Decizia Nr.52 din 22.01.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 314 şi art. 315 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pavel Gavril în Dosarul nr. 30.664/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.483D/2017.2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei şi se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus la dosar un memoriu de completare a acesteia.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care relevă aspecte de fapt şi, în final, solicită admiterea excepţiei.5. Reprezentantul Ministerului Public arată că autorul excepţiei susţine că prevederile art. 314 şi art. 315 din Codul de procedură penală ar permite procurorului să înfăptuiască justiţia prin pronunţarea soluţiilor de clasare sau renunţare la urmărirea penală. 6. Faţă de împrejurarea că în cauză nu s-a dat nicio soluţie de renunţare la urmărirea penală, prevederile referitoare la această instituţie nu au legătură cu soluţionarea cauzei. De asemenea, atunci când dispune o soluţie de clasare, procurorul nu stabileşte vinovăţia şi nu aplică pedepse, drept urmare, nu înfăptuieşte un act de justiţie. În plus, cu referire la critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia soluţia legiuitorului care îi permite procurorului ca, în situaţia în care îşi însuşeşte argumentele organului de cercetare penală, să arate acest lucru fără a mai motiva soluţia, susţine că nu încalcă Constituţia, întrucât este firesc ca, dacă aceste argumente sunt însuşite, să fie comunicate odată cu soluţia şi propunerea organului de cercetare penală, nefiind problemă de constituţionalitate copierea acestor argumente ale organului de cercetare penală. Mai arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra acestor aspecte prin Decizia nr. 477 din 10 mai 2012, care îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:7. Prin Încheierea din 6 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 30.664/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 314 şi art. 315 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pavel Gavril într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unei soluţii de neurmărire/netrimitere în judecată.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, deoarece procurorul, prin soluţiile pe care le dispune, efectuează o veritabilă judecată şi înfăptuieşte justiţia în cauzele pe care le soluţionează prin ordonanţă. Pronunţarea de către procuror a soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală reprezintă o activitate care se circumscrie celor specifice instanţelor de judecată, fiind atributul exclusiv al acestora de a se pronunţa cu privire la existenţa faptei, săvârşirea cu vinovăţia prevăzută de lege, aprecierea probelor, precum şi cu privire la întrunirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală.9. De asemenea, potrivit art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală, menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. Cu alte cuvinte această activitate este lăsată în aprecierea efectivă a organelor de cercetare penală.10. În concluzie, posibilitatea procurorului de a efectua cercetarea penală, de a administra probe, de a stabili vinovăţia, de a stabili încadrarea juridică, de a susţine acuzarea şi, în final, de a dispune soluţia este un atribut al justiţiei.11. Judecătoria Iaşi - Secţia penală opinează că dispoziţiile legale criticate nu instituie o ingerinţă în activitatea derulată de instanţele judecătoreşti, ci reglementează soluţiile care pot fi date de procuror, activitatea procurorului fiind cea prevăzută de art. 131 şi art. 132 din Constituţie. Totodată, în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire/netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică soluţia dată de procuror conform art. 341 alin. (5¹) din Codul de procedură penală. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi (3) din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor" şi, prin procurori constituiţi în parchete, conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare. 14. Dezvoltând aceste prevederi constituţionale, art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Codul de procedură penală atribuie procurorului competenţa de a efectua urmărirea penală, de a conduce, controla şi supraveghea activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, precum şi de a exercita acţiunea penală, inclusiv prin sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu. 15. Având competenţa de a exercita acţiunea penală, este firesc ca procurorul să poată aprecia dacă sunt întrunite condiţiile pentru aceasta şi, în caz contrar, să dispună clasarea. De asemenea, recunoscând Ministerului Public rolul de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, legiuitorul, prin art. 314 alin. (1) lit. b) şi art. 318 din Codul de procedură penală a conferit procurorului competenţa de a stabili dacă există un interes public în urmărirea faptei, iar în cazul în care constată că un asemenea interes nu există, de a renunţa la urmărirea penală.16. Pentru a nu lăsa la decizia arbitrară a procurorului soluţiile de clasare, respectiv de renunţare la urmărirea penală, Codul de procedură penală prevede expres condiţiile în care pot fi dispuse acestea, instituie în sarcina procurorului obligaţia de a motiva soluţia adoptată şi, nu în ultimul rând, pune sub controlul judecătorului de cameră preliminară legalitatea şi temeinicia acestor soluţii fie din oficiu, în cazul renunţării la urmărirea penală, care trebuie confirmată de judecător, fie la sesizarea persoanei interesate - cazul soluţiei de clasare, care poate fi contestată prin plângere la judecătorul de cameră preliminară, de către persoanele care au suferit o vătămare prin aceasta. 17. Pe de altă parte, soluţiile procurorului nu se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că, în cazul clasării, ordonanţa procurorului - chiar confirmată prin încheierea judecătorului de cameră preliminară - nu împiedică redeschiderea urmăririi penale dacă au apărut fapte sau împrejurări noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeiază clasarea, iar în cazul renunţării la urmărirea penală, nu ordonanţa procurorului, ci încheierea definitivă prin care judecătorul de cameră preliminară o confirmă este cea care împiedică redeschiderea urmăririi penale. Mai mult, în ambele situaţii, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară sub sancţiunea nulităţii - art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală.18. Aşa fiind, Guvernul apreciază că, soluţionând cauzele penale prin clasare sau renunţare la urmărirea penală, reprezentanţii Ministerului Public nu realizează justiţia în sensul art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, ci exercită atribuţiile prevăzute de art. 131 din Constituţie şi dezvoltate de reglementările infraconstituţionale menţionate. 19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală, interpretate per a contrario, stabilesc că, dacă este de acord cu argumentele prezentate de organul de cercetare penală în referatul conţinând propunerea de clasare, procurorul nu mai este obligat să îşi motiveze soluţia. Aşadar, ori de câte ori soluţia clasării este dispusă la propunerea organului de cercetare penală, iar procurorul nu o motivează în fapt şi în drept, legea prezumă că acesta şi-a însuşit argumentele prezentate de organul de cercetare penală. În asemenea situaţii, pentru a permite celor interesaţi cunoaşterea temeiurilor clasării, teza a doua a art. 316 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede expres că împreună cu ordonanţa procurorului se va comunica acestora şi o copie a referatului organului de cercetare penală. 20. Întrucât dispoziţia de clasare este supusă controlului judecătorului de cameră preliminară în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia sa, nu se poate susţine că în ipoteza vizată de art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală, justiţia este realizată de organul de cercetare penală. 21. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, confirmată ca urmare a respingerii plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior, se poate formula plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa, potrivit legii, să judece cauza în primă instanţă. Ca atare, nu se poate afirma că în cazul celor două soluţii de neurmărire şi netrimitere în judecată, justiţia se înfăptuieşte de procuror.22. Primind ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, judecătorul de cameră preliminară va stabili termenul de soluţionare şi va dispune citarea persoanei care a făcut sesizare, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate, precum şi a altor persoane interesate. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu participarea persoanei care a făcut sesizarea, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare. Judecătorul de cameră preliminară este obligat să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului probator din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate. Încheierea prin care se pronunţă judecătorul de cameră preliminară este definitivă, iar în cazul în care acesta respinge cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. 23. În privinţa clasării, Avocatul Poporului menţionează că potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau prin rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Prin urmare, din economia prevederilor precitate rezultă faptul că pot face obiect al plângerii ordonanţa de clasare ca soluţie de neurmărire penală, precum şi rechizitoriul care poate cuprinde şi o soluţie de clasare. 24. În plus, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, fapt ce nu constituie o ingerinţă a puterii legiuitoare în activitatea judecătorească şi nici nu contravine prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 100 din 1 februarie 2011). Aşadar, prin lege se poate stabili competenţa instanţelor de judecată, cu condiţia implicită de a nu contraveni altor norme şi principii fundamentale (Decizia nr. 436 din 26 octombrie 2004).25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.27. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 314, cu denumirea marginală Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată şi art. 315, cu denumirea marginală Clasarea, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

– Art. 314: „(1) După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând:a)clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);b)renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.
(2) Procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite conform alin. (1)."

– Art. 315: „(1) Clasarea se dispune când: a)nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; b)există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).
(2) Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:a)ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei; b)restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii; c)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale; d)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris; e)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător; f)cheltuielile judiciare.
(3) Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.
(4) În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.
(5) Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză."28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia este nemulţumit de soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile legale criticate, potrivit căreia pronunţarea de către procuror a soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală reprezintă o activitate care se circumscrie celor specifice instanţelor de judecată şi, pe cale de consecinţă, este în contradicţie cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 30. Deşi Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra unei excepţii identice, soluţia legislativă criticată a existat şi în reglementarea anterioară, respectiv la art. 230 - Neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, art. 249 - Cazurile şi procedura scoaterii de sub urmărire, art. 242 - Cazuri de încetare, art. 228 alin. 6 - Începerea urmăririi penale, toate din Codul de procedură penală din 1968, şi a fost contestată din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.227 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 27 octombrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 230 şi art. 249 din Codul de procedură penală din 1968, care reglementau posibilitatea procurorului de a dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a înfăptuirii justiţiei, deoarece astfel de rezoluţii sau ordonanţe de netrimitere în judecată sunt acte supuse cenzurii instanţei judecătoreşti la plângerea persoanei interesate, potrivit procedurii instituite prin art. 278¹ din Codul de procedură penală din 1968. 31. De asemenea, prin Decizia nr. 477 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 3 iulie 2012, Curtea Constituţională a mai statuat că prevederile art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale, deoarece, pe de o parte, în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea organului de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală şi îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea respectivă, nu se impune o nouă motivare a rezoluţiei, tocmai pentru că argumentele prezentate de organul de cercetare penală au fost apreciate de procuror ca valabile şi suficiente, în caz contrar ele fiind suplimentate de acesta din urmă, iar, pe de altă parte, în procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, petentul, potrivit art. 278¹ alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, are deplina libertate de a demonstra nelegalitatea actului atacat în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, precum şi posibilitatea prezentării unor probe suplimentare faţă de cele deja administrate, respectiv înscrisuri noi. Prin urmare, la soluţionarea plângerii, judecătorul verifică legalitatea rezoluţiei atacate tocmai pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea rezoluţiei, inclusiv motivarea propunerii organului de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale. 32. Aşa fiind, astfel de reglementări reprezintă expresia Deciziei nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care închid calea persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale de către Ministerul Public de a se adresa justiţiei. Astfel, întrucât împotriva soluţiei date de către prim-procurorul sau de procurorul ierarhic superior plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată legea nu prevedea nicio cale de atac, Curtea Constituţională a statuat că persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, de a se adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 33. Acest drept era evident, în cazul actelor prin care procurorul punea capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, astfel cum erau rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, deoarece, fiind vorba de acte emise în legătură cu activitatea judiciară, era firesc ca acestea să fie verificate, confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate se realizează justiţia. 34. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Astfel, soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată reglementate de art. 314 din Codul de procedură penală sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 318 şi art. 340 din acelaşi cod, după caz. Acest fapt nu contravine, ci, dimpotrivă, dă expresie prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Pavel Gavril în Dosarul nr. 30.664/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 314 şi art. 315 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru