Decizia Nr.191 din 02.04.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 357 din 17 iunie 2013

Augustin Zegrean	- preşedinte
Acsinte Gaspar	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Ion Predescu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Iulia Antoanella Motoc	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Patricia Marilena Ionea	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Mirco House“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator Mircea Agiu, în Dosarul nr. 2.727/94/2012 al Judecătoriei Buftea şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 83D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei, ci instituie măsuri de natură să asigure respectarea drepturilor salariaţilor, prin încheierea contractului individual de muncă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 16 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.727/94/2012, Judecătoria Buftea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Mirco House“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator Mircea Agiu, cu prilejul soluţionării unei plângeri contravenţionale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul muncii sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate sunt contrare art. 11 alin. (2) din Constituţie, dreptului comunitar, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Cartei sociale europene. Totodată, încalcă art. 16 alin. (2) din Constituţie, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, precum şi art. 20 din Legea fundamentală şi dreptul la apărare. În susţinerea acestor critici, arată că, în temeiul art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, organele de control ale inspectoratului teritorial de muncă se transformă în organe care au dreptul să aprecieze legalitatea şi oportunitatea situaţiei de fapt prin constatare proprie, fapt ce este inacceptabil, întrucât acestea nu au pregătire juridică şi nici experienţa necesară pentru a încadra în mod corect o faptă drept contravenţie.Judecătoria Buftea consideră că textul de lege criticat nu este contrar prevederilor constituţionale invocate.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că încheierea contractului individual de muncă reprezintă o garanţie a asigurării siguranţei şi stabilităţii raporturilor de muncă, întrucât stabileşte toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi. Răspunderea pentru încheierea contractului individual de muncă revine, în mod firesc, angajatorului. Existenţa contractului previne comportamentul abuziv al angajatorului, dar şi atitudinea incorectă a salariatului în îndeplinirea sarcinilor pentru care s-a angajat. Prevederea obligaţiei încheierii contractului individual de muncă, în formă scrisă, precum şi sancţionarea neîndeplinirii acestei obligaţii legale nu îngrădesc în niciun fel exerciţiul dreptului la muncă şi, cu atât mai puţin, egalitatea în drepturi. Totodată, dispoziţiile Codului muncii respectă normele de tehnică legislativă, instituind reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprind sunt temeinic fundamentate şi în acord cu dispoziţiile internaţionale invocate. De asemenea, prin prisma celor arătate mai sus, arată că nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Constituie contravenţie şi se sancţionează astfel următoarele fapte: [...]e)primirea la muncă a până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 16 alin. (1), cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoană identificată.“Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat contravine următoarelor prevederi constituţionale: art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea, invocă încălcarea prevederilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cărţii sociale europene şi ale dreptului comunitar, fără a preciza însă care sunt aceste dispoziţii internaţionale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate califică drept contravenţie fapta angajatorului de a primi la muncă până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, în condiţiile Codului muncii. O atare măsură cu rol sancţionator este prevăzută tocmai pentru a preveni o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului care ar ignora dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul muncii referitoare la obligativitatea încheierii contractului individual de muncă în formă scrisă ad validitatem, dispoziţii care constituie, în practică, o veritabilă garanţie a drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din raportul de muncă. De asemenea, prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Curtea a statuat că „încheierea în formă scrisă a contractului de muncă este justificată de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care [...] se sustrăgeau de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat datorate prin efectul încheierii contractului de muncă. O atare conduită se reflecta negativ şi în planul protecţiei sociale a angajatului care nu beneficia de stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate neînregistrate de către angajator la autorităţile competente şi nici de asigurare de sănătate sau socială“. Cu acelaşi prilej, Curtea a arătat că „ceea ce se desfăşoară împotriva legii nu poate fi acceptat nici în domeniul raporturilor de muncă, unde, pe lângă angajat şi angajator, un rol precumpănitor, dar conex, îl are statul prin prisma acordării în viitor a pensiei sau a altor forme de ajutor social, precum şi a asistenţei medicale.“ Privite din această perspectivă, dispoziţiile de lege criticate nu apar decât ca un reflex firesc la necesitatea de a garanta şi proteja drepturile părţilor raportului de muncă, dar şi a rolului statului care, în mod conex acestui raport, este ţinut de o serie de obligaţii. Astfel, conţinutul acestor dispoziţii de lege este temeinic fundamentat pe necesitatea protejării acestor interese, este în perfect acord cu politica legislativă a statului care, în reglementarea mai amplă a Codului muncii, a urmărit înlăturarea oricăror eventuale forme de abuz ale părţilor contractului individual de muncă şi nu încalcă niciuna dintre prevederile internaţionale la care România este parte, ori jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De altfel, aşa cum Curtea a reţinut mai sus, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu a indicat care sunt prevederile actelor internaţionale pretins a fi încălcate şi nici modul în care dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul muncii contravin acestora, instanţa de contencios constituţional neputându-se substitui autorului excepţiei în motivarea acestei critici. Prin urmare, Curtea apreciază că este lipsită de temei critica autorului excepţiei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportate la prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevederi potrivit cărora „(1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului“, iar „(2) Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare“. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat ar fi contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie prin raportare la prevederile art. 7 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că aceste din urmă prevederi de lege reglementează sancţiunea avertismentului în materie contravenţională. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu rezultă însă între ce categorii de persoane şi în ce mod textul de lege criticat discriminează, trimiterea la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 neclarificând acest aspect. Aşa fiind, această critică de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca fiind nemotivată. În sfârşit, cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că textul de lege criticat nu conţine dispoziţii de natură să împiedice persoana interesată să-şi exercite toate apărările pe care le consideră necesare în faţa instanţelor de judecată. De altfel, argumentele invocate de autorul excepţiei în susţinerea acestor critici vizează probleme de aplicare a legii, care nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Mirco House“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator Mircea Agiu, în Dosarul nr. 2.727/94/2012 al Judecătoriei Buftea şi constată că dispoziţiile art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Buftea care a sesizat Curtea Constituţională şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 aprilie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea