Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

HOTARARE Nr

HOTARARE   Nr. 0 din 31 martie 2009

definitiva la 14 septembrie 2009, în Cauza Mihuta împotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 47 din 21 ianuarie 2010



(Cererea nr. 13.275/03)

In Cauza Mihuţă împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 martie 2009,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13.275/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Nicuşor Mihuţă (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La data de 3 ianuarie 2008, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în anul 1965 şi locuieşte în Tarragona (Spania).

5. La data de 19 martie 2002, reclamantul a fost arestat, la ordinul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub învinuirea că ar fi folosit ilegal calitatea de erou al Revoluţiei din Decembrie 1989 pentru a obţine avantaje fiscale. Arestarea sa preventivă a fost prelungită de tribunal la fiecare 30 de zile.

6. La data de 1 iulie 2002, prin rechizitoriul parchetului, reclamantul şi alţi inculpaţi, printre care şi S.I., au fost trimişi în judecată. Printr-o încheiere de şedinţă pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Deva a dispus menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi până la data de 29 iulie 2002, întemeindu-se pe art. 300 din Codul de procedură penală (CPP).

7. In şedinţa din data de 29 iulie 2002, reclamantul a cerut amânarea judecăţii pentru a-şi angaja un avocat. Incuviinţându-i cererea şi ţinând cont de concluziile parchetului, instanţa de fond a menţinut măsura arestării preventive a coinculpatilorîn temeiul art. 300 din CPP.

8. La 26 august şi 9 septembrie 2002 judecătoria a menţinut arestarea preventivă a reclamantului şi a lui S.I., în temeiul art. 300 din CPP, având în vedere cererile de amânare ale parchetului şi alte altor coinculpaţi şi pentru a putea delibera pe fond asupra excepţiilor ridicate.

9. In şedinţa din data de 23 septembrie 2002, reclamantul a arătat că instanţa nu putea să menţină măsura arestării preventive, ci putea numai să o prelungească printr-o decizie motivată în temeiul art. 155 şi următoarele din CPP. Acesta a solicitat punerea sa în libertate. Printr-o încheiere de şedinţă pronunţată în aceeaşi zi, judecătoria a statuat că instanţa putea menţine, în camera de consiliu, măsura arestării preventive şi că reclamantul putea contesta această măsură odată cu sentinţa pronunţată pe fondul cauzei. Judecătoria i-a respins cererea de punere în libertate şi a menţinut arestarea preventivă cu motivarea că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică şi că gradul de complexitate a cauzei putea determina părţile interesate să „influenţeze actele şi probele" ce trebuiau prezentate în faţa instanţei.

10. La data de 7 octombrie 2002, reclamantul a solicitat revocarea măsurii arestării preventive motivând prin aceea că această măsură nu putea fi menţinută, ci prelungită, şi că, în orice caz, menţinerea măsurii nu fusese motivată. Judecătoria a menţinut această măsură, indicând art. 300 din CPP.

11. In şedinţele din 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002, judecătoria a respins cererile reclamantului de revocare a măsurii arestării preventive sau de înlocuire a acestei măsuri cu interdicţia de a părăsi localitatea. Instanţa a confirmat totodată arestarea preventivă a inculpaţilor, arătând că „motivele iniţiale care o justificau nu s-au schimbat, că faptele imputate erau grave şi că pedeapsa prevăzută de lege era aspră".

12. La 16 decembrie 2002 şi 13 ianuarie 2003 judecătoria a menţinut arestarea preventivă a reclamantului şi a lui S.I., făcând referire la temeiul legal al arestării.

13. Prin sentinţa din data de 10 februarie 2003, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 3 ani de închisoare, reţinând că probele depuse la dosar confirmau că partea interesată îşi procurase şi utilizase un certificat de participant la Revoluţie pentru a putea înmatricula autoturisme fără a plăti taxele de import.

14. Reclamantul a introdus apel, arătând, pe lângă motivele ce ţineau de fondul cauzei, că judecătoria nu motivase necesitatea de a menţine arestarea sa preventivă şi că aceasta confirmase măsura respectivă, deşi legislaţia naţională impunea o hotărâre de prelungire. Prin decizia din data de 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reanalizat elementele din dosar, a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă, fără a analiza susţinerile reclamantului cu privire la arestarea preventivă.

15. Recursul introdus de părţi a fost şi el respins de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia definitivă din data de 17 februarie 2005.

16. La data de 20 februarie 2004, în timpul procedurii de recurs, reclamantul a fost pus în libertate în temeiul unei încheieri de şedinţă a curţii de apel din data de 19 februarie 2004.

II. Dreptul intern pertinent

17. Prevederile relevante din Constituţie şi din Codul de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, sunt descrise în cauzele Konolos împotriva României (nr. 26.600/02, 7 februarie 2008, §§ 19 şi 24), Samoila şi Cionca împotriva României (nr. 33.065/03, 4 martie 2008, §§ 36-40) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, § 40, 1 iulie 2008).

18. De la modificarea sa prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, Codul de procedură penală (CPP) prevede în mod expres obligaţia ca instanţele să verifice cu regularitate şi pe toată durata procedurii legalitatea şi temeinicia arestării preventive. în plus, este prevăzut un recurs imediat împotriva unei încheieri prin care se dispune menţinerea unei măsuri provizorii, după trimiterea în judecată.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie

19. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa de justificare a menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii privind prezenţa persoanei în cauză la audiere."

A. Asupra admisibilităţii

20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea mai constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

21. Reclamantul subliniază că a fost ţinut în arest preventiv de la data de 19 martie 2002 până la data de 19 februarie 2004, când Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa în libertate. De asemenea, el observă că, în contradicţie cu prevederile art. 20 şi art. 23 § 4 din Constituţie, instanţele naţionale au omis să motiveze necesitatea de a menţine măsura arestării preventive şi pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi reprezentat punerea sa în libertate. De asemenea, el consideră că necesitatea de a prelungi această măsură nu era justificată de comportamentul său.

22. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului a luat sfârşit în momentul condamnării sale în primă instanţă, la data de 10 februarie 2003, de către Judecătoria Deva. Astfel, măsura a durat 10 luni şi 3 săptămâni. In opinia sa, această durată nu este exagerată. De asemenea, Guvernul observă că hotărârile de prelungire a arestării preventive au fost amplu motivate de instanţă, luând în considerare argumentele părţilor.

2. Aprecierea Curţii

a) Perioada care trebuie luată în considerare

23. Curtea reaminteşte că perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse împotriva părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudia împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). In ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III (extrase)].

24. Curtea constată încă de la început că, în cauza de faţă, perioada vizată de art. 5 § 3 a început la data de 19 martie 2002, data arestării reclamantului. In ceea ce priveşte durata arestării preventive, ea s-a încheiat odată cu sentinţa de condamnare pronunţată de Judecătoria Deva la data de 10 februarie 2003. Această perioadă a durat, prin urmare, 10 luni, 3 săptămâni şi o zi. Curtea consideră că această durată este suficient de lungă pentru a putea ridica probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, §§ 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23.393/05, §§ 7-14, 13 martie 2007).

b) Justificarea arestării preventive

25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al arestării, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (vezi, de exemplu, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 152, CEDO2000-IV, Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, §§ 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată în acestea).

26. Curtea reaminteşte şi că art. 5 § 3 din Convenţie impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (vezi Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban, menţionată mai sus, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, menţionată mai sus, § 98).

27. Curtea observă că instanţele naţionale au confirmat periodic arestarea preventivă a reclamantului şi a unui alt inculpat. Curtea constată, în primul rând, că, de la 1 iulie până la 23 septembrie 2002, instanţele naţionale au prelungit această măsură fără a analiza argumentele reclamantului şi fără nicio motivare.

28. Curtea observă că, la această din urmă dată, judecătoria a justificat arestarea preventivă prin complexitatea cauzei, prin faptul că punerea în libertate a reclamantului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publică şi prin posibilitatea ca acesta să influenţeze probele ce trebuiau prezentate în cauză. Curtea constată caracterul prea succint şi abstract al motivării acestei hotărâri, care s-a limitat la a menţiona anumite criterii prevăzute de lege, dar care omitea să specifice modul în care aceste criterii se aplicau în cazul reclamantului (Calmanovici, menţionată mai sus, §§ 97-98).

29. Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki împotriva Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societăţii sau cum ar fi împiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detenţiei nu se raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre părţile interesate, vizând în mod general persoanele cercetate în cadrul procedurii (Calmanovici, menţionată mai sus, § 100, şi mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006).

30. Curtea mai constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, repetând de-a lungul timpului aceleaşi criterii, pe baza aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cu cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, § 55, si Svipsta, menţionată mai sus, § 109).

31. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Intr-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai „dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil", ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jabtoiîski împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, în cauza de faţă, instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă.

32. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că, nemotivând suficient respingerile cererilor de punere în libertate ale reclamantului şi neluând în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative, autorităţile nu au oferit motive „pertinente şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv pe perioada în discuţie. De aceea, Curtea apreciază că nu mai este necesar să se stabilească în ce măsură autorităţile competente au contribuit cu o „diligentă specială" la continuitatea procedurii (Dolgova, menţionată mai sus, § 50 in fine).

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Convenţie

33. Reclamantul consideră că faptul că, de la data de 1 iulie şi până la data de 2 decembrie 2002, judecătoria a dispus „menţinerea" arestării sale preventive l-a lipsit de orice posibilitate de a determina controlul legalităţii menţinerii sale în arest, cu încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."

A. Asupra admisibilităţii

34. Curtea constată că arestarea preventivă a reclamantului a fost menţinută succesiv de la data de 1 iulie 2002 până la data de 10 februarie 2003 şi că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a contesta aceste încheieri de şedinţă în faţa instanţelor naţionale. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere decât la data de 4 martie 2003. Prin urmare, ea consideră că, în ceea ce priveşte încheierile de şedinţă pronunţate înainte de data de 4 septembrie 2002, termenul de 6 luni impus de art. 35 din Convenţie nu a fost respectat. Rezultă că această parte a capătului de cerere este tardivă şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

35. Curtea constată că, în ceea ce priveşte încheierile de şedinţă pronunţate începând cu data de 4 septembrie 2002, acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

36. Reclamantul subliniază că a contestat încheierile de şedinţă ce dispuneau plasarea şi menţinerea sa în arest preventiv, conform dreptului intern.

37. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul reaminteşte că art. 5 § 4 din Convenţie se mulţumeşte cu existenţa unui control judiciar al prelungirii măsurii arestării preventive şi nu obligă statele contractante să instaureze un dublu grad de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de prelungire a arestării preventive. In opinia sa, în speţă, dreptul reclamantului garantat de art. 5 § 4 citat mai sus a fost respectat prin existenţa mai multor verificări ale legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, verificări ce au avut loc în scurt timp în faţa instanţelor naţionale. Guvernul mai observă că, astfel cum a precizat Judecătoria Deva în sentinţa sa din data de 23 septembrie 2002, încheierile de şedinţă ce dispuneau menţinerea măsurii arestării preventive puteau fi contestate deodată cu sentinţa pronunţată pe fondul cauzei.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii generale stabilite de jurisprudenţa Curţii

38. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs împotriva hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth împotriva Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil împotrivă Olandei (dec), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III).

39. La fel ca orice altă prevedere a Convenţiei şi a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, printre altele, Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops împotriva Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-1).

40. Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din Convenţie este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs împotriva unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste „legalitatea" privării de libertate (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II).

b) Aplicarea principiilor de mai sus în cauza de faţă

41. In ceea ce priveşte argumentul Guvernului, bazat pe lipsa dreptului de a formula recurs împotriva acestor hotărâri, Curtea observă, cu titlu preliminar, că Guvernul însuşi, reluând argumentele Judecătoriei Deva expuse în sentinţa sa din data de 23 septembrie 2002, indică faptul că reclamantului îi era permis să conteste încheierile de şedinţă litigioase deodată cu sentinţa pronunţată pe fondul cauzei. Prin urmare, sistemul juridic naţional prevedea un recurs.

42. Curtea mai constată că prin încheierile de şedinţă din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002 s-a menţinut măsura arestării preventive, respingându-se, în acelaşi timp, cererile de eliberare ale reclamantului. Or, analizând chestiuni similare cu cele ale cauzei de faţă, Curtea a constatat deja că incertitudinea jurisprudenţială care caracteriza la data evenimentelor respingerea unei cereri de eliberare nu le putea cauza prejudiciu reclamanţilor sub aspectul refuzului dreptului însuşi de a formula recurs împotriva încheierilor prin care li se resping cererile de eliberare (vezi Samoilă şi Cionca, menţionată mai sus, §§ 40 şi 74).

43. Pe de altă parte, Curtea constată că, după trimiterea în judecată a cauzei, hotărârile prin care se dispunea menţinerea reclamantului în arest preventiv nu erau suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (vezi paragrafele 25-34 de mai sus). Aceste hotărâri nu puteau aşadar să fie considerate compatibile cu cerinţele unui control judiciar efectiv al legalităţii arestării în cauză.

44. In plus, Curtea observă că, deşi reclamantul a exercitat recursul indicat de judecătorie (vezi paragrafele 9 şi 14 de mai sus), tribunalul nu i-a analizat motivele referitoare la nelegalitatea arestării sale preventive. Or, o astfel de analiză se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa care a dispus menţinerea măsurii nu şi-a motivat hotărârile şi nu a analizat argumentele reclamantului referitoare la lipsa de justificare a unei astfel de măsuri (Svipsta, menţionată mai sus, §§ 130- 134, şi, a contrario, Van Thuil, menţionată mai sus).

45. In continuare, Curtea trebuie să analizeze dacă acest din urmă recurs putea duce, pe termen scurt, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării dacă aceasta s-ar fi dovedit nelegală (Baranowski, menţionată mai sus, § 68). In acest sens, Curtea observă că recursul împotriva hotărârilor în cauză era legat de judecarea pe fond şi că hotărârea instanţei de apel nu a intervenit decât după circa 4 luni şi două săptămâni de la încetarea situaţiei litigioase, când reclamantul era deţinut după condamnare (Konolos împotriva Româmei, nr. 26.600/02, § 36, 7 februarie 2008).

46. In fine, Curtea ia notă de modificările legislative aduse de Legea nr. 281/2003 Codului de procedură penală, care prevede în mod expres un recurs imediat împotriva unei hotărâri ce dispune menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată a unui acuzat.

47. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu a beneficiat de un recurs în faţa unei instanţe, în conformitate cu cerinţele art. 5 § 4 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

III. Asupra celorlalte pretinse încălcări

48. Reclamantul se plânge de arestarea sa preventivă prin decizia procurorului şi de faptul că nu a fost trimis imediat în faţa unei instanţe, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, el se plânge de inechitatea procedurii penale pornite împotriva sa şi de durata acesteia, pe care o consideră exagerată. In observaţiile sale din data de 4 iulie 2008, reclamantul afirmă că nu a putut obţine audierea martorului apărării, I.R. Prin scrisoarea din data de 19 noiembrie 2007, el se plânge de tratamentele inumane la care susţine că ar fi fost supus în momentul arestării sale şi pe durata detenţiei sale.

49. Curtea constată că reclamantul a fost arestat preventiv la data de 19 martie 2002 şi că, aşa cum reiese din dosar, a fost prezentat cu 30 de zile mai târziu în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare în vederea analizării legalităţii arestării sale. Or, în măsura în care reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la data de 4 martie 2003, capătul său de cerere este tardiv [Mujea împotriva României (dec), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].

50. In ceea ce priveşte susţinerile reclamantului cu privire la inechitatea procedurii penale, Curtea observă că, din totalitatea elementelor aflate la dispoziţia sa, rezultă că ele nu sunt întemeiate. Ea reaminteşte că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele culese de ele şi relevanţa celor a căror prezentare o doresc acuzaţii (Barberâ, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). Din hotărârile instanţelor interne rezultă că reclamantul a beneficiat de o procedură publică şi contradictorie şi că temeiul condamnării sale consta într-o serie de elemente de probă. In ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la imposibilitatea de a obţine interogarea martorului I.R., trebuie menţionat că el a fost introdus tardiv în faţa Curţii.

51. Curtea mai observă că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a început la data de 19 martie 2002 şi a luat sfârşit la data de 17 februarie 2005. Ea a durat aproximativ 2 ani şi 11 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Or, conform jurisprudenţei Curţii în materie (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 60, 27 septembrie 2007) şi având în vedere probele depuse la dosar, această durată nu pare să fie excesivă.

52. Curtea observă că plângerea privind tratamentele inumane aplicate reclamantului nu este susţinută, având în vedere că nu a fost prezentat niciun început de probă (vezi, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269). Pe de altă parte, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi sesizat instanţele naţionale cu o plângere penală împotriva pretinsului agresor.

53. Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie vădit neîntemeiate şi trebuie respinse făcând aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

54. Conform art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

55. Reclamantul solicită suma de 500.000 euro (EUR) pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza arestării sale preventive.

56. Guvernul consideră că, în măsura în care cererea vizează în principal art. 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie, reclamantul nu poate solicita reparaţia unui prejudiciu material. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, el consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit.

57. Curtea constată că singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 5 §§ 3 şi 4. In ceea ce priveşte prejudiciul material, ea observă că reclamantul nu l-a exprimat în cifre şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele care au determinat-o să constate încălcarea Convenţiei şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită despăgubirea. Prin urmare, ea respinge această cerere.

58. Curtea consideră totuşi că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, ea îi acordă suma de 3.000 EUR, cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecată

59. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, însă fără a preciza cuantumul lor, pe care îl lasă la aprecierea Curţii. El ataşează la dosar chitanţe în valoare aproximativă de 150 EUR, reprezentând cheltuieli cu traduceri şi curierat în relaţia cu Curtea, precum şi cheltuieli angajate în timpul unei proceduri penale diferite de cea relevantă în speţă.

60. Guvernul observă că reclamantul nu şi-a cuantificat cererile şi că documentele justificative prezentate în faţa Curţii nu au o legătură directă cu cauza de faţă.

61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 150 EUR drept cheltuieli de judecată, pe care i-o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

62. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie, acesta din urmă în ceea ce priveşte menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv după data de 4 septembrie 2002, şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale, şi 150 EUR (una sută cincizeci euro), cu titlu de cheltuieli de judecată;

b) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi la acestea să se adauge orice sumă ce ar putea fi datorată drept impozit;

c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Intocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 31 martie 2009, făcând aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier


SmartCity5

COMENTARII la Hotărârea 0/2009

Momentan nu exista niciun comentariu la Hotărârea 0 din 2009
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat Decizia 1 2020
    Căutați un împrumut de afaceri, companie sau personal? Oferim tot felul de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail cu detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Hotărârea 965 2002
    BUNA ZIUA, VA ROG SA IMI TRIMITETI SI MIE ANEXELE LA HG NR. 965/2002 LA ADRESA DE E-MAIL avocat.elenagrecu@yahoo.com Multumesc anticpat!
ANONIM a comentat Hotărârea 153 2018
    articolul 4 interzice acordarea a doua sporuri cumulate anexa 1-6 si 8 ,cum ramine cu personalul care lucreaza cu aparate de electoterapie in sectiile de recuperare,medicina fizica ?la care spor se incadreaza?
ANONIM a comentat Legea 149 2018
    Cine face propunerea conform art.10,alin 2,este ambigu
ANONIM a comentat Decretul 721 2015
    Buna ziua,acest decret prezidential nu a fost pus in aplicare niciodata,cetatenii romani care traiesc si muncesc in aceasta regiune a Germaniei sunt nevoiti sa parcurga intre 300 km si 600 km pana la München unde este Consulatul General al Romaniei si sa piarda zile intregi pentru rezolvarea unor probleme care ar fi foarte usor sa le rezolve la Stuttgart daca Ministerul Afacerilor Externe si-ar face treaba. La Munchen sediul Consulatului are un spatiu foarte mic unde isi desfasoara activitatea iar cetatenii sunt nevoiti sa stea afara in strada sa astepte formandu-se cozi de peste 100 de persoane pe zi.Ultima data cand am fost la Consulat am stat 10 ore acolo iar toaleta nu functiona,cetatenii fiind obligati sa mearga la cafenele si restaurante daca aveau nevoi fiziologice.Cel mai grav lucru este faptul ca femeili cu ,copii mici nu au un loc unde sa stea cu ei,sa-i schimbe sau sa le dea mancare.S-au adus obiceiurile din Romania si aici si acest lucru este foarte grav.Personalul in schimb este destul de amabil dar lipsa spatiului si a personalului duce la aceste situatii neplacute. De aceea este urgent neesar deschiderea Consulatului la Stuttgart !!!! Prioritatile MAE se pare ca sunt altele cum ar fi mutarea Ambasadei Romaniei in Israel. Cetatenii sunt ultima lor prioritate.Probabil pana in noiembrie 2019 se va deschide totusi consulatul pentru a crea cadru legal pentru alegerile prezidentiale.In zona Baden Württemberg traiesc peste 250.000 romani si aceste voturi vor conta pentru viitorul presedinte,asa ca poate se indura cineva si de acest cetateni uitati de autoritatile din tara !!!
ANONIM a comentat Hotărârea 757 2008
    In aceasta hotarare de guvern intra si asistentii medicali care lucreaza in sectiile de radioterapie,care fac iradierea bolnavilor oncologici???
ANONIM a comentat Legea 58 1974
    in1990 mai era in vigoare intreb
ANONIM a comentat Hotărârea 559 1990
    Din păcate această hotărâre prevede incadrarea în grupe indiferent de activitatea desfășurată a celor care lucrează în industria chimică( directori, contabili, economiști) fără deosebire adică un operator chimist este încadrat în grupă la fel ca și directorul. Ținînd cont de anul ”hotărârii” în care revoluția încă se mișca prin intreprinderi este de înțeles..oarecum.
ANONIM a comentat Decizia 589 2006
    La Pucioasa DB nu a fost nici-o revolutie,si totusi orasul este plin de revolutionari,????
ANONIM a comentat Legea 406 2001
     Aceasta lege , este depasita ...nu mai santem in anii '90 cand un candidat la presedentie nu avea unde locui..in zilele noastre , alesii au chiar cate 6 case (unele aducandu-le venituri subtantiale din chirii ) asa ca se impune ca "alesii " nostri sa revada si sa aduca ceva modificari legii , un singur articol ar fi suficient..sa se faca mentiunea ca prevederile nu se aplica celor care detin deja mai mult de 2 spatii..este imoral ca unuia care are peste 2 imobile cu destinatie de locuit sa ii mai dam o vila sau palat si pe cele personale sa le inchirieze
Alte acte pe aceeaşi temă cu Hotărârea 0/2009
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu