DECIZIE Nr. 7
din 9 februarie 2009
privind admisibilitatea
cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, din
perspectiva îndeplinirii conditiei prevazute de art. 160 2 alin. 1 teza ultima,
respectiv art. 160 4 alin. 1 teza ultima din Codul de procedura penala, în
ipoteza savarsirii, printre altele, si a infractiunii prevazute de art. 7 alin.
(1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii
organizate, tinand seama de dispozitiile alin. (2) al aceluiasi articol.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 694 din 15 octombrie 2009
Dosar nr. 36/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind admisibilitatea cererilor de
liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, din perspectiva
îndeplinirii conditiei prevazute de art. 160 2 alin. 1 teza ultima,
respectiv art. 160 4 alin. 1 teza ultima din Codul de procedura
penala, în ipoteza savarsirii, printre altele, si a infractiunii prevazute de
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea
criminalitatii organizate, tinand seama de dispozitiile alin. (2) al aceluiasi
articol.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de
judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela -
adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că
este admisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai
gravă care intră în scopul grupului infracţional nu depăşeşte 18 ani.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul
legii, constată următoarele:
In activitatea instanţelor judecătoreşti s-a ivit
diversitate de practică în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1602
alin. 1 teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul
de procedură penală referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe
cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.
Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul
săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,
prin care este incriminată „iniţierea sau constituirea unui grup infracţional
organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de
grup", nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1602 alin. 1 teza
ultimă şi ale art. 1604 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură
penală referitoare la posibilitatea acordării liberării provizorii sub control
judiciar sau pe cauţiune.
In argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că,
din moment ce prin art. 1602 alin. 1 şi art. 1604 alin. 1
din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul infracţiunilor
intenţionate, liberarea provizorie sub control judiciar şi, respectiv,
liberarea provizorie pe cauţiune se pot acorda numai dacă pentru acele
infracţiuni legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, apare
evident că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,
care „se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor
drepturi", este exceptată de la acordarea liberării provizorii sub control
judiciar sau sub cauţiune.
S-a apreciat că această interpretare se impune pentru
că prin pedeapsă prevăzută de lege, la care se face referire în art. 1602 alin.
1 din Codul de procedură penală, nu se poate înţelege decât pedeapsa indicată
în textul de lege ce incriminează fapta imputată persoanei vizate, iar nu
pedeapsa aplicabilă ca urmare a incidenţei unor dispoziţii legale de reducere a
pedepsei.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că
sunt aplicabile dispoziţiile art. 1602 alin. 1 teza ultimă şi,
respectiv, ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură
penală ori de câte ori infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003 este săvârşită în condiţiile reglementate la alin. (2) din acelaşi
articol, potrivit căruia „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu
poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai
gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat".
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat
corect dispoziţiile legii.
In conformitate cu dispoziţiile art. 1602
alin. 1 din Codul de procedură penală, „liberarea provizorie sub control
judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi
în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Corelativ, potrivit art. 1604 alin. 1 din
Codul de procedură penală, „liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de
instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la
cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 1602 alin. 1 şi 2", adică „şi în cazul infracţiunilor
intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18
ani".
Din această reglementare rezultă deci că pot accede la
liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune toţi cei care au
săvârşit infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
ce nu depăşeşte 18 ani, evident dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii
prevăzute în textele de lege în care sunt reglementate cele două instituţii
privind liberarea provizorie.
Ca urmare, devine necesară clarificarea expresiei
infracţiuni intenţionate „pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu
depăşeşte 18 ani", în înţelesul ce putea fi avut în vedere prin art. 1602
alin. 1 din Codul de procedură penală.
In acest sens, în cuprinsul art. 1411 din
Codul penal s-a explicat că „prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege
pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a
pedepsei".
Or, în raport cu acest înţeles dat de legiuitorul penal
noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, trebuie să se considere că, în
accepţiunea art. 1602 alin. 1 şi, implicit, a art. 1604
alin. 1 din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru infracţiunea reglementată
de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este cea fixată în însuşi cuprinsul
alineatului ce conţine dispoziţia de incriminare, numai în măsura în care
pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului
infracţional organizat, nu este mai uşoară decât aceea prevăzută în primul
alineat.
Aşadar, în raport cu reglementarea menţionată, pedeapsa
prevăzută de lege în cazul infracţiunii incriminate în cuprinsul art. 7 din
Legea nr. 39/2003 se determină prin coroborarea dispoziţiilor de sancţionare
din primele două alineate ale acestui text de lege, pentru a nu fi mai mare
decât aceea prevăzută de lege în cazul infracţiunii celei mai grave care intră
în scopul grupului infracţional organizat.
De aceea, ţinându-se seama de acest cuantum variabil al
maximului pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu
referire la alin. (1) din acelaşi articol, pentru infracţiunea de iniţiere sau
constituire a unui grup infracţional organizat ori de aderare sau sprijinire
sub orice formă a unui astfel de grup, cererile de liberare provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune nu pot fi considerate inadmisibile în cazul
unei atari infracţiuni, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea
mai gravă, care intră în scopul grupului infracţional organizat, nu depăşeşte
18 ani închisoare.
Această interpretare se impune pentru că, în cazul
infracţiunii incriminate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a fost
adoptat un mod atipic, indirect, de sancţionare - folosit de altfel şi în cazul
infracţiunii de complot (art. 167 alin. 2 din Codul penal) - prin aplicarea
căruia determinarea limitelor minimă şi maximă ale pedepsei voite de legiuitor
nu este susceptibilă de a crea dificultăţi.
Stabilirea de către legiuitor a tratamentului
sancţionator prin dispoziţie de trimitere la pedeapsa prevăzută de lege, pentru
infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional
organizat, este justificată de raţiuni superioare de justă şi echitabilă
individualizare legală a sancţiunii penale, în raport cu gradul de pericol
social conferit unei anumite infracţiuni de scopul urmărit de făptuitor.
De aceea, faţă de diversitatea de infracţiuni ce poate
face obiectul scopului organizării de grupuri infracţionale, sublinierea în
cadrul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 că „pedeapsa pentru faptele
prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege
pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional
organizat" apare ca o consecinţă logică a necesităţii ierarhizării
sistemului sancţionator în raport cu gradul de pericol social specific fiecărei
categorii de fapte, constituind astfel soluţia legislativă optimă de indicare
judicioasă a limitelor pedepsei în cazul unei asemenea infracţiuni.
Aşa fiind, prin modul în care este formulată,
dispoziţia înscrisă în alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 aduce o
completare firească dispoziţiei de sancţionare din primul alineat al aceluiaşi
articol, pedeapsa la care se referă fiind prevăzută astfel de reglementările
corelate din primele două alineate ale acestui articol de lege.
In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul
legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 1602 alin.
1 teza ultimă şi art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de
procedură penală, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune sunt admisibile, în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.
7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat
nu depăşeşte 18 ani închisoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
In aplicarea dispoziţiilor art. 1602 alin. 1
teza ultimă şi ale art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de
procedură penală, stabilesc:
Cererile de liberare provizorie sub control judiciar
sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat
nu depăşeşte 18 ani.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din
Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.
p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI
JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE
POPA,
eliberat din funcţie prin pensionare,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White