DECIZIE Nr.
675 din 10 octombrie 2006
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate
a dispozitiilor art. 75 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) si alin. (2) lit.
b) si c) si ale art. 81 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 122/2006 privind azilul
in Romania, precum si a dispozitiilor art. 21 alin. (4) teza a doua lit. b) din
Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in
Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 940 din 21 noiembrie 2006
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu
- judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu -
judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. a),
ale art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi ale art. 81 alin. (1) lit.
b) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, precum şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) teza a
doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul
refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Aaron Musa în Dosarul nr. 787/302/2006 al
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc
părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Magistratul-asistent învederează faptul că partea
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a transmis, prin Serviciul de Registratură al
Curţii Constituţionale, note scrise, depuse la dosarul cauzei, prin care
solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul
Ministerului Public arată că Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 a fost abrogată
prin Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, soluţiile juridice de
principiu conţinute de
dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. a), art. 19 alin. (1) şi alin. (2) lit. b)
şi c) şi ale art. 21 alin. (4) lit. a) din ordonanţă fiind preluate de art. 75
alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi, respectiv,
art. 81 alin. (1) lit. b) din noul act normativ. Intrucât faţă de jurisprudenţa
constantă prin care Curtea Constituţională a respins excepţii de
neconstituţionalitate ale prevederilor art. 18 alin. (1) lit. a), art. 19 alin.
(1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi ale art. 21 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 nu au intervenit elemente noi, solicită respingerea ca
neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75
alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi, respectiv,
ale art. 81 alin. (1) iit. b) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România,
fiind aplicabile aceleaşi considerente reţinute, de exemplu, în deciziile nr.
473/2006 şi nr. 152/2006.
In ceea ce priveşte
dispoziţiile art. 21 alin. (4) teza a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr.
102/2000, arată că acestea nu au fost preluate în cuprinsul noului act normativ
în materie, astfel că, fiind abrogate, excepţia de neconstituţionalitate
urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 21 aprilie
2006, pronunţată în Dosarul nr. 787/302/2006, Judecătoria Sectorului 5
Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor „art. 21 alin. (4) teza a doua lit. a) şi b), art. 18 alin. (1)
lit. a) şi ale art. 19 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în
România". Excepţia a fost ridicată de Aaron Musa într-o cauză având ca
obiect plângerea acestuia împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru
Refugiaţi de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. a),
art. 19 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi ale art. 21 alin. (4) lit. a)
şi b) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, astfel cum au fost modificate prin
Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004, contravin prevederilor art. 124 alin. (2) din
Constituţie, potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială si egală
pentru toţi".
In esenţă, se susţine că termenul imperativ de 10 zile,
prevăzut de art. 21 alin. (4) din ordonanţa criticată, înăuntrul căruia
instanţa de judecată este obligată să se pronunţe în procedură accelerată
asupra unor probleme ce necesită administrarea unui probatoriu complex, este un
termen prea scurt faţă de termenul dispozitiv de 30 de zile stabilit pentru
persoanele ale căror cereri sunt soluţionate în procedură ordinară. Consideră
că astfel se creează o stare de inegalitate şi discriminare între cele două
categorii de petenţi, precum şi între solicitantul statutului de refugiat şi
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, această parte în proces fiind
„favorizată" pe parcursul soluţionării cauzei.
Totodată, potrivit art. 21 alin. (4) lit. a) şi b) din
Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, instanţa de judecată soluţionează plângerea
fie respingând-o pentru cel puţin unul dintre motivele prevăzute la art. 19
alin. (1), ceea ce implică un
control judiciar asupra fondului cererii, fie admite plângerea, însă fără a
putea acorda una dintre formele de protecţie umanitară, întrucât trimite cauza
la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi spre reexaminare, instituţie ce are
posibilitatea respingerii cererii de protecţie încă o dată, însă în procedură
ordinară.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
21 alin. (4) teza a doua lit. a) şi b), ale art. 18 alin. (1) lit. a) şi ale
art. 19 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr.
102/2000 este neîntemeiată. In ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (4)
teza a doua lit. a) şi b), se arată că acestea reprezintă norme legale statuate
în favoarea petentului, prin aceea că acordă acestuia posibilitatea unei
reexaminări a cazului său de către structura administrativă a Oficiului
Naţional pentru Refugiaţi. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) şi ale art. 19 alin. (1) şi alin. (2)
lit. b) şi c), apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că
reglementarea cazurilor în care cererea este considerată evident nefondată este
atributul exclusiv al legiuitorului.
Deşi autorul a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr.
102/2000, instanţa de judecată respinge această excepţie pe motivul lipsei
legăturii directe dintre dispoziţia de lege criticată şi soluţionarea cauzei,
întrucât termenul de 10 zile prevăzut de aceasta a expirat.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate
ridicată.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18
alin. (1) lit. a), art. 19 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi ale art. 21 alin.
(4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 este neîntemeiată. Textele de lege
criticate reprezintă norme de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126
alin. (2) din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului.
Acestea sunt în concordanţă şi cu art. 124 din Legea fundamentală, întrucât nu
creează nicio discriminare între persoanele cărora le sunt destinate şi asigură
premisele aplicării lor în mod unitar tuturor cetăţenilor aflaţi în situaţii
juridice identice, ceea ce garantează, totodată, respectarea principiului unicităţii,
imparţialităţii şi egalităţii justiţiei.
Termenul de 10 zile prevăzut de art. 21 alin. (4) din
Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 a fost instituit tocmai în considerarea
procedurii accelerate aplicabile refugiaţilor şi a urgenţei pe care acest tip
de cauze îl comportă, asigurând solicitantului, în acelaşi timp, exercitarea
drepturilor sale procesuale. De asemenea, acest termen este conceput să vină în
sprijinul persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat şi ale
căror cauze comportă o urgenţă evidentă, prin asigurarea unui proces rapid.
Avocatul Poporului consideră
că prevederile art. 18 alin. (1) lit. a), ale art. 19 alin. (1) şi (2) lit. b)
şi c) şi ale art. 21 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 sunt
constituţionale. Acestea reglementează procedura accelerată de acordare a
statutului de refugiat, care este una specială, derogatorie de la dreptul
comun, instituită în considerarea unor situaţii deosebite şi care nu este de
natură a impieta asupra independenţei judecătorilor şi nu reprezintă un obstacol în deplina
exercitare a drepturilor de care pot beneficia străinii care o urmează. Această
protecţie constă în dreptul străinului de a fi asistat de un avocat sau de un
reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale în domeniul drepturilor omului,
de a beneficia de serviciile unui interpret, precum şi de toate celelalte
garanţii procesuale care dau conţinut conceptului de proces echitabil. Or,
dreptul la apărare, liberul acces la justiţie sau dreptul la un proces
echitabil reprezintă principalele garanţii constituţionale ale drepturilor
procesuale ale justiţiabililor, valori ce exprimă, totodată, esenţa
principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de
art. 124 alin. (2) din Constituţie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit
încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile „art. 21 alin. (4) teza a
doua lit. a) şi b), art. 18 alin. (1) lit. a) şi ale art. 19 alin. (1) şi alin.
(2) lit. b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi
regimul refugiaţilor în România". Autorul excepţiei indică în motivarea sa
„dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. a) şi b)", însă instanţa de judecată,
prin încheierea de sesizare, a respins excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 21 alin. (4) teza întâi.
Examinând dispoziţiile de lege criticate, Curtea reţine
că Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor
în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, a fost abrogată în mod expres prin
dispoziţiile art. 152 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006 şi intrată în
vigoare la 90 de zile de la data publicării (16 august 2006).
Din analiza comparativă a celor două acte normative,
respectiv actul normativ abrogat şi cel abrogator, Curtea constată că soluţiile
legislative cuprinse în art. 18 alin. (1) lit. a), art. 19 alin. (1) şi alin.
(2) lit. b) şi c) şi ale art. 21 alin. (4) teza a doua lit. a) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România au
fost preluate, în principiu, de art. 75 alin. (1) lit. a), de art. 76 alin. (1)
şi alin. (2) lit. b) şi c) şi de art. 81 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 122/2006
privind azilul în România. Totodată, Curtea constată că soluţia legislativă
conţinută de art. 21 alin. (4) teza a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr.
102/2000, criticată în prezenta cauză, nu a fost preluată în mod identic în
noul act normativ.
Având în vedere că, ulterior
sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile de lege criticate iniţial au
fost abrogate, dar preluate
în mod identic sau parţial, după cum s-a arătat, în cuprinsul noului act
normativ abrogator, respectiv în Legea nr. 122/2006, rezultă că obiectul
excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în prezent, dispoziţiile art.
75 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi ale art.
81 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, precum şi
a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) teza a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, asupra cărora
Curtea Constituţională se va pronunţa. Aceste dispoziţii de lege au următorul
conţinut:
- Art. 75 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006
-Cererile de azil care fac obiectul procedurii accelerate: „(1) Fac obiectul
procedurii accelerate:
a) cererile de azil evident nefondate;"
- Art. 76 alin. (1) şi
alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 122/2006 - Cererile
de azil evident nefondate: „(1) Cererea de azil
este considerată evident nefondată dacă se constată:
a) lipsa de fundament al invocării unei temeri de
persecuţie sau a expunerii la un risc serios în ţara de origine, în condiţiile
art. 23 alin. (1) sau ale art. 26;
b) inducerea în eroare, în mod deliberat, a
organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea, în mod abuziv,
cu rea-credinţă, la procedura de azil.
(2) Lipsa de fundament al invocării unei temeri de
persecuţie sau a expunerii la un risc serios în ţara de origine există în
următoarele cazuri: (...)
b) solicitantul nu oferă date sau informaţii în
sensul că ar fi expus unei temeri de persecuţie sau unui risc serios ori
relatările sale nu conţin detalii circumstanţiale sau personale;
c) cererea de azil este evident lipsită de
credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este incoerentă,
contradictorie sau flagrant neadevărată faţă de situaţia din ţara sa de
origine;";
- Art. 81 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 122/2006 -Hotărârea instanţei de
judecată: „(1) Instanţa de judecată soluţionează plângerea în termen de 10
zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin care: a) (...)
b) menţine hotărârea Oficiului Naţional pentru
Refugiaţi.";
- Art. 21 alin. (4) teza
a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000: „(4)
Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre
motivată, prin care: a) (...)
b) admite plângerea şi dispune ca structura
competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea să
analizeze cererea în procedură ordinară."
In motivarea excepţiei ridicate, autorul invocă
încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, referitor la
principiul unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate şi
dispoziţiile de lege criticate, Curtea Constituţională constată următoarele:
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit.
a) şi ale art. 19 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, abrogate şi
preluate, în conţinutul lor juridic, de art. 75 alin. (1) lit. a), respectiv de
art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 122/2006 privind
azilul în România, Curtea Constituţională constată că acestea sunt indicate
doar ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate, fără ca în
cuprinsul motivării autorului să fie însă evidenţiată relaţia de contrarietate
în raport cu art. 124 alin. (2) din Constituţie sau cu altă prevedere
constituţională. Motivarea autorului se referă exclusiv la art. 21 alin. (4) lit. a) şi b) din ordonanţa
abrogată, fără a se face nicio referire la celelalte două texte de lege
criticate, cuprinse, de altfel, şi în încheierea de sesizare a Curţii
Constituţionale.
Intr-o atare situaţie, excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. a) şi ale art.
76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 122/2006 privind azilul
în România urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
In ceea ce priveşte
dispoziţiile art. 21 alin. (4) teza a doua lit. a) şi b) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000, Curtea observă următoarele:
Soluţia legislativă de principiu, prevăzută de art. 21
alin. (4) teza a doua lit. a), este aceea potrivit căreia instanţa de judecată
soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată
prin care respinge plângerea pentru cel puţin unul dintre motivele prevăzute la art. 19 alin.
(1), respectiv: a) cererea este considerată evident nefondată dacă se constată
lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecuţie în ţara de origine pe
considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup
social sau opinie politică; b) inducerea în eroare, în mod deliberat, a
organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea în mod abuziv,
cu rea-credinţă, la procedura de acordare a statutului de refugiat.
Această reglementare se regăseşte parţial în conţinutul
art. 81 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 122/2006, potrivit căruia instanţa de
judecată soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre
motivată, prin care menţine hotărârea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
Rezultă, în mod implicit, că este vorba de fapt de o hotărâre a instanţei de respingere a plângerii formulate de cel căruia, prin hotărârea contestată, Oficiul
Naţional pentru Refugiaţi i-a respins cererea de azil, fără a se mai preciza
însă temeiul legal al soluţiei, acesta urmând a fi acelaşi în baza căruia a
fost respinsă, iniţial, cererea de azil.
Această soluţie legislativă, menţinută, de principiu,
în noul act normativ, este considerată, în opinia autorului excepţiei, a fi
contrară principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei
pentru toţi, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie. Or, se constată
că această critică de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Art. 81
alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 122/2006 cuprinde norme de procedură, reglementate în acord cu prevederile
art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competenţa
instanţelor de judecată şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege. Dispoziţiile de lege criticate nu impietează cu nimic asupra drepturilor
şi garanţiilor procesuale ale părţilor, se aplică în mod unitar tuturor celor
vizaţi în ipoteza normei legale şi nu împiedică în niciun fel soluţionarea
cauzei de către o instanţă de judecată independentă şi imparţială. Ca atare, nu
se poate reţine contrarietatea art. 81 alin. (1) lit. b) faţă de prevederile
art. 124 alin. (2) din Constituţie.
In ceea ce priveşte soluţia legislativă prevăzută de
art. 21 alin. (4) teza a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000,
potrivit căreia instanţa de judecată, chemată să soluţioneze plângerea
solicitantului împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi de
respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, o admite şi dispune ca structura
competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, care a emis hotărârea, să
analizeze cererea în procedură ordinară, Curtea constată că aceasta nu mai este
preluată în aceeaşi redactare şi cu acelaşi conţinut juridic în noul act
normativ. Astfel, art. 81 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 prevede că,
în cazul pronunţării unei hotărâri de admitere a plângerii, instanţa reţine
cauza spre soluţionare în procedură ordinară.
Curtea constată, aşadar, că procedura de soluţionare a
plângerilor adresate instanţei împotriva hotărârilor Oficiului Naţional pentru
Refugiaţi şi admise prin hotărâre motivată s-a modificat în mod esenţial în
optica Legii nr. 122/2006. Având în vedere şi faptul că procedura reexaminării
cererii de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, în urma admiterii de către
instanţă a plângerii, reprezenta unul dintre aspectele esenţiale supuse
criticii de neconstituţionalitate, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) teza a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România urmează să fie
respinsă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca devenită
inadmisibilă, întrucât textul de lege criticat iniţial nu mai este în vigoare.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
I. Respinge, ca neîntemeiată,
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. a),
ale art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) şi ale art. 81 alin. (1) lit.
b) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Aaron
Musa în Dosarul nr.
787/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
II. Respinge, ca devenită
inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin.
(4) teza a doua lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul
şi regimul refugiaţilor în România, excepţie invocată de acelaşi autor în
acelaşi dosar şi în faţa aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 octombrie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi