HOTARARE Nr. 0
din 31 martie 2009
definitiva la 14 septembrie
2009, în Cauza Mihuta împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 47 din 21 ianuarie 2010
(Cererea nr. 13.275/03)
In Cauza Mihuţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 10 martie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
13.275/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, domnul Nicuşor Mihuţă (reclamantul), a
sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale [Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 3 ianuarie 2008, preşedintele
Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum
prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis să se analizeze
în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1965
şi locuieşte în Tarragona (Spania).
5. La data de 19 martie 2002, reclamantul a fost
arestat, la ordinul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Hunedoara, sub învinuirea că ar fi folosit ilegal calitatea de erou al
Revoluţiei din Decembrie 1989 pentru a obţine avantaje fiscale. Arestarea
sa preventivă a fost prelungită de tribunal la fiecare 30 de zile.
6. La data de 1 iulie 2002, prin rechizitoriul
parchetului, reclamantul şi alţi inculpaţi, printre care şi
S.I., au fost trimişi în judecată. Printr-o încheiere de
şedinţă pronunţată în aceeaşi zi,
Judecătoria Deva a dispus menţinerea măsurii arestării
preventive faţă de inculpaţi până la data de 29 iulie 2002,
întemeindu-se pe art. 300 din Codul de procedură penală (CPP).
7. In şedinţa din data de 29 iulie 2002,
reclamantul a cerut amânarea judecăţii pentru a-şi angaja un
avocat. Incuviinţându-i cererea şi ţinând cont de concluziile
parchetului, instanţa de fond a menţinut măsura arestării
preventive a coinculpatilorîn temeiul art. 300 din CPP.
8. La 26 august şi 9 septembrie 2002
judecătoria a menţinut arestarea preventivă a reclamantului
şi a lui S.I., în temeiul art. 300 din CPP, având în vedere cererile de
amânare ale parchetului şi alte altor coinculpaţi şi pentru a
putea delibera pe fond asupra excepţiilor ridicate.
9. In şedinţa din data de 23 septembrie 2002,
reclamantul a arătat că instanţa nu putea să
menţină măsura arestării preventive, ci putea numai să
o prelungească printr-o decizie motivată în temeiul art. 155 şi
următoarele din CPP. Acesta a solicitat punerea sa în libertate. Printr-o
încheiere de şedinţă pronunţată în aceeaşi zi,
judecătoria a statuat că instanţa putea menţine, în camera
de consiliu, măsura arestării preventive şi că reclamantul
putea contesta această măsură odată cu sentinţa
pronunţată pe fondul cauzei. Judecătoria i-a respins cererea de
punere în libertate şi a menţinut arestarea preventivă cu
motivarea că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol
pentru ordinea publică şi că gradul de complexitate a cauzei
putea determina părţile interesate să „influenţeze actele
şi probele" ce trebuiau prezentate în faţa instanţei.
10. La data de 7 octombrie 2002, reclamantul a
solicitat revocarea măsurii arestării preventive motivând prin aceea
că această măsură nu putea fi menţinută, ci
prelungită, şi că, în orice caz, menţinerea măsurii nu
fusese motivată. Judecătoria a menţinut această
măsură, indicând art. 300 din CPP.
11. In şedinţele din 21 octombrie, 4
noiembrie şi 2 decembrie 2002, judecătoria a respins cererile
reclamantului de revocare a măsurii arestării preventive sau de
înlocuire a acestei măsuri cu interdicţia de a părăsi
localitatea. Instanţa a confirmat totodată arestarea preventivă
a inculpaţilor, arătând că „motivele iniţiale care o justificau
nu s-au schimbat, că faptele imputate erau grave şi că pedeapsa
prevăzută de lege era aspră".
12. La 16 decembrie 2002 şi 13 ianuarie 2003
judecătoria a menţinut arestarea preventivă a reclamantului
şi a lui S.I., făcând referire la temeiul legal al arestării.
13. Prin sentinţa din data de 10 februarie 2003,
judecătoria l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 3 ani de
închisoare, reţinând că probele depuse la dosar confirmau că
partea interesată îşi procurase şi utilizase un certificat de
participant la Revoluţie pentru a putea înmatricula autoturisme
fără a plăti taxele de import.
14. Reclamantul a introdus apel, arătând, pe
lângă motivele ce ţineau de fondul cauzei, că judecătoria
nu motivase necesitatea de a menţine arestarea sa preventivă şi
că aceasta confirmase măsura respectivă, deşi
legislaţia naţională impunea o hotărâre de prelungire. Prin
decizia din data de 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reanalizat
elementele din dosar, a confirmat sentinţa pronunţată în
primă instanţă, fără a analiza susţinerile
reclamantului cu privire la arestarea preventivă.
15. Recursul introdus de părţi a fost şi
el respins de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia definitivă din data
de 17 februarie 2005.
16. La data de 20 februarie 2004, în timpul procedurii
de recurs, reclamantul a fost pus în libertate în temeiul unei încheieri de
şedinţă a curţii de apel din data de 19 februarie 2004.
II. Dreptul intern pertinent
17. Prevederile relevante din Constituţie şi
din Codul de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la data
faptelor, sunt descrise în cauzele Konolos împotriva României (nr.
26.600/02, 7 februarie 2008, §§ 19 şi 24), Samoila şi Cionca
împotriva României (nr. 33.065/03, 4 martie 2008, §§ 36-40) şi Calmanovici
împotriva României (nr. 42.250/02, § 40, 1 iulie 2008).
18. De la modificarea sa prin Legea nr. 281/2003
privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală
şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, Codul de procedură penală (CPP)
prevede în mod expres obligaţia ca instanţele să verifice cu
regularitate şi pe toată durata procedurii legalitatea şi
temeinicia arestării preventive. în plus, este prevăzut un recurs
imediat împotriva unei încheieri prin care se dispune menţinerea unei
măsuri provizorii, după trimiterea în judecată.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3
din Convenţie
19. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie,
reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa
de justificare a menţinerii acestei măsuri de către
instanţele interne, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie, care
prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană arestată sau
deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanţii privind prezenţa persoanei în
cauză la audiere."
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea mai constată că nu este
afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat
admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
21. Reclamantul subliniază că a fost
ţinut în arest preventiv de la data de 19 martie 2002 până la data de
19 februarie 2004, când Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa în
libertate. De asemenea, el observă că, în contradicţie cu
prevederile art. 20 şi art. 23 § 4 din Constituţie, instanţele
naţionale au omis să motiveze necesitatea de a menţine
măsura arestării preventive şi pericolul pentru ordinea
publică pe care l-ar fi reprezentat punerea sa în libertate. De asemenea,
el consideră că necesitatea de a prelungi această
măsură nu era justificată de comportamentul său.
22. Făcând referire la jurisprudenţa
Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea
preventivă a reclamantului a luat sfârşit în momentul
condamnării sale în primă instanţă, la data de 10 februarie
2003, de către Judecătoria Deva. Astfel, măsura a durat 10 luni
şi 3 săptămâni. In opinia sa, această durată nu este
exagerată. De asemenea, Guvernul observă că hotărârile de
prelungire a arestării preventive au fost amplu motivate de
instanţă, luând în considerare argumentele părţilor.
2. Aprecierea Curţii
a) Perioada care trebuie luată în considerare
23. Curtea reaminteşte că perioada
acoperită de art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie în general la
data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse
împotriva părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc
numai în primă instanţă (Kudia împotriva Poloniei [MC],
nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr.
58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). In ceea ce priveşte perioada care
trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din
Convenţie, Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi
pentru art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66.820/01, § 107,
CEDO 2006-III (extrase)].
24. Curtea constată încă de la început
că, în cauza de faţă, perioada vizată de art. 5 § 3 a
început la data de 19 martie 2002, data arestării reclamantului. In ceea
ce priveşte durata arestării preventive, ea s-a încheiat odată
cu sentinţa de condamnare pronunţată de Judecătoria Deva la
data de 10 februarie 2003. Această perioadă a durat, prin urmare, 10
luni, 3 săptămâni şi o zi. Curtea consideră că
această durată este suficient de lungă pentru a putea ridica
probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr.
3.456/05, §§ 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr.
23.393/05, §§ 7-14, 13 martie 2007).
b) Justificarea arestării preventive
25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale
care se desprind din jurisprudenţa sa şi care determină
caracterul rezonabil al arestării, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie
(vezi, de exemplu, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 152,
CEDO2000-IV, Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, §§ 90-94, 1
iulie 2008, şi jurisprudenţa citată în acestea).
26. Curtea reaminteşte şi că art. 5 § 3
din Convenţie impune necesitatea ca orice perioadă de arest
preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată
într-un mod convingător de către autorităţi (vezi Shishkov
împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva
Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban, menţionată
mai sus, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu
privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, menţionată
mai sus, § 98).
27. Curtea observă că instanţele
naţionale au confirmat periodic arestarea preventivă a reclamantului
şi a unui alt inculpat. Curtea constată, în primul rând, că, de
la 1 iulie până la 23 septembrie 2002, instanţele naţionale au
prelungit această măsură fără a analiza argumentele
reclamantului şi fără nicio motivare.
28. Curtea observă că, la această din
urmă dată, judecătoria a justificat arestarea preventivă
prin complexitatea cauzei, prin faptul că punerea în libertate a
reclamantului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publică şi
prin posibilitatea ca acesta să influenţeze probele ce trebuiau
prezentate în cauză. Curtea constată caracterul prea succint şi
abstract al motivării acestei hotărâri, care s-a limitat la a
menţiona anumite criterii prevăzute de lege, dar care omitea să
specifice modul în care aceste criterii se aplicau în cazul reclamantului (Calmanovici,
menţionată mai sus, §§ 97-98).
29. Desigur, necesitatea de a păstra ordinea
publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei
a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea
unei privări de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea
din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis,
Garycki împotriva Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu
toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio
explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a
reclamantului să aibă un impact negativ asupra societăţii
sau cum ar fi împiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detenţiei nu se
raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre
părţile interesate, vizând în mod general persoanele cercetate în
cadrul procedurii (Calmanovici, menţionată mai sus, § 100,
şi mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49,
2 martie 2006).
30. Curtea mai constată că instanţa a
menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe,
repetând de-a lungul timpului aceleaşi criterii, pe baza aceleiaşi
formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cu cerinţele
art. 5 § 3 din Convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea
din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, § 55, si Svipsta, menţionată
mai sus, § 109).
31. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte
că art. 5 § 3 din Convenţie le impune instanţelor
naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o
măsură de arestare preventivă, să ia în considerare
măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională.
Intr-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai „dreptul de
a fi judecat într-un termen rezonabil", ci prevede şi că punerea
în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură
prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jabtoiîski
împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria
împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, în
cauza de faţă, instanţele naţionale, deşi sesizate cu
o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de
măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă.
32. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea
apreciază că, nemotivând suficient respingerile cererilor de punere
în libertate ale reclamantului şi neluând în considerare posibilitatea
luării unor măsuri alternative, autorităţile nu au oferit
motive „pertinente şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de
a-l menţine în arest preventiv pe perioada în discuţie. De aceea,
Curtea apreciază că nu mai este necesar să se stabilească
în ce măsură autorităţile competente au contribuit cu o
„diligentă specială" la continuitatea procedurii (Dolgova, menţionată
mai sus, § 50 in fine).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 §
4 din Convenţie
33. Reclamantul consideră că faptul că,
de la data de 1 iulie şi până la data de 2 decembrie 2002,
judecătoria a dispus „menţinerea" arestării sale preventive
l-a lipsit de orice posibilitate de a determina controlul legalităţii
menţinerii sale în arest, cu încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie,
care prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin
arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună
eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."
A. Asupra admisibilităţii
34. Curtea constată că arestarea
preventivă a reclamantului a fost menţinută succesiv de la data
de 1 iulie 2002 până la data de 10 februarie 2003 şi că
reclamantul se plânge de imposibilitatea de a contesta aceste încheieri de
şedinţă în faţa instanţelor naţionale. Cu toate
acestea, Curtea observă că reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest
capăt de cerere decât la data de 4 martie 2003. Prin urmare, ea
consideră că, în ceea ce priveşte încheierile de
şedinţă pronunţate înainte de data de 4 septembrie 2002,
termenul de 6 luni impus de art. 35 din Convenţie nu a fost respectat.
Rezultă că această parte a capătului de cerere este tardivă
şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
35. Curtea constată că, în ceea ce
priveşte încheierile de şedinţă pronunţate începând cu
data de 4 septembrie 2002, acest capăt de cerere nu este vădit
neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte,
constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
36. Reclamantul subliniază că a contestat
încheierile de şedinţă ce dispuneau plasarea şi
menţinerea sa în arest preventiv, conform dreptului intern.
37. Citând jurisprudenţa Curţii în materie,
Guvernul reaminteşte că art. 5 § 4 din Convenţie se
mulţumeşte cu existenţa unui control judiciar al prelungirii
măsurii arestării preventive şi nu obligă statele
contractante să instaureze un dublu grad de jurisdicţie pentru
examinarea cererilor de prelungire a arestării preventive. In opinia sa,
în speţă, dreptul reclamantului garantat de art. 5 § 4 citat mai sus
a fost respectat prin existenţa mai multor verificări ale legalităţii
şi temeiniciei măsurii arestării preventive, verificări ce
au avut loc în scurt timp în faţa instanţelor naţionale.
Guvernul mai observă că, astfel cum a precizat Judecătoria Deva
în sentinţa sa din data de 23 septembrie 2002, încheierile de
şedinţă ce dispuneau menţinerea măsurii arestării
preventive puteau fi contestate deodată cu sentinţa
pronunţată pe fondul cauzei.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale stabilite de jurisprudenţa
Curţii
38. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 nu
garantează niciun drept, ca atare, la un recurs împotriva hotărârilor
ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate
acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în
principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii
în apel ca şi în primă instanţă (Toth împotriva
Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, §
84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate
garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se
prelungi arestarea preventivă [Van Thuil împotrivă Olandei (dec),
nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt
timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se
pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi
ilegală (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO
2000-III).
39. La fel ca orice altă prevedere a
Convenţiei şi a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie să se
interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie
teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, printre altele,
Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr.
37, pp. 15-16, § 33, şi Schops împotriva Germaniei, nr. 25.116/94,
§ 47, CEDO 2001-1).
40. Prima garanţie fundamentală care se
desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din Convenţie este dreptul de
a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un
recurs împotriva unei măsuri de detenţie. Desigur, această
prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare
dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care
le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite
să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi
susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste
„legalitatea" privării de libertate (Nikolova împotriva Bulgariei [MC],
nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II).
b) Aplicarea principiilor de mai sus în cauza de
faţă
41. In ceea ce priveşte argumentul Guvernului,
bazat pe lipsa dreptului de a formula recurs împotriva acestor hotărâri,
Curtea observă, cu titlu preliminar, că Guvernul însuşi, reluând
argumentele Judecătoriei Deva expuse în sentinţa sa din data de 23
septembrie 2002, indică faptul că reclamantului îi era permis să
conteste încheierile de şedinţă litigioase deodată cu
sentinţa pronunţată pe fondul cauzei. Prin urmare, sistemul
juridic naţional prevedea un recurs.
42. Curtea mai constată că prin încheierile
de şedinţă din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi
2 decembrie 2002 s-a menţinut măsura arestării preventive,
respingându-se, în acelaşi timp, cererile de eliberare ale reclamantului.
Or, analizând chestiuni similare cu cele ale cauzei de faţă, Curtea a
constatat deja că incertitudinea jurisprudenţială care
caracteriza la data evenimentelor respingerea unei cereri de eliberare nu le
putea cauza prejudiciu reclamanţilor sub aspectul refuzului dreptului
însuşi de a formula recurs împotriva încheierilor prin care li se resping
cererile de eliberare (vezi Samoilă şi Cionca, menţionată
mai sus, §§ 40 şi 74).
43. Pe de altă parte, Curtea constată
că, după trimiterea în judecată a cauzei, hotărârile prin
care se dispunea menţinerea reclamantului în arest preventiv nu erau
suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (vezi paragrafele 25-34
de mai sus). Aceste hotărâri nu puteau aşadar să fie considerate
compatibile cu cerinţele unui control judiciar efectiv al
legalităţii arestării în cauză.
44. In plus, Curtea observă că, deşi
reclamantul a exercitat recursul indicat de judecătorie (vezi paragrafele
9 şi 14 de mai sus), tribunalul nu i-a analizat motivele referitoare la
nelegalitatea arestării sale preventive. Or, o astfel de analiză se
impunea cu atât mai mult cu cât instanţa care a dispus menţinerea
măsurii nu şi-a motivat hotărârile şi nu a analizat
argumentele reclamantului referitoare la lipsa de justificare a unei astfel de
măsuri (Svipsta, menţionată mai sus, §§ 130- 134,
şi, a contrario, Van Thuil, menţionată mai sus).
45. In continuare, Curtea trebuie să analizeze
dacă acest din urmă recurs putea duce, pe termen scurt, la o
hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt
arestării dacă aceasta s-ar fi dovedit nelegală (Baranowski, menţionată
mai sus, § 68). In acest sens, Curtea observă că recursul împotriva
hotărârilor în cauză era legat de judecarea pe fond şi că
hotărârea instanţei de apel nu a intervenit decât după circa 4
luni şi două săptămâni de la încetarea situaţiei
litigioase, când reclamantul era deţinut după condamnare (Konolos
împotriva Româmei, nr. 26.600/02, § 36, 7 februarie 2008).
46. In fine, Curtea ia notă de modificările
legislative aduse de Legea nr. 281/2003 Codului de procedură penală,
care prevede în mod expres un recurs imediat împotriva unei hotărâri ce
dispune menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în
judecată a unui acuzat.
47. Având în vedere cele de mai sus, Curtea
constată că reclamantul nu a beneficiat de un recurs în faţa
unei instanţe, în conformitate cu cerinţele art. 5 § 4 din
Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei
prevederi.
III. Asupra celorlalte pretinse încălcări
48. Reclamantul se plânge de arestarea sa preventivă
prin decizia procurorului şi de faptul că nu a fost trimis imediat în
faţa unei instanţe, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.
Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, el se plânge de inechitatea procedurii
penale pornite împotriva sa şi de durata acesteia, pe care o
consideră exagerată. In observaţiile sale din data de 4 iulie
2008, reclamantul afirmă că nu a putut obţine audierea
martorului apărării, I.R. Prin scrisoarea din data de 19 noiembrie
2007, el se plânge de tratamentele inumane la care susţine că ar fi
fost supus în momentul arestării sale şi pe durata detenţiei
sale.
49. Curtea constată că reclamantul a fost
arestat preventiv la data de 19 martie 2002 şi că, aşa cum
reiese din dosar, a fost prezentat cu 30 de zile mai târziu în faţa unui
magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare în vederea
analizării legalităţii arestării sale. Or, în măsura
în care reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la data de 4
martie 2003, capătul său de cerere este tardiv [Mujea împotriva
României (dec), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].
50. In ceea ce priveşte susţinerile
reclamantului cu privire la inechitatea procedurii penale, Curtea observă
că, din totalitatea elementelor aflate la dispoziţia sa, rezultă
că ele nu sunt întemeiate. Ea reaminteşte că, în principiu,
instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia
elementele culese de ele şi relevanţa celor a căror prezentare o
doresc acuzaţii (Barberâ, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din
6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). Din hotărârile
instanţelor interne rezultă că reclamantul a beneficiat de o
procedură publică şi contradictorie şi că temeiul
condamnării sale consta într-o serie de elemente de probă. In ceea ce
priveşte capătul de cerere referitor la imposibilitatea de a
obţine interogarea martorului I.R., trebuie menţionat că el a
fost introdus tardiv în faţa Curţii.
51. Curtea mai observă că procedura
penală îndreptată împotriva reclamantului a început la data de 19
martie 2002 şi a luat sfârşit la data de 17 februarie 2005. Ea a
durat aproximativ 2 ani şi 11 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Or,
conform jurisprudenţei Curţii în materie (Reiner şi
alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 60, 27 septembrie 2007)
şi având în vedere probele depuse la dosar, această durată nu
pare să fie excesivă.
52. Curtea observă că plângerea privind
tratamentele inumane aplicate reclamantului nu este susţinută, având
în vedere că nu a fost prezentat niciun început de probă (vezi, mutatis
mutandis, Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr.
269). Pe de altă parte, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi
sesizat instanţele naţionale cu o plângere penală împotriva
pretinsului agresor.
53. Rezultă că aceste capete de cerere sunt
fie tardive, fie vădit neîntemeiate şi trebuie respinse făcând
aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
54. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
55. Reclamantul solicită suma de 500.000
euro (EUR) pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza
arestării sale preventive.
56. Guvernul consideră că, în măsura în
care cererea vizează în principal art. 5 §§ 3 şi 4 din
Convenţie, reclamantul nu poate solicita reparaţia unui prejudiciu
material. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, el consideră că
suma solicitată este excesivă şi că o eventuală
constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie
suficientă a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a
suferit.
57. Curtea constată că singura bază ce
trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile
constă, în speţă, în încălcarea art. 5 §§ 3 şi 4. In
ceea ce priveşte prejudiciul material, ea observă că reclamantul
nu l-a exprimat în cifre şi că nu există nicio
legătură de cauzalitate între faptele care au determinat-o să
constate încălcarea Convenţiei şi prejudiciul material pentru
care reclamantul solicită despăgubirea. Prin urmare, ea respinge
această cerere.
58. Curtea consideră totuşi că
reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate,
astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, ea îi acordă suma de 3.000
EUR, cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamantul solicită rambursarea
cheltuielilor de judecată, însă fără a preciza cuantumul
lor, pe care îl lasă la aprecierea Curţii. El ataşează la
dosar chitanţe în valoare aproximativă de 150 EUR, reprezentând
cheltuieli cu traduceri şi curierat în relaţia cu Curtea, precum
şi cheltuieli angajate în timpul unei proceduri penale diferite de cea
relevantă în speţă.
60. Guvernul observă că reclamantul nu
şi-a cuantificat cererile şi că documentele justificative
prezentate în faţa Curţii nu au o legătură directă cu
cauza de faţă.
61. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speţă, ţinând cont
de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai
sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 150 EUR drept cheltuieli de
judecată, pe care i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră potrivit ca rata
dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 3 şi 4 din
Convenţie, acesta din urmă în ceea ce priveşte menţinerea
reclamantului în stare de arest preventiv după data de 4 septembrie 2002,
şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească
reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000
EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale, şi 150 EUR (una sută cincizeci
euro), cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) ca sumele respective să fie convertite în
moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii
şi la acestea să se adauge orice sumă ce ar putea fi
datorată drept impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind
comunicată în scris la data de 31 martie 2009, făcând aplicarea art.
77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier