în absenţa unei stipulaţii contrare,
dezmembrămintele consimţite de superficiar se menţin pe durata pentru care au
fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial al
superficiei.
(2) Ipotecile născute pe durata existenţei superficiei
se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra cărora s-au constituit.
Efectele încetării superficiei prin pieirea
construcţiei
Art. 701. - (1) In cazul stingerii dreptului de
superficie prin pieirea construcţiei, drepturile reale care grevează dreptul de
superficie se sting, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Ipotecile născute cu privire la nuda proprietate
asupra terenului pe durata existenţei dreptului de superficie se menţin asupra
dreptului de proprietate reîntregit.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 702. - Dispoziţiile prezentului capitol sunt
aplicabile şi în cazul plantaţiilor, precum şi al altor lucrări autonome cu
caracter durabil.
CAPITOLUL II
Uzufructul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 703. - Uzufructul este dreptul de a folosi bunul
altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă
cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
Constituirea uzufructului
Art. 704. - (1) Uzufructul se poate constitui prin act
juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în materie
de carte funciară fiind aplicabile.
(2) Uzufructul se poate constitui numai în favoarea
unei persoane existente.
Acţiunea confesorie de uzufruct
Art. 705. - Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică
uzufructului în mod corespunzător.
Obiectul uzufructului
Art. 706. - Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile
sau imobile, corporale ori necorporale, inclusiv o masă patrimonială, o
universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
Accesoriile bunurilor ce
formează obiectul uzufructului
Art. 707. - Uzufructul poartă asupra tuturor
accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau
se încorporează în acesta.
Durata uzufructului
Art. 708. - (1) Uzufructul în favoarea unei persoane
fizice este cel mult viager.
(2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane
juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani. Atunci când este constituit
cu depăşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani.
(3) Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se
prezumă că este viager sau, după caz, că este constituit pe o durată de 30 de
ani.
(4) Uzufructul constituit până la data la care o altă
persoană va ajunge la o anumită vârstă durează până la acea dată, chiar dacă
acea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale
nudului proprietar
§1. Drepturile uzufructuarului şi ale nudului
proprietar
Drepturile uzufructuarului
Art. 709. -In lipsă de stipulaţie contrară,
uzufructuarul are folosinţa exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege
fructele acestuia.
Fructele naturale şi industriale
Art. 710. - Fructele naturale şi industriale percepute
după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după
stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul
altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor.
Fructele civile
Art. 711. - Fructele civile se cuvin uzufructuarului
proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi
cu zi.
Cvasiuzufructul
Art. 712. - Dacă uzufructul cuprinde, printre altele,
şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are
dreptul de a dispune de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea
lor la data stingerii uzufructului.
Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile
Art. 713. - (1) Dacă uzufructul poartă asupra unor
bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a utilizării lor,
uzufructuarul are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar şi potrivit
destinaţiei lor.
(2) In acest caz, el nu va fi obligat să le restituie
decât în starea în care se vor afla la data stingerii uzufructului.
(3) Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun
proprietar, de bunurile care, fără a fi consumptibile, se deteriorează rapid
prin utilizare. In acest caz, la sfârşitul uzufructului, uzufructuarul va
restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la această din urmă dată.
Cesiunea uzufructului
Art. 714. - (1) In absenţa unei prevederi contrare,
uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului
proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.
(2) Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul
proprietar numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la
notificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul răspund solidar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul proprietar.
(3) După notificarea cesiunii, cesionarul este dator
faţă de nudul proprietar pentru toate obligaţiile născute după notificarea
cesiunii. In acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod corespunzător,
dispoziţiile legale din materia fideiusiunii.
(4) După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după
caz, până la împlinirea termenului iniţial sau până la decesul uzufructuarului
iniţial.
Contractele de locaţiune
Art. 715. - (1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria
sau, după caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.
(2) Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar,
înscrise în cartea funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor
acestuia, după stingerea uzufructului prin decesul sau, după caz, încetarea
existenţei juridice a uzufructuarului, până la împlinirea termenului lor, dar
nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului.
(3) Reînnoirile de închirieri de imobile sau de
arendări făcute de uzufructuar şi înscrise în cartea funciară înainte de
expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi moştenitorilor
săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data
stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. In niciun caz, locaţiunile
nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului.
(4) In cazul în care uzufructul s-a stins prin
expirarea termenului, locaţiunile încetează, în toate cazurile, odată cu
stingerea uzufructului.
Lucrările şi îmbunătăţirile
Art. 716. - (1) La încetarea uzufructului,
uzufructuarul nu poate pretinde vreo despăgubire pentru lucrările adăugate unui
bun imobil, cu excepţia celor necesare, sau pentru îmbunătăţirile aduse unui
bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
(2) Dacă lucrările sau îmbunătăţirile au fost făcute
fără încuviinţarea proprietarului, acesta poate cere obligarea uzufructuarului
la ridicarea lor şi la readucerea bunului în starea în care i-a fost
încredinţat.
(3) Uzufructuarul va putea cere o indemnizaţie
echitabilă pentru lucrările necesare adăugate. De asemenea, el va putea cere o
indemnizaţie echitabilă şi pentru celelalte lucrări adăugate sau pentru
îmbunătăţirile făcute cu încuviinţarea proprietarului, dacă prin acestea s-a
sporit valoarea bunului.
(4) In cazul lucrărilor autonome făcute de uzufructuar
asupra unui bun imobil, vor fi aplicabile, în mod corespunzător, în lipsă de
stipulaţie sau dispoziţie legală contrară, dispoziţiile din materia accesiunii
imobiliare artificiale.
Exploatarea pădurilor tinere
Art. 717. - (1) Dacă uzufructul cuprinde păduri tinere
destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice, uzufructuarul este dator
să păstreze ordinea şi câtimea tăierii, potrivit regulilor stabilite de
proprietar în conformitate cu dispoziţiile legale, fără ca uzufructuarul să
poată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul
uzufructului.
(2) Arborii care se scot din pepiniere fără degradarea
acestora nu fac parte din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se
conforma dispoziţiilor legale în ce priveşte înlocuirea lor.
Exploatarea pădurilor înalte
Art. 718. - (1) Uzufructuarul poate, conformându-se
dispoziţiilor legale şi folosinţei obişnuite a proprietarului, să exploateze
părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste
tăieri se fac periodic pe o întindere de pământ determinată, fie că se fac
numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa fondului.
(2) In celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia
arborii înalţi; va putea însă întrebuinţa, pentru a face reparaţiile la care
este obligat, arbori căzuţi accidental; în acest scop poate chiar să taie
arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a constata, în prezenţa nudului
proprietar, această trebuinţă.
Alte drepturi ale
uzufructuarului asupra pădurilor ce fac obiectul uzufructului
Art. 719. - Uzufructuarul poate lua din păduri araci
pentru vii; poate, de asemenea, lua produsele anuale sau periodice ale
arborilor, cu respectarea folosinţei obişnuite a proprietarului, în limitele
dispoziţiilor legale.
Dreptul asupra pomilor fructiferi
Art. 720. - Pomii fructiferi ce se usucă şi cei căzuţi
accidental se cuvin uzufructuarului cu îndatorirea de a-i înlocui cu alţii.
Dreptul asupra carierelor de piatră şi de nisip
aflate în exploatare
Art. 721. -In condiţiile legii, uzufructuarul se
foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele de piatră şi de nisip ce
sunt în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
Situaţia carierelor de piatră şi de nisip nedeschise
şi a comorilor
Art. 722. - Uzufructuarul nu are niciun drept asupra
carierelor nedeschise încă şi nici asupra comorii ce s-ar putea descoperi în
timpul uzufructului.
§2. Obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului
proprietar
Inventarierea bunurilor
Art. 723. - (1) Uzufructuarul preia bunurile în starea
în care se află la data constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra
însă în posesia lor decât după inventarierea bunurilor mobile şi constatarea
stării în care se află imobilele, cu excepţia cazului în care uzufructul unui
bun mobil este dobândit prin uzucapiune.
(2) Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului
proprietar ori după notificarea acestuia.
Respectarea destinaţiei bunurilor
Art. 724. - In exercitarea dreptului său, uzufructuarul
este ţinut să respecte destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar, cu
excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin
nu se prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului.
Răspunderea uzufructuarului pentru prejudicii
Art. 725. - Uzufructuarul este obligat să îl
despăgubească pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea
necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct.
Constituirea garanţiei pentru îndeplinirea
obligaţiilor uzufructuarului
Art. 726. - (1) In lipsa unei stipulaţii contrare,
uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale.
(2) Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi
donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct.
(3) In cazul în care uzufructuarul este scutit de
garanţie, instanţa poate dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri
conservatorii atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de
insolvabilitate în care se află, pune în pericol drepturile nudului proprietar.
Numirea administratorului
Art. 727. - (1) Dacă uzufructuarul nu poate oferi o
garanţie, instanţa, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator al
imobilelor şi va dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintă
contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute să fie depuse la o
bancă aleasă de părţi. In acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile
aferente.
(2) Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce
se uzează prin folosinţă şi depunerea sumelor la o bancă aleasă de părţi.
Dobânzile produse în cursul uzufructului revin uzufructuarului.
(3) Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi
fie lăsate o parte din bunurile mobile necesare folosinţei sale sau familiei
sale, cu obligaţia de a le restitui la stingerea uzufructului.
Intârzierea în depunerea garanţiei
Art. 728. -întârzierea în depunerea garanţiei nu
afectează dreptul uzufructuarului de a percepe fructele care i se cuvin de la
data constituirii uzufructului.
Modul de suportare a reparaţiilor de către
uzufructuar şi nudul proprietar
Art. 729. - (1) Uzufructuarul este obligat să efectueze
reparaţiile de întreţinere a bunului.
(2) Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar.
(3) Sunt reparaţii mari acelea ce au ca obiect o parte
importantă din bun şi care implică o cheltuială excepţională, cum ar fi cele
referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura
de rezistenţă, zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul, instalaţiile
electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea
motorului ori caroseriei unui automobil sau a unui sistem electronic în
ansamblul său.
(4) Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului
atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere.
Efectuarea reparaţiilor mari
Art. 730. - (1) Uzufructuarul este obligat să îl
înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari.
(2) Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp
reparaţiile mari, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul
proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârşitul
anului în curs, actualizată la data plăţii.
Distrugerile datorate vechimii ori cazului fortuit
Art. 731. - Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt
obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori dintr-un
caz fortuit.
Uzufructul cu titlu particular
Art. 732. - Uzufructuarul cu titlu particular nu este
obligat la plata datoriilor pentru care fondul este ipotecat, iar dacă le va
plăti, are acţiune contra nudului proprietar.
Suportarea sarcinilor si
a cheltuielilor în caz de litigiu
Art. 733. - (1) Uzufructuarul suportă toate sarcinile
şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa bunului, culegerea
fructelor ori încasarea veniturilor.
(2) Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului
primele de asigurare sunt plătite de uzufructuar.
Inştiinţarea nudului proprietar
Art. 734. - Uzufructuarul este obligat să aducă de
îndată la cunoştinţa nudului proprietar orice uzurpare a fondului şi orice
contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de
daune-interese.
Suportarea sarcinilor şi
a cheltuielilor proprietăţii
Art. 735. - (1) Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii
revin nudului proprietar.
(2) Atunci când sarcinile şi cheltuielile
proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul proprietar este obligat
la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul
proprietar datorează acestuia şi dobânda legală.
Obligaţiile în caz de pieire a turmei
Art. 736. - (1) Dacă turma dată în uzufruct a pierit în
întregime din cauze neimputabile uzufructuarului, acesta va restitui numai pieile
ori valoarea acestora.
(2) Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul
este obligat să înlocuiască animalele pierite cu cele de prăsilă.
§3. Dispoziţii speciale
Opozabilitatea uzufructului asupra creanţelor
Art. 737. - Uzufructul asupra unei creanţe este
opozabil terţilor în aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de creanţă şi cu
îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Drepturile şi obligaţiile în cazul uzufructului
asupra creanţelor
Art. 738. - (1) Uzufructuarul are dreptul să încaseze
capitalul şi să perceapă dobânzile creanţei şi să îndeplinească toate actele
necesare pentru conservarea ori încasarea dobânzilor. Titularul dreptului de
creanţă poate face toate actele de dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor
uzufructuarului.
(2) După plata creanţei, uzufructul continuă asupra
capitalului, cu obligaţia uzufructuarului de a-l restitui creditorului la
stingerea uzufructului.
(3) Uzufructuarul suportă toate cheltuielile şi
sarcinile referitoare la dobânzi.
Uzufructul rentei viagere
Art. 739. - Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de
a percepe, pe durata uzufructului său, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va
fi obligat numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie.
Dreptul de a spori capitalul
Art. 740. - (1) Dreptul de a spori capitalul care face
obiectul uzufructului, cum ar fi cel de a dobândi valori mobiliare, aparţine
nudului proprietar, iar uzufructuarul are numai dreptul de a exercita
uzufructul asupra bunurilor astfel dobândite.
(2) Dacă nudul proprietar cedează dreptul său, bunul
dobândit în urma înstrăinării este predat uzufructuarului, care va da socoteală
la sfârşitul uzufructului.
Dreptul de vot
Art. 741. - (1) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau
altei valori mobiliare, unei părţi indivize, unei cote-părţi din dreptul de
proprietate sau oricărui alt bun aparţine uzufructuarului.
(2) Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul
care are ca efect modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul
social sau bunul deţinut în coproprietate, ori schimbarea destinaţiei acestui
bun sau încetarea societăţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice
sau, după caz, a unei întreprinderi.
(3) Repartizarea exercitării dreptului de vot în alte
condiţii decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2) nu este opozabilă terţilor,
afară de cazul în care aceştia au cunoscut-o în mod expres.
Dreptul la dividende
Art. 742. - Dividendele a căror distribuire a fost
aprobată, în condiţiile legii, de adunarea generală în timpul uzufructului se
cuvin uzufructuarului de la data stabilită prin hotărârea adunării generale.
Obligaţia nudului proprietar de a restitui sumele
avansate de uzufructuar
Art. 743. - (1) Dacă uzufructuarul universal ori cu
titlu universal plăteşte datoriile aferente masei patrimoniale sau părţii din
masa patrimonială date în uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie
sumele avansate, la stingerea uzufructului, fără nicio dobândă.
(2) In cazul în care uzufructuarul nu plăteşte
datoriile prevăzute la alin. (1), nudul proprietar poate, la alegere, să le
plătească el însuşi sau să vândă o parte suficientă din bunurile date în
uzufruct. Dacă însă nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul
datorează dobânzi pe toata durata uzufructului.
(3) Cu toate acestea, cel care moşteneşte un uzufruct
având ca obiect o masă patrimonială sau o fracţiune dintr-o masă patrimonială
este obligat să achite, în proporţie cu obiectul uzufructului şi fără niciun
drept de restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect obligaţii de
întreţinere sau, după caz, rente viagere.
Dreptul creditorilor asupra bunurilor uzufructului
Art. 744. - Dacă plata datoriilor nu se va face în
modul prevăzut la art. 743, creditorii pot să urmărească bunurile date în uzufruct.
Uzufructul fondului de comerţ
Art. 745. - In lipsă de stipulaţie contrară,
uzufructuarul unui fond de comerţ nu poate să dispună de bunurile ce îl compun.
In situaţia în care dispune de aceste bunuri are obligaţia de a le înlocui cu
altele similare şi de valoare egală.
SECŢIUNEA a 3-a
Stingerea uzufructului
Cazurile de stingere a uzufructului
Art. 746. - (1) Uzufructul se stinge pe cale principală
prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea
personalităţii juridice;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar
şi de nud proprietar se întrunesc în aceeaşi persoană;
d) renunţarea la uzufruct;
e) neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani
în cazul uzufructului unei creanţe.
(2) Uzufructul se stinge prin decesul ori, după caz,
încetarea existenţei juridice a uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a
împlinit.
(3) In cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în
materie de carte funciară.
Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă
Art. 747. - (1) Uzufructul poate înceta la cererea
nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului,
aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
(2) Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces
pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja să repare stricăciunile şi
pot oferi garanţii pentru viitor.
(3) Instanţa poate dispune, după împrejurări, fie
stingerea uzufructului, fie preluarea folosinţei bunului de către nudul
proprietar, cu obligaţia acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe durata
uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa poate
dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.
Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului
Art. 748. - (1) Uzufructul se stinge în cazul în care
bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost
distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(2) In toate cazurile, uzufructul va continua asupra
despăgubirii plătite de terţ sau, după caz, asupra indemnizaţiei de asigurare,
dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului. Dispoziţiile art. 712
se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL III
Uzul şi abitaţia
Dreptul de uz
Art. 749. - Uzul este dreptul unei persoane de a folosi
lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru
nevoile proprii şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie
Art. 750. -Titularul dreptului de abitaţie are dreptul
de a locui în locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi,
chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit
abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere.
Constituirea uzului şi a abitaţiei
Art. 751. - Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul
unui act juridic sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Limitele dreptului de uz şi abitaţie
Art. 752. - Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi
cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau,
după caz, arendat.
Obligaţia uzuarului şi
a titularului dreptului de abitaţie
Art. 753. - (1) Dacă titularul dreptului de uz sau de
abitaţie este îndreptăţit să perceapă toate fructele naturale şi industriale
produse de bun ori, după caz, să ocupe întreaga locuinţă, este dator să
plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere întocmai
ca şi uzufructuarul.
(2) Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu
este îndreptăţit să perceapă decât o parte din fructe ori să ocupe decât o
parte din locuinţă, va suporta cheltuielile de cultură sau de întreţinere în
proporţie cu partea de care se foloseşte.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 754. - Dispoziţiile prezentului capitol se
completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.
CAPITOLUL IV
Servitutile
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 755. - (1) Servitutea este sarcina care grevează
un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.
(2) Utilitatea rezultă din destinaţia economică a
fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.
Constituirea servitutii
Art. 756. - Servitutea se poate constitui în temeiul
unui act juridic ori prin uzucapiune, dispoziţiile în materie de carte funciară
rămânând aplicabile.
Acţiunea confesorie de servitute
Art. 757. - Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică
în mod corespunzător.
Constituirea servitutii
în vederea utilităţii viitoare
Art. 758. - Servitutea se poate constitui în vederea
unei utilităţi viitoare a fondului dominant.
Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit
Art. 759. - (1) Prin actul de constituire se pot impune
în sarcina proprietarului fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea
uzului şi utilităţii fondului dominant.
(2) In acest caz, sub condiţia notării în cartea
funciară, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului
aservit.
Servitutile aparente şi neaparente
Art. 760. - (1) Servitutile sunt aparente sau
neaparente.
(2) Servitutile aparente sunt acelea a căror existenţă
este atestată de un semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o fereastră, un
apeduct.
(3) Servitutile neaparente sunt acelea a căror
existenţă nu este atestată de vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi
servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălţime.
Servitutile continue si necontinue
Art. 761. - (1) Servitutile sunt continue sau
necontinue.
(2) Servitutile continue sunt acelea al căror exerciţiu
este sau poate fi continuu fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi
servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi.
(3) Servitutile necontinue sunt acelea pentru a căror
existenţă este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere
cu piciorul ori cu mijloace de transport.
Servitutile pozitive şi negative
Art. 762. - (1) Servitutile sunt pozitive sau negative.
(2) Servitutile pozitive sunt acelea prin care
proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de
proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.
(3) Servitutile negative sunt acelea prin care
proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea unora
dintre prerogativele dreptului său de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu
construi.
Dobândirea servitutii prin uzucapiune
Art. 763. - Numai servitutile pozitive se pot dobândi
prin uzucapiune tabulară, în condiţiile legii.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 764. - Modul de exerciţiu al servitutii se
dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de servitute.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile şi obligaţiile proprietarilor
Regulile privind exercitarea şi conservarea
servitutii
Art. 765. - (1) In lipsa vreunei prevederi contrare,
proprietarul fondului dominant poate lua toate măsurile şi poate face, pe
cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea.
(2) Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrări
revin celor 2 proprietari, proporţional cu avantajele pe care le obţin, în
măsura în care lucrările efectuate pentru exerciţiul servitutii sunt necesare
şi profită inclusiv fondului aservit.
Exonerarea de răspundere
Art. 766. - In toate cazurile în care cheltuielile
lucrărilor necesare pentru exercitarea şi conservarea servitutilor revin
proprietarului fondului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie
renunţând la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau
asupra părţii din fondul aservit necesare pentru exercitarea servitutii în
favoarea proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte
funciară rămân aplicabile.
Schimbarea locului de exercitare a servitutii
Art. 767. - (1) Proprietarul fondului aservit este
obligat să se abţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul
servitutii. Astfel, el nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta
exercitarea servitutii în alt loc.
(2) Dacă are un interes serios şi legitim, proprietarul
fondului aservit va putea schimba locul prin care se exercită servitutea în
măsura în care exercitarea servitutii rămâne la fel de comodă pentru
proprietarul fondului dominant.
Obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit
Art. 768. - Proprietarul fondului dominant nu poate
agrava situaţia fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului
fondului aservit prin exercitarea servitutii.
Exercitarea servitutii în
caz de împărţire a fondurilor
Art. 769. - (1) Dacă fondul dominant se împarte,
servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi utilitatea fiecărei părţi,
fără ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată.
(2) Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se
poate exercita, pentru uzul şi utilitatea fondului dominant, pe toate părţile
rezultate din împărţire, sub rezerva prevederilor art. 768.
(3) Cu toate acestea, dacă servitutea este exercitată
pentru uzul şi utilitatea exclusivă a uneia dintre părţile despărţite din
fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre părţile despărţite
din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte părţi se stinge.
SECŢIUNEA a 3-a
Stingerea servitutilor
Cauzele de stingere a servitutilor
Art. 770. - (1) Servitutile se sting pe cale principală
prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să
aibă acelaşi proprietar;
b) renunţarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 ani;
g) dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
(2) Servitutea se stinge, de asemenea, prin
exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice
căreia îi va fi afectat bunul expropriat.
Stingerea servitutii prin neuz
Art. 771. - (1) Termenul de 10 ani prevăzut la art. 770
alin. (1) lit. f) curge de la data ultimului act de exerciţiu al servitutilor
necontinue ori de la data primului act contrar servitutilor continue.
(2) Exercitarea servitutii de către un coproprietar ori
de către uzufructuar profită şi celorlalţi coproprietari, respectiv nudului
proprietar.
Răscumpărarea servitutii de trecere
Art. 772. - (1) Servitutea de trecere va putea fi
răscumpărată de proprietarul fondului aservit dacă există o disproporţie vădită
între utilitatea care o procură fondului dominant şi inconvenientele sau
deprecierea provocată fondului aservit.
(2) In caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate
suplini consimţământul proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului
de răscumpărare, instanţa va ţine cont de vechimea servitutii şi de schimbarea
valorii celor două fonduri.
TITLUL IV
Fiducia
Noţiunea
Art. 773. - Fiducia este operaţiunea juridică prin care
unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă,
garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi,
prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează
cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste
drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte
drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.
Izvoarele fiduciei
Art. 774. - (1) Fiducia este stabilită prin lege sau
prin contract încheiat în formă autentică. Ea trebuie să fie expresă.
(2) Legea în temeiul căreia este stabilită fiducia se
completează cu dispoziţiile prezentului titlu, în măsura în care nu cuprinde
dispoziţii contrare.
Interdicţia liberalităţii indirecte
Art. 775. - Contractul de fiducie este lovit de
nulitate absolută dacă prin el se realizează o liberalitate indirectă în
folosul beneficiarului.
Părţile contractului de fiducie
Art. 776. - (1) Orice persoană fizică sau juridică
poate fi constituitor în contractul de fiducie.
(2) Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract
numai instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de administrare a
investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de
asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate.
(3) De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari
notarii publici şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei.
Beneficiarul fiduciei
Art. 777. - Beneficiarul fiduciei poate fi
constituitorul, fiduciarul sau o terţă persoană.
Reprezentarea intereselor constituitorului
Art. 778. -In absenţa unei stipulaţii contrare,
constituitorul poate, în orice moment, să desemneze un terţ care să îi
reprezinte interesele în executarea contractului şi care să îi exercite
drepturile născute din contractul de fiducie.
Conţinutul contractului de fiducie
Art. 779. - Contractul de fiducie trebuie să
menţioneze, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile
şi orice alte drepturi patrimoniale transferate;
b) durata transferului, care nu poate depăşi 33 de ani
începând de la data încheierii sale;
c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;
e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori
cel puţin regulile care permit determinarea acestora;
f) scopul fiduciei şi întinderea puterilor de
administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.
Inregistrarea fiscală
Art. 780. - (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute,
contractul de fiducie şi modificările sale trebuie să fie înregistrate la
cererea fiduciarului, în termen de o lună de la data încheierii acestora, la
organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului
general consolidat.
(2) Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi
reale imobiliare, acestea sunt înregistrate, în condiţiile prevăzute de lege,
sub aceeaşi sancţiune, la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale competent pentru administrarea sumelor datorate
bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în raza cărora se
află imobilul, dispoziţiile de carte funciară rămânând aplicabile.
(3) Desemnarea ulterioară a beneficiarului, în cazul în
care acesta nu este precizat chiar în contractul de fiducie, trebuie să fie
făcută, sub aceeaşi sancţiune, printr-un act scris înregistrat în aceleaşi
condiţii.
(4) Dacă pentru transmiterea unor drepturi este
necesară îndeplinirea unor cerinţe speciale de formă, se va încheia un act
separat cu respectarea cerinţelor legale. In aceste cazuri, lipsa înregistrării
fiscale atrage aplicarea sancţiunilor administrative prevăzute de lege.
Registrul naţional al fiduciilor
Art. 781. - (1) Un registru naţional al fiduciilor şi
modalităţile de înscriere a acestora vor fi reglementate prin hotărâre a
Guvernului.
(2) Contractul de fiducie este opozabil terţilor numai
după înscrierea în acest registru.
(3) Intabularea drepturilor reale imobiliare care fac
obiectul contractului de fiducie se poate face numai după înscrierea
contractului de fiducie în registrul naţional al fiduciilor, precum şi la
compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.
Precizarea calităţii fiduciarului
Art. 782. - (1) Când fiduciarul acţionează in contul
masei patrimoniale fiduciare, el trebuie să facă menţiune expresă în acest
sens.
(2) De asemenea, când masa patrimonială fiduciară
cuprinde drepturi a căror transmitere este supusă publicităţii, în registrul de
publicitate trebuie să se menţioneze denumirea fiduciarului şi calitatea în
care acţionează. In caz contrar, dacă actul este păgubitor pentru constituitor,
se va considera că actul a fost încheiat de fiduciar în nume propriu.
Obligaţia de a da socoteală
Art. 783. - Contractul de fiducie trebuie să cuprindă
condiţiile în care fiduciarul dă socoteală constituitorului cu privire la
îndeplinirea obligaţiilor sale. De asemenea, fiduciarul trebuie să dea
socoteală, la intervale precizate în contractul de fiducie, beneficiarului şi
reprezentantului constituitorului, la cererea acestora.
Puterile şi remunerarea fiduciarului
Art. 784. - (1) In raporturile cu terţii, se consideră
că fiduciarul are puterile cele mai largi asupra masei patrimoniale fiduciare,
cu excepţia cazului în care se dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de
limitarea acestor puteri.
(2) Fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii
părţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor care cârmuiesc
administrarea bunurilor altuia.
Limitarea răspunderii fiduciarului în caz de
insolvenţă
Art. 785. - Deschiderea procedurii insolvenţei
împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară.
Limitarea răspunderii în funcţie de separaţia
maselor patrimoniale
Art. 786. - (1) Bunurile din masa patrimonială
fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile legii, de titularii de creanţe născute
în legătură cu aceste bunuri sau de acei creditori ai constituitorului care au
o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este
dobândită, potrivit legii, anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmărire
poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului, însă numai în
temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii prin care a
fost desfiinţat contractul de fiducie încheiat în frauda dreptului lor de
creanţă.
(2) Titularii creanţelor născute în legătură cu
bunurile din masa patrimonială fiduciară nu pot urmări decât aceste bunuri, cu
excepţia cazului în care, prin contractul de fiducie, s-a prevăzut obligaţia
fiduciarului sau/şi a constituitorului de a răspunde pentru o parte sau pentru
tot pasivul fiduciei. In acest caz, va fi urmărit mai întâi activul masei
patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacă este necesar, bunurile fiduciarului
sau/şi ale constituitorului, în limita şi în ordinea prevăzute în contractul de
fiducie.
Răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate
Art. 787. - Pentru prejudiciile cauzate prin actele de
conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde
numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul său.
Inlocuirea fiduciarului
Art. 788. - (1) Dacă fiduciarul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredinţate,
constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul poate cere în justiţie
înlocuirea fiduciarului şi numirea unui administrator provizoriu al masei
patrimoniale fiduciare. Mandatul administratorului provizoriu încetează în
momentul înlocuirii fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a
cererii de înlocuire.
(2) Numirea noului fiduciar şi a administratorului
provizoriu poate fi dispusă de instanţa de judecată numai cu acordul acestora.
(3) In cazul în care instanţa de judecată a numit un
nou fiduciar, acesta va avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în
contractul de fiducie.
(4) Constituitorul, reprezentantul acestuia, noul
fiduciar sau administratorul provizoriu poate să înregistreze această
modificare a fiduciei, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 780
şi 781. Inlocuirea fiduciarului se produce numai după această înregistrare.
Denunţarea, modificarea
şi revocarea contractului de fiducie
Art. 789. - (1) Cât timp nu a fost acceptat de către
beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de către
constituitor.
(2) După acceptarea de către beneficiar, contractul nu
poate fi modificat sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către
constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu
autorizarea instanţei judecătoreşti.
Incetarea contractului de fiducie
Art. 790. - (1) Contractul de fiducie încetează prin
împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit când aceasta
intervine înainte de împlinirea termenului.
(2) El încetează, de asemenea, în cazul în care toţi
beneficiarii renunţă la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor
continua raporturile fiduciare într-o asemenea situaţie. Declaraţiile de
renunţare sunt supuse aceloraşi formalităţi de înregistrare ca şi contractul de
fiducie. Incetarea se produce la data finalizării formalităţilor de
înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare.
(3) Contractul de fiducie încetează şi în momentul în
care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau
în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei
juridice.
Efectele încetării contractului de fiducie
Art. 791. - (1) Când contractul de fiducie încetează,
masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment se transferă la
beneficiar, iar în absenţa acestuia, la constituitor.
(2) Contopirea masei patrimoniale fiduciare în
patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului se va produce numai după
plata datoriilor fiduciare.
TITLUL V
Administrarea bunurilor altuia
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Calitatea de administrator al bunurilor altuia
Art. 792. - (1) Persoana care este împuternicită, prin
legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase
patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de
administrator al bunurilor altuia.
(2) Imputernicirea prin legat produce efecte dacă este
acceptată de administratorul desemnat.
(3) Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile
oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea,
actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim
juridic de administrare.
(4) Administratorul persoană fizică trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu.
Remuneraţia administratorului
Art. 793. - (1) Cu excepţia cazului în care, potrivit
legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor ori
împrejurărilor concrete, administrarea se realizează cu titlu gratuit,
administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv
sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin
hotărâre judecătorească; în acest ultim caz, se va ţine seama de obiceiul
locului şi, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate
de administrator.
(2) Persoana care acţionează fără a avea acest drept
sau fără a fi autorizată în acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rămânând
aplicabile, dacă este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri.
Domeniul de aplicare
Art. 794. -In absenţa unor dispoziţii legale speciale,
prevederile prezentului titlu se aplică în toate cazurile de administrare a
bunurilor altuia.
CAPITOLUL II
Formele de administrare
SECŢIUNEA 1
Administrarea simplă
Noţiunea
Art. 795. - Persoana împuternicită cu administrarea
simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor,
precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform
destinaţiei lor obişnuite.
Atribuţiile administratorului
Art. 796. - (1) Cel împuternicit cu administrarea
simplă este ţinut să culeagă fructele bunurilor şi să exercite drepturile
aferente administrării acestora.
(2) Administratorul încasează creanţele administrate,
eliberând în mod valabil chitanţele corespunzătoare, şi exercită drepturile
aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare, precum dreptul de
vot, de conversie şi de răscumpărare.
Menţinerea destinaţiei bunurilor
Art. 797. - Administratorul este obligat să continue
modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fără a schimba
destinaţia acestora, cu excepţia cazului în care este autorizat de către
beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de către instanţa
judecătorească.
Investirea sumelor de bani
Art. 798. - (1) Administratorul este obligat să
investească sumele de bani aflate în administrarea sa în conformitate cu
dispoziţiile prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate
prudente.
(2) Administratorul poate, totodată, să modifice
investiţiile efectuate anterior dobândirii de către acesta a calităţii sale ori
efectuate de el însuşi în calitate de administrator.
Autorizarea actelor de dispoziţie
Art. 799. - (1) Când administrarea are ca obiect un bun
individual determinat, administratorul va putea să înstrăineze cu titlu oneros
bunul sau să îl greveze cu o garanţie reală, atunci când este necesar pentru
conservarea valorii bunului, achitarea datoriilor ori menţinerea modului de
folosinţă potrivit destinaţiei obişnuite a bunului, numai cu autorizarea
beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia ori în cazul în care
acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.
(2) Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii
imediate poate fi înstrăinat fără această autorizare.
(3) Când administrarea are ca obiect o masă
patrimonială sau un patrimoniu, administratorul poate să înstrăineze un bun
individual determinat sau să îl greveze cu o garanţie reală ori de câte ori
este necesar pentru buna administrare a universalităţii, In celelalte cazuri,
este necesară autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după caz, a
instanţei judecătoreşti.
(4) Incheierea actului de înstrăinare în lipsa
autorizării prealabile cerute potrivit prezentului articol atrage, în cazul în
care cauzează prejudicii, obligaţia de reparare integrală şi reprezintă motiv
de înlocuire a administratorului.
SECŢIUNEA a 2-a
Administrarea deplină
Atribuţiile administratorului
Art. 800. - Persoana împuternicită cu administrarea
deplină este ţinută să conserve şi să exploateze în mod profitabil bunurile, să
sporească patrimoniul sau să realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în
măsura în care aceasta este în interesul beneficiarului.
Intinderea puterilor administratorului
Art. 801. - Pentru aducerea la îndeplinire a
obligaţiilor sale, administratorul va putea să înstrăineze, cu titlu oneros,
bunurile sau să le greveze cu un drept real ori chiar să le schimbe destinaţia,
precum şi să efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice formă
de investiţie.
CAPITOLUL III
Regimul juridic al administrării
SECŢIUNEA 1
Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar
Limitele răspunderii administratorului
Art. 802. - (1) Administratorul bunurilor altuia
acţionează numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite şi este ţinut, în
exercitarea atribuţiilor sale, să respecte obligaţiile ce îi incumbă potrivit
legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor.
(2) Administratorul nu va fi răspunzător pentru pieirea
bunurilor pricinuită de forţa majoră, vechimea sau natura perisabilă a
bunurilor ori de folosirea obişnuită şi autorizată a acestora.
Obligaţia de diligentă, onestitate şi loialitate
Art. 803. - (1) Administratorul trebuie să acţioneze cu
diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2) Administratorul trebuie, totodată, să acţioneze cu
onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a intereselor
beneficiarului sau a scopului urmărit.
Evitarea conflictului de interese
Art. 804. - (1) Administratorul nu îşi poate exercita
atribuţiile în interesul său propriu sau al unei terţe persoane.
(2) Administratorul este obligat să evite apariţia unui
conflict între interesul său propriu şi obligaţiile sale de administrator.
(3) In măsura în care administratorul însuşi este şi
beneficiar, acesta este ţinut să îşi exercite atribuţiile în interesul comun al
tuturor beneficiarilor, prin acordarea unui tratament egal interesului său şi
celui al celorlalţi beneficiari.
Anunţarea conflictului de interese
Art. 805. -Administratorul este obligat să îl anunţe de
îndată pe beneficiar despre orice interes pe care l-ar avea într-o anumită
activitate şi care este de natură să îl pună într-o situaţie de conflict de
interese, precum şi drepturile pe care le-ar putea invoca împotriva
beneficiarului sau a bunurilor administrate, indicând, după caz, natura şi
valoarea drepturilor respective, cu excepţia intereselor şi drepturilor născute
din actul constitutiv al administrării.
Interdicţia dobândirii de drepturi în legătură cu
bunurile administrate
Art. 806. - (1) In timpul exercitării calităţii sale,
administratorul nu va putea deveni parte la niciun contract având ca obiect
bunurile administrate sau să dobândească, altfel decât prin succesiune, orice
fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1),
administratorul va putea încheia actele menţionate, cu împuternicirea expresă a
beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în care
acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.
Separaţia bunurilor administrate
Art. 807. -Administratorul este obligat să ţină o evidenţă
a bunurilor sale proprii distinctă de cea a bunurilor preluate în administrare.
Această obligaţie subzistă şi în cazul în care, la preluarea bunurilor
beneficiarului administrării, nu a fost întocmit un inventar.
Interdicţia folosirii bunurilor administrate în
interes propriu
Art. 808. -In absenţa acordului beneficiarului sau a
împuternicirii conferite prin lege, prin actul constitutiv ori prin înţelegerea
ulterioară a părţilor, administratorul este obligat a nu folosi în propriul său
avantaj bunurile administrate, precum şi datele sau informaţiile care îi parvin
în virtutea administrării.
Interdicţia actelor de dispoziţie cu titlu gratuit
Art. 809. -Administratorul nu va putea dispune cu titlu
gratuit de bunurile sau drepturile care îi sunt încredinţate, cu excepţia
cazului în care interesul unei bune administrări o impune.
Dreptul de a reprezenta în justiţie
Art. 810. -Administratorul poate sta în justiţie pentru
orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate
interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate.
Imparţialitatea administratorului
Art. 811. - Dacă există mai mulţi beneficiari,
concomitenţi sau succesivi, administratorul este ţinut să acţioneze cu
imparţialitate, ţinând cont de drepturile şi interesele fiecăruia dintre ei.
Atenuarea răspunderii administratorului
Art. 812. -In aprecierea limitelor răspunderii
administratorului şi a despăgubirilor datorate de acesta, instanţa
judecătorească va putea reduce întinderea acestora, ţinând cont de
circumstanţele asumării administrării sau de caracterul gratuit al serviciului
administratorului.
SECŢIUNEA a 2-a
Obligaţiile administratorului şi ale
beneficiarului în raporturile cu terţii
Răspunderea personală a administratorului
Art. 813. - (1) Administratorul care, în limitele
puterilor conferite, îşi asumă obligaţii în numele beneficiarului sau al
fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară, nu va fi ţinut personal
răspunzător faţă de terţii contractanţi.
(2) Administratorul este personal răspunzător faţă de
terţii cu care contractează dacă se obligă în nume propriu, sub rezerva
drepturilor deţinute de aceştia împotriva beneficiarului sau, după caz, a
fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
Răspunderea personală a administratorului în cazul
depăşirii puterilor conferite
Art. 814. -Administratorul care îşi depăşeşte puterile
este ţinut personal faţă de terţii cu care a contractat, în măsura în care
aceştia nu au cunoscut faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu a
ratificat în mod expres sau tacit actul încheiat de administrator cu depăşirea
puterilor conferite.
Depăşirea puterilor încredinţate mai multor persoane
Art. 815. - (1) Se consideră o depăşire a puterilor
conferite fapta administratorului de a exercita în mod individual atribuţiile
pe care trebuie să le exercite împreună cu altcineva.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu
constituie o încălcare a puterilor exercitarea acestora într-un mod mai
avantajos decât acela care îi era impus prin actul de împuternicire.
Limitarea răspunderii beneficiarului faţă de terţi
Art. 816. - (1) Beneficiarul răspunde faţă de terţi
pentru prejudiciile pricinuite în mod culpabil de administrator în exercitarea
atribuţiilor sale numai până la concurenţa câştigului obţinut.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică, în mod
corespunzător, în cazul masei patrimoniale fiduciare.
Administratorul aparent
Art. 817. - Orice persoană care, având capacitate
deplină de exerciţiu, creează aparenţa despre o altă persoană că este
administratorul bunurilor sale va fi ţinută de toate contractele pe care
această din urmă persoană le încheie cu terţii de bună-credinţă.
SECŢIUNEA a 3-a
Inventar, garanţii şi asigurare
Izvorul obligaţiei privind inventarul, garanţiile şi
asigurarea
Art. 818. - (1) Administratorul nu este obligat să facă
inventarul, să subscrie o poliţă de asigurare sau să furnizeze o altă garanţie
pentru buna executare a îndatoririlor sale, în absenţa unei clauze a actului
constitutiv, a înţelegerii ulterioare a părţilor, a unei dispoziţii legale
contrare sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate ia cererea beneficiarului
sau a oricărei persoane interesate.
(2) In cazul în care o asemenea obligaţie a fost
stabilită în sarcina administratorului prin lege sau prin hotărâre
judecătorească, administratorul va putea solicita instanţei judecătoreşti,
pentru motive temeinice, să fie dispensat de îndeplinirea ei.
Criteriile pentru aprecierea motivelor temeinice
Art. 819. - (1) In soluţionarea cererilor prevăzute la
art. 818, instanţa judecătorească va ţine seama de valoarea bunurilor, de
situaţia părţilor, precum şi de alte circumstanţe.
(2) Instanţa nu va putea admite cererea de stabilire a
obligaţiei administratorului privind inventarul, garanţiile sau asigurarea,
dacă pe această cale s-ar încălca o clauză contrară din actul constitutiv sau
din înţelegerea ulterioară a părţilor.
Cuprinsul inventarului
Art. 820. - (1) In cazurile în care administratorul
este obligat să întocmească un inventar, acesta trebuie să cuprindă o enumerare
completă a bunurilor încredinţate sau a conţinutului masei patrimoniale ori a
patrimoniului supus administrării.
(2) Inventarul conţine, ori de câte ori este cazul:
a) datele de identificare a bunurilor imobile şi
descrierea bunurilor mobile, cu indicarea valorii acestora, iar în cazul unei
universalităţi de bunuri mobile, o identificare corespunzătoare a
universalităţii respective;
b) identificarea sumelor de bani;
c) lista instrumentelor financiare.
(3) De asemenea, în cazul administrării unei mase patrimoniale
sau a unui patrimoniu, inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o
recapitulaţie a activului şi pasivului.
(4) Administratorul are obligaţia să notifice
beneficiarului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data şi locul
întocmirii inventarului.
(5) Inventarul se întocmeşte fie prin înscris autentic,
fie prin înscris sub semnătură privată cuprinzând data şi locul întocmirii şi
semnat de autor şi de beneficiar, iar în absenţa acestuia din urmă, de 2
martori. Constatările cu privire la care beneficiarul nu a făcut obiecţiuni au
deplină forţă probantă faţă de acesta din urmă.
Bunurile de uz personal
Art. 821. - In măsura în care patrimoniul administrat
cuprinde bunuri de uz personal ale titularului sau, după caz, ale defunctului,
în inventar se face o menţiune de ordin general cu privire la acestea,
descriindu-se doar obiectele de îmbrăcăminte, înscrisurile personale,
bijuteriile sau obiectele de uz curent a căror valoare individuală depăşeşte
echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
Starea bunurilor indicate în inventar
Art. 822. - Bunurile indicate în inventar sunt
prezumate a fi în bună stare la data întocmirii acestuia, cu excepţia cazului
în care inventarul cuprinde o menţiune contrară agreată de beneficiar sau, în
absenţa acordului beneficiarului, menţiunea este însoţită de un document
doveditor.
Comunicarea şi
contestarea inventarului
Art. 823. - (1) O copie a inventarului va fi predată de
administrator persoanei care l-a desemnat şi beneficiarului, precum şi oricărei
alte persoane interesate despre care acesta are cunoştinţă.
(2) Inventarul poate fi făcut public numai în cazurile
şi potrivit procedurii prevăzute de lege.
(3) Orice persoană interesată poate contesta în
justiţie inventarul sau oricare dintre menţiunile conţinute de acesta şi va
putea solicita întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert
judiciar.
Asigurarea facultativă
Art. 824. - (1) Chiar în absenţa unei obligaţii
stabilite prin lege, prin actul constitutiv sau prin înţelegerea părţilor ori
prin hotărâre judecătorească, administratorul poate asigura bunurile
încredinţate împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul, pe
cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar.
(2) Administratorul poate subscrie, totodată, o poliţă
de asigurare profesională pentru buna executare a obligaţiilor sale.
(3) Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevăzută la
alin. (2) sunt în sarcina beneficiarului sau ale patrimoniului fiduciar, în
cazul în care administrarea este efectuată cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA a 4-a
Administrarea colectivă şi delegarea
Adoptarea hotărârilor
Art. 825. - In cazul în care sunt desemnate mai multe
persoane în calitate de administratori, dacă legea sau actul de desemnare nu
prevede altfel, hotărârile se iau prin voinţa majorităţii acestora.
Adoptarea hotărârilor în situaţii speciale
Art. 826. - (1) Administratorii vor putea efectua în
mod individual acte de conservare.
(2) In cazul în care nu se pot lua hotărâri în mod
valabil din cauza opunerii constante a unora dintre administratori, celelalte
acte de administrare a bunurilor altuia vor putea fi făcute, în caz de urgenţă,
cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
(3) In măsura în care neînţelegerile dintre
administratori persistă, iar administrarea este serios afectată, instanţa va
putea dispune, la solicitarea oricărei persoane interesate, una sau mai multe
dintre următoarele măsuri:
a) stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a
hotărârilor;
b) repartizarea atribuţiilor între administratori;
c) conferirea votului decisiv, în caz de paritate de
voturi, unuia dintre administratori;
d) înlocuirea administratorului sau, după caz, a
administratorilor cărora le este imputabilă situaţia creată.
Răspunderea solidară
Art. 827. - (1) Administratorii sunt răspunzători în
mod solidar pentru îndeplinirea atribuţiilor lor.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care atribuţiile sunt
repartizate prin lege, actul de desemnare sau hotărâre judecătorească, iar
repartizarea a fost respectată, fiecare administrator este răspunzător doar
pentru partea sa de administrare.
Prezumţia de aprobare a hotărârilor
Art. 828. - (1) Se prezumă că administratorul a aprobat
toate hotărârile adoptate de ceilalţi administratori şi va răspunde pentru
acestea în solidar cu ei în măsura în care nu s-a opus în momentul adoptării
hotărârii şi nu a notificat această opoziţie beneficiarului într-un termen
rezonabil.
(2) Se prezumă că administratorul a aprobat hotărârea
adoptată în absenţa sa în măsura în care nu îşi face cunoscută opoziţia
celorlalţi administratori şi beneficiarului într-un termen rezonabil de la data
la care a luat cunoştinţă de hotărârea respectivă.
(3) Administratorul nu va răspunde în situaţia în care
nu a putut, pentru motive temeinice, să notifice opoziţia sa în condiţiile
alin. (1).
Delegarea
Art. 829. - (1) Administratorul îşi poate delega
parţial atribuţiile sau poate împuternici un terţ să îl reprezinte la
încheierea unui act determinat.
(2) Administratorul nu poate delega unei terţe persoane
administrarea generală sau exerciţiul unei puteri discreţionare, cu excepţia
cazului în care delegarea se face către un coadministrator.
(3) Administratorul răspunde pentru faptele celui
substituit în măsura în care beneficiarul nu a autorizat în mod expres
substituirea, iar în cazul în care autorizarea există, răspunde numai pentru
lipsa de diligentă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului.
Răspunderea reprezentantului administratorului
Art. 830. - (1) Actele prin care reprezentantul
administratorului a încălcat prevederile actului de desemnare sau uzanţele sunt
inopozabile beneficiarului.
(2) De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta
împotriva reprezentantului administratorului pentru prejudiciile suferite,
chiar dacă era autorizat expres să încredinţeze reprezentarea.
SECŢIUNEA a 5-a
Plasamentele considerate sigure
Categoriile de plasamente considerate sigure
Art. 831. - Sunt prezumate a fi sigure plasamentele
stabilite periodic de Banca Naţională a României şi de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare.
Limitele prudenţiale ale efectuării plasamentelor
Art. 832. - (1) Administratorul hotărăşte cu privire la
efectuarea plasamentelor în funcţie de randament şi de creşterea estimată a
valorii. Administratorul va căuta să realizeze un portofoliu diversificat, care
să producă venituri fixe şi, respectiv, variabile, într-o proporţie stabilită
în funcţie de conjunctura economică.
(2) Administratorul nu va putea achiziţiona mai mult de
5% din acţiunile aceleiaşi societăţi comerciale şi nici nu va putea achiziţiona
acţiuni, obligaţiuni sau alte valori mobiliare ale unei persoane juridice care
nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a dividendelor ori dobânzilor sau acorda
împrumuturi persoanei juridice respective.
Plasarea sumelor de bani
Art. 833. - (1) Administratorul va putea depozita
sumele de bani care îi sunt încredinţate la o instituţie de credit sau de
asigurare ori la un organism de plasament colectiv, în măsura în care depozitul
este rambursabil la vedere sau în urma unui aviz de maximum 30 de zile.
(2) Administratorul va putea efectua, totodată,
depuneri pe perioade mai lungi în măsura în care acestea sunt garantate
integral de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, după caz,
de Fondul de protejare a asiguraţilor.
(3) In lipsa garanţiei prevăzute la alin. (2), administratorul
nu va putea efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu excepţia cazului în care
instanţa îl autorizează în acest sens şi în conformitate cu regulile
determinate de aceasta.
Menţinerea plasamentelor anterioare
Art. 834. - (1) Administratorul va putea menţine
plasamentele existente la data preluării funcţiei chiar dacă acestea nu sunt
considerate sigure.
(2) Administratorul va putea, totodată, să deţină
valori mobiliare care le înlocuiesc pe cele deţinute anterior ca urmare a
reorganizării, lichidării sau fuziunii persoanei juridice emitente.
Obligaţia de reparare a prejudiciului pentru
plasamentele nesigure
Art. 835. - (1) Se prezumă că un administrator
acţionează prudent dacă îşi îndeplineşte atribuţiile în conformitate cu
prevederile prezentei secţiuni.
(2) Administratorul care efectuează un alt plasament
decât cele menţionate la art. 831 şi care nu a fost autorizat expres de către
beneficiar va fi ţinut să repare prejudiciul rezultat fără a se ţine seama de
existenţa vreunei culpe.
Obligaţia administratorului de a-şi arăta calitatea
Art. 836. - (1) Administratorul trebuie să indice
calitatea sa şi persoana beneficiarului pentru plasamentele făcute în cursul
administrării.
(2) In caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor
reveni tot beneficiarului. Dacă plasamentele sunt nerentabile, administratorul
va acoperi personal pierderile cauzate beneficiarului.
SECŢIUNEA a 6-a
Repartiţia profiturilor şi a pierderilor
Repatiţia profitului şi a pierderilor
Art. 837. - (1) Repartiţia profitului şi a pierderilor
între beneficiarul fructelor şi cel al capitalului se va realiza în
conformitate cu prevederile actului constitutiv.
(2) In lipsa unei indicaţii exprese în act, repartiţia
se face echitabil, ţinând seama de obiectul administrării, de circumstanţele
care au dat naştere la administrare, precum şi de practicile contabile general
acceptate.
Debitarea contului de venituri
Art. 838. - (1) Contul de venituri se va debita cu
sumele reprezentând următoarele cheltuieli şi alte cheltuieli de natură similară,
în următoarea ordine:
a) impozitele şi taxele plătite, aferente bunurilor
administrate;
b) jumătate din remuneraţia administratorului şi din
cheltuielile rezonabile efectuate de acesta pentru administrarea comună a
capitalului şi a dobânzilor;
c) primele de asigurare, costurile reparaţiilor minore,
precum şi celelalte cheltuieli obişnuite ale administrării;
d) cheltuielile efectuate pentru conservarea
drepturilor beneficiarului fructelor şi jumătate din costurile prilejuite de
descărcarea judiciară de gestiune, în măsura în care instanţa judecătorească nu
dispune altfel;
e) costurile amortizării bunurilor, cu excepţia celor
utilizate în scop personal de către beneficiar.
(2) Administratorul va putea repartiza cheltuielile
importante pe o perioadă de timp rezonabilă, pentru a menţine veniturile la un
nivel constant.
Debitarea contului de capital
Art. 839. - (1) Contul de capital se va debita cu
sumele reprezentând cheltuieli care nu sunt trecute în debitul contului de
venituri, precum cheltuielile referitoare la investiţiile de capital,
înstrăinarea de bunuri, conservarea drepturilor beneficiarului capitalului sau
a dreptului de proprietate a bunurilor administrate.
(2) Contul de capital se va debita, totodată, cu sumele
reprezentând taxe şi impozite plătite asupra câştigurilor din capital, chiar şi
atunci când legea specială le califică impozite pe venit.
Momentul naşterii dreptului beneficiarului la
venitul net
Art. 840. - Beneficiarul fructelor este îndreptăţit la
venitul net rezultat din administrarea bunurilor începând cu data prevăzută în
actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii
administrării ori, după caz, al decesului testatorului.
Dobândirea fructelor
Art. 841. - (1) Când beneficiarul este proprietarul
bunului frugifer, fructele se dobândesc potrivit regulilor prevăzute la art.
550 alin. (2) şi (3). In cazul în care beneficiarul este o terţă persoană, se
aplică în mod corespunzător regulile prevăzute la art. 710 şi 711.
(2) Dividendele şi distribuţiile unei persoane juridice
se datorează de la data indicată în hotărârea de distribuţie sau, în lipsa
acesteia, de la data hotărârii respective. Beneficiarul nu va avea dreptul la
plata dividendelor stabilite ulterior momentului încetării dreptului său.
SECŢIUNEA a 7-a
Darea de seamă anuală
Obligaţia privind darea de seamă
Art. 842. - Cel puţin o dată pe an administratorul îi
va prezenta beneficiarului o dare de seamă a gestiunii sale.
Conţinutul şi auditarea dării de seamă
Art. 843. - (1) Darea de seamă trebuie să cuprindă
toate informaţiile necesare verificării exactităţii acesteia.
(2) La cererea persoanei interesate, darea de seamă
poate fi auditată de către un expert independent.
(3) In cazul în care administratorul se opune
auditării, persoana interesată poate să solicite instanţei judecătoreşti
desemnarea unui expert independent pentru a verifica darea de seamă.
Darea de seamă în ipoteza în care sunt mai mulţi
administratori
Art. 844. - Dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia
vor întocmi o singură dare de seamă, cu excepţia cazului în care atribuţiile
lor au fost repartizate prin lege, prin actul constitutiv sau de către instanţa
judecătorească, iar această repartizare a fost respectată.
Examinarea registrelor
Art. 845. - Administratorul este obligat să îi permită
beneficiarului, în orice moment, examinarea registrelor şi a documentelor
justificative ce au legătură cu gestiunea sa.
CAPITOLUL IV
Incetarea administrării
SECŢIUNEA 1
Cauzele de încetare
Cazurile de încetare
Art. 846. -Administrarea încetează:
a) prin stingerea dreptului beneficiarului asupra
bunurilor administrate;
b) prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei
stipulate în actul constitutiv;
c) prin îndeplinirea scopului administrării sau prin
încetarea cauzei care a dat naştere administrării;
d) prin denunţarea de către beneficiar a actului de
desemnare, ca urmare a solicitării comunicate administratorului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, de a restitui bunurile de îndată;
e) prin înlocuirea administratorului de către
beneficiar sau de către instanţa judecătorească, la cererea altei persoane
interesate;
f) prin decesul, punerea sub interdicţie
judecătorească, renunţarea administratorului ori supunerea acestuia la
procedura insolvenţei;
g) prin punerea sub interdicţie judecătorească a
beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolvenţei, în măsura în
care aceasta afectează bunurile administrate.
Notificarea renunţării
Art. 847. - (1) Administratorul poate renunţa la
atribuţiile sale, pe baza notificării adresate, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, beneficiarului şi, după caz, celorlalţi administratori
sau persoanei împuternicite să desemneze un înlocuitor.
(2) Notificarea va cuprinde un termen de preaviz
rezonabil, care să îi permită beneficiarului să numească un alt administrator
sau să preia el însuşi administrarea bunurilor. In caz contrar, administratorul
va repara prejudiciul cauzat prin renunţarea sa intempestivă.
(3) Renunţarea administratorului produce efecte de la
data expirării termenului de preaviz.
Moartea sau punerea sub interdicţie a
administratorului
Art. 848. - (1) Moartea sau punerea sub interdicţie a
administratorului va fi comunicată beneficiarului şi, după caz, celorlalţi
administratori, de către moştenitorii acestuia sau executorul testamentar ori
de către tutorele administratorului.
(2) Moştenitorii, executorul testamentar şi tutorele,
după caz, sunt obligaţi să întreprindă, în privinţa oricărei afaceri începute,
orice măsură imediată care este necesară pentru prevenirea producerii unei
pierderi, precum şi să dea socoteală şi să predea bunurile către persoana
îndreptăţită.
Obligaţiile asumate ulterior încetării administrării
Art. 849. - (1) Obligaţiile asumate faţă de terţi,
ulterior încetării administrării, de un administrator de bună-credinţă sunt pe
deplin valabile şi îl obligă pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul
obligaţiilor asumate de administrator ulterior încetării administrării, atunci
când aceasta este o consecinţă necesară sau o măsură necesară pentru prevenirea
pierderilor.
(3) Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut
de obligaţiile asumate faţă de terţii care nu au cunoscut faptul încetării
administrării.
(4) Fiduciarul răspunde numai în limitele activului
masei patrimoniale fiduciare.
SECŢIUNEA a 2-a
Darea de seamă şi predarea bunurilor
Darea de seamă finală
Art. 850. - (1) La încetarea raporturilor de
administrare, administratorul va prezenta o dare de seamă finală beneficiarului
şi, după caz, administratorului înlocuitor sau celorlalţi administratori. In
cazul încetării simultane a raporturilor de administrare ale mai multor
administratori, aceştia vor prezenta o singură dare de seamă, cu excepţia
cazului în care atribuţiile acestora sunt separate.
(2) Darea de seamă va cuprinde toate datele necesare
pentru a permite verificarea exactităţii sale. Registrele şi celelalte
documente justificative vor putea fi consultate de persoanele interesate.
(3) Acceptarea dării de seamă de către beneficiar îl
descarcă pe administrator.
Descărcarea judiciară de gestiune
Art. 851. - (1) In cazul în care oricare dintre
beneficiari nu acceptă darea de seamă, administratorul poate cere instanţei
judecătoreşti să o încuviinţeze.
(2) Ori de câte ori se consideră necesar, instanţa
judecătorească va dispune efectuarea unei expertize de specialitate.
Locul predării bunurilor
Art. 852. - In lipsa unei stipulaţii contrare,
administratorul predă bunurile administrate la locul unde se găsesc acestea.
Intinderea obligaţiei de restituire
Art. 853. - (1) Administratorul este obligat să predea
tot ce a primit în exercitarea atribuţiilor sale, chiar dacă plata primită de
la terţ este nedatorată beneficiarului sau, după caz, fiduciarului, pentru masa
patrimonială fiduciară.
(2) Administratorul este, de asemenea, obligat să
restituie orice profit sau orice alt avantaj patrimonial realizat în folos
personal prin utilizarea, fără permisiune, a datelor şi a informaţiilor
obţinute în virtutea calităţii sale.
(3) Administratorul care a folosit, fără permisiune,
un bun este obligat să îl indemnizeze pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar,
în contul masei patrimoniale fiduciare cu echivalentul folosinţei bunului.
Suportarea cheltuielilor administrării
Art. 854. - (1) Cheltuielile administrării, inclusiv
cele ocazionate de prezentarea dării de seamă şi de predarea bunurilor, sunt în
sarcina beneficiarului sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială
fiduciară.
(2) In cazul renunţării, denunţării actului de
desemnare sau al înlocuirii administratorului, beneficiarul ori fiduciarul, în
contul masei patrimoniale fiduciare, are în sarcină, pe lângă cheltuielile
menţionate la alin. (1), şi plata remuneraţiei cuvenite administratorului în
raport cu durata activităţii sale.
Data curgerii dobânzilor
Art. 855. - (1) Administratorul datorează dobânzi
asupra soldului de la data acceptării ori a încuviinţării judiciare a dării de
seamă sau, după caz, de la data notificării prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire sau prin orice alt mijloc prevăzut de lege.
(2) Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa
patrimonială fiduciară, datorează dobânzi pentru sumele cuvenite
administratorului doar de la punerea în întârziere potrivit alin. (1).
Deducerea remuneraţiei
Art. 856. - (1) Administratorul poate deduce din soldul
administrării remuneraţia care îi este datorată de beneficiar sau de fiduciar,
în contul masei patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa.
(2) Administratorul are drept de retenţie asupra
bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el.
Solidaritatea beneficiarilor
Art. 857. - In caz de pluralitate de beneficiari,
aceştia sunt ţinuţi solidar la îndeplinirea obligaţiilor faţă de administrator.
TITLUL VI
Proprietatea publică
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Definiţia dreptului de proprietate publică
Art. 858. - Proprietatea publică este dreptul de
proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale
asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz
ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile
prevăzute de lege.
Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de
domeniul privat
Art. 859. - (1) Constituie obiect exclusiv al
proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori
unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public
sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor,
dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Domeniul public naţional, judeţean şi local
Art. 860. - (1) Bunurile proprietate publică fac parte
din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.
(2) Delimitarea dintre domeniul public naţional,
judeţean şi local se face în condiţiile legii.
(3) Bunurile care formează obiectul exclusiv al
proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale
potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului
în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca
urmare a modificării legii organice. In celelalte cazuri, trecerea unui bun din
domeniul public al statului în domeniul public al unităţii
administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
Caracterele dreptului de proprietate publică
Art. 861. - (1) Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
(2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge
prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin
posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
(3) In condiţiile legii, bunurile proprietate publică
pot fi date în administrare sau în folosinţă si pot fi concesionate ori
închiriate.
Limitele exercitării dreptului de proprietate
publică
Art. 862. - (1) Dreptul de proprietate publică este
susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru
dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu
uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre
titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de
divergenţă, pe cale judecătorească.
(3) In aceste cazuri, persoana interesată are dreptul
la o justă şi promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.
Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate
publică
Art. 863. - Dreptul de proprietate publică se
dobândeşte:
a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile
legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică,
în condiţiile legii;
c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile
legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz
ori de interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin
natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al
statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Stingerea dreptului de proprietate publică
Art. 864. - Dreptul de proprietate publică se stinge
dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul
sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Apărarea dreptului de proprietate publică
Art. 865. - (1) Obligaţia apărării în justiţie a
proprietăţii publice revine titularului.
(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii
publice sunt obligaţi:
a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice
tulburare adusă dreptului de proprietate publică;
b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de
proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
(3) Dispoziţiile art. 563 se aplică în mod
corespunzător.
CAPITOLUL II
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii
publice
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii
publice
Art. 866. - Drepturile reale corespunzătoare
proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi
dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA a 2-a
Dreptul de administrare
Constituirea dreptului de administrare
Art. 867. - (1) Dreptul de administrare se constituie prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului
local.
(2) Autorităţile prevăzute la alin. (1) controlează
modul de exercitare a dreptului de administrare.
Exercitarea dreptului de administrare
Art. 868. - (1) Dreptul de administrare aparţine
regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale
sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
(2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi
dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă
este cazul, de actul de constituire.
Stingerea dreptului de administrare
Art. 869. - Dreptul de administrare încetează odată cu
încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în
condiţiile legii, dacă interesul o impune, de organul care l-a constituit.
Apărarea dreptului de administrare
Art. 870. - (1) Apărarea în justiţie a dreptului de
administrare revine titularului dreptului.
(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA a 3-a
Dreptul de concesiune
Conţinutul dreptului de concesiune
Art. 871. - (1) Concesionarul are dreptul şi, în
acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi
pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a
contractului de concesiune.
(2) Calitatea de concesionar o poate avea orice
persoană fizică sau persoană juridică.
(3) Procedura de concesionare, precum şi încheierea,
executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor
prevăzute de lege.
Exercitarea dreptului de concesiune
Art. 872. - (1) Concesionarul poate efectua orice acte
materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate
acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi
nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori
rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau
actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice
motive, a concesiunii.
(2) Fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege
şi în actul de constituire, productele bunului concesionat revin
concesionarului.
(3) In toate cazurile, exercitarea dreptului de
concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condiţiile
legii şi ale contractului de concesiune.
Apărarea dreptului de concesiune
Art. 873. - (1) Apărarea în justiţie a
dreptului de concesiune revine concesionarului.
(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA a 4-a
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit
Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţă cu
titlu gratuit
Art. 874. - (1) Dreptul de folosinţă asupra bunurilor
proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea
instituţiilor de utilitate publică.
(2) In lipsa unor dispoziţii contrare în actul de
constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.
(3) Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea
dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător.
Apărarea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit
Art. 875. - (1) Apărarea în justiţie a dreptului de
folosinţă cu titlu gratuit revine titularului dreptului.
(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
TITLUL VII
Cartea funciară
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Scopul şi obiectul cărţii funciare
Art. 876. - (1) Cartea funciară descrie imobilele şi
arată drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri.
(2) In cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în
cartea funciară şi alte drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacă au
legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
(3) Prin imobil, în sensul prezentului titlu,
se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de
categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi
proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale si
care sunt identificate printr-un număr cadastral unic.
Drepturile tabulare
Art. 877. - Drepturile reale imobiliare înscrise în
cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modifică şi se
sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
Obiectul drepturilor tabulare
Art. 878. - (1) Obiectul drepturilor tabulare este
imobilul, definit la art. 876 alin. (3), care după înscrierea în cartea
funciară nu mai poate să fie modificat decât cu respectarea regulilor de carte
funciară.
(2) Aceeaşi carte funciară nu poate cuprinde decât un
singur imobil.
Modificarea imobilului înscris în cartea funciară
Art. 879. - (1) Imobilul înscris în cartea funciară se
poate modifica prin alipiri, dacă mai multe imobile alăturate se unesc într-un
singur imobil sau dacă se adaugă o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori,
după caz, se măreşte întinderea acestuia.
(2) De asemenea, imobilul înscris în cartea funciară se
modifică şi prin dezlipiri, dacă se desparte o parte din imobil sau se
micşorează întinderea acestuia.
(3) Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu
sarcini nu se poate face decât cu consimţământul titularilor acelor sarcini.
Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el putând fi cenzurat
de către instanţa judecătorească.
(4) Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea
sau, după caz, atât la dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un
alt imobil, în lipsă de convenţie contrară, ipotecile vor lua rang după cele ce
grevează imobilul la care s-a făcut alipirea.
(5) Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în
cartea funciară, prin alipiri sau dezlipiri, au caracter material şi nu implică
niciun transfer de proprietate.
Inscrierile în caz de alipire sau dezlipire
Art. 880. - (1) In caz de alipire sau dezlipire, se vor
efectua transcrieri, dacă un imobil trece dintr-o carte funciară în alta, sau
reînscrieri, dacă transcriindu-se o parte din imobil într-o altă carte
funciară, restul se trece în vechea carte funciară, cu menţionarea noului număr
cadastral.
(2) Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a
fost transcris, aceasta se va închide si nu va mai putea fi redeschisă pentru
noi înscrieri.
Felurile înscrierilor
Art. 881. - (1) Inscrierile sunt de 3 feluri:
intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
(2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect
drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte,
fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea
funciară.
(3) Inscrierea provizorie şi notarea se fac numai în
cazurile anume prevăzute de lege.
Inscrierea drepturilor reale afectate de modalităţi
Art. 882. - (1) Drepturile reale sub condiţie
suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă înscrie
provizoriu.
(2) Termenul extinctiv sau sarcina liberalităţii se va
putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât si al înscrierii provizorii.
Cercetarea cărţii funciare
Art. 883. - (1) Orice persoană, fără a fi ţinută să
justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi
celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii, cu excepţia
evidenţelor privitoare la siguranţa naţională. Mapa cu înscrisurile care au
stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de
orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
(2) La cerere, se vor elibera extrase sau copii
certificate, conforme cu exemplarul original aflat în arhivă.
(3) Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă
de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a
unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru si publicitate
imobiliară.
Procedura de înscriere
Art. 884. - Procedura de înscriere în cartea funciară
se va stabili prin lege specială.
CAPITOLUL II
Inscrierea drepturilor tabulare
Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra
imobilelor
Art. 885. - (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale
contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se
dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în
cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai
prin radierea lor din cartea funciară cu consimţământul titularului dat prin
act autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se
stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau,
după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o
persoană juridică.
(3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat
în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului
acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în
cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul
de voinţă sau, după caz, consimţământul titularului.
Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor
Art. 886. - Modificarea unui drept real imobiliar se
face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor
reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere
Art. 887. - (1) Drepturile reale se dobândesc fără
înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală,
vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în
alte cazuri expres prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă
urmărirea imobilului nu a fost în prealabil notată în cartea funciară,
drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de
bună-credinţă.
(3) In cazurile prevăzute la alin. (1), titularul
drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea
funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
Condiţiile de înscriere
Art. 888. -Inscrierea în cartea funciară se efectuează
în baza actului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă,
a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act în cazurile în care
legea prevede aceasta.
Renunţarea la dreptul de proprietate
Art. 889. - (1) Proprietarul poate renunţa la dreptul
său printr-o declaraţie autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru
şi publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului.
(2) In acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, după
caz, poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în baza
hotărârii consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale privind
transferul drepturilor reale imobiliare, dacă o altă persoană nu a solicitat
înscrierea în temeiul uzucapiunii.
(3) In situaţia bunurilor grevate de sarcini reale,
unitatea administrativ-teritorială care a preluat bunul este ţinută în limita
valorii bunului.
Data producerii efectelor înscrierilor
Art. 890. - (1) Inscrierile în cartea funciară îşi vor
produce efectele de la data înregistrării cererilor, ţinându-se însă cont de
data, ora şi minutul înregistrării acestora în toate cazurile în care cererea a
fost depusă personal, prin mandatar ori notar public sau, după caz, comunicată
prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului şi confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele
justificative.
(2) In cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării
cererilor va determina şi rangul acestora.
(3) Dacă mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi
prin poştă sau curier, drepturile de ipotecă vor avea acelaşi rang, iar
celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanţa
să se pronunţe, la cererea oricărei persoane interesate, asupra rangului şi,
dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
(4) In cazul în care două sau mai multe drepturi au
primit provizoriu rang egal, potrivit dispoziţiilor alin. (3), va fi preferat,
indiferent de data certă a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în
posesia bunului sau, după caz, cel faţă de care debitorul şi-a executat cel
dintâi obligaţiile ce îi incumbă, cu excepţia drepturilor de ipotecă care vor
avea acelaşi rang. In situaţia în care niciunul din dobânditori n-a fost pus în
posesia bunului sau, după caz, debitorul nu şi-a executat obligaţiile faţă de
niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de
judecată în temeiul dispoziţiilor prezentului articol.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică şi atunci
când în aceeaşi zi o cerere de înscriere a fost primită personal, iar alta prin
postă sau curier.
Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor
comun
Art. 891. -In cazul în care două sau mai multe persoane
au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor,
drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris
primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data
titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară.
Situaţia terţului dobânditor de rea-credinţă
Art. 892. - (1) Cel care a fost îndreptăţit, printr-un
act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său poate
cere radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz,
acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană,
însă numai dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii:
a) actul juridic în temeiul căruia se solicită
radierea sau acordarea rangului preferenţial să fie anterior aceluia în baza
căruia terţul şi-a înscris dreptul;
b) dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor
să provină de la un autor comun;
c) înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi
fost împiedicată de terţul dobânditor prin violenţă sau viclenie, după caz.
(2) Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate
fi cerută şi dacă violenţa ori viclenia a provenit de la o altă persoană decât
terţul dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut sau, după caz,
trebuia să cunoască această împrejurare la data încheierii contractului în baza
căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său.
(3) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani
de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său.
Persoanele împotriva cărora se poate face înscrierea drepturilor tabulare
Art. 893. - înscrierea unui drept real se poate efectua
numai:
a) împotriva aceluia care, la data înregistrării
cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează
să fie făcută;
b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost
înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.
Inscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive
Art. 894. -In cazul în care un drept supus înscrierii
în cartea funciară a făcut obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile
să fi fost efectuate, cel din urmă îndreptăţit nu va putea cere înscrierea
dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată cu înscrierea acestuia, şi
înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri
originale sau copii legalizate, după caz.
Inscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului
Art. 895. -Inscrierile întemeiate pe obligaţiile
defunctului se vor putea săvârşi şi după ce dreptul a fost înscris pe numele
moştenitorului, însă numai în măsura în care moştenitorul este ţinut de aceste
obligaţii.
Acţiunea în prestaţie tabulară
Art. 896. - (1) In cazurile în care cel obligat să
transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra
unui imobil nu îşi execută obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea
funciară, se va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea;
dreptul la acţiune este prescriptibil în condiţiile legii.
(2) Dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată
în cartea funciară, hotărârea judecătorească se va înscrie, din oficiu, şi
împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare.
Efectele acţiunii în prestaţie tabulară faţă de terţul
dobânditor de rea-credintă
Art. 897. - (1) Acţiunea în prestaţie tabulară se va
putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea
funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în
temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de
rea-credinţă la data încheierii actului.
(2) Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie
în termen de 3 ani de la data înscrierii de către acesta a dreptului în folosul
său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra
antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.
Inscrierea provizorie
Art. 898. -In afara altor cazuri prevăzute de lege,
înscrierea provizorie în cartea funciară se va putea cere:
1. dacă dreptul real dobândit este afectat de o
condiţie suspensivă ori rezolutorie sau dacă priveşte ori grevează o
construcţie viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o
construcţie viitoare, justificarea acesteia se face în condiţiile legii;
2. dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă
definitivă, partea căzută în pretenţii a fost obligată la strămutarea,
constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează
bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară;
3. dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost
înscrisă ipoteca;
4. dacă se dobândeşte un drept tabular înscris
provizoriu;
5. dacă ambele părţi consimt doar pentru efectuarea
unei înscrieri provizorii.
Efectele înscrierii provizorii
Art. 899. - (1) Inscrierea provizorie are ca efect
dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data
înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu
consimţământul celui împotriva căruia s-a efectuat înscrierea provizorie sau în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face
în temeiul hotărârii judecătoreşti de validare rămase definitivă, al
consimţământului creditorului dat în formă autentică, al procesului-verbal
întocmit de executorul judecătoresc prin care se constată acceptarea plăţii
sau, după caz, al încheierii întocmite de acesta prin care se constată
efectuarea plăţii, rămasă definitivă.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde
efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de justificarea
ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui
interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de
justificarea ei.
Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept
tabular
Art. 900. - (1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un
drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul
ei.
(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară,
se prezumă că acel drept nu există.
(3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile
prevăzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare.
Dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular
Art. 901. - (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale
contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în
cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit
titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului
titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
(2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă
numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul
său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se
contestă cuprinsul cărţii funciare;
b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză
care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi
c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea
cuprinsului cărţii funciare.
(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi
terţului care a dobândit cu bună-credinţă un drept de ipotecă în temeiul unui
act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în
drepturi, după caz.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă
opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de succesorii lor universali
sau cu titlu universal, după caz.
CAPITOLUL III
Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice
Actele sau faptele supuse notării
Art. 902. - (1) Drepturile, faptele sau alte raporturi
juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane
exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale,
în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu
este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate. In caz de conflict de
drepturi care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896 şi
897 se aplică în mod corespunzător.
(2) In afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt
supuse notării în cartea funciară:
1. punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea
acestei măsuri;
2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice,
hotărârea judecătorească de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de
rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii;
3. calitatea de bun comun a unui imobil;
4. convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau,
după caz, înlocuirea ei;
5. destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;
6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;
7. aportul de folosinţă la capitalul social al unei
societăţi;
8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de
grevare a unui drept înscris;
9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral
contractul;
11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau
de reziliere unilaterală a contractului;
12. antecontractul şi pactul de opţiune;
13. dreptul de preempţiune născut din convenţii;
14. intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau
constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare;
16. deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea
dreptului de administrare al debitorului supus acestei măsuri, precum şi
închiderea acestei proceduri;
17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori
veniturilor sale;
18. acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în
justificare şi acţiunea în rectificare;
19. acţiunile pentru apărarea drepturilor reale
înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea
actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate,
acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi,
fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;
20. punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o
înscriere în cartea funciară săvârşită printr-o faptă prevăzută de legea
penală.
(3) In sensul prezentului articol, prin terţi se
înţelege orice persoană care a dobândit un drept real sau un alt drept în
legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.
Actele sau faptele care pot fi notate în cartea
funciară
Art. 903. - Se vor putea nota în cartea funciară, fără
însă ca opozabilitatea faţă de terţi să depindă de această înscriere:
1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii,
a capacităţii de exerciţiu ori de folosinţă;
2. declaraţia de utilitate publică în vederea
exproprierii unui imobil;
3. orice alte fapte sau raporturi juridice care au
legătură cu imobilul şi care sunt prevăzute în acest scop de lege.
Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca
Art. 904. - (1) Proprietarul unui imobil poate cere ca
intenţia sa de a înstrăina sau de a ipoteca în folosul unei anumite persoane să
fie notată, arătând în acest din urmă caz şi suma ce corespunde obligaţiei
garantate.
(2) Dacă înstrăinarea sau ipotecarea se realizează în
termen de 3 luni de la notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca,
dreptul înscris va avea rangul notării.
Pierderea efectului notării
Art. 905. - (1) Notarea intenţiei de a înstrăina sau de
a ipoteca îşi pierde efectul prin trecerea unui termen de 3 luni de la data
înregistrării cererii.
(2) Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde
efectul vor fi menţionate atât în notare, cât şi în încheierea ce a dispus-o.
Notarea antecontractelor şi a pactelor de opţiune
Art. 906. - (1) Promisiunea de a încheia un contract
având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în
legătură cu acesta se poate nota în cartea funciară, dacă promitentul este
înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul
promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare,
prevede termenul în care urmează a fi încheiat contractul. Notarea se poate
efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru executarea sa, dar
nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.
(2) Promisiunea se va putea radia, dacă cel
îndreptăţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea
lui sau dacă, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul
vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiile
promitentului.
(3) Radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la
expirarea termenului de 6 luni prevăzut la alin. (2), n-a fost cerută
înscrierea dreptului care a făcut obiectul promisiunii, cu excepţia cazului
când cel îndreptăţit a cerut notarea în cartea funciară a acţiunii prevăzute la
alin. (2). De asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile
când, până la încheierea contractului amintit mai sus ori până la soluţionarea
definitivă a acţiunii prevăzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv
adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să
răspundă de obligaţiile promitentului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică prin
asemănare şi pactelor de opţiune notate în cartea funciară. In aceste cazuri,
dacă, până la expirarea termenului stipulat în contract pentru exercitarea
opţiunii, beneficiarul pactului nu solicită, în baza declaraţiei de opţiune şi
a dovezii comunicării sale către cealaltă parte, intabularea dreptului ce
urmează a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris în
folosul său.
CAPITOLUL IV
Rectificarea înscrierilor de carte funciară
Noţiunea
Art. 907. - (1) Când o înscriere făcută în cartea
funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea
acesteia.
(2) Prin rectificare se înţelege radierea,
îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea
funciară.
(3) Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o
recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită
prin declaraţie în formă autentică notarială ori dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis
acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în nulitate,
rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de
ineficacitate a actului.
Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii
Art. 908. - (1) Orice persoană interesată poate cere
rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
1. înscrierea, încheierea sau, după caz, actul în temeiul
căruia s-a dispus înscrierea nu este valabil;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a
dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a
făcut înscrierea;
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice
alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.
(2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se
poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a
titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de
litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.
(3) Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a
fi rectificat, titularul lui este obligat să predea celui îndreptăţit, odată cu
consimţământul în formă autentică notarială pentru efectuarea rectificării, şi
înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesată va putea
solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară. In acest din urmă
caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini consimţământul la înscriere al
părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificării.
(4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusă
concomitent sau separat, după ce a fost admisă acţiunea de fond, când este
cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi
împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în
condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe
dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor
care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act
juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă,
întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare
Art. 909. - (1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la
acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de
dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu
rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe
cale separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea,
imprescriptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi
împotriva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a
fost notată în cartea funciară.
(2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu
bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular,
acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de
fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la
înregistrarea cererii lor de înscriere.
(3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la
acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile
art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor
persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi
printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract
de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. In aceste cazuri,
termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere
formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se
cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care
face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz
în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
(4) Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt
termene de decădere.
Efectele admiterii acţiunii în rectificare
Art. 910. - (1) Hotărârea prin care se admite
rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în
folosul celor care nu au fost părţi în cauză.
(2) Dacă însă acţiunea în rectificare a fost notată în
cartea funciară, hotărârea judecătorească de admitere se va înscrie, din
oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare,
care se va radia odată cu dreptul autorului lor.
Rectificarea notării în cartea funciară
Art. 911. - (1) In lipsa consimţământul titularului,
orice persoană interesată va putea cere rectificarea unei notări în cazurile
prevăzute la art. 908, precum şi ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu
este sau a încetat să fie exactă.
(2) Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive; dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(3) Dispoziţiile art. 910 rămân aplicabile.
Radierea drepturilor condiţionale
Art. 912. - (1) Dreptul afectat de o condiţie
suspensivă se va radia din oficiu, dacă nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei
care afectează dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere.
(2) Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacă
nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea
modalitate, timp de 10 ani de la înscriere.
Art. 913. - Erorile materiale săvârşite cu prilejul
înscrierilor efectuate în cartea funciară, altele decât cele care constituie
cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu. Dispoziţiile
art. 909-911 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Modificarea descrierii imobilului
Art. 914. - Proprietarul imobilului înscris în cartea
funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară
privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile
legii.
Răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţii
funciare
Art. 915. - (1) Cel prejudiciat printr-o faptă
săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea şi administrarea cărţii funciare va
putea cere obligarea, în solidar, la plata de despăgubiri a oficiului
teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării
imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul astfel cauzat, dacă
prejudiciul nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte, prin exercitarea
acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege.
(2) Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un
an, socotit din ziua în care cel vătămat a cunoscut faptul păgubitor, însă nu
mai târziu de 3 ani de la data când s-a săvârşit fapta prin care s-a cauzat
prejudiciul. Prescripţia este suspendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor
de atac prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare.
TITLUL VIII
Posesia
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 916. - (1) Posesia este exercitarea în fapt a
prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care
îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
(2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod
corespunzător, şi în privinţa posesorului care se comportă ca un titular al
altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.
Exercitarea posesiei
Art. 917. - (1) Posesorul poate exercita prerogativele
dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere
proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
(2) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi
persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal.
Cazurile care nu constituie posesie
Art. 918. - (1) Nu constituie posesie stăpânirea unui
bun de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul
gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz,
abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi
ce revin celorlalţi coproprietari;
d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun
al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa
acestuia.
(2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute
posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege.
Prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate
Art. 919. - (1) Până la proba contrară, acela care
stăpâneşte bunul este prezumat posesor.
(2) Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că
se menţine până la proba intervertirii sale.
(3) Până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară.
Intervertirea precarităţii în posesie
Art. 920. - (1) Intervertirea detenţiei precare in
posesie nu se poate face decât in următoarele cazuri:
a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un
act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu
proprietarul bunului;
b) dacă detentorul săvârşeşte împotriva posesorului
acte de rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se
comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însă
mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului;
c) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un
act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul
să fie de bună-credinţă.
(2) In cazul imobilelor înscrise în cartea funciară,
dobânditorul este de bună-credinţă dacă înscrie dreptul în folosul său
întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, In celelalte cazuri, este de
bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după
împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a celui de la care a
dobândit bunul.
Incetarea posesiei
Art. 921. - Posesia încetează prin:
a) transformarea sa în detenţie precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea
funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun
imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei,
oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2);
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia
bunului mai mult de un an.
CAPITOLUL II
Viciile posesiei
Viciile posesiei
Art. 922. - (1) In afara situaţiilor prevăzute de lege,
nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă.
(2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau
clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.
Discontinuitatea
Art. 923. - Posesia este discontinuă atât timp cât
posesorul o exercită cu intermitente anormale în raport cu natura bunului.
Violenţa
Art. 924. - Posesia este tulburată atât timp cât este
dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au
fost provocate de o altă persoană.
Clandestinitatea
Art. 925. - Posesia este clandestină, dacă se exercită
astfel încât nu poate fi cunoscută.
Invocarea viciilor posesiei
Art. 926. - (1) Discontinuitatea poate fi opusă
posesorului de către orice persoană interesată.
(2) Numai persoana faţă de care posesia este tulburată
sau clandestină poate invoca aceste vicii.
Incetarea viciilor posesiei
Art. 927. - Posesia viciată devine utilă îndată ce
viciul încetează.
CAPITOLUL III
Efectele posesiei
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Uzucapiunea şi dobândirea fructelor
Art. 928. -In condiţiile prezentului capitol, posesorul
poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra
fructelor produse de acesta.
Bunurile care nu pot fi uzucapate
Art. 929. - Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte
sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Uzucapiunea imobiliară
Uzucapiunea extratabulară
Art. 930. - (1) Dreptul de proprietate asupra unui
imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul
uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat
ori, după caz, şi-a încetat existenţa;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de
renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
(2) In toate cazurile, uzucapantul poate dobândi
dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară
înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a
dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după
împlinirea termenului de uzucapiune.
Uzucapiunea tabulară
Art. 931. - (1) Drepturile celui care a fost înscris,
fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau
titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu
bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării
cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
(2) Este suficient ca buna-credinţă să existe în
momentul înregistrării cererii de înscriere si în momentul intrării în posesie.
Curgerea termenului uzucapiunii
Art. 932. - (1) In cazurile prevăzute la art. 930 alin.
(1) lit. a) şi b), termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data
decesului sau, după caz, a încetării existenţei juridice a proprietarului,
respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate,
chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
(2) Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
Joncţiunea posesiilor
Art. 933. - (1) Fiecare posesor este considerat că
începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu
titlu universal sau particular.
(2) Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea,
posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 934. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se
completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia
extinctivă.
SECŢIUNEA a 3-a
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de
bună-credinţă
Prezumţia de titlu de proprietate
Art. 935. - Oricine se află la un moment dat în posesia
unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de
proprietate asupra bunului.
Opozabilitatea faţă de terţi
Art. 936. - Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,
posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a
actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de
bună-credinţă
Art. 937. - (1) Persoana care, cu bună-credinţă,
încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros
având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării
sale în posesie efectivă.
(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi
revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub
sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a
pierdut stăpânirea materială a bunului.
(3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat
dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi
fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare
a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă
poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit
vânzătorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
(5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod
corespunzător şi în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului
de uz asupra unui bun mobil.
Buna-credinţă
Art. 938. - (1) Este de bună-credinţă posesorul care nu
cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de
proprietar a înstrăinătorului.
(2) Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în
posesia efectivă a bunului.
Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii
Art. 939. -Acela care posedă bunul altuia timp de 10
ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi
dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin.
(2), art. 933 şi 934 se aplică în mod corespunzător.
Posesia titlurilor la purtător
Art. 940. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică
şi titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune
altfel.
SECŢIUNEA a 4-a
Ocupaţiunea
Dobândirea bunului prin ocupaţiune
Art. 941. - (1) Posesorul unui lucru mobil care nu
aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data
intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condiţiile legii.
(2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile
abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum
sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele
piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora
spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.
(3) Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte
deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau
într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.
Proprietatea bunului găsit
Art. 942. - (1) Bunul mobil pierdut continuă să
aparţină proprietarului său.
(2) Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10
zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să
îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are
obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens
dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.
(3) Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe
pagina de internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea
tuturor elementelor de descriere a acestuia.
Proprietatea asupra bunului găsit în loc public
Art. 943. - Dacă bunul a fost găsit într-un loc public,
el va fi predat, pe bază de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu,
altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. In termen
de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată
să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate. In
acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va afişa la locul
unde a fost găsit bunul.
Vânzarea bunului găsit
Art. 944. - Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii
bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze valoarea ori devine prea
costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publică, conform legii. In acest
caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legătură cu
preţul obţinut în urma vânzării.
Restituirea bunului găsit către proprietar
Art. 945. - (1) Bunul sau preţul obţinut din
valorificarea lui se va remite proprietarului, dacă acesta îl pretinde, sub
sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut la art. 942 alin. (2) teza a II-a,
însă nu mai înainte de a se achita cheltuielile legate de păstrarea bunului.
(2) De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare
comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă
reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului.
Obligaţia de plată a recompensei nu există în cazul prevăzut la art. 943, dacă
găsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un reprezentant sau un angajat
al acesteia.
(3) In cazul în care proprietarul a făcut o ofertă
publică de recompensă, găsitorul are dreptul de a opta între suma la care s-a
obligat proprietarul prin această ofertă şi recompensa fixată de lege ori stabilită
de către instanţa judecătorească.
(4) Dacă bunul ori preţul nu este pretins de
proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără stăpân şi remis
găsitorului pe bază de proces-verbal. In acest caz, găsitorul dobândeşte
dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin
procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.
(5) Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau preţul,
acesta revine comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost
găsit şi intră în domeniul privat al acesteia.
Drepturile asupra tezaurului găsit
Art. 946. - (1) Tezaurul este orice bun mobil ascuns
sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că
este proprietar.
(2) Dreptul de proprietate asupra tezaurului
descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil aparţine, în cote egale,
proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi
descoperitorului.
(3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt
descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, şi
nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 947. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică
în mod corespunzător şi persoanelor care, pe un alt temei, au dreptul la
restituirea bunului pierdut.
SECŢIUNEA a 5-a
Dobândirea fructelor prin posesia de
bună-credintă
Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat
Art. 948. - (1) Posesorul de bună-credinţă dobândeşte
dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
(2) Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data
perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în
măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora.
(3) In cazul fructelor produse de imobile înscrise în
cartea funciară, buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute
terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare.
(4) In celelalte cazuri, posesorul este de
bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în
temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu
le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă
încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
(5) Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie
fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le
perceapă.
CAPITOLUL IV
Acţiunile posesorii
Acţiunile posesorii
Art. 949. - (1) Cel care a posedat un bun cel puţin un
an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei
tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea,
posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
(2) Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi
detentorului precar.
Persoanele împotriva cărora se pot introduce
acţiunile posesorii
Art. 950. - (1) Acţiunile posesorii pot fi introduse şi
împotriva proprietarului.
(2) Acţiunea posesorie nu poate fi însă introdusă
împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului.
Termenul de exercitare a acţiunii posesorii
Art. 951. - (1) In caz de tulburare ori de deposedare,
paşnică sau violentă, acţiunea se introduce în termenul de prescripţie de un an
de la data tulburării sau deposedării.
(2) Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă,
acţiunea poate fi introdusă şi de cel care exercită o posesie viciată,
indiferent de durata posesiei sale.
Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat
Art. 952. - (1) Dacă există motive temeinice să se
considere că bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de un lucru aflat în
posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei
construcţii, tăierea unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul
învecinat, posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea
pericolului sau, dacă este cazul, încetarea lucrărilor.
(2) Până la soluţionarea cererii, posesorul ori, după
caz, cealaltă persoană poate fi obligată la plata unei cauţiuni, lăsate la
aprecierea instanţei, numai în următoarele situaţii:
a) dacă instanţa dispune, în mod provizoriu,
deplasarea lucrului ori încetarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în
sarcina posesorului, astfel încât să se poată repara prejudiciul ce s-ar cauza
pârâtului prin această măsură;
b) dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în
starea sa actuală ori continuarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în
sarcina pârâtului astfel încât să se asigure posesorului sumele necesare pentru
restabilirea situaţiei anterioare.
CARTEA a IV-a
Despre moştenire şi liberalităţi
TITLUL I
Dispoziţii referitoare la moştenire în general
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 953. - Moştenirea este transmiterea patrimoniului
unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.
Deschiderea moştenirii
Art. 954. - (1) Moştenirea unei persoane se deschide în
momentul decesului acesteia.
(2) Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al
defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau,
după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.
(3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este
cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul
din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu
condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al
celui care lasă moştenirea. In cazul în care în patrimoniul succesoral nu
există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia
notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie
să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în
patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii
moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării
procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
Felurile moştenirii
Art. 955. - (1) Patrimoniul defunctului se transmite
prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus
altfel prin testament.
(2) O parte din patrimoniul defunctului se poate
transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire
legală.
Actele juridice asupra moştenirii nedeschise
Art. 956. - Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt
lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale
asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă
moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele
prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar
putea dobândi la deschiderea moştenirii.
CAPITOLUL II
Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
Capacitatea de a moşteni
Art. 957. - (1) O persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt
aplicabile.
(2) Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se
poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se
moşteni una pe alta.
Nedemnitatea de drept
Art. 958. - (1) Este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea,
înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide
pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data
săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului.
(2) In cazul în care condamnarea pentru faptele
menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin
amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă
acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă.
(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând,
la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de
judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care
rezultă nedemnitatea.
Nedemnitatea judiciară
Art. 959. - (1) Poate fi declarată nedemnă de a
moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu
intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă,
fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea
victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a
alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c) persoana care, prin doi sau violenţă, l-a împiedicat
pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce
testamentul.
(2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate
cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la
data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de
acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.
(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele
prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii
moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate
la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin
amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara
dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă. In acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de
împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea
moştenirii.
(5) In cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c),
termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de
nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(6) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a
cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate
introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepţia
autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi
succesibili. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Efectele nedemnităţii
Art. 960. - (1) Nedemnul este înlăturat atât de la
moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
(2) Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor
moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă.
(3) Actele de conservare, precum şi actele de
administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn
şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu
titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă,
regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
Inlăturarea efectelor nedemnităţii
Art. 961. - (1) Efectele nedemnităţii de drept sau
judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic
notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu
constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după
săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.
(2) Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin
reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau
prin prescripţia executării pedepsei penale.
Vocaţia la moştenire
Art. 962. - Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie
să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin
testament.
TITLUL II
Moştenirea legală
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Moştenitorii legali
Art. 963. - (1) Moştenirea se cuvine, în ordinea şi
după regulile stabilite în prezentul titlu, soţului supravieţuitor şi rudelor
defunctului, şi anume descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia,
după caz.
(2) Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire
indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la
gradul al patrulea inclusiv.
(3) In lipsa moştenitorilor legali sau testamentari,
patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii.
Principiile generale ale devoluţiunii legale a
moştenirii
Art. 964. - (1) Rudele defunctului vin la moştenire în
următoarea ordine:
a) clasa întâi: descendenţii;
b) clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi;
c) clasa a treia: ascendenţii ordinari;
d) clasa a patra: colateralii ordinari.
(2) Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din
clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă
se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a
moşteni.
(3) Inăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai
apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat,
cu excepţia cazurilor pentru care legea dispune altfel.
(4) Intre rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad,
moştenirea se împarte în mod egal, dacă legea nu prevede altfel.
CAPITOLUL II
Reprezentarea succesorală
Noţiunea
Art. 965. - Prin reprezentare succesorală, un
moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în
virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a
culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost
nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.
Domeniul de aplicare
Art. 966. - (1) Pot veni la moştenire prin reprezentare
succesorală numai descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor
sau surorilor defunctului.
(2) In limitele prevăzute la alin. (1) şi dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 967, reprezentarea operează în toate
cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori
de grade diferite în raport cu defunctul.
Condiţiile
Art. 967. - (1) Poate fi reprezentată persoana lipsită
de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data
deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la moştenire.
(2) Pentru a veni prin reprezentare succesorală la
moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie să îndeplinească toate
condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta.
(3) Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul
este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta
ori a fost dezmoştenit de el.
Efectul general al reprezentării succesorale
Art. 968. - (1) In cazurile în care operează
reprezentarea succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină.
(2) Prin tulpină se înţelege:
- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi
care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire;
- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de
gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
(3) Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în
cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită
descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod
egal.
Efectul particular al reprezentării succesorale
Art. 969. - (1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de
deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta la
moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea
nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi,
concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.
Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite
prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care
reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.
(2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute
în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al prezentei cărţi.
CAPITOLULUI
Moştenitorii legali
SECŢIUNEA 1
Soţul supravieţuitor
Condiţiile
Art. 970. - Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul
decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ
definitivă.
Vocaţia la moştenire a soţului supravieţuitor
Art. 971. - (1) Soţul supravieţuitor este chemat la
moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali.
(2) In absenţa persoanelor prevăzute la alin. (1) sau
dacă niciuna dintre ele nu vrea ori nu poate să vină la moştenire, soţul
supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Cota succesorală a soţului supravieţuitor
Art. 972. - (1) Cota soţului supravieţuitor este de:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu
descendenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu
ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie
numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai
defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs
fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali ordinari ai defunctului.
(2) Cota soţului supravieţuitor în concurs cu
moştenitori legali aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când
acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele.
(3) Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai
multe persoane au situaţia unui soţ supravieţuitor, cota stabilită potrivit
alin. (1) şi (2) se împarte în mod egal între acestea.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
Art. 973. - (1) Soţul supravieţuitor care nu este
titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare
nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit
până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile
moştenirii.
(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi
insesizabil.
(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea
dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului
supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia
soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai
devreme de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează,
chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a
soţului supravieţuitor.
(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie
reglementat prin prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă
să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgentă, în camera de
consiliu.
Dreptul special de moştenire al soţului
supravieţuitor
Art. 974. - Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului,
soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972,
mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a
soţilor.
SECŢIUNEA a 2-a
Descendenţii defunctului
Dreptul de moştenire al descendenţilor
Art. 975. - (1) Descendenţii sunt copiii defunctului şi
urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit.
(2) Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din
celelalte clase şi vin la moştenire în ordinea proximităţii gradului de
rudenie. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) In concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii
defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din
moştenire.
(4) Moştenirea sau partea din moştenire care li se
cuvine descendenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când vin la
moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin
reprezentare succesorală.
SECŢIUNEA a 3-a
Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi
Vocaţia la moştenire a ascendenţilor privilegiaţi şi
a colateralilor privilegiaţi
Art. 976. - (1) Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi
mama defunctului.
(2) Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile
defunctului, precum şi descendenţii acestora, până la al patrulea grad inclusiv
cu defunctul.
(3) Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi vin la moştenire dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţiile
necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 963 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
Impărţirea moştenirii între soţul supravieţuitor,
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Art. 977. - (1) Dacă soţul supravieţuitor vine la
moştenire în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali
privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi
din moştenire.
(2) Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în
concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali
privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de o jumătate
din moştenire.
Impărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi
şi colateralii privilegiaţi
Art. 978. - Moştenirea sau partea din moştenire
cuvenită ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi se împarte
între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la
moştenire, după cum urmează:
a) în cazul în care la moştenire vine un singur
părinte, acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de
numărul lor, vor culege trei sferturi;
b) în cazul în care la moştenire vin 2 părinţi,
aceştia vor culege împreună o jumătate, iar colateralii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.
Absenţa ascendenţilor privilegiaţi sau a
colateralilor privilegiaţi
Art. 979. - (1) In cazul în care colateralii
privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, ascendenţii
privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a
doua.
(2) In cazul în care ascendenţii privilegiaţi nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, colateralii privilegiaţi vor
culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua.
Impărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi
Art. 980. - Moştenirea sau partea din moştenire
cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal.
Impărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi
Art. 981. - (1) Moştenirea sau partea din moştenire
cuvenită colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal.
(2) In cazul în care colateralii privilegiaţi vin la
moştenire prin reprezentare succesorală, moştenirea sau partea din moştenire ce
li se cuvine se împarte între ei pe tulpină.
(3) In cazul în care colateralii privilegiaţi sunt rude
cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire
ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternă si cea paternă. In
cadrul fiecărei linii, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) şi (2).
(4) In ipoteza prevăzută la alin. (3), colateralii
privilegiaţi care sunt rude cu defunctul pe ambele linii vor culege, pe fiecare
dintre acestea, partea din moştenire ce li se cuvine.
SECŢIUNEA a 4-a
Ascendenţii ordinari
Dreptul de moştenire al ascendenţilor ordinari
Art. 982. - (1) Ascendenţii ordinari sunt rudele în
linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor acestuia.
(2) Ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă
descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964 alin.
(2) se aplică în mod corespunzător.
(3) Ascendenţii ordinari vin la moştenire în ordinea
gradelor de rudenie cu defunctul.
(4) In concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii
ordinari ai defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din
moştenire.
(5) Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită
ascendenţilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
SECŢIUNEA a 5-a
Colateralii ordinari
Dreptul de moştenire al colateralilor ordinari
Art. 983. - (1) Colateralii ordinari sunt rudele
colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia
colateralilor privilegiaţi.
(2) Colateralii ordinari vin la moştenire dacă
descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii
ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art.
964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea
gradelor de rudenie cu defunctul.
(4) In concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii
ordinari ai defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din
moştenire.
(5) Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită
colateralilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
TITLULUI
Liberalităţile
CAPITOLUL I
Dispoziţii comune
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii preliminare
Noţiunea şi categoriile
Art. 984. - (1) Liberalitatea este actul juridic prin
care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte,
în favoarea unei alte persoane.
(2) Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau
prin legat cuprins în testament.
Donaţia