HOTARARE Nr. 0
din 23 septembrie 2008
în Cauza Urbanovici
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 614 din 31 august 2010
(Cererea nr. 24.466/03)
In Cauza Urbanovici împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2
septembrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
24.466/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, doamna Erzebet Gyongyike Urbanovici (reclamanta), a sesizat Curtea
la data de 11 iulie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
Reclamanta a susţinut că desfiinţarea unei hotărâri
definitive şi irevocabile pronunţate în favoarea sa în urma promovării unei căi
extraordinare de atac i-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul
său de proprietate.
3. La data de 29 iunie 2007, Curtea a hotărât să
comunice Guvernului cererea. De asemenea, aceasta a hotărât să analizeze în
acelaşi timp atât admisibilitatea, cât si temeinicia cauzei (art. 29 § 3).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1959 şi
locuieşte în Oradea.
A. Acţiunea în revendicare
5. La data de 14 mai 1999, reclamanta a depus
la Judecătoria Oradea o acţiune în revendicare a unei suprafeţe de teren pe
care, deşi potrivit cărţii funciare aceasta figura ca aparţinând Consiliului
Local Oradea, ea susţinea că o moştenise de la E.S., care o primise de la
statul român în schimbul unui alt lot de teren.
Cele 3 instanţe care au soluţionat această cerere au
dat câştig de cauză reclamantei. Judecătoria Oradea a pronunţat sentinţa la
data de 4 iulie 2000. In urma apelului, respectiv a recursului, formulate de
Consiliul Local Oradea, Tribunalul Bihor, respectiv Curtea de Apel Oradea au
menţinut sentinţa la data de 16 februarie 2001 şi, ulterior, la data de 21 mai
2001, această din urmă decizie fiind definitivă şi irevocabilă.
6. In faţa tuturor instanţelor care s-au pronunţat
asupra cauzei, Consiliul Local Oradea a argumentat faptul că Adeverinţa nr.
10.524 din 14 mai 1955, folosită de reclamantă pentru a-şi dovedi dreptul de
proprietate, era falsă, deoarece conţinea o serie de neregularităţi.
7. Prima instanţă şi instanţa de apel au respins
argumentul pe motivul că pârâtul, respectiv apelantul, nu adusese dovezi pentru
a-şi dovedi susţinerile. Mai mult, instanţele au observat că, aşa cum reieşea
din informaţiile pe care le aveau la dispoziţie, nu fusese începută nicio
procedură penală în acest sens.
8. Instanţa de recurs a respins cererea Consiliului
Local Oradea de suspendare a procedurii până la soluţionarea cererii de anulare
a adeverinţei (procedură descrisă în paragrafele 10- 12 de mai jos). Pe fondul
cauzei, aceasta a reţinut următoarele:
„Intr-adevăr, inadvertenţa sesizată de către recurent
cu privire la Adeverinţa nr. 10.524 din 14 mai 1955... pare a fi întemeiată,
dar, cu toate acestea, nu i se poate înlătura caracterul de început de dovadă scrisă,
condiţie în care instanţa de fond, în mod corect, a procedat şi la
administrarea altor probe; declaraţiile martorilor au confirmat că între statul
român şi E.S. a operat un transfer de terenuri, acesta din urmă exercitând
posesia în mod public, paşnic şi netulburat... Această stare de fapt este
confirmată şi prin dezmembramintele topografice ce au fost operate, faptul
schimbului de terenuri fiind dovedit indubitabil prin Adresa nr. 28.182 din 18
octombrie 1949, eliberată de Ministerul Agriculturii..., probă ce nu poate fi
contestată..."
De asemenea, instanţa a observat că cercetarea penală a
pretinsei falsificări a adeverinţei din 1955 se încheiase la data de 17 martie
2001, constatându-se prescripţia răspunderii penale. Totuşi, Curtea de Apel
Oradea a considerat că, în orice caz, probele administrate, în special adresa
din 18 octombrie 1949, au făcut ca cercetarea să devină lipsită de relevanţă.
9. La o dată neprecizată, titlul de proprietate ar
reclamantei a fost înscris în cartea funciară.
B. Acţiunea în anulare a adeverinţei din 1955
10. La data de 19 aprilie 2001, Consiliul Local
Oradea a depus la Judecătoria Oradea o acţiune împotriva reclamantei, urmărind
anularea adeverinţei din 14 mai 1955 deoarece cuprindea neregularităţi.
Reclamanta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în măsura în care
instanţele care au statuat cu privire la acţiunea în revendicare soluţionaseră
deja acest aspect.
11. Cauza a fost strămutată la Judecătoria Arad,
care, la data de 28 martie 2002, a admis acţiunea, a statuat că documentul era
fals şi l-a anulat.
12. Apelul, respectiv recursul reclamantei au
fost respinse succesiv de Tribunalul Arad, la data de 10 iulie 2002, şi de
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia irevocabilă din data de 3 decembrie
2002.
C. Recursul în anulare împotriva Deciziei din 21 mai
2001
13. In urma soluţiei date de Curtea de Apel Timişoara,
Consiliul Local Oradea a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei din 21
mai 2001. De asemenea, acesta i-a cerut procurorului general să formuleze un
recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în vederea casării
aceleiaşi decizii.
14. Prin Decizia irevocabilă din data de 19 februarie
2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea procurorului general, a
reţinut că adeverinţa din anul 1955 fusese declarată falsă, a casat toate
hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare şi, statuând pe fondul cauzei,
a respins acţiunea iniţială pe motivul că reclamanta nu îşi dovedise dreptul de
proprietate.
Curtea Suprema de Justiţie a reţinut următoarele:
„Deşi, conform art. 129 (5) din Codul de procedură civilă, judecătorii au
îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi
prin aplicarea corectă a legii, instanţa de recurs a respins cererea de
suspendare a cauzei, considerând că este neîntemeiată, cu toate că soluţia ce
urma să se pronunţe în acţiunea în anulare era esenţială pentru pronunţarea
unei hotărâri legale."
15. La data de 20 martie 2003, la cererea Consiliului
Local Oradea, Judecătoria Oradea, faţă de decizia Curţii Supreme de Justiţie, a
luat act de renunţarea la cererea de revizuire formulată.
II. Dreptul intern pertinent
16. Prevederile relevante ale Codului de
procedură civilă sunt următoarele:
Articolul 322
„Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă... se poate
cere în următoarele cazuri:
........................................................................................................................................................................ ........................................................
4.....dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecăţii..."
Articolul 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea
Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive: ...
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială
a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această
hotărâre este vădit netemeinică;".
17. Art. 330 a fost abrogat prin art. I pct. 17 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 195/2004
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. In temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din
Protocolul nr. 1, reclamanta s-a plâns de faptul că dreptul său la un proces
echitabil şi dreptul său de proprietate au fost încălcate în măsura în care
Hotărârea irevocabilă din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Oradea a fost casată şi,
în final, acţiunea sa a fost respinsă pe fond într-o cale extraordinară de
atac.
Art. 6 § 1 prevede următoarele, în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale,
de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele: „Orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
19. Invocând Cauza Stoicescu împotriva
României (revizuire, nr. 31.551/96, 21 septembrie 2004), Guvernul a
argumentat că reclamanta nu a fost victima unei încălcări a prevederilor de mai
sus, în măsura în care nu a putut dovedi că a dobândit prin moştenire un drept
de proprietate.
20. Reclamanta a contestat această poziţie şi a
reiterat că probele aduse în procedura internă i-au confirmat drepturile
succesorale.
21. Curtea consideră că excepţia de inadmisibilitate
invocată de Guvern ridică probleme care sunt strâns legate de fondul cererii.
Prin urmare, uneşte excepţia preliminară cu fondul
cauzei.
22. Curtea constată că cererea nu este vădit
neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta
constată că ea nu este lovita de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin
urmare, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
23. Guvernul a reiterat principiile Curţii cu privire
la căile extraordinare de atac prin care au fost anulate hotărâri definitive şi
irevocabile. Acesta a informat Curtea că procedura extraordinară folosită în
cauză a fost abrogată din Codul de procedură civilă.
24. De asemenea, Guvernul a subliniat că, în măsura în
care reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, aceasta nu poate
pretinde că avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin
urmare, nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul său de proprietate ca urmare a
casării hotărârii definitive şi irevocabile.
Totuşi, în cazul în care Curtea va considera ca
reclamanta avea un' „bun", Guvernul arată că ingerinţa a fost prevăzută de
lege şi a urmărit un scop legitim, cu care a fost proporţională. In mod
special, Guvernul a mai arătat că, întrucât adeverinţa folosită de reclamantă
fusese declarată falsă, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia irevocabilă
tocmai pentru a corecta o eroare judiciară comisă de instanţele ordinare.
25. Reclamanta se opune poziţiei Guvernului. Aceasta a
arătat că, admiţând un recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie a
desfiinţat toate hotărârile anterioare ce îi erau favorabile, încălcându-i
astfel dreptul la un proces echitabil şi determinând-o să îşi piardă titlul de
proprietate asupra terenului în discuţie.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
26. Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenţei sale
bine stabilite, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel
cum este el garantat de art. 6 § 1, trebuie interpretat în lumina preambulului
Convenţiei, care enunţă, printre altele, supremaţia dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv
oricărui litigiu de către instanţe să nu mai fie readusă în discuţie (Cauza Brumărescu
împotriva României [MC], nr. 28.342/95, § 61, CEDO 1999-VII).
27. Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu
cauze ce ridicau probleme similare cu cea din prezenta speţă, în care a
constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece a considerat că
recursul în anulare analizat a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice, în măsura în care promovarea sa nu se afla la dispoziţia părţilor din
proces, ci numai la dispoziţia procurorului general, şi deoarece, prin
admiterea cererii, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat o întreagă procedură
judiciară care s-a finalizat cu o hotărâre judecătorească ce avea autoritate de
lucru judecat şi care, mai mult decât atât, fusese şi executată (vezi, printre
multe altele, Brumărescu, menţionata mai sus, § 62; S.C.
Masinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României, nr.
22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005; si Cornii împotriva României, nr.
42.872/02, §§ 29 si 30, 11 ianuarie 2007).
28. De asemenea, Curtea a considerat că o casare a
unei astfel de decizii după ce a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă a
constituit o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului
paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ce nu putea fi justificată decât dacă
se dovedea, printre altele, că s-a făcut „pentru cauză de utilitate
publică" şi „în condiţiile prevăzute de lege". Mai mult, orice
ingerinţă asupra dreptului de proprietate trebuie să respecte şi cerinţa
proporţionalităţii (vezi Brumărescu, §§ 77 şi 78; S.C.
Masinexportimport Industrial Group - S.A, § 44; şi Cornif, §§ 39 şi
40, hotărâri menţionate mai sus).
29. Curtea reiterează că niciuna dintre părţi nu are
dreptul să ceară revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii cu unicul
scop de a obţine o reanalizare a fondului cauzei. Puterea de revizuire a
instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a corecta erorile judiciare,
nu pentru a realiza o nouă analiză a fondului cauzei. Revizuirea nu trebuie să
devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de
vedere diferite asupra chestiunii puse în discuţie nu este un motiv suficient
de a rejudeca o cauză. O abatere de la acest principiu este justificată numai
atunci când este dictată de circumstanţe substanţiale si imperios necesare
(vezi Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
30. Chiar dacă o astfel de revizuire ar fi
justificată, anumite circumstanţe speciale ale cauzei ar putea revela faptul că
modalitatea efectivă în care a fost folosită această cale a afectat însăşi
esenţa unui proces echitabil. In mod special, Curtea trebuie să evalueze dacă,
într-o anumită speţă, puterea de a promova şi de a derula un recurs
extraordinar a fost exercitată de autorităţi astfel încât să păstreze, în cea
mai mare măsură posibilă, un just echilibru între interesele în cauză (vezi, mutatis
mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, § 57, CEDO 2004-VIII).
b) Aplicarea acestor principii în cauza de faţă
31. In cauza de faţă, instanţele au statuat în
favoarea reclamantei într-o acţiune în revendicare şi au considerat irelevant
pentru cauză faptul că unul dintre documentele folosite ca probă ar putea fi
fals.
Aşadar, Curtea consideră că intervenţia Curţii Supreme
de Justiţie nu era necesară pentru a aborda această problemă, deoarece
instanţele comune au avut destule ocazii să remedieze pretinsa eroare în interpretarea
lor.
32. Presupunând chiar, aşa cum argumentează Guvernul,
că judecătorii au greşit atunci când au refuzat să suspende procedura de
recurs, o astfel de omisiune nu îi poate fi imputată reclamantei, care a
informat instanţele despre existenţa celor două proceduri paralele (vezi, în
special, paragraful 10 de mai sus).
33. In acest sens, Curtea subliniază că statul ar
trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile
înrudite şi, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică
instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita
reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în
sfera unor proceduri paralele [vezi, mutatis mutandis, Rosca împotriva
Moldovei, nr. 6.267/02, § 25, 22 martie 2005; Gjonbocari si alţii
împotriva Albaniei, nr. 10.508/02, § 59, 23 octombrie 2007; si Driza
împotriva Albaniei, nr. 33.771/02, § 69, CEDO 2007-... (extrase)].
34. Mai mult, Curtea observă că, în timp ce instanţele
ordinare, în special instanţa de ultim rang, şi-au bazat hotărârile pe mai
multe documente şi depoziţii ale martorilor, Curtea Supremă de Justiţie a
respins acţiunea din unicul motiv al nulităţii actului fals, fără a-şi exprima
o opinie cu privire la celelalte mijloace de probă sau, cel puţin, fără a
explica de ce le-a înlăturat.
35. Din acelaşi motiv, Curtea consideră că această
cauză este mult diferită de Cauza Stoicescu, menţionată mai sus, în care
singurul act de proprietate al reclamantului asupra proprietăţii în litigiu, şi
anume certificatul de moştenitor, a fost ulterior anulat (vezi Stoicescu, menţionată
mai sus, §§ 57 şi 58).
36. Curtea nu poate specula asupra modului în care
s-ar fi finalizat cauza în cazul în care Curtea Supremă de Justiţie (sau
instanţele comune într-o nouă acţiune în revendicare) ar fi reanalizat restul
probelor din dosar. Totuşi, aceasta observă că situaţia creată nu îi poate fi
imputată reclamantei şi consideră că formularea unei noi acţiuni în revendicare
ar supune-o unei sarcini disproporţionate, ce nu poate fi justificată în
circumstanţele speciale ale cauzei.
37. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii
pentru a constata că o casare a Deciziei irevocabile din 21 mai 2001 nu
reprezintă decât un apel deghizat şi, folosindu-l, autorităţile nu au asigurat
un just echilibru între interesele aflate în joc şi astfel au încălcat dreptul
reclamantei la un proces echitabil.
38. De asemenea, deoarece prin Decizia irevocabilă din
21 mai 2001 reclamanta a fost recunoscută ca proprietar al terenului în
litigiu, reclamanta poate pretinde că are un „bun" în sensul art. 1 din
Protocolul adiţional la Convenţie, iar casarea deciziei respective după ce a
rămas definitiva şi a devenit irevocabilă şi după ce a fost executată va
constitui o ingerinţă în dreptul beneficiarului deciziei la o liniştită posesie
a acelui bun (vezi Brumărescu, menţionată mai sus, § 74). Presupunând
chiar că o astfel de ingerinţă ar putea fi considerată că serveşte unui interes
public, Curtea constată că ea nu era justificată, deoarece nu a fost păstrat un
just echilibru, iar reclamanta a fost obligată să suporte o sarcină individuală
şi excesivă (Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 75-80).
39. Pentru toate aceste motive, Curtea respinge
excepţia preliminară a Guvernului şi constată că a avut loc o încălcare a art.
6 § 1 din Convenţie, precum şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
40. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei parţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
41. Reclamanta nu a formulat o cerere de reparaţie
echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu se impune să îi acorde vreo
sumă în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Arsenovici împotriva României, nr.
77.210/01, § 55, 7 februarie 2008).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. uneşte cu fondul şi respinge excepţia preliminară a
Guvernului;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Intocmită tn limba engleză, apoi comunicată în scris la
data de 23 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier