Decizia Nr.5 din 22.01.2018

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.195/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 161/248/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către intimata-reclamantă. La dosar au fost transmise hotărârile judecătoreşti relevante, identificate de instanţele naţionale, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Covasna - Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din data de 15 iunie 2017, în Dosarul nr. 161/248/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:Dacă în aplicarea art. 329 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 103 din Codul civil, într-o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se stabileşte ca fapt cunoscut că pârâtul ar fi trebuit să aibă la data înregistrării cererii o vârstă cuprinsă între 110 şi 130 de ani, instanţa poate reţine pe baza unei prezumţii judiciare că acesta este decedat (că este imposibil din punct de vedere biologic ca acesta să fie în viaţă); Dacă în interpretarea art. 53 din Codul civil coroborat cu art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, într-o astfel de acţiune instanţa poate înlătura, pe baza faptului probat, că pârâtul avea la data înregistrării acţiunii o vârstă cuprinsă între 110 şi 130 de ani, prezumţia legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte [neexistând înscrisuri cu privire la deces şi neputând fi reţinute ipotezele enumerate de art. 103 lit. a)-d) din Codul civil]; Dacă între cele două prezumţii - cea judiciară dedusă de instanţă în sensul că este imposibil biologic ca pârâtul să fie în viaţă şi cea legală prevăzută de art. 53 din Codul civil - instanţa poate acorda întâietate celei dintâi; Dacă, în concluzie, instanţa poate reţine capacitatea procesuală de folosinţă a pârâtului strict pe considerentul că nu există o hotărâre declarativă de moarte, neacordând nicio relevanţă juridică faptului că din probe (înscrierile de carte funciară) rezultă că acesta ar trebui să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată 2. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Întorsura Buzăului cu nr. 161/248/2014, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâţii persoane fizice şi statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună intabularea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune asupra imobilului situat în comuna Sita Buzăului, judeţul Covasna, compus din teren intravilan şi anexe gospodăreşti. 3. Acţiunea având ca obiect, în esenţă, constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1846-1851 şi art. 1890 din Codul civil de la 1864, art. 20 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 7/1996) şi art. 1.050-1.051 din Codul de procedură civilă.4. Prin Sentinţa civilă nr. 201 din 27 iulie 2016 a Judecătoriei Întorsura Buzăului s-a admis acţiunea, constatându-se, în esenţă, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra imobilului în litigiu şi s-a dispus intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară.5. Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, unul dintre motivele de apel vizând faptul că o parte dintre proprietarii tabulari a decedat, iar în cauză nu au fost efectuate demersuri pentru identificarea moştenitorilor acestora.S-a arătat, în dezvoltarea acestui motiv de apel, că, în baza rolului activ, instanţa de fond trebuia să efectueze minime cercetări cu privire la succesorii proprietarilor tabulari, să verifice eventualele succesiuni vacante ale proprietarilor tabulari decedaţi şi să fi verificat dacă proprietarii cu domiciliul necunoscut sunt decedaţi, iar, în caz afirmativ, să fi pus în vedere reclamantei identificarea moştenitorilor acestora. În concluzie, s-a susţinut că nu s-a făcut dovada de către reclamantă că au fost efectuate demersuri pentru identificarea proprietarilor tabulari sau a moştenitorilor acestora. 6. Învestit cu soluţionarea apelului, Tribunalul Covasna a reţinut că, în speţă, acţiunea vizând uzucapiunea a fost formulată în contradictoriu cu proprietarii tabulari ai imobilului sau cu moştenitorii acestora raportat la temeiul de drept şi data începerii posesiei (în caz contrar, neregăsindu-se coparticiparea procesuală pasivă obligatorie), iar o parte dintre proprietarii tabulari chemaţi în judecată ar trebui să aibă o vârstă imposibil de atins din punct de vedere biologic, aspect invocat în mod expres de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că analizarea acestei critici presupune lămurirea problemei de drept mai sus enunţate.III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 7. Prin Încheierea de sesizare din data de 15 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 161/248/2014, Tribunalul Covasna - Secţia civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.8. Astfel, instanţa de trimitere a arătat că se impune a se stabili în cauză dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 103 din Codul civil, într-o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se reţine ca fapt cunoscut că pârâtul ar fi trebuit să aibă la data înregistrării cererii o vârstă cuprinsă între 110 şi 130 de ani, instanţa poate reţine, pe baza unei prezumţii judiciare, că acesta este decedat, cu alte cuvinte că este imposibil din punct de vedere biologic să fie în viaţă.9. Totodată, se impune a se stabili dacă, în interpretarea art. 53 din Codul civil coroborat cu art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, într-o astfel de acţiune, instanţa poate înlătura, pe baza faptului probat că pârâtul avea la data înregistrării acţiunii o vârstă cuprinsă între 110 şi 130 de ani, prezumţia legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, în contextul în care nu există înscrisuri cu privire la deces şi nu pot fi reţinute ipotezele enumerate de art. 103 lit. a)-d) din Codul civil.10. Relativ la cele două prezumţii, cea judiciară, dedusă de instanţă, în sensul că este imposibil din punct de vedere biologic ca pârâtul să fie în viaţă, şi cea legală, prevăzută de art. 53 din Codul civil, potrivit căreia se prezumă că persoana este socotită a fi în viaţă în lipsa unei hotărâri declarative de moarte, se pune în cauză problema raportului dintre acestea, în sensul de a se stabili care dintre cele două primează, relevanţa vizând cadrul procesual dedus judecăţii cu incidenţă directă asupra posibilităţii efective a persoanei interesate de a invoca în justiţie dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.11. Ca atare, este necesar a se lămuri dacă instanţa poate reţine capacitatea procesuală de folosinţă a pârâtului strict pe considerentul că nu există o hotărâre declarativă de moarte, neacordând nicio relevanţă juridică faptului că din probe (înscrierile de carte funciară) rezultă că acesta ar fi trebuit să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic. 12. Chestiunea de drept are incidenţă asupra fondului pricinii în condiţiile în care modul de stabilire a cadrului procesual, în funcţie de soluţia dată asupra acestei probleme de drept, vizează posibilitatea reglementării efective a situaţiei juridice a imobilelor aparţinând unor proprietari tabulari înscrişi în cartea funciară la începutul secolului XX şi stăpânite timp de mai multe decenii de terţe persoane.13. Problema de drept enunţată este nouă deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din situaţia dosarelor/sesizărilor prealabile în materie civilă, evidenţiate pe portalul instanţei supreme. 14. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data sesizării. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 15. Apelantul-pârât statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că dispoziţiile art. 53 din Codul civil sunt clare, în sensul că moartea unei persoane, în lipsa unui certificat de deces, poate fi constatată numai printr-o hotărâre judecătorească, iar în lipsa acesteia persoana este prezumată a fi în viaţă, dispoziţiile art. 53 din Codul civil reglementând o prezumţie absolută.16. Intimata-reclamantă nu a formulat un punct de vedere cu privire la problemele de drept invocate de instanţă din oficiu şi puse în discuţia părţilor. 17. Intimaţii-pârâţi cu domiciliul necunoscut, prin curatorul desemnat din oficiu de instanţă, au arătat că, în ceea ce priveşte prezumarea decesului proprietarilor tabulari, potrivit art. 53 din Codul civil, cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Astfel, decesul unei persoane nu poate fi prezumat, acesta fie este constatat prin act de deces, fie pe cale judecătorească la cererea unei persoane interesate. În lipsa acestora, instanţa de judecată nu poate prezuma decesul, chiar dacă biologic există imposibilitatea ca o persoană să mai fie în viaţă. 18. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept. Intimata-reclamantă, personal, a depus note scrise prin care a învederat că a luat cunoştinţă de conţinutul raportului şi că îşi menţine toate susţinerile şi apărările formulate în faţa instanţei de judecată.V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 19. În opinia completului de judecată al Tribunalului Covasna - Secţia civilă nu poate fi ignorat faptul evident că persoana chemată în judecată, în calitate de pârât, nu poate fi în viaţă din punct de vedere biologic, faţă de vârsta care rezultă din înscrierile în cartea funciară, operând prezumţia judiciară potrivit căreia aceasta este decedată, prezumţie ce reprezintă dovada contrară aptă să răstoarne prezumţia legală conform căreia, în lipsa unei hotărâri declarative de moarte, rezultă că persoana trăieşte. Prin urmare, prezumţia judiciară primează celei legale.VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 20. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, majoritatea instanţelor naţionale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, unele dintre acestea exprimând însă opinii teoretice. Au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel Timişoara şi al Curţii de Apel Braşov.21. Opiniile au fost divergente, fie că se aplică, în mod prioritar, o prezumţie judiciară, de lipsă a capacităţii de folosinţă, atunci când persoana chemată în judecată nu poate, din cauza vârstei înaintate, să fie considerată în viaţă, fie se aplică, fără distincţie în funcţie de presupusa vârstă, prezumţia dedusă din dispoziţiile art. 53 din Codul civil, a existenţei capacităţii de folosinţă, atunci când nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă sau un certificat de constatare a decesului.22. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.988/C/3373/III-5/2017 din 21 septembrie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale23. Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea ce face obiectul prezentei sesizări.VIII. Raportul asupra chestiunii de drept24. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 25. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:26. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." 27. Pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii ale acestei proceduri, respectiv:– existenţa unei cauze în curs de judecată;

– judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

– ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

– asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.28. Aşadar, din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ. 29. În doctrină şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, adică să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unor texte de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit competenţei sale, şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 30. Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă. 31. Astfel, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a tribunalului învestit în ultimă instanţă, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare. 32. Condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării este îndeplinită însă doar formal, întrucât, deşi sediul materiei la care se face trimitere se regăseşte în noile prevederi ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în mod asemănător erau reglementate instituţia prezumţiei judiciare şi a celei legale în vechile norme (art. 1199-1203 din Codul civil de la 1864, art. 6, art. 7, art. 22, art. 24 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu modificările şi completările ulterioare). 33. De asemenea, o altă cerinţă de admisibilitate a sesizării (care ţine de calitatea acesteia), deşi nu este expressis verbis prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind implicită însă mecanismului de unificare a jurisprudenţei, este aceea referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile. 34. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii¹. 35. În cazul supus prezentei analize, se reţine că obiectul principal al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este acela dacă, în acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se stabileşte ca fapt cunoscut că pârâtul ar trebui să aibă, la data sesizării, o vârstă cuprinsă între 110 şi 130 de ani, judecătorul poate să reţină, pe baza prezumţiei judiciare, că este imposibil din punct de vedere ¹ Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 41 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014. biologic ca acesta să fie în viaţă şi, deci, pe baza faptului probat că pârâtul are această vârstă, judecătorul poate să înlăture prezumţia legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. În strânsă legătură şi decurgând din aceasta sunt şi celelalte întrebări referitoare la raportul dintre prezumţia judiciară şi cea legală, precum şi la posibilitatea instanţei de a reţine capacitatea procesuală de folosinţă strict pe considerentul că nu există o hotărâre declarativă de moarte, neacordându-se nicio relevanţă juridică faptului că din probe rezultă că persoana ar trebui să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic. 36. În speţă, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, astfel încât sensul acestor reglementări, în vederea soluţionării cererii, impune analiza de conţinut a prevederilor vizate. 37. Potrivit art. 328 din Codul de procedură civilă: „(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 329 din acelaşi cod: „În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori." 38. Prin art. 53 din Codul civil se stabileşte că: „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă", iar art. 103 din acelaşi cod stabileşte că: „Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă: a)nu au existat registre de stare civilă; b)registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte; c)nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; d)întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată." 39. Din conţinutul normelor legale sus-menţionate rezultă că, în cauza de faţă, este vorba despre relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă. 40. De altfel, din însuşi actul de sesizare rezultă că, în speţă, este vorba despre realizarea unui raţionament judiciar prin aplicarea sistematică a textelor de lege enumerate în raport cu scopul şi conţinutul efectiv al acestora, nefiind vorba despre o chestiune de drept controversată, astfel încât rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere de a soluţiona cauza cu care a fost învestită prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative. 41. Sesizarea nu pune în discuţie, aşa cum s-a arătat, o veritabilă chestiune de drept, ci una care vizează modalitatea de administrare a probatoriului într-un caz concret dedus judecăţii. 42. Astfel, nelămurirea instanţei de trimitere este în legătură cu ordinea în care ar trebui administrate prezumţiile, dacă are prioritate prezumţia legală sau cea judiciară şi dacă prezumţia legală ar putea fi răsturnată prin aplicarea unei prezumţii judiciare. 43. Aspectele semnalate nu presupun o dezlegare de principiu, care nici nu ar fi posibilă în legătură cu modalitatea în care instanţa fondului administrează mijloacele de probă într-o speţă dedusă judecăţii, ci presupun cunoaşterea regimului juridic al prezumţiilor şi verificarea incidenţei lor în cauză. 44. Atât în reglementarea anterioară (art. 1199-1203 din Codul civil de la 1864), cât şi în cea prezentă (art. 327-329 din Codul de procedură civilă), prezumţiile sunt considerate mijloace de dovadă cu privire la existenţa unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte. 45. În timp ce, la prezumţiile simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare, în cazul prezumţiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabileşte şi puterea doveditoare a prezumţiilor. 46. Aşadar, prezumţiile sunt concluzii logice, bazate pe procedeul juridic al deplasării obiectului, trăgându-şi puterea din raţionamentul judecătorului sau al legiuitorului. 47. De aceea, întrucât ambele tipuri de prezumţii se bazează pe raţionamente logice, instanţa trebuie să verifice şi în cazul unei prezumţii legale (unde puterea doveditoare este presupusă de legiuitor) limitele raţionale ale aplicării ei, existenţa ipotezei care să atragă incidenţa acesteia. 48. Altfel spus, în prezenţa unei prezumţii legale cum este cea reglementată de art. 53 din Codul civil, instanţa are de verificat, în raport cu datele concrete ale speţei (care ar indica o vârstă biologică a pârâtului, imposibil de atins), dacă subzistă raţiunea textului de lege care instituie o prezumţie de capacitate de folosinţă în favoarea persoanei dispărute, considerate a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre definitivă declarativă de moarte. 49. Aceasta întrucât o normă legală, pentru a-şi produce efectele, nu poate avea ca obiect de reglementare situaţii imposibile şi neraţionale². Ea corespunde unui model abstract, care nu se rânduieşte pentru ceea ce se poate produce întâmplător, într-un caz izolat, ci are în vedere o generalitate de relaţii şi o medie de comportament. 50. De aceea, dispoziţia normei de drept (cea care formează conţinutul acesteia) prinde contur în urma unei experienţe a legiuitorului, reprezentând elementul raţional, adică reprezentarea conştientă a legiuitorului faţă de exigenţele vieţii. 51. Cu referire punctuală la prezumţiile legale, ele se întemeiază pe observaţia, mai mult sau mai puţin exactă, a faptelor sociale, pentru că, în realitate, toate prezumţiile legale sunt prezumţii simple, ale omului, verificate în practică şi, prin voinţa legiuitorului, generalizate, sistematizate şi impuse judecătorului, aşa încât nu pot regla şi nu pot induce existenţa unor stări neverificabile în realitatea socială. 52. În funcţie de modalitatea în care, respectând exigenţele şi raţiunile edictării normei juridice, instanţa rezolvă aplicabilitatea prezumţiei legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumţii simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată „la luminile şi înţelepciunea judecătorului". 53. În ambele ipoteze însă este vorba despre o chestiune de probatoriu, de stabilire dacă se verifică ipoteza raţională a edictării art. 53 din Codul civil sau dacă funcţionează o prezumţie simplă, judiciară, lăsată la libera apreciere a ² Potrivit art. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, activitatea de legiferare vizează relaţiile sociale şi reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, asigurând instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluţiilor de dezvoltare economică şi socială, precum şi pentru exercitarea autorităţii publice, ceea ce înseamnă că elaborarea unei norme, pentru a-şi găsi raţiunea şi eficienţa, trebuie să fie în acord cu realităţile sociale şi să regleze situaţii care se regăsesc, în mod obişnuit, în societate. judecătorului, iar nu despre o dezlegare de principiu a unei probleme de drept apte să apeleze la mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile. 54. Aşadar, indiferent că este vorba despre posibilitatea dovedirii stării civile (a intervenirii decesului) cu alte mijloace de probă, prin aplicarea unei prezumţii judiciare (art. 103 din Codul civil, art. 329 din Codul de procedură civilă) sau despre modalitatea în care poate fi răsturnată o prezumţie legală în raport cu datele concrete ale speţei [art. 53 din Codul civil, art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă], aceste împrejurări nu se circumscriu chestiunii de drept avute în vedere de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care să presupună o rezolvare de principiu în cadrul mecanismului de unificare al pronunţării unei hotărâri prealabile. 55. În realitate, aşa cum s-a menţionat, aspectele ţin de probatoriul administrat, în funcţie de care instanţa fondului are de stabilit limitele raţionale ale aplicării unei prezumţii legale (în ce măsură o persoană cu o vârstă cuprinsă între 110-130 de ani poate fi prezumată că ar avea capacitate de folosinţă, chiar în absenţa certificatului constatator al decesului sau al hotărârii judecătoreşti declarative de moarte) sau ale incidenţei prezumţiei judiciare, ale cărei valoare şi putere probatorie sunt lăsate de legiuitor la aprecierea judecătorului cauzei. 56. De aceea, constatându-se că nu sunt întrunite cerinţele referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale, serioase, apte să declanşeze mecanismul hotărârii prealabile, sesizarea de faţă urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă. 57. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, în Dosarul nr. 161/248/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 103 din Codul civil, ale art. 53 din Codul civil, coroborate cu art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, vizând prezumţia legală a capacităţii de folosinţă, posibilitatea înlăturării acesteia prin aplicarea unei prezumţii judiciare, precum şi raportul între cele două tipuri de prezumţii. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2018. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi