Decizia Nr.782 din 05.12.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Kelemen Francisc în Dosarul nr. 1.101.1/59/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 815D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.131D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Manuel Iulian Comşa în Dosarul nr. 1.101.1/59/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 815D/2016 şi nr. 1.131D/2016 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor.7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.131D/2016 la Dosarul nr. 815D/2016, care este primul înregistrat.8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, având în vedere deciziile de admitere pronunţate, în această materie, de către Curtea Constituţională, şi anume deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:9. Prin încheierile din 10 şi 24 mai 2016, pronunţate în Dosarul nr. 1.101.1/59/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Kelemen Francisc şi Manuel Iulian Comşa cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală privind trimiterea în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, infracţiune prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 248¹ din Codul penal din 1969.10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât utilizarea - în cele două texte de incriminare criticate - a termenului „defectuos" face ca acestea să nu îndeplinească cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii. Astfel, arată că există dubiu dacă elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu poate fi un act contrar celui ce intră în atribuţiile funcţionarului în cauză sau numai un act conform acestor îndatoriri, dar care este îndeplinit greşit - „cu defecte", „cu lipsuri". Totodată, imprecizia termenului „defectuos" este determinată şi de împrejurarea că actul îndeplinit în cadrul sarcinilor de serviciu poate prezenta mai multe grade de neconformitate cu cel ideal, şi anume cu actul avut în vedere de legiuitor, fiind, astfel, greu de stabilit, în marea majoritate a cazurilor, dacă un act este sau nu defectuos. Autorii excepţiei susţin că, în lipsa unor criterii obiective de diferenţiere, în actuala reglementare, o neîndeplinire de atribuţii poate fi, deopotrivă, abatere disciplinară, neglijenţă în serviciu sau abuz în serviciu. Consideră că nu poate fi previzibilă o normă care nu asigură procurorului şi instanţei de judecată o descriere exactă a faptei penale, astfel că se impune intervenţia legiuitorului, care să prevadă, de exemplu, că „abuzul în serviciu se săvârşeşte doar prin omisiune, respectiv este fapta funcţionarului care nu îndeplineşte actul la care este obligat" sau să definească în mod clar ce înseamnă îndeplinire defectuoasă a unui act. De asemenea arată că un alt aspect care generează confuzie în ceea ce priveşte dispoziţiile de lege criticate îl constituie latura subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât „aşa cum este descrisă activitatea incriminată, este greu să se discearnă dacă infracţiunea în cauză se săvârşeşte numai cu intenţie ori ea este considerată săvârşită când îndeplinirea defectuoasă a actului este rezultatul unei culpe". În fine, susţin că sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" din cuprinsul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter de lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate urmării imediate a infracţiunii de abuz în serviciu. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015 (paragrafele 24 şi 25) şi nr. 553 din 16 iulie 2015 (paragraful 23).11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, nefiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, şi nici dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale care reglementează dreptul la un proces echitabil, cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că textul art. 297 alin. (1) din Codul penal este redactat cu suficientă claritate, inclusiv din perspectiva noţiunii de „îndeplinire defectuoasă", formularea largă fiind utilizată pentru a acoperi orice încălcare a atribuţiilor de serviciu - prevăzute de legi, regulamente, fişe ale postului etc. - care conduce la urmarea imediată prevăzută de lege. Textul permite oricărui destinatar să îşi regleze comportamentul prin raportare la atribuţiile sale concrete de serviciu, dar şi instanţelor să analizeze, în raport de aceleaşi atribuţii de serviciu ale persoanei acuzate, dacă acestea au fost respectate sau nu.12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.13. Guvernul, în punctul său de vedere înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 6.339 din 5 iulie 2016, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens arată că sintagma „atribuţii de serviciu" şi formularea „îndeplineşte în mod defectuos" nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia putând să cunoască înţelesul respectivelor sintagme şi să îşi adapteze conduita exigenţelor legii. Astfel, apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale. Pe de altă parte, în punctul său de vedere înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 7.078 din 25 iulie 2016, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă, întrucât, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii". Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".14. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în dosarele Curţii Constituţionale nr. 171D/2016 şi nr. 1.287D/2015, precum şi în altele, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Face referire, totodată, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016.15.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins:– Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.";

– Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică."18. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii". Cu acel prilej, Curtea, având în vedere specificul dreptului penal, a reţinut că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos" nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a înţeles, prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos", îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea a observat că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a preciza, însă, criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Astfel, Curtea a constatat că termenul „defectuos" nu este definit în Codul penal şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos" din cadrul dispoziţiilor de lege criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. 20. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează „prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Curtea a apreciat că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese, care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată. 21. Totodată, Curtea a constatat că, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii". 22. Tot prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio" care are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă ori finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului „ultima ratio" revine, pe deo parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea a apreciat că responsabilitatea de a reglementa şi de a aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind abuzul în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare. 23. Referitor la critica privind sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime", Curtea observă că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a reiterat considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, citată anterior, prin care a subliniat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului „ultima ratio", astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale), în vederea delimitării răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, mai sus menţionată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii". În acest sens, Curtea a reţinut că argumentele prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, citată anterior, sunt pe deplin aplicabile şi în cazul dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969. 25. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale" şi ţinând cont de faptul că deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, mai sus menţionate, au fost publicate în Monitorul Oficial ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este devenită inadmisibilă. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Kelemen Francisc şi Manuel Iulian Comşa în Dosarul nr. 1.101.1/59/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică