Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Decizia Nr.560 din 18.09.2018

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (11) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala a Romaniei
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 957 din 13 noiembrie 2018



SmartCity1

Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, obiecţie formulată de 96 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.226 din 2 iulie 2018, şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.018A/2018. La sesizare a fost anexată Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2018.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii sesizării susţin că prevederile art. 43 alin. (21) şi art. 601 din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, privind obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, deoarece legiferează obligativitatea procedurii de informare cu privire la mediere, deşi această procedură a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014. În acest sens, autorii sesizării redau considerentele de la paragrafele 17 la 27 din această decizie, susţinând că legiuitorul a ignorat aceste considerente, potrivit cărora procedura prealabilă, obligatorie, a medierii încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie, şi a procedat la reintroducerea acestei obligaţii, prin modificarea art. 43 alin. (21) şi a art. 601 din Legea nr. 192/2006. Se arată că este de domeniul evidenţei natura imperativă a celor două modificări, prin utilizarea verbelor „vor încerca", în cazul art. 43 alin. (21), şi „sunt ţinute", în cazul art. 601 din legea criticată, ambele având scopul reintroducerii caracterului obligatoriu al procedurii de mediere, prealabil exercitării dreptului fundamental de liber acces la justiţie, ceea ce reprezintă o încălcare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, cu consecinţa nerespectării art. 147 alin. (4) şi a art. 21 din Constituţie. Acest caracter imperativ al procedurii de mediere este întărit şi de dispoziţiile art. 61 alin. (3) şi (4), aşa cum au fost introduse prin legea criticată. În consecinţă, autorii sesizării solicită constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 43 alin. (21), art. 601 alin. (1) şi art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, deoarece încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (4) şi ale art. 21 din Constituţie.4. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.5. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2/7.803 din 3 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.641 din 3 septembrie 2018, în sensul că sesizarea formulată de 96 de deputaţi este neîntemeiată.6. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie se arată că acest text constituţional prevede lărgirea garanţiilor constituţionale şi instituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, obiectiv determinat de evoluţia democraţiei constituţionale, de necesitatea corelării dispoziţiilor Constituţiei privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, mai ales, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sub aspectul garanţiilor pe care le consacră, dispoziţiile art. 21 din Constituţie se corelează cu cele ale art. 1 alin. (4), referitoare la separaţia puterilor în stat, art. 24, referitor la dreptul la apărare, art. 52, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi cu art. 142-146 referitoare la Curtea Constituţională. Prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că „liberul acces la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie". Examinând art. 21 din Constituţie, în ansamblul normelor constituţionale, se constată, astfel, cum, de altfel, s-a reţinut şi în doctrină că, prin generalitatea formulării sale, acesta permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice (cetăţean, străin, apatrid) sau juridice, pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă, însă, că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe decizii (de exemplu, Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975; Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a statuat că „dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere." Limitarea accesului la justiţie şi, prin urmare, consacrarea caracterului său de a nu constitui un drept absolut trebuie, în mod categoric, prevăzute prin lege adoptată în conformitate cu dispoziţiile constituţionale. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că „în sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime." Ca urmare, „existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie." Art. 21 din Legea fundamentală a fost modificat, ca urmare a revizuirii Constituţiei, în sensul adăugării alineatului (4) potrivit căruia „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Cu privire la aplicarea acestui text constituţional, Curtea Constituţională a făcut distincţie între jurisdicţii speciale administrative (sintagma consacrată de textul constituţional) şi procedura administrativă prealabilă, arătând că „dispoziţia constituţională a desfiinţat condiţia prealabilă numai pentru procedura administrativ jurisdicţională. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului graţios sau ierarhic" (a se vedea în acest sens Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 16 iunie 2004, urmată de menţinerea liniei jurisprudenţiale). Accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale, pentru situaţii deosebite, cu condiţia asigurării posibilităţii neîngrădite a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, precum şi a asigurării caracterului efectiv al acestui drept. Prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu motivarea că obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional, iar, prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis. În speţă, prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, legiuitorul a instituit o procedură voluntară şi nu una obligatorie, în concordanţă cu Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 136 din 24 mai 2008.7. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie se arată că acestea au o aplicabilitate generală, în sensul că îşi găseşte aplicarea în raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut, în mai multe cazuri, că nu poate fi un legiuitor pozitiv, în speţă nefiind încălcate decizii ale Curţii şi, implicit, prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, privind efectele general obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale.8. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.9. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, formulată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de Preşedintele României.10. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr. CP1/1.231 din 20 iulie 2018 de către Preşedintele României, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.927 din 20 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.167A/2018.11. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României susţine că, prin conţinutul său normativ, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator contravine normelor şi principiilor constituţionale consacrate de art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124 alin. (3), art. 147 alin. (4) şi de art. 148 alin. (2) şi (4), pentru argumentele ce urmează a fi prezentate în continuare.12. Art. I pct. 6 din legea criticată prevede completarea art. 18 din Legea nr. 192/2006 cu un nou alineat, potrivit căruia: „Consiliul de mediere înfiinţează Institutul de formare continuă, în vederea creşterii calităţii pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizaţi". Aceste dispoziţii încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu precizează statutul juridic al acestei entităţi, Institutul de formare continuă, nefiind clar care sunt dispoziţiile aplicabile acestuia. Totodată, este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalţi furnizori de formare profesională, prevăzuţi la art. 9 alin. (1) din lege, potrivit căruia: „Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate". Aceste neclarităţi privind statutul juridic al Institutului de formare continuă, respectiv raportul dintre acesta şi ceilalţi furnizori de formare profesională, prevăzuţi deja de dispoziţiile Legii nr. 192/2006, generează o neclaritate în aplicare, contrară exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.13. Art. I pct. 10 din legea criticată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece, potrivit alin. (21) al art. 43 din Legea nr. 192/2006, părţile „vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere", în cazurile prevăzute de art. 601 din lege. Forma aflată în vigoare precizează că „în procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere". Prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, Curtea Constituţională a arătat că „art. 601 din Legea nr. 192/2006 trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părţile vor opta pentru mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii doar în situaţia în care vor considera necesară participarea la o astfel de şedinţă, pentru informaţii şi lămuriri cu privire la avantajele medierii. (...) Participarea la şedinţa de informare nu va mai reprezenta însă o obligaţie pentru părţi, ci o opţiune voluntară a persoanelor interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluţionare a conflictelor. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 601 din Legea nr. 192/2006 este neîntemeiată". Astfel, prin această decizie, Curtea a reţinut că, în toate cazurile prevăzute de art. 601 din lege, participarea părţilor nu trebuie să reprezinte o obligaţie, ci o opţiune voluntară a părţilor. Prin urmare, dispoziţiile imperative „vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere" încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale amintită, aducând atingere dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.14. Art. I pct. 12 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece prevede că „acordul de mediere verificat şi atestat de către avocaţii părţilor, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părţilor, este titlu executoriu". În prezent, acordul de mediere autentificat de către un notar reprezintă titlu executoriu. În privinţa înscrisurilor sub semnătură privată, art. 641 din Codul de procedură civilă arată că „înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege". Din această perspectivă, se susţine că necorelarea celor două dispoziţii atrage neclaritatea dispoziţiilor art. I pct. 12 din legea criticată, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 192/2006 nu prevede un registru public pentru respectarea dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă. În plus, pe lângă această procedură, art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 reglementează şi posibilitatea părţilor de a solicita instanţei încuviinţarea înţelegerii părţilor, printr-o hotărâre care reprezintă, de asemenea, un titlu executoriu. Într-o astfel de situaţie, nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obţinerea unui titlu executoriu reprezintă posibilităţi alternative sau dacă solicitarea adresată instanţei este condiţionată de parcurgerea procedurii instituite prin art. I pct. 12 din legea criticată.15. Art. I pct. 21 din legea criticată - prin care se introduc două noi articole, art. 76 şi 77 în Legea nr. 192/2006 - încalcă art. 21, art. 124 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Potrivit art. 76, judecătorul, în baza rolului său activ, aplicând dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură civilă, dispune trimiterea părţilor la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii, şi care se află pe rolul primei instanţe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluţionate, exceptând cauzele în care acestea au încercat soluţionarea prin mediere.16. În primul rând, prin această normă cu caracter imperativ, părţile sunt plasate în afara cadrului procesual, fiind obligate ca, în cauzele precizate mai sus, să parcurgă procedura medierii, ceea ce constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, stabilit de art. 21 din Constituţie. Chiar dacă modificările aduse Legii nr. 192/2006 nu prevăd o sancţiune pentru neparcurgerea procedurii medierii (spre deosebire de situaţia în care a fost pronunţată Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, când neparticiparea la şedinţa de informare privind avantajele medierii atrăgea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată), totuşi, norma imperativă referitoare la dispunerea trimiterii părţilor la mediere determină suspendarea litigiului în cauză. Acest lucru obligă părţile să urmeze procedura de mediere, în detrimentul continuării procesului în faţa instanţei, aspect ce aduce atingere accesului la justiţie, prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală. De asemenea, obligativitatea trimiterii cauzei de către judecător la mediere, în cauzele care nu au fost soluţionate în termen de 18 luni de la înregistrare, reprezintă o modalitate de temporizare a procedurii judiciare, contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a unui proces, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.17. În al doilea rând, se susţine că această normă intră în contradicţie cu prevederile art. 227 din Codul de procedură civilă, care prevede că judecătorul poate invita părţile să participe la mediere, şi recomandă acestora să recurgă la procedura medierii, precizând, totodată, faptul că medierea nu este obligatorie pentru părţi. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 din Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, potrivit cărora instanţa poate invita părţile să recurgă la mediere pentru a soluţiona litigiul, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv. Instanţa poate, de asemenea, invita părţile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere, dacă astfel de sesiuni sunt organizate şi sunt uşor accesibile. Mai mult de atât, în preambulul acestei Directive se precizează că medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară, în sensul că părţile sunt ele însele responsabile de procedură, o pot organiza după cum doresc şi o pot încheia în orice moment. Or, spre deosebire de textul directivei, se susţine că dispoziţiile art. 76 nu fac trimitere la posibilitatea aprecierii judecătorului şi nici la evaluarea tuturor circumstanţelor cazului respectiv, contrar textului art. 5 alin. (1) din actul european anterior menţionat. Astfel, dispoziţiile art. 76 din legea criticată aduc atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 148 alin. (2) şi (4).18. În al treilea rând, prin art. 76 din legea criticată se instituie o obligaţie în sarcina judecătorului, de a dispune trimiterea părţilor la mediere. Or, art. 124 alin. (3) din Constituţie, referitor la independenţa judecătorilor, presupune că judecătorul, în cadrul unui proces, îşi exercită atribuţiile potrivit legii, cu obiectivitate şi echilibru de la caz la caz, astfel încât acesta să fie singurul în măsură să hotărască asupra unei eventuale decizii cu privire la conduita părţilor, pe parcursul desfăşurării procesului. Prin instituirea unei asemenea obligaţii în sarcina judecătorului, de a dispune trimiterea părţilor la mediere, se susţine că este eliminată posibilitatea judecătorului de a evalua circumstanţele cauzei şi de a aprecia când anume este necesară o astfel de recomandare. Or, în situaţia de faţă, judecătorul este obligat să aplice în mod automat o procedură, mai precis, în acest caz judecătorului nu-i mai aparţine decizia de a recomanda părţilor medierea. În legătură cu principiul constituţional al independenţei judecătorilor, Curtea Constituţională a precizat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul, aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice, lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009). Prin introducerea acestei reglementări, însă, judecătorul de caz este lipsit de această iniţiativă şi, prin urmare, dispoziţiile art. 76 din legea criticată contravin şi art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală.19. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.20. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2/7802 din 3 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.643 din 3 septembrie 2018, în sensul că sesizarea formulată de Preşedintele României este neîntemeiată.21. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie de către dispoziţiile art. I pct. 6 din legea criticată, se arată că formarea profesională continuă realizată în cadrul unui Institut de formare continuă înfiinţat pentru o anumită categorie profesională nu reprezintă o noutate în legislaţia românească, întrucât şi profesia de avocat, reglementată prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, beneficiază de acest tip de formare profesională continuă, realizat în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (I.N.P.P.A). Astfel, art. 22 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 prevede că „Avocatul definitiv este obligat să frecventeze formele de pregătire profesională continuă organizate de barou, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor sau de formele de exercitare a profesiei, în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat", iar statutul juridic al acestui Institut este reglementat de Regulamentul de organizare şi funcţionare al I.N.P.P.A. Acest Institut de formare continuă are un regulament propriu, care prevede statutul juridic şi modul de organizare şi funcţionare, Legea nr. 51/1995 instituind doar obligaţia avocaţilor de a urma cursurile de formare profesională din cadrul I.N.P.P.A. Astfel, înfiinţarea unui Institut de formare continuă de către Consiliul de mediere nu contravine art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât clarificarea aspectelor ce ţin de organizarea şi funcţionarea acestui Institut se va face printr-un regulament propriu, şi nu prin lege. Mai mult, legea supusă controlului de neconstituţionalitate prevede la art. I pct. 21 completarea dispoziţiilor legii cu dispoziţiile Statutului profesiei de mediator, iar la art. 37 alin. (1) din Statut se precizează că „formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională organizate de către Institutul de Formare al Consiliului de Mediere, furnizorii de formare autorizaţi în domeniul medierii şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate ale căror programe sunt autorizate de Consiliu". Totodată, art. 38 alin. (4) din Statut prevede că „ambele tipuri de formare sunt asigurate de formatori autorizaţi pentru pregătirea adulţilor şi atestaţi de Consiliu, cu respectarea legislaţiei în vigoare şi procedurii emise de Consiliu". Prin urmare, se observă că legea criticată este în concordanţă cu prevederile Statutului profesiei de mediator, care prevede în mod clar raportul dintre Institutul de formare înfiinţat de Consiliul de mediere şi ceilalţi furnizori de formare profesională prevăzuţi de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.22. Cu privire la critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 12 din legea criticată, se susţine că, într-adevăr, Legea nr. 192/2006 nu prevede un registru public pentru actele atestate de avocaţi, însă acestea se înregistrează în Registrele Naţionale ale Avocaţilor Români prevăzute de art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (10) din Legea nr. 51/1995. Aşadar, acordul de mediere atestat de avocat este titlu executoriu, în concordanţă cu art. 641 din Codul de procedură civilă, doar dacă este înregistrat în registrele menţionate mai sus. Aşa cum precizează autorul sesizării, în prezent acordul de mediere autentificat de către un notar public reprezintă titlu executoriu, iar Legea nr. 192/2006 prevede la art. 59 alin. (2) posibilitatea părţilor de a solicita instanţei să încuviinţeze înţelegerea acestora printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, introducerea posibilităţii ca acordul de mediere să fie atestat şi de către avocaţii părţilor reprezintă o a treia modalitate de a obţine un acord de mediere, care să fie titlu executoriu. Astfel, reiese în mod clar că aceste proceduri sunt alternative, iar solicitarea adresată instanţei de a pronunţa o hotărâre prin care să încuviinţeze înţelegerea părţilor nu este condiţionată de parcurgerea unei alte proceduri.23. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, se reiau susţinerile prezentate în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.018A/2018, astfel cum au fost reţinute la paragraful 6 al prezentei decizii. În plus, se arată că, prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, Curtea a reţinut că „stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a accesului liber la justiţie. Mai mult, s-a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie". În concluzie, se apreciază că, prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, legiuitorul a instituit o procedură pentru cazuri limitativ enumerate, procedură care nu aduce atingere accesului liber la justiţie, ci instituie reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.24. Totodată, cu privire la criticile referitoare la încălcarea art. 124 alin. (3) şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, se arată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece legea instituie reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, în cazuri limitativ prevăzute, fără a aduce atingere independenţei judecătorului şi fiind în concordanţă cu legislaţia europeană. Independenţa judecătorilor, aşa cum s-a arătat în doctrină, presupune judecarea cauzelor independent faţă de alte organe ale statului şi chiar faţă de organele lor ierarhic superioare, fiind supuşi numai legii, ale cărei dispoziţii sunt chemaţi să le respecte. Astfel, prin noua reglementare, potrivit căreia judecătorul trebuie să dispună trimiterea părţilor la mediere, aceasta fiind o procedură reglementată de lege, nu se încalcă independenţa judecătorului prevăzută de art. 124 din Constituţie.25. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, se susţine că motivarea Deciziei nr. 266 din 7 mai 2014 a rezidat în faptul că obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii este neconstituţională, deoarece prevedea sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în cazul neparcurgerii acestei proceduri. În legea criticată nu este prevăzută o sancţiune pentru neparcurgerea procedurii medierii înainte de sesizarea instanţei de judecată, părţile putând introduce oricând cerere de chemare în judecată. Mai mult, alin. (3) al art. 43 din Legea nr. 192/2006 a rămas nemodificat şi prevede că „dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit medierea ori nu răspunde invitaţiei menţionate la alin. (1) ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată". Astfel, reiese în mod clar că textele criticate prevăd situaţii diferite şi, prin urmare, nu se încalcă Decizia nr. 266 din 7 mai 2014 a Curţii Constituţionale a României.26. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.27. La Dosarul nr. 1.018A/2018 a fost transmis un punct de vedere de către Consiliul de Mediere, prin care se susţine Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi se solicită Curţii Constituţionale respingerea celor două sesizări de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt în concordanţă cu Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială. De asemenea, modificările aduse Legii nr. 192/2006 prin legea criticată reprezintă, în fapt, transpuneri ale considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, care, la paragraful 24, indică finalizarea procedurii de mediere, iar nu simpla informare asupra medierii. La acest punct de vedere au fost anexate petiţiile promovate de corpurile profesionale ale mediatorilor din Bucureşti şi din judeţele Buzău, Sibiu, Vâlcea, Bihor, Braşov, Sălaj, Cluj, Tulcea, Prahova, Bacău, Constanţa, Bistriţa-Năsăud, Olt, Neamţ, Suceava, Alba, Hunedoara, Iaşi, Arad, Gorj, Brăila, Caraş-Severin, Giurgiu, Argeş, Botoşani, Teleorman, Mureş, Harghita, Galaţi, Dâmboviţa şi Timiş.CURTEA,examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, actele depuse la Dosarul nr. 1.018A/2018, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:28. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori." Verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, trebuie realizată sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).29. Astfel, în privinţa dreptului de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului a priori, Curtea observă că ambele sesizări au fost formulate de către titulari ai dreptului de sezină prevăzuţi expres de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, şi anume un număr de 96 de deputaţi, în Dosarul nr. 1.018A/2018 şi Preşedintele României, în Dosarul nr. 1.167A/2018.30. Sub aspectul termenului în care titularul este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, Curtea observă că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2018, a fost depusă la Secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale, la data de 27 iunie 2018, şi a fost trimisă Preşedintelui României, pentru promulgare, la data de 3 iulie 2018. Curtea constată, aşadar, că în Dosarul nr. 1.018A/2018 obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018. În Dosarul nr. 1.167A/2018, Curtea constată că sesizarea a fost formulată de Preşedintele României, la data de 20 iulie 2018, în interiorul termenului de 20 zile de la primirea legii adoptate, termen prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, pentru promulgarea legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, precitată, paragraful 70).31. În ceea ce priveşte obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că cele două obiecţii de neconstituţionalitate vizează o lege adoptată de Parlament şi trimisă spre promulgare, care nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, şi, deci, nu este în vigoare.32. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate, obiect al ambelor sesizări de neconstituţionalitate.33. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.018A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.34. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.167A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (11) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 21 (cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.35. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 1.167A/2018 la Dosarul nr. 1.018A/2018, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie.36. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, în urma conexării celor două cauze, dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (11) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006], art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 21 (cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, dispoziţii care au următorul cuprins: «Art. I. - Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]6. La articolul 18, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (11), cu următorul cuprins:(11) Consiliul de mediere înfiinţează Institutul de formare continuă, în vederea creşterii calităţii pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizaţi. [...]10. La articolul 43, alineatul (21) se modifică şi va avea următorul cuprins:(21) În cauzele prevăzute la art. 601, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere. [...]12. La articolul 58, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin. (3) şi (4), cu următorul cuprins:
(3) Acordul de Mediere verificat şi atestat de către avocaţii părţilor, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părţilor, este titlu executoriu. [...]16. La articolul 601, partea introductivă a alineatului (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: Articolul 601
(1) În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au încercat procedura medierii, în următoarele materii: [...]
[...]18. La articolul 61, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin. (3) şi (4), cu următorul cuprins:
(3) În cazurile prevăzute la art. 601, dacă odată cu primirea cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a depus dovada că s-a încercat soluţionarea conflictului prin mediere, instanţa, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului, să depună dovada că au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, dacă o astfel de încercare a avut loc.
(4) În cazul în care până la data la care judecătorul fixează prin rezoluţie, potrivit art. 201 alin. (3) din Codul de procedură civilă, primul termen de judecată, niciuna dintre părţi nu comunică instanţei dovada prevăzută la alin. (2), instanţa va solicita părţilor depunerea acesteia până la primul termen de judecată.
[...]21. După articolul 75 se introduc două noi articole, art. 76 şi 77, cu următorul cuprins: Articolul 76Judecătorul, în baza rolului activ, aplicând dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură civilă, dispune trimiterea părţilor la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii, şi care se află pe rolul primei instanţe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluţionate, exceptând cauzele în care acestea au încercat soluţionarea prin mediere. [...]. 37. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor, art. 147 alin. (4) privind deciziile Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană.38. Analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (11) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că Preşedintele României susţine că aceste dispoziţii - potrivit cărora „Consiliul de mediere înfiinţează Institutul de formare continuă, în vederea creşterii calităţii pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizaţi" - încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu precizează statutul juridic al acestei entităţi, nefiind clar care sunt dispoziţiile aplicabile acestui Institut de formare continuă. Totodată, se susţine că este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalţi furnizori de formare profesională prevăzuţi la art. 9 alin. (1) din lege. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 192/2006, sunt autorizate ca mediatori, de către Consiliul de mediere, persoanele care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la art. 7 din aceeaşi lege, printre care şi condiţia privind absolvirea cursurilor „pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere". Art. 9 din Legea nr. 192/2006 prevede că formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională, autorizate de către Consiliul de mediere şi organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate, iar Consiliul de mediere va emite documentele care atestă competenţa profesională a mediatorilor. Potrivit art. 10 din Legea nr. 192/2006, „Instituţiile şi celelalte persoane juridice care desfăşoară, conform art. 9, programe de formare profesională a mediatorilor se înscriu de către Consiliul de mediere pe o listă, care va fi pusă la dispoziţia celor interesaţi la sediul său, al instanţelor judecătoreşti şi al autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi la sediul Ministerului Justiţiei şi pe pagina de internet a acestuia". Dispoziţiile de lege criticate prevăd înfiinţarea, de către Consiliul de mediere, a Institutului de formare continuă, în scopul creşterii calităţii pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizaţi.39. Din examinarea dispoziţiilor referitoare la formarea profesională a mediatorilor din Legea nr. 192/2006 şi a dispoziţiilor de lege criticate, Curtea constată că înfiinţarea Institutului de formare continuă a mediatorilor, aflat în subordinea Consiliului de mediere, se face potrivit legii, iar organizarea şi funcţionarea acestui institut se pot stabili printr-un regulament de organizare şi funcţionare sau printr-un alt act subsecvent legii.40. Referitor la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile privind înfiinţarea Institutului de formare a mediatorilor încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, nefiind clar care sunt dispoziţiile aplicabile acestui Institut, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Aplicând aceste considerente de principiu la speţă, Curtea constată că reglementarea, cu caracter general, a înfiinţării Institutului de formare continuă a mediatorilor, fără prevederea unor norme concrete privind organizarea şi funcţionarea acestuia, nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece aceste norme urmează a fi reglementate printr-un act subsecvent legii. De altfel, în legislaţie există şi alte prevederi referitoare la institute de formare a membrilor care aparţin unei profesii, cum sunt: Institutul National pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (I.N.P.P.A.), înfiinţat, sub autoritatea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018 (ale cărui norme privind organizarea şi funcţionarea sunt stabilite în Statutul profesiei de avocat, adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România); Institutul Notarial Român, înfiinţat, în cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018 (ale cărui norme privind organizarea şi funcţionarea sunt stabilite în Statutul Institutului Notarial Român, adoptat prin hotărâre a Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România). Curtea observă că, şi în aceste cazuri, la fel ca în cazul dispoziţiilor criticate, institutele de pregătire/formare a avocaţilor, respectiv a notarilor sunt înfiinţate în baza legii, iar normele privind organizarea şi funcţionarea lor sunt detaliate prin acte juridice cu caracter inferior legii.41. De asemenea, Curtea constată că şi critica de neconstituţionalitate potrivit căreia este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalţi furnizori de formare profesională, prevăzuţi la art. 9 alin. (1) din lege, este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 9 (care fac parte din capitolul II: Profesia de mediator, secţiunea 1: Dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator) se referă la formarea profesională a mediatorilor, prin absolvirea cursurilor de formare profesională organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate. Astfel, potrivit legii în vigoare, formarea profesională a mediatorilor se realizează prin intermediul furnizorilor de formare sau al instituţiilor de învăţământ superior şi este autorizată de Consiliul de mediere. Textul de lege criticat prevede înfiinţarea, în cadrul Consiliului de mediere, a Institutului de „formare continuă", „în vederea creşterii calităţii pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizaţi". Aşadar, textul de lege criticat se referă la formarea continuă a mediatorilor deja autorizaţi, fără a conţine norme neclare. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (11) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator este neîntemeiată.42. Analizând critica de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că autorii obiecţiei - atât cei 96 de deputaţi, cât şi Preşedintele României - susţin că aceste prevederi, potrivit cărora „În cauzele prevăzute la art. 601, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere", încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece legiferează obligativitatea procedurii de informare cu privire la mediere, deşi această procedură a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014. Cu privire la această critică, Curtea reţine că, pronunţându-se în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori, a constatat că dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (12) din Legea nr. 192/2006 sunt neconstituţionale, prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014. La paragrafele 13-26 ale acestei decizii, Curtea a stabilit că medierea a fost consacrată în dreptul român odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2006 şi că, pornind de la definiţia medierii, aceasta poate fi calificată ca fiind o procedură facultativă, informală, amiabilă, confidenţială şi desfăşurată în prezenţa unui mediator (paragraful 13). Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din coroborarea art. 2 alin. (1) cu alin. (12) din Legea nr. 192/2006, pentru a se adresa instanţei cu o cerere de chemare în judecată pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a)-f) din legea precitată, legiuitorul a instituit în sarcina justiţiabilului o obligaţie nouă, şi anume aceea de a se adresa în prealabil unui mediator, pentru ca acesta să îl informeze despre avantajele medierii. În aceste condiţii, Curtea a constatat că introducerea obligativităţii informării asupra medierii este în contradicţie cu art. 21 din Legea fundamentală (paragraful 19). Curtea a constatat că obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional, iar prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis (paragraful 22). Întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, Curtea a constatat că prin reglementarea legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singure dacă au sau nu nevoie de această informare. Accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se arată că simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace (paragraful 23). În concluzie, Curtea a constatat că obligaţia instituită în sarcina părţilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, este o măsură neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie (paragraful 25). Având în vedere aceste considerente, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că atât prevederile art. 2 alin. (1), cât şi cele ale art. 2 alin. (12) - care instituiau sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în caz de neîndeplinire a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea - din Legea nr. 192/2006 sunt neconstituţionale.43. Curtea observă că, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, a procedat la punerea de acord a prevederilor declarate neconstituţionale (prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014), cu dispoziţiile constituţionale. Analizând dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, adoptate ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, Curtea constată că aceasta aduce următoarele modificări esenţiale Legii nr. 192/2006: eliminarea şedinţei de informare cu privire la avantajele medierii, ca etapă prealabilă sesizării instanţei; instituirea „încercării de soluţionare a conflictului prin mediere"; eliminarea sancţiunilor pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a medierii; reglementarea certificatului de informare, ca dovadă a încercării procedurii de mediere; stabilirea îndatoririi judecătorului de a pune în vedere părţilor să încerce rezolvarea amiabilă prin mediere a litigiului, „cel mai târziu la primul termen de judecată"; obligativitatea medierii, în anumite cazuri prevăzute de art. 76 din lege. Art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006, aşa cum a fost modificat prin legea criticată, elimină obligaţia şedinţei de informare şi prevede că părţile, persoane fizice sau juridice, îşi pot soluţiona conflictele de orice natură prin procedura medierii, chiar şi după declanşarea unui proces în faţa instanţei de judecată. Curtea observă că, în mod corelativ cu eliminarea obligativităţii şedinţei de informare, s-a eliminat din cuprinsul legii şi sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, fără să se stabilească vreo altă sancţiune pentru neparcurgerea încercării de soluţionare a conflictului prin mediere, ceea ce este în conformitate cu cele stabilite de Curte prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, paragraful 22. 44. Însă, dispoziţiile criticate - art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate - prevăd că, în cauzele menţionate la art. 601, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, „părţile vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere." Curtea reţine că din interpretarea gramaticală a sintagmei „vor încerca" rezultă că părţile unui litigiu sunt obligate să încerce soluţionarea litigiului prin mediere. În sens contrar, dacă legiuitorul nu ar fi dorit instituirea obligativităţii încercării de soluţionare a litigiului prin mediere, atunci ar fi folosit sintagma „pot încerca". De asemenea, Curtea reţine că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legii supuse controlului de constituţionalitate rezultă că voinţa legiuitorului a fost aceea a introducerii obligativităţii încercării de soluţionare a litigiului prin mediere, deoarece a modificat şi partea introductivă a dispoziţiilor art. 601 din Legea nr. 192/2006, stabilind că „părţile sunt ţinute să facă dovada că au încercat procedura medierii". Chiar dacă legiuitorul nu a instituit nicio sancţiune pentru neîndeplinirea încercării soluţionării litigiului prin mediere, dispoziţiile art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 10 din legea criticată, reprezintă norme imperative onerative, care obligă părţile să încerce soluţionarea litigiului prin mediere. Astfel, textul de lege criticat reprezintă o normă care impune părţilor o anumită acţiune, iar nu o normă permisivă, care ar lăsa la aprecierea părţii alegerea unei anumite conduite, şi anume aceea de a încerca sau nu soluţionarea litigiului prin mediere. 45. Or, astfel cum a reţinut Curtea la paragraful 23 al Deciziei nr. 266 din 7 mai 2014, atât legislaţia naţională - respectiv Legea nr. 192/2006 şi Codul de procedură civilă [art. 227 alin. (2) teza finală] -, cât şi Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă şi informală. Totodată, la paragraful 23 al deciziei sus-menţionate, Curtea a reţinut că, întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, prin reglementarea legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singure dacă au sau nu nevoie de informarea asupra medierii. Curtea a mai reţinut că accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. 46. Având în vedere aceste considerente şi ţinând cont de dispoziţiile constituţionale ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, Curtea constată că obligaţia impusă părţilor de a încerca soluţionarea litigiului prin mediere, chiar şi atunci când părţile doresc ca soluţionarea litigiului să se facă exclusiv de instanţele judecătoreşti, apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de către cetăţean a drepturilor sale în justiţie şi contravine celor statuate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014. Astfel, dispoziţiile art. I pct. 10 din legea supusă controlului de constituţionalitate - care modifică art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006 - contravin dispoziţiilor art. 147 alin. (4) şi art. 21 din Constituţie. 47. Totodată, Curtea reţine că însăşi impunerea acestei conduite părţilor, prin folosirea sintagmei „vor încerca", fără a fi urmată de vreo sancţiune sau de indicarea vreunei conduite a judecătorului, în cazul în care părţile nu vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere, determină caracterul neclar şi imprecis al normei criticate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 48. Analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 1.167A/2018 susţine că necorelarea acestora cu art. 641 din Codul de procedură civilă atrage neclaritatea dispoziţiilor art. I pct. 12 din legea criticată, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 192/2006 nu prevede un registru public pentru respectarea dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă. În plus, pe lângă această procedură, art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 reglementează şi posibilitatea părţilor de a solicita instanţei încuviinţarea înţelegerii părţilor, printr-o hotărâre care reprezintă, de asemenea, un titlu executoriu. Într-o astfel de situaţie, nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obţinerea unui titlu executoriu reprezintă o posibilitate alternativă sau dacă solicitarea adresată instanţei este condiţionată de parcurgerea procedurii instituite prin art. I pct. 12 din legea criticată. Cu privire la aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris, „care are valoarea unui înscris sub semnătură privată." În prezent, potrivit Legii nr. 192/2006, în forma în vigoare, acordul de mediere trebuie să fie ori încuviinţat de instanţă printr-o hotărâre judecătorească, ori autentificat de notarul public, pentru a deveni titlu executoriu. În conformitate cu art. 48 din Legea nr. 192/2006, „contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia părţilor de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului". Potrivit dispoziţiilor criticate din legea supusă controlului de constituţionalitate, şi acordul de mediere verificat şi atestat de către avocaţi constituie titlu executoriu. 49. Potrivit art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, în afară de hotărârile judecătoreşti definitive, pot fi titluri executorii şi înscrisurile cărora legea le recunoaşte putere executorie, iar, în conformitate cu art. 641 din Codul de procedură civilă, „înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege." Curtea constată că legiuitorul are deplina competenţă de a reglementa cazurile şi condiţiile în care înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii. În acest sens, Curtea observă că, în legislaţie, există reglementări care prevăd că înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, cum este, spre exemplu, art. 2.157 alin. (1) din Codul civil [„În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului"].50. Dispoziţiile de lege criticate - art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează un caz de înscris sub semnătură privată ce constituie titlu executoriu, şi anume acordul de mediere verificat şi atestat de avocat. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut expres în legea criticată şi registrul public în care trebuie înregistrat, în temeiul art. 641 din Codul de procedură civilă, acordul de mediere verificat şi atestat de avocat nu poate conduce la neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate din perspectiva lipsei de claritate. Registrele actelor întocmite de avocaţi sunt prevăzute în Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.51. De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată şi critica potrivit căreia „nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obţinerea unui titlu executoriu reprezintă o posibilitate alternativă sau dacă solicitarea adresată instanţei este condiţionată de parcurgerea procedurii instituite prin art. I pct. 12 din legea criticată". În acest sens, Curtea reţine că art. 59 din Legea nr. 192/2006, forma în vigoare, prevede, la alin. (1), că părţile pot solicita notarului public autentificarea înţelegerii lor şi, la alin. (2), că părţile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Aşadar, potrivit Legii nr. 192/2006, în forma actuală, constituie titlu executoriu fie hotărârea judecătorească prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor, fie acordul de mediere autentificat de notarul public. Potrivit dispoziţiilor de lege criticate, şi acordul de mediere atestat de către avocaţi este titlu executoriu. Curtea reţine astfel că reglementarea criticată nu conţine norme care să contravină dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În concluzie, obiecţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 este neîntemeiată.52. Analizând critica de neconstituţionalitate privind art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că acesta încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, privind obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, deoarece legiferează obligativitatea procedurii de informare cu privire la mediere, deşi această procedură a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, cu consecinţa nerespectării art. 147 alin. (4) şi a art. 21 din Constituţie.53. Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006] au un conţinut similar cu cel anterior Deciziei Curţii Constituţionale, prin care legiuitorul a circumstanţiat materiile în care părţile erau ţinute să facă dovada participării la şedinţa de informare. Modificarea prevăzută de textul de lege criticat constă în înlocuirea sintagmei „că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii" cu sintagma „că au încercat procedura medierii". Partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006, astfel cum este modificată prin legea criticată, are următorul conţinut: „În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au încercat procedura medierii, în următoarele materii: [...]". Dovada încercării de mediere se face, potrivit art. 2 alin. (1) în forma modificată prin legea criticată, cu un „certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea, în cazul în care părţile au parcurs doar şedinţa de informare, sau prin procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere, conform art. 57. În cazul în care una dintre părţi refuză în scris participarea la mediere, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru mediere, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei şi nu constituie dovadă a încercării de mediere, conform art. 601." Potrivit art. 56 alin. (1) din aceeaşi lege, „Procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi."54. Având în vedere aceste dispoziţii, Curtea reţine că dovada încercării de mediere se face cu certificatul de informare sau prin procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere, iar, în ipoteza în care una dintre părţi refuză participarea la mediere sau nu răspunde invitaţiei de mediere ori nu se prezintă la data fixată pentru mediere, procesul-verbal întocmit în acest sens nu constituie dovadă a încercării de mediere. Astfel, prin folosirea sintagmei „sunt ţinute să facă dovada că au încercat procedura medierii", cuprinsă în partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006, astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 16 din legea criticată, se instituie obligaţia părţilor de a încerca soluţionarea litigiului prin mediere, dispunând ca părţile să facă dovada acestei încercări. Textul de lege criticat impune părţilor să încerce soluţionarea litigiului prin mediere, ceea ce reprezintă o normă imperativă, care impune părţilor o anumită acţiune, iar nu o normă permisivă, care ar lăsa la aprecierea părţii alegerea unei anumite conduite, şi anume aceea de a încerca sau nu soluţionarea litigiului prin mediere.55. Or, Curtea reţine că, referitor la dispoziţiile art. 601 din Legea nr. 192/2006, prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, paragraful 29, a reţinut că acest articol de lege „trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părţile vor opta pentru mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii doar în situaţia în care vor considera necesară participarea la o astfel de şedinţă, pentru informaţii şi lămuriri cu privire la avantajele medierii.[...]. Participarea la şedinţa de informare nu va mai reprezenta, însă, o obligaţie pentru părţi, ci o opţiune voluntară a persoanelor interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluţionare a conflictelor".56. Curtea constată că, deşi legiuitorul a eliminat obligativitatea participării la şedinţa de informare asupra medierii, prin dispoziţiile criticate s-a instituit obligaţia părţilor de a încerca soluţionarea litigiului prin mediere, dispunând ca părţile să facă dovada acestei încercări, contrar celor avute în vedere în considerentele Deciziei nr. 266 din 7 mai 2014, referitor la caracterul facultativ al procedurii de mediere.57. Ţinând cont de dispoziţiile constituţionale ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator contravin art. 147 alin. (4) şi art. 21 din Constituţie.58. Analizând critica privind art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 1.018A/2018 susţin că, pentru aceleaşi argumente ca cele referitoare la art. I pct. 10 şi la art. I pct. 16 din legea criticată, dispoziţiile art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006, introduse prin art. I pct. 18 din aceasta, instituie un caracter imperativ procedurii de mediere. Cu privire la această critică, Curtea reţine că prin art. I pct. 18 din legea criticată se introduc în cuprinsul art. 61 din Legea nr. 192/2006 două noi alineate, cu următorul conţinut:
(3) În cazurile prevăzute la art. 601, dacă odată cu primirea cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a depus dovada că s-a încercat soluţionarea conflictului prin mediere, instanţa, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului, să depună dovada că au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, dacă o astfel de încercare a avut loc.
(4) În cazul în care până la data la care judecătorul fixează prin rezoluţie, potrivit art. 201 alin. (3) din Codul de procedură civilă, primul termen de judecată, niciuna dintre părţi nu comunică instanţei dovada prevăzută la alin. (2), instanţa va solicita părţilor depunerea acesteia până la primul termen de judecată.
59. Curtea observă că cele două texte criticate se aplică numai în ipoteza în care încercarea de soluţionare a litigiului prin mediere a avut loc, textul art. 61 alin. (3) precizând expres că se aplică cu o condiţie, şi anume „dacă o astfel de încercare a avut loc". În această ipoteză, instanţa, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului să depună dovada că au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului. Este evident că, numai în cazul în care vor opta pentru a încerca medierea, părţile vor trebui să aducă dovada că s-a încercat soluţionarea conflictului prin mediere. Prin urmare, prin cele două texte de lege criticate nu este contrazis caracterul facultativ al procedurii de mediere, consacrat prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, şi, în consecinţă, nu sunt încălcate dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. În concluzie, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator este neîntemeiată.60. Referitor la critica privind art. I pct. 21 [cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 1.167A/2018 susţine că art. I pct. 21 din legea criticată - prin care se introduc două noi articole, art. 76 şi 77, în Legea nr. 192/2006 - încalcă art. 21, art. 124 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, deoarece obligă părţile să parcurgă procedura medierii, ceea ce constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, stabilit de art. 21 din Constituţie. Se susţine că, deşi modificările aduse Legii nr. 192/2006 nu prevăd o sancţiune pentru neparcurgerea procedurii, totuşi norma imperativă referitoare la dispunerea trimiterii părţilor la mediere determină suspendarea litigiului în cauză. De asemenea, obligativitatea trimiterii cauzei de către judecător pentru mediere, în cauzele care nu au fost soluţionate în termen de 18 luni de la înregistrare, reprezintă o modalitate de temporizare a procedurii judiciare, contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a unui proces. În al doilea rând, se susţine că această normă intră în contradicţie cu prevederile art. 227 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 din Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008, ceea ce aduce atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 148 alin. (2) şi (4). În al treilea rând, se susţine că art. 76 din legea criticată contravine art. 124 alin. (3) din Constituţie, deoarece, prin instituirea obligaţiei de a dispune trimiterea părţilor la mediere, este eliminată posibilitatea judecătorului de a evalua circumstanţele cauzei şi de a aprecia când anume este necesară o astfel de recomandare.61. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că, potrivit art. 76 din Legea nr. 192/2006, introdus prin art. I pct. 21 din legea criticată, „Judecătorul, în baza rolului activ, aplicând dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură civilă, dispune trimiterea părţilor la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii, şi care se află pe rolul primei instanţe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluţionate, exceptând cauzele în care acestea au încercat soluţionarea prin mediere". Curtea reţine că, în prezent, art. 227 din Codul de procedură civilă consacră caracterul facultativ al medierii, după cum urmează:
(1) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi.
(3) În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere. Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de informare.
(4) Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părţile au încercat soluţionarea litigiului prin mediere anterior introducerii acţiunii.
(5) Dacă, în condiţiile alin. (1) sau (2), părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 440 sunt aplicabile.
62. Curtea observă astfel că textul de lege criticat modifică dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea/facultatea judecătorului de a recomanda părţilor să recurgă la mediere, şi instituie obligaţia judecătorului de a dispune trimiterea părţilor la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii (cauze prevăzute la art. 601 din Legea nr. 192/2006) şi „care se află pe rolul primei instanţe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluţionate", exceptând cauzele în care părţile au încercat soluţionarea prin mediere. Or, Curtea constată că această obligativitate a trimiterii părţilor la mediere, chiar limitată la anumite cauze şi în anumite condiţii, este contrară celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, paragraful 21, care consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă şi informală.63. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate care instituie obligaţia judecătorului de a dispune trimiterea părţilor la mediere, în ipotezele prevăzute de lege, îngrădesc accesul liber al părţilor la justiţie, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece instituie caracterul obligatoriu al medierii, în aceste cazuri. Ţinând cont de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 21 [cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator contravin art. 21 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.64. Cât priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor şi art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.65. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte soluţia prevăzută la pct. 1 din dispozitiv, şi cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte soluţia prevăzută la pct. 2 din dispozitiv,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 96 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi şi de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (11) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.2. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de aceiaşi autori şi constată că dispoziţiile art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (21) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 601 din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Ioana Marilena Chiorean



SmartCity5

COMENTARII la Decizia 560/2018

Momentan nu exista niciun comentariu la Decizia 560 din 2018
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat Legea 166 2014
    HOW TO GET YOUR EX LOVER BACK & HOW I GOT MY EX LOVER BACK MY TRUE LIFE STORY HOW I GOT MY EX LOVER BACK.I  want to thank Dr Omokpo for saving my marriage. My husband  treated me badly and left home for almost 3 month this got me sick and confused. Then I told my friend about how my husband has changed towards me. Then he told me to contact: dromokpo@gmail.com that he will help me bring my husband back to being a good man.Then I gave him a try. after 3 days of casting the spell my husband came back home and i forgive him and today we are living in joy and happiness If you are going through any relationship stress or  broken marriage situation  and you want your Ex lover,  Ex boyfriend, Ex girlfriend or Divorced husband or wife you can reach him via: dromokpo@gmail.com 
ANONIM a comentat OUG 96 2021
    GET YOUR EX LOVER BACK NOW OR GET YOUR BROKEN RELATIONSHIP, MARRIAGE RESTORED. I’m just upset that I have been in pain and crying for so long and many times. Thank you dromokpo@gmail.com I wished I would have found you earlier, you would have saved me from a lot of pain for the past five years my ex lover left me for another woman in just 2 days i contacted you Dr Omokpo you brought my broken relationship back I spent a small fortune enough to take my dream trip to South Carolina but what’s the point in taking a dream trip without the love of my life. Dr Omokpo has given me hope and his honesty is a breath of fresh air, I feel so good and heavy happiness in my heart to get my ex lover back. Who I thought he was gone forever. We are married now as I share my testimony with you. If you have broken relationship or broken marriage or you want to get your ex lover back kindly contact: dromokpo@gmail.com
ANONIM a comentat Decretul 1134 2016
    My Dear friends online, My name is Annisa Agung, And I live in Illinois USA, I have to give this miraculous testimony which is so unbelievable until now. I had a problem with my Ex husband 2 years ago, which led to our break up. I was not myself again, I felt so empty inside me, my love and financial situation became worse, until a close friend of mine told me about a spell caster who helped her in the same problem too. His name is Doctor OGEDEGBE. I whatsapp the spell caster and I told him my problem and I did what he asked of me, to cut the long story short. Before I knew what was happening, less than two days ago my husband gave me a call and told me that he was coming back to me. I was so happy to have him back. The most interesting part of the story is that I am pregnant. Thanks to Doctor OGEDEGBE  for saving my marriage and for also saving others' marriage too. Continue your good work, If you are interested to contact the great spell caster email address: dr.ogedegbe6@gmail.com or contact him on whatsapp +2348109374702
ANONIM a comentat Legea 141 2018
    Aveți nevoie de un împrumut rapid și urgent cu o dobândă relativ scăzută, de până la 3%? Oferim împrumuturi pentru afaceri, împrumuturi personale, împrumuturi pentru locuințe, împrumuturi auto, împrumuturi pentru studenți, împrumuturi de consolidare a datoriilor etc. indiferent de scorul dvs. de credit. Avem garanția că oferim servicii financiare numeroșilor noștri clienți din întreaga lume. Cu pachetele noastre flexibile de creditare, împrumuturile pot fi procesate și transferate împrumutatului în cel mai scurt timp posibil, contactați-ne prin e-mail:(midland.credit2@gmail.com) și asistați la o experiență financiară care vă va schimba viața.
ANONIM a comentat Legea 243 2021
    I'm Rowe Lyndia from USA, i had a nice family; i was married for 11 years to my husband and all of a sudden, another woman came into the picture, the man that used to love me before started picking quarrels with me he was so abusive that when i try to tell him the truth about how i feel and what he is doing is not right for the family, he gets very angry and hits me with any thing he sees around him. but i still loved him with all my heart despite all he has done to me and i wanted him back at all cost. Then he filed for a divorce, my whole life was tearing apart and I didn't know what to do ...... he moved out of the house and abandoned me and the kids. So a very close friend of mine told me about trying a love spell to get my husband back. She also uses Priest Uduebor love spell to get back her divorce husband and told me they are very much happy with their relationship. So she introduced me to the spell caster, at first i was surprised and scared so i decided to give it a try reluctantly.......although i didn't believe in all those things, then when he did the special spells, i was so surprised, after four days my husband came back and was pleading for my forgiveness, he had realized his mistakes, i just couldn't believe it, anyway we are back together now and we are now one big happy family we use to be. I want to tell everyone who is looking for any solution to his or her problem, I advise you to kindly consult this spell caster, he is real, he is powerful and whatever the spell caster tells is what will happen, because all that the spell caster told me came to pass. You can kindly contact him on: his For an immediate response please contact me by. Email ifagbemileke236@gmail.com WhatsApp number (+2349030638317). He also cures all kinds of sickness and such as 1 LOVE SPELL 2 WIN EX BACK 3 FRUIT OF THE WOMB 4 PROMOTION SPELL 5 PROTECTION SPELL 6 BUSINESS SPELL 7 GOOD JOB SPELL 8 HIV AIDS 9 LOTTERY SPELL and COURT CASE SPELL. 10 CANCER 11 STROKE 12 Erectile Dysfunction
ANONIM a comentat OUG 96 2021
    Hello everyone, my name is Elisa Keily I am so overwhelmed with joy all thanks to Dr Raypower spell. my husband left me for another woman few years back and I was very devastated cause I never did anything wrong to him, I was left with my two kid and a job that pays little.i was almost giving up until I saw a testimony online about Dr Raypower and I decided to contact him.i explained my problem to him and he assured me I'll see a positive result after 24hurs, surprisingly my husband came back the day after the spell begging me to forgive him and promised to never leave. My husband has been back for 6 months now and we've never had any issues, am glad I didn't doubt Dr Raypower cause he sure can solve any problems with fast relief you can also contact him for help now Email: Urgentspellcast@gmail.com or Urgentspellcast@yahoo.com Website: https://urgentspellcast.wordpress.com/  WhatsApp: +14243308109
ANONIM a comentat OUG 96 2021
     I want to use this opportunity to thank Dr Ilekhojie who help me to win a large sum. I have been playing the lottery for the past 5 years now and i have never won. Ever since then i have not been able to win and i was so upset and i needed help to win the lottery. so i decided to go online and search for help, there i saw so many good testimony about this man called Great Dr Ilekhojie of how he have cast lucky spell lotto for people to win the lottery. I contacted him also and tell him i want to win a lottery, he cast a spell for me which i use and i play and won a large amount in dollars. I am so grateful to this man. Just in-case you also need him to help you win, you can contact him through his email: gethelp05@gmail.com and send him a direct message on +2348147400259
ANONIM a comentat OUG 96 2021
    Hello everyone, I want to let the whole world know how Dr. Wale has restored my broken relationship with Wayne. We have been together for 3 years and he told me that he doesn’t love me like he used to. Things have not been good for about 4 months and he ended this about 2 weeks ago. I was miserable and just didn't want to go on anymore. I did text him right after this but he didn’t even respond to me. One day I was searching for a way to get him back on the Internet when I saw a post of a lady testifying of how a love spell caster called Dr. Wale helped her to get back her ex, I was so desperate to get mine back so I messaged him and explained my situation to him and he instructed me to do somethings which I did and 24 hours later my boyfriend Wayne came back kneeling and begging for my forgiveness and I forgive him and our relationship was back to normal again, if your Ex broke up with you or you have any problem then you problem has come to an end because Dr. Wale can solve all marriage and relationship problems. If you need his urgent help WhatsApp/Text him: +1(978) 406-9575 or Email: everlastingspellcast@gmail.com or view his website: https://everlastingspellcaster.website2.me/contact
ANONIM a comentat Decizia 2 2007
    GET YOUR EX LOVER BACK.VIA: dromokpo@gmail.com This is my testimony of life that I will tell everyone. I have been married for 25 years Another woman had a spell to get me away from my lover, My husband left me and the children and we suffered for 2 years until I saw post about where this man Dr Omokpo has helped so many people recover their broken marriages and relationships   to get their ex lovers back. I decided to send him a message about my broken marriage and family  about how my husband left me and  for him to help me bring back my loving husband home, This great man told me what to do and I followed him as he instructed. After 48 hours, as he told me, I saw a car enter the compound. I was shocked when I saw my husband. As I share my testimony with you my husband came back to me and the kids and that's why I'm happy to put all of you to meet this man for solutions to your problem and bring your lover back to you and mend your broken marriage or your relationship restored back to happiness as you wished. Contact this great man via: dromokpo@gmail.com
ANONIM a comentat Decizia 2 2007
    GET YOUR EX LOVER BACK.VIA: dromokpo@gmail.com This is my testimony of life that I will tell everyone. I have been married for 25 years Another woman had a spell to get me away from my lover, My husband left me and the children and we suffered for 2 years until I saw post about where this man Dr Omokpo has helped so many people recover their broken marriages and relationships   to get their ex lovers back. I decided to send him a message about my broken marriage and family  about how my husband left me and  for him to help me bring back my loving husband home, This great man told me what to do and I followed him as he instructed. After 48 hours, as he told me, I saw a car enter the compound. I was shocked when I saw my husband. As I share my testimony with you my husband came back to me and the kids and that's why I'm happy to put all of you to meet this man for solutions to your problem and bring your lover back to you and mend your broken marriage or your relationship restored back to happiness as you wished. Contact this great man via: dromokpo@gmail.com
Alte acte pe aceeaşi temă cu Decizia 560/2018
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu