Decizia Nr.708 din 15.11.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (1), cu referire la art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Marius Daniel Şerbănescu în Dosarul nr. 3.943/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.851D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.151D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ridicată de Laura Valentina Grădină în Dosarul nr. 3.496/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.151D/2017 la Dosarul nr. 1.851D/2017, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate din Legea nr. 303/2004, întrucât acestea sunt clare şi previzibile, fiind în concordanţă cu textele europene. Referitor la dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:7. Prin Încheierea din 8 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.943/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (1), cu referire la art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin Încheierea din 12 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.496/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Marius Daniel Şerbănescu şi de Laura Valentina Grădină, în cauze având ca obiect soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), prin care au fost sancţionaţi disciplinar pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, autorul acesteia din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.851D/2017 susţine, în esenţă, că sintagmele „acte sau fapte de natură să compromită demnitatea în profesie" şi „atitudini nedemne" sunt neconstituţionale, deoarece lasă loc arbitrariului în interpretare şi fac ca legea să fie nepredictibilă, întrucât magistratul nu cunoaşte care anume tip de comportament atrage incidenţa celor două texte. În acest sens arată că textele de lege criticate nu sunt doar foarte generale, ci şi periculos de vagi, întrucât actele materiale din conţinutul unei eventuale abateri disciplinare sunt indicate ca fiind „orice acte sau fapte", respectiv „atitudini nedemne", fără a se preciza măcar natura actelor, faptelor sau atitudinilor nedemne sau măcar limitele generale între care acestea ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat. Dispoziţiile criticate din Legea nr. 303/2004 sunt total lipsite de previzibilitate, ceea ce contribuie decisiv la apariţia arbitrariului în activitatea organelor cu atribuţii în cercetarea şi sancţionarea disciplinară a magistraţilor. Lipsa de claritate şi previzibilitate a textelor de lege criticate a condus la apariţia unor practici deviante, dincolo de limita arbitrariului, în activitatea instituţiilor ce au ca obiect de activitate cercetarea şi judecarea în materie disciplinară a judecătorilor şi procurorilor români. În acest sens arată că aceste reglementări extrem de vagi au făcut posibil ca exercitarea unui drept constituţional, respectiv dreptul de acces liber la justiţie, să fie calificată drept atitudine nedemnă de către autorităţile publice cu atribuţii în cercetarea şi judecarea cauzelor disciplinare ale magistraţilor. Se mai susţine că textele criticate instituie un regim neclar atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să judece cauza disciplinară, întrucât acestea - în lipsa unor repere clare cu privire la categoriile de acte materiale ce intră în sfera de reglementare a normelor sus-amintite, a limitelor între care executarea acestor acte materiale reprezintă comportamente acceptate, precum şi a celor dincolo de care pot aduce atingere onoarei şi demnităţii profesiei de magistrat - fac posibil ca, pe de-o parte, magistratul să nu îşi poată adapta comportamentul la exigenţele ce decurg din eventuala interpretare pe care ar putea să o dea o autoritate publică conduitei sale, iar, pe de altă parte, instanţa disciplinară, în condiţiile unei norme absolut imprevizibile, având libertatea de a interpreta norma după cum îi dictează conştiinţa, nu are absolut niciun reper cât de cât accesibil pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, făcând loc arbitrariului în activitatea sa. Aşadar, prevederile de lege criticate din Legea nr. 303/2004 contravin dispoziţiilor art. 20, art. 21, art. 24, art. 124 şi art. 132 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, autoarea acesteia din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.151D/2017 invocă Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, prin care Curtea Constituţională a constatată că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională. De asemenea se invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 30 alin. (1) şi (2), întrucât, în esenţă, nu există criterii/fapte sau manifestări precis stabilite în lege pentru determinarea abaterii disciplinare, textele criticate fiind imprecise, lipsite de predictibilitate şi dând naştere la aprecieri subiective.10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, autorii acesteia susţin, în esenţă, că acestea contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24, art. 53, art. 124 şi art. 132 din Constituţie, precum şi celor ale art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece instituie, în materia răspunderii disciplinare, exercitarea doar a căii de atac a recursului. Astfel, legiuitorul a înlăturat posibilitatea magistratului de a solicita administrarea nemijlocită a unor probe, de tipul celei testimoniale, de a fi criticate, cu privire la fondul cauzei şi la temeinicie, hotărârile instanţei de disciplină, ceea ce echivalează cu o îngrădire reală a unor drepturi constituţionale şi convenţionale. Practic, autorii excepţiei susţin neconstituţionalitatea reglementării legale criticate, din perspectiva faptului că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, calea de atac nu are un caracter devolutiv, nepermiţând instanţei de recurs să readministreze probele administrate de instanţa de disciplină.11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi-a exprimat opinia, în sensul că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate. Astfel, primul text legal criticat, respectiv art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, prin referirea la conduita magistratului de a se abţine de la „atitudini nedemne", consacră, în fapt, obligaţia de rezervă ce îi incumbă acestuia. Obligaţia de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată. Obligaţia de rezervă ce îi incumbă magistratului trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca acesta să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă. De altfel, formularea folosită de legiuitorul român, ce este criticată sub aspectul neconstituţionalităţii, este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale care fac referire la integritatea magistratului. Astfel, în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, atunci când se analizează valoarea denumită „integritate", se reţine că judecătorul va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca fiind ireproşabilă, menţinând astfel trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti. De asemenea, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010, se consacră obligaţia de probitate a magistratului şi obligaţia la o atitudine de demnitate şi onoare. Aceeaşi tehnică legislativă se regăseşte şi în materia răspunderii disciplinare din alte state, unde incriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudenţă, astfel încât, faţă de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că textul criticat răspunde exigenţelor de tehnică legislativă, iar, pe de altă parte, nu este în dezacord cu principiile constituţionale invocate.12. Cu privire la dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, instanţa apreciază că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căii de atac în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Faptul că dispoziţiile legale specificate instituie o anume cale de atac sau anumite reguli de competenţă, în acord cu modalitatea prin care noul Cod de procedură civilă a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Convenţie - aşa cum rezultă din Hotărârea Guvernului nr. 1.527/2007, prin care au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă - nu reprezintă o discriminare, în condiţiile în care se poate vorbi despre discriminare doar atunci când persoanelor aflate în situaţii juridice comparabile li se aplică un tratament juridic diferit. Or, procedura de judecată a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este identică şi se aplică în mod similar tuturor persoanelor care sunt părţi în faţa acestor complete de judecată. În acest context se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la garanţiile dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, se menţionează că, dată fiind specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al magistraţilor, în cadrul unor astfel de pricini, eventualele critici, formulate din perspectiva netemeiniciei unei hotărâri, vizează în realitate, mai mult sau mai puţin explicit, aspecte de nelegalitate a acesteia, care pot fi examinate de instanţa de control judiciar, prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă.13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, cu privire la dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 127 din 1 februarie 2011. Referitor la dispoziţiile art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 consideră că aceste prevederi sunt în acord cu principiile constituţionale, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoscând imposibilitatea de a se ajunge la o certitudine absolută în redactarea legilor, precum şi riscul ca grija pentru certitudine să conducă la o rigiditate excesivă (Hotărârea din 6 decembrie 2012, pronunţată în Cauza Michaud împotriva Franţei, paragraful 96), dar şi faptul că rolul interpretativ al organelor jurisdicţionale în garantarea previzibilităţii dispoziţiilor normative în sistemele de drept continental nu trebuie subestimat. Acestor organe le revine sarcina de a interpreta întro manieră coerentă dispoziţiile generale ale unei legi, pentru a stabili sensul lor exact şi a disipa orice îndoială în acest domeniu (Hotărârea din 9 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, paragraful 179).15. Avocatul Poporului menţionează că îşi păstrează punctul de vedere astfel cum a fost reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 643 din 1 noiembrie 2016. Cu privire la dispoziţiile art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 apreciază că acestea sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Având în vedere contextul reglementării, destinatarii acesteia, motivul şi circumstanţele obligaţiilor instituite, rezultă că norma criticată sub aspectul sintagmei „atitudini nedemne" este previzibilă pentru destinatarii ei. Altfel spus, chiar dacă textul de lege criticat nu cuprinde o lista exhaustivă a motivelor socotite de legiuitor ca determinând „atitudini nedemne", se poate deduce, din ansamblul dispoziţiilor legale analizate, care este sfera acestor motive.16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut:– Art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.";

– Art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004: „Constituie abateri disciplinare: [...] c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;";

– art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004: „Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar."19. Curtea observă că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la care fac referire dispoziţiile art. 51 alin. (3) din aceeaşi lege, au următorul conţinut: „Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecţiei Judiciare ori, după caz, titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii." 20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 30 alin. (1) şi (2) privind libertatea de exprimare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 132 privind statutul procurorilor, precum şi celor ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, a constatat că acestea sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că „recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunţate în materie disciplinară. La paragraful 30 al acestei decizii Curtea a reţinut că, întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească în materie disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie. În măsura în care acest „recurs", prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziţia unui magistrat sancţionat disciplinar, în faţa unei instanţe, aşa cum impun dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, la paragraful 31 al Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea a constatat că lipsa unui remediu efectiv împotriva hotărârii secţiei CSM pronunţate în materie disciplinară, care să permită instanţei analiza încălcării drepturilor sub toate aspectele, este de natură să conducă la încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă. Aceasta întrucât, pe calea recursului reglementat de Codul de procedură civilă, nu se pot invoca motive de netemeinicie a hotărârii atacate, ci numai motive de nelegalitate, iar în recurs nu se pot administra probe, cu excepţia înscrisurilor noi. 22. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale"), precum şi faptul că încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale au fost pronunţate anterior pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a devenit inadmisibilă. 23. Prin urmare, chiar dacă, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în temeiul deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, raportat la incidenţa acestor ultime articole în speţă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 9 martie 2015, paragraful 18, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragrafele 19-23, sau Decizia nr. 365 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 40). 24. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, Curtea reţine că art. 90 prevede îndatorirea judecătorilor şi procurorilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate şi face parte din titlul III: „Drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor" al Legii nr. 303/2004, iar art. 99 lit. c) instituie drept abatere disciplinară atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii. Aceste dispoziţii sunt criticate de autorii excepţiei, procurori, în principal, din perspectiva lipsei de claritate a sintagmelor „acte sau fapte de natură să compromită demnitatea în profesie" şi „atitudini nedemne", deoarece lasă loc arbitrariului în interpretare şi fac ca legea să fie nepredictibilă, întrucât magistratul nu cunoaşte care anume tip de comportament atrage incidenţa celor două texte, fără a se preciza măcar natura actelor, faptelor sau atitudinilor nedemne sau măcar limitele generale între care acestea ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat, dând naştere la aprecieri subiective. 25. În ceea ce priveşte aceste susţineri, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, a stabilit că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 26. De asemenea, prin Decizia nr. 494 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 26 octombrie 2018, pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, criticate tot din perspectiva lipsei de claritate şi de previzibilitate, Curtea a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, sau prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekveny împotriva Ungariei, că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat însoţită de certitudini absolute, iar „certitudinea, chiar dacă este de dorit, este însoţită câteodată de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie". De asemenea, în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Curtea de la Strasbourg a reţinut că „există multe legi care se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi ale căror interpretare şi aplicare depind de practică". Totodată, prin Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Curtea Europeană a apreciat că legiuitorul nu poate opera cu concepte absolute, motiv pentru care foloseşte uneori noţiuni vagi, care vor fi definite de jurisprudenţă. 27. Având în vedere această jurisprudenţă constantă, atât a Curţii Constituţionale, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea constată că, referitor la cele două texte criticate din Legea nr. 303/2004, legiuitorul nu a încălcat cerinţele de claritate şi de previzibilitate ale legii, prin folosirea sintagmelor „acte sau fapte de natură să compromită demnitatea în profesie" şi „atitudini nedemne", deoarece semnificaţia acestor sintagme poate fi, în mod rezonabil, percepută şi înţeleasă de destinatarii normei - magistraţi. De altfel, legiuitorul nu putea să prevadă o listă exhaustivă cu acte sau fapte de natură să compromită demnitatea în profesie şi în societate şi nici o listă exhaustivă cu atitudini considerate nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu. 28. De asemenea, Curtea reţine că adaptarea conduitei acestora la prescripţiile normei urmează să fie analizată în funcţie de circumstanţele concrete, caracteristice fiecărei situaţii factuale în parte (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 494 din 17 iulie 2018, precitată, paragraful 27). 29. Cât priveşte invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională, se constată că această decizie nu are relevanţă în cauza de faţă. La paragraful 25 al acestei decizii, Curtea a reţinut că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, redactarea ei fiind lipsită de claritate şi precizie, având în vedere că „nu se precizează în mod clar acele infracţiuni intenţionate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat". Prin urmare, Curtea a reţinut că necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a sancţiunii excluderii din profesie, în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. Or, textele criticate din Legea nr. 303/2004 instituie îndatorirea judecătorilor şi procurorilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate şi reglementează drept abatere disciplinară atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii. Aşa cum s-a arătat, legiuitorul nu putea să prevadă o listă exhaustivă cu acte sau fapte de natură să compromită demnitatea în profesie şi în societate şi nici o listă exhaustivă cu atitudini considerate nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu. 30. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 20 privitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că acestea se referă la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială şi la dreptul la apărare. Or, textele criticate din Legea nr. 303/2004 instituie - fără a avea vreo legătură cu accesul la justiţie - îndatorirea magistraţilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate şi reglementează drept abatere disciplinară atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, nereferindu-se astfel la un proces în cadrul căruia s-ar putea pune problema respectării garanţiilor dreptului la un proces echitabil. 31. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 16 privind egalitatea în drepturi şi a art. 30 privind libertatea de exprimare, Curtea reţine că acestea nu au legătură cu îndatorirea magistraţilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate. 32. În final, cât priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 132 privind statutul procurorilor, Curtea constată că acestea nu sunt încălcate, ci, dimpotrivă, dispoziţiile de lege criticate au fost edictate tocmai pentru a se respecta principiul independenţei justiţiei şi statutul procurorului. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Marius Daniel Şerbănescu în Dosarul nr. 3.943/1/2016 şi de Laura Valentina Grădină în Dosarul nr. 3.496/1/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare şi constată că dispoziţiile art. 90 alin. (1) şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean