Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 493/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 870D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 19 ianuarie 2016 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 20 ianuarie, respectiv la 21 ianuarie 2016. La această dată, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută la art. 6 teza a doua şi art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 16 februarie 2016.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care precizează că menţine concluziile de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, concluzii puse la dezbaterile iniţiale, când a arătat că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. Prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Interpretarea literală şi sistematică efectuată de Înalta Curte cu privire la dispoziţiile de lege criticate este una corectă, astfel că sentinţa prin care instanţa pronunţă o măsură educativă este executorie, instanţa fiind obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv în cauză, întrucât dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală nu disting între măsurile educative neprivative de libertate şi cele privative de libertate. De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate formulate faţă de dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, întrucât instanţa de judecată, autoare a excepţiei, compară regimul sancţionator aplicabil inculpatului minor cu cel aplicabil majorului, în condiţiile în care aceştia se află în situaţii diferite, ceea ce determină un tratament juridic diferenţiat.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 29 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 493/210/2015, Judecătoria Chişineu-Criş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării, în fond, a unei acţiuni penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unui inculpat minor, care este arestat preventiv în aceeaşi cauză.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la statul român, la universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la rolul Ministerului Public, întrucât instanţa de judecată este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv în cauză, chiar dacă faţă de acesta s-a luat o măsură educativă privativă de libertate şi chiar dacă inculpatul minor prezintă pericol grav pentru ordinea publică. Arată, astfel, că, prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 6 aprilie 2015), pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, precizează că de această prevedere beneficiază şi inculpatul devenit major ulterior săvârşirii infracţiunii, dacă a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii. Consideră că lăsarea în libertate a inculpatului până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare - indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi de natura măsurii educative luate şi indiferent de pericolul social al infracţiunii săvârşite şi de pericolul social al persoanei inculpatului -, pe de o parte, creează inculpatului minor o situaţie privilegiată, fără o justificare rezonabilă, în comparaţie cu inculpatul major aflat în aceeaşi stare de arest preventiv, iar, pe de altă parte, pune Ministerul Public în imposibilitate de a-şi îndeplini menirea de apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, punând la îndoială statul de drept, democratic şi social, precum şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie. Astfel, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că punerea de drept în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, indiferent de gravitatea şi natura infracţiunii săvârşite şi indiferent de pericolul social pe care îl prezintă persoana inculpatului, reprezintă un grav atentat la statul de drept, ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului. Arată, din practica instanţei, că un minor, care a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni de tâlhărie calificată - în contextul în care acesta a intrat în locuinţele unor persoane în vârstă, la date diferite, pe timp de noapte, şi a sustras, prin violenţă, bunuri - este cercetat de către organele de urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat. Or, lăsarea în libertate a unei astfel de persoane, chiar dacă este vorba de un minor, prezintă un real pericol pentru societate. Consideră că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale cel mult în măsura în care instanţa este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor doar atunci când pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate.7. De asemenea, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, arată că dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale referitoare la statul român, la universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la rolul Ministerului Public, întrucât, dacă faţă de inculpat este luată măsura internării într-un centru de detenţie pe 5 ani şi el săvârşeşte, tot în timpul minorităţii, alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 20 de ani, instanţele ce vor judeca noile infracţiuni nu au posibilitatea de a prelungi măsura internării şi nici nu există o măsură educativă mai aspră. Mai mult, din durata măsurii educative luate pentru infracţiunile subsecvente se scade perioada executată până la data hotărârii, textul de lege criticat constituind, astfel, o cauză de înlăturare a răspunderii penale. În schimb, inculpatul major care, în timpul executării pedepsei, săvârşeşte o altă infracţiune suportă un adaos la pedeapsă, în condiţiile art. 43 şi ale art. 44 din Codul penal. Inculpatul minor, însă, nu va suporta un adaos la măsura educativă şi nu va suferi nicio agravare a situaţiei sale, indiferent câte infracţiuni ar mai săvârşi, dacă acestea sunt pedepsite cu până la 20 de ani închisoare, ceea ce creează discriminare între inculpatul minor şi cel major, prin posibilitatea ca inculpatul minor să aibă o conduită antisocială fără riscul unei răspunderi penale. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Prin urmare, dacă faţă de inculpatul minor se ia măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe perioada maximă de 5 ani şi, în timpul internării, minorul săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 20 de ani, faţă de împrejurarea că nu există o altă măsură educativă mai aspră şi nici nu se poate depăşi durata măsurii de 5 ani şi, mai mult, se deduce şi perioada executată anterior, inculpatul minor nu va mai suporta consecinţe penale pentru infracţiunile nou-judecate, ci va continua să execute, de fapt, măsura educativă luată anterior. Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că un minim de protecţie a statului de drept şi a celorlalte valori şi principii constituţionale invocate s-ar realiza în măsura în care judecătorul infracţiunii subsecvente nu ar fi obligat să scadă perioada executată până la data hotărârii sau ar avea posibilitatea să aplice inculpatului minor pedeapsa închisorii ca şi în cazul inculpatului major.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, având următorul cuprins:– Art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală: „De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: [...] d) o măsură educativă.";
– Art. 125 alin. (3) din Codul penal: „Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii."12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul român, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 6 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. 14. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte a reţinut, la punctul 6.2 din considerentele deciziei mai sus menţionate, următoarele: «Premisa dezlegării chestiunii de drept este aceea că textul art. 339 alin. (1), alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală a fost preluat din legislaţia anterioară (art. 350 alin. 3), jurisprudenţa fiind constantă în a considera ipotezele enumerate ca determinând încetarea de drept a măsurii şi în consecinţă interpretarea sistematică a alin. (3) al textului actual, respectiv aspectul că toate cazurile enumerate, inclusiv cel de la lit. d), vor determina aceeaşi soluţie a încetării de drept a măsurii preventive. [...] Caracterul executoriu al acestei dispoziţii rezultă, pe de o parte, [...], din utilizarea sintagmelor „de îndată" şi „de asemenea", iar, pe de altă parte, din efectele pe care le-ar produce o interpretare contrară. Astfel, a admite că dispoziţia de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă nu are caracter executoriu înseamnă a admite că inculpatul minor cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă neprivativă de libertate ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii şi a admite că inculpatul condamnat la pedeapsa amenzii ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.» 15. Din perspectiva controlului de constituţionalitate, au, însă, relevanţă cele menţionate la punctul 5 din Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, citată anterior, unde se arată că, „deşi soluţia legislativă adoptată în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie revizuită, în sensul limitării dispoziţiilor acestui text de lege la măsurile educative neprivative de libertate, existând propuneri de amendamente în acest sens formulate la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, până la modificarea art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală distincţia între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate nu are bază legală." 16. Curtea Constituţională, procedând la verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate în prezenta cauză, observă că textul art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală este identic, ca formulare, cu cel al art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, ambele prevăzând: „De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: [...] d) o măsură educativă". În schimb, sub aspectul întinderii efectelor, cele două reglementări succesive sunt net diferite, întrucât consecinţele răspunderii penale a minorului reglementate de noul Cod penal diferă substanţial de cele prevăzute în Codul penal din 1969. Astfel, art. 114 din noul Cod penal stabileşte pentru minorii care săvârşesc infracţiuni şi răspund penal un regim sancţionator bazat exclusiv pe măsuri educative, în timp ce, în baza art. 100 din Codul penal din 1969, faţă de minorul care răspundea penal, se putea lua o măsură educativă sau i se putea aplica o pedeapsă, inclusiv închisoarea de la 5 la 20 de ani, în condiţiile art. 109 alin. 2 din Codul penal din 1969. Modificarea de substanţă adusă, în această materie, de noul Cod penal vizează, aşadar, renunţarea în totalitate la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal în favoarea măsurilor educative - neprivative sau privative de libertate. Regula este aceea a luării în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate [art. 114 alin. (1) din Codul penal], în timp ce măsurile privative de libertate constituie excepţia, acestea putând interveni în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave, determinate prin maximul special prevăzut de norma de incriminare, sau în cazul reţinerii în sarcina minorului a unei pluralităţi infracţionale [art. 114 alin. (2) din Codul penal]. 17. Din compararea efectelor celor două reglementări penale succesive, Curtea reţine că, în baza art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de fond era obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţa una din măsurile educative prevăzute de art. 101 din Codul penal din 1969 (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical-educativ), consecinţă care putea fi însă evitată de instanţă prin aplicarea unei pedepse, în condiţiile art. 100 din Codul penal din 1969, dacă aprecia că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, la alegerea sancţiunii ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. În plus, în situaţia în care ar fi luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, prima instanţă avea posibilitatea, potrivit art. 490 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, să dispună, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii educative luate, caz în care, deşi, în temeiul art. 350 alin.3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, arestarea preventivă înceta de drept, inculpatul minor continua să fie privat de libertate în baza măsurii educative luate de instanţă. În schimb, din dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală - având în vedere că măsurile educative reprezintă singurele sancţiuni de drept penal aplicabile inculpatului minor -, reiese că, la momentul soluţionării acţiunii penale în fond, instanţa este obligată să dispună în toate cauzele cu inculpat minor arestat preventiv punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul minor încetează de drept atât atunci când prima instanţă pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate - din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-d) din Codul penal (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână sau asistarea zilnică) -, cât şi atunci când pronunţă o măsură educativă privativă de libertate - din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) din Codul penal (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie). 18. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală lipsesc instanţa de posibilitatea de a aprecia - la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate - dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi de a dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă sau s-a reţinut în sarcina minorului existenţa unei pluralităţi infracţionale. Într-o astfel de situaţie, instanţa nu poate pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, decât cel mult măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, respectiv între 5 şi 15 ani, fiind exclusă aplicarea unei pedepse cu închisoare, ceea ce Codul penal din 1969 permitea, caz în care nu înceta de drept măsura arestării preventive dispuse anterior faţă de inculpatul minor, întrucât dispoziţiile art. 350 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau încetarea de drept a măsurii arestării preventive doar în cazul pronunţării unei măsuri educative. Potrivit, însă, dispoziţiilor de lege criticate, o dată cu pronunţarea măsurii educative privative de libertate, instanţa de fond este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, chiar dacă observă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se menţin sau că există temeiuri noi care justifică o atare măsură şi, prin urmare, s-ar impune menţinerea măsurii arestării preventive. 19. În aceste condiţii, Curtea observă că inculpatul minor arestat preventiv, faţă de care prima instanţă pronunţă o măsură educativă privativă de libertate şi - prin efectul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală - este pus de îndată în libertate, poate să fugă sau să se ascundă, în scopul de a se sustrage de la judecarea apelului, respectiv de la executarea măsurii educative privative de libertate. 20. Cu toate că regimul sancţionator al infractorului minor trebuie să fie diferit faţă de cel aplicabil infractorului major - minorul beneficiind de o anumită clemenţă din partea legiuitorului, care derivă din starea de minoritate, respectiv din discernământul aflat în formare la momentul săvârşirii infracţiunii -, în ceea ce priveşte, însă, posibilitatea menţinerii măsurii arestării preventive după pronunţarea, în primă instanţă, a unei măsuri educative privative de libertate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, interesul particular al minorului trebuie pus în balanţă cu interesul general al statului de a-i ocroti pe cetăţenii săi, având în vedere că nu este exclus ca un inculpat minor să prezinte un grad de pericol social concret la fel de ridicat ca şi un inculpat major care a săvârşit aceeaşi infracţiune şi este arestat preventiv la momentul soluţionării acţiunii penale în primă instanţă. Mai mult, prin inculpat minor se înţelege, aşa cum reiese din art. 134 alin. (1) din Codul penal, inculpatul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă el împlineşte vârsta de 18 ani anterior soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale. Aşadar, dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală se aplică şi inculpatului - arestat preventiv pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii -, care devine major anterior momentului pronunţării hotărârii prin care se dispune luarea unei măsuri educative privative de libertate. 21. În acelaşi timp, Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi dispusă faţă de un inculpat minor numai în mod excepţional, şi anume cu verificarea condiţiei instituite de art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării inculpatului minor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Totodată, luarea unei noi măsuri de arestare preventivă faţă de inculpatul minor care a mai fost arestat preventiv în aceeaşi cauză se poate dispune, potrivit art. 243 alin. (1) coroborat cu art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. 22. Având în vedere, pe de o parte, garanţiile instituite de Codul de procedură penală în materia arestării preventive a inculpatului minor, iar, pe de altă parte, faptul că punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, ca urmare a pronunţării, în primă instanţă, a unei hotărâri prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, poate crea o stare de pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, Curtea reţine că prevederile ale 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, reclamă ca instanţa să poată aprecia - la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate - dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi să poată dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile alin. (1) al art. 399 din Codul de procedură penală. În acest sens, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept [...]", impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, inclusiv a delincvenţei juvenile, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale. 23. Astfel, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală - constând în încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când instanţa de fond pronunţă o măsură educativă - se justifică doar atunci când măsura educativă luată este neprivativă de libertate. În schimb, în cazul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept - în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice -, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, care reglementează cu privire la prelungirea măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenţie în ipoteza în care, în perioada internării, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, Curtea constată că aceste dispoziţii de lege nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, în care inculpatul minor - trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (1) lit. d) şi f) din Codul penal - nu era internat într-un centru de detenţie nici la data săvârşirii infracţiunii şi nici la data judecării acesteia. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei." Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 493/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Chişineu-Criş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică