Decizia Nr.637 din 15.10.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Dragoş Poteleanu în Dosarul nr. 7.578/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.696D/2017.2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei în materie. În acest sens face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 4 mai 2017, paragrafele 31 şi 32.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 30 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 7.578/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi art. 254 din Codul penal din 1969. Excepţia a fost ridicată de Dragoş Poteleanu în soluţionarea cauzei penale privindu-l pe autorul excepţiei, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. În concret, arată că sintagmele „îndatoririle sale de serviciu" şi „contrar acestor îndatoriri", cuprinse în art. 289 alin. (1) din Codul penal şi în art. 254 din Codul penal din 1969, nu sunt definite în Codul penal, incriminarea având caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la „îndatoririle sale de serviciu", pe care le desfăşoară funcţionarul, pot fi menţionate în dispoziţiile nedeterminate ale altor acte normative, iar nu în legea penală, de pildă, într-un contract de management, fişa postului sau alte situaţii de fapt, nereglementate în scris. Apreciază că această stare de fapt creează premisele unor interpretări subiective şi abuzuri.6. Tribunalul Constanţa - Secţia penală opinează că susţinerile autorului excepţiei sunt nefondate. Apreciază că sintagmele criticate sunt redactate cu suficientă claritate, formularea largă fiind utilizată pentru a acoperi orice încălcare a atribuţiilor de serviciu prevăzute de legi, regulamente, fişe ale postului, care are urmarea imediată prevăzută de lege. Arată că textul criticat permite, în realitate, oricărui destinatar să îşi regleze comportamentul prin raportare la atribuţiile sale concrete de serviciu, dar şi instanţelor să analizeze, în raport cu aceleaşi atribuţii de serviciu ale persoanei acuzate, dacă acestea au fost respectate sau nu, în urma pretinderii ori primirii de bani sau alte foloase. Cu referire la principiul previzibilităţii legii apreciază că dispoziţiile criticate descriu în mod clar şi concis conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, cu referire la îndatoririle de serviciu, şi, totodată, sunt apte să permită tuturor participanţilor în procesul penal să îşi valorifice drepturile pe care le au pe tot parcursul procedurilor penale, în mod echitabil. Din această perspectivă, dispoziţiile legale criticate permit desfăşurarea unui proces echitabil, cu garantarea respectării drepturilor prevăzute în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reţine, de asemenea, că modul de interpretare a acestor termeni, care se regăsesc şi în vechea reglementare, într-o formă identică, nu a pus probleme din punctul de vedere al previzibilităţii legii. În concluzie, având în vedere paleta foarte largă de posibilităţi în care îndatoririle de serviciu se pot sau nu îndeplini, consideră că organul judiciar este competent să aprecieze în ce măsură acestea au fost afectate prin fapta de luare de mită ce a fost comisă, în raport cu particularităţile concrete ale cauzei, respectiv în raport cu circumstanţele de fapt.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Avocatul Poporului menţionează că îşi menţine punctul de vedere, formulat anterior, potrivit căruia textele de lege criticate sunt constituţionale, acesta fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 184 din 29 martie 2016 şi nr. 297 din 4 mai 2017, decizii prin care instanţa de control constituţional a statuat că dispoziţiile art. 254 din Codul penal din 1969 şi ale art. 289 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 din Codul penal din 1969, având următorul cuprins:– Art. 289 din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. [...]";– Art. 254 din Codul penal din 1969: „(1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani."12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) teza întâi potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, ale art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, ale art. 124 alin. (3) potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, ale art. 148 alin. (2)-(4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană, cât şi a dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Forma propusă de legiuitor în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior. Aşadar, sub aspectul momentului la care trebuie să aibă loc faptele care realizează elementul material al infracţiunii de luare de mită, vechea reglementare realiza o distincţie. Astfel, dacă primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase avea loc după ce acesta îndeplinea un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, fără să fi existat anterior pretinderea sau acceptarea promisiunii, ne aflam în prezenţa infracţiunii de primire de foloase necuvenite, iar nu a celei de luare de mită, care impunea ca faptele care realizează elementul material al infracţiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. 14. Spre deosebire de vechea reglementare, în actuala reglementare nu mai există această distincţie, fiind suficient ca fapta să se săvârşească în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui mituit, indiferent de momentul intervenţiei înţelegerii de mituire. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, să primească sau să accepte promisiunea banilor sau a foloaselor înaintea înfăptuirii actului, în timpul înfăptuirii sau după realizarea acestuia, fapta constituind în toate cazurile infracţiunea de luare de mită. Elementul material, în cazul infracţiunii de luare de mită, se realizează printr-o acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită să fie întrunit trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii esenţiale. Una dintre aceste condiţii este cea potrivit căreia actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare sau întârziere se pretinde, se primeşte sau se acceptă promisiunea unor bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii de luare de mită, Curtea reţine că aceasta constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea cu probitate a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici. 15. În prezenta cauză, autorul excepţiei susţine că sintagmele „îndatoririle sale de serviciu" şi „contrar acestor îndatoriri", cuprinse în art. 289 alin. (1) din Codul penal şi în art. 254 din Codul penal din 1969, nu sunt definite în Codul penal, incriminarea având caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la „îndatoririle sale de serviciu", pe care le desfăşoară funcţionarul, pot fi menţionate în dispoziţiile nedeterminate ale altor acte normative, iar nu în legea penală, de pildă, într-un contract de management, fişa postului sau alte situaţii de fapt, nereglementate în scris. 16. Raportat la motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, Curtea observă că, prin Decizia nr. 297 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 9 octombrie 2017, a examinat critici identice celor formulate în prezenta cauză, referitoare la sintagmele „îndatoririle sale de serviciu" şi „contrar acestor îndatoriri", cuprinse în normele procesual penale ale art. 289 alin. (1). Astfel, în paragrafele 31 şi 32 ale deciziei precitate, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia îndatoririle de serviciu pot fi fixate nu doar printr-o legislaţie de nivel primar, ci şi prin ordine, regulamente, statute profesionale, astfel încât se ajunge la o afectare a previzibilităţii normei criticate, Curtea a reţinut că, în legătură cu acest aspect, de exemplu, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, a statuat că neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie să se raporteze la atribuţii de serviciu prevăzute în acte normative cu putere de lege. Curtea a reţinut însă că, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ. 17. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, în cazul infracţiunii de luare de mită, fapta se realizează prin una dintre cele trei modalităţi alternative: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau altor foloase care nu i se cuvin subiectului activ, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, respectiv în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă promisiunea unor astfel de foloase, nefiind obligatoriu ca actul de serviciu sau actul contrar îndatoririlor de serviciu să fie efectiv realizat. 18. Având în vedere cele reţinute, Curtea a constatat că, în cazul infracţiunii de luare de mită, stabilirea îndatoririlor de serviciu, atât prin dispoziţii legislative de nivel primar, cât şi prin cele de nivel secundar, nu determină încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, respectiv ale art. 6 paragraful 1, art. 7 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia Deciziei nr. 297 din 4 mai 2017, precitată, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. În plus, Curtea constată că prevederile constituţionale şi cele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, nu sunt aplicabile în cauza de faţă, acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, autorul excepţiei invocă, în mod formal, şi alte temeiuri constituţionale şi convenţionale în raport cu care norma penală apare ca fiind neconstituţională, însă acesta nu motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Aşadar, în cauză, indicarea temeiurilor constituţionale şi convenţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»" (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008). 21. Totodată, cât priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, Curtea reţine că aceasta constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dragoş Poteleanu în Dosarul nr. 7.578/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 254 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu