Decizia Nr.24 din 14.11.2011

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 330⁶ alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 27¹ alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei Judiciare - Serviciul judiciar civil.La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj vizând:I. aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la posibilitatea obligării instituţiei prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată;II. admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursurilor în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că, potrivit dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, organul specializat din cadrul instituţiei prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele de bani achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreşti.Preşedintele completului, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:1. Problemele de drept ce au generat practica neunitarăPrin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la:I. aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la posibilitatea obligării instituţiei prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată;II. admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.2. Examenul jurisprudenţial2.1. În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există practică unitară cu privire la soluţionarea acţiunilor având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al instituţiei prefectului - serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor şi/sau obligarea acestei autorităţi de a înmatricula autovehicule second-hand importate în România din alte state membre ale Uniunii Europene fără ca reclamanţii să facă dovada plăţii taxei de poluare ori a nedatorării acesteia (constatată prin decizie a autorităţii fiscale sau prin hotărâre judecătorească).Din perspectiva examinată, s-a constatat astfel că nu există un punct de vedere unitar relativ la aplicarea prevederilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.2.2. Examenul jurisprudenţei a relevat că o altă problemă de drept care a generat o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti din România vizează admisibilitatea acţiunii având ca obiect obligarea autorităţilor fiscale la restituirea taxei de poluare, în situaţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada parcurgerii procedurii fiscale prealabile de contestare, prevăzută la art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, la care face trimitere art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti3.1.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au dispus obligarea instituţiei prefectului la înmatricularea autovehiculelor, constatând că serviciul public de înmatriculare a impus nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a taxei de poluare în baza unor dispoziţii normative naţionale care obstrucţionează circulaţia mărfurilor între statele Uniunii Europene, fiind contrare art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.3.1.2. Într-o altă orientare a practicii, instanţele au considerat că, în lipsa prezentării documentelor prevăzute la art. 7 alin. (1) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, inclusiv a dovezii plăţii taxei de poluare sau a unui înscris din care să rezulte că solicitantul este scutit de plata acesteia, refuzul autorităţii competente nu este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece lipseşte excesul de putere ce ar putea atrage răspunderea administrativă.3.2.1. Într-o primă opinie, s-a apreciat că acţiunea este admisibilă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 205-209 din Codul de procedură fiscală.În argumentare, s-a arătat că art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susţine că în aplicarea sa devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ-fiscale prealabile prevăzute de art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, care este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa instanţei de judecată.Într-o altă argumentare, s-a arătat că obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu de restituire a unei taxe considerate ca fiind nedatorată deschizând accesul direct la instanţa de judecată.În fine, în justificarea aceleiaşi soluţii, s-a mai reţinut şi că necontestarea deciziei de calcul al taxei de poluare nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, contestând însăşi legalitatea taxei prelevate, în integralitatea ei, în contextul în care aceasta intră în contradicţie cu art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ale cărui dispoziţii se aplică cu prioritate.3.2.2 Într-o altă opinie, instanţele au considerat că acţiunile privind restituirea taxei pe poluare sunt inadmisibile, reţinând în considerente, în principal, că prin art. 7 raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, s-a reglementat o procedură administrativă de contestare, conformă cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care nu poate fi eludată prin cererea de restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.4. Opinia procurorului generalProcurorul general a apreciat ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii opiniile exprimate la pct. 3.1.2 şi 3.2.2.Sub un prim aspect, s-a considerat că nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat conduita Serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor de a refuza înmatricularea unui vehicul second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare.În economia argumentelor prezentate de procurorul general, un loc central îl ocupă teza potrivit căreia instituţia prefectului nu are competenţa de a refuza aplicarea unor dispoziţii naţionale contrare Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa încât, potrivit art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, serviciul de specialitate are „numai“ obligaţia de a primi şi de a verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare conţine documentele prevăzute de lege, inclusiv dovada plăţii taxei de poluare. Numai judecătorul naţional are, potrivit procurorului general, competenţa aplicării prioritare a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi numai după verificarea îndeplinirii procedurii administrative prealabile stabilite de legiuitor.Un alt argument porneşte de la premisa că, în cadrul procesual concret, nu se pot invoca motive de nelegalitate ce ţin de modul de aplicare a legislaţiei fiscale, serviciul de specialitate din cadrul instituţiei prefectului neavând atari competenţe.În fine, în susţinerea punctului său de vedere, procurorul general mai invocă şi împrejurarea că, pe lângă taxa de poluare, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor analizează şi alte condiţii de natură juridică şi tehnică privitoare la autoturismul a cărui înmatriculare se cere.În al doilea rând, procurorul general consideră că nu se poate obţine restituirea taxei de poluare fără contestarea, în prealabil, a deciziei prin care organul fiscal competent a procedat la calcularea acesteia.Prin raportare şi la jurisprudenţa europeană, Cauza C-74/2006 - Comisia Europeană c. Greciei, s-a arătat că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, România aplică un sistem de impozitare similar celui examinat de Curtea de la Luxembourg, iar posibilitatea de contestare este clar reglementată de acest act normativ, atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grila fixă prevăzută de legiuitor.S-a mai reţinut, pe aceeaşi linie a raţionamentului, că instanţa europeană a decis că statul nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare în care deprecierea reală a autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe baza unor criterii determinate în dreptul naţional, aduse la cunoştinţa publicului, iar proprietarul autovehiculului are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, încălcarea art. 90 urmând a fi verificată în fiecare caz în parte.În fine, în argumentarea aceleiaşi opinii, s-a mai subliniat caracterul voluntar al achitării taxei de poluare, proprietarul autovehiculului supunându-se astfel normei interne care reglementează atât procedura contestării administrative, cât şi accesul la instanţa de judecată de contencios administrativ şi fiscal. Dacă s-ar valida demersul întreprins de reclamanţi, ar fi deturnate normele procesual-fiscale, aceştia fiind repuşi astfel în termenul prevăzut de art. 207 din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu este posibil.5. Raportul asupra recursurilor în interesul legiiPrin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursurilor în interesul legii, în sensul că:1. În considerarea principiului priorităţii dreptului european, consacrat prin art. 148 alin. (2) din Constituţie, este admisibilă acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.6. Înalta CurteLa data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat o hotărâre preliminară în Cauza Ioan Tatu c. statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, ca urmare a cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Tribunalul Sibiu la data de 18 iunie 2009.Întrebarea formulată de instanţa de trimitere a fost următoarea:Contravin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările ulterioare, dispoziţiilor articolului 90 CE? Se instituie într-adevăr o măsură discriminatorie? Interpretând întrebarea prin prisma art. 267 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene aşa încât răspunsul să fie util pentru instanţa din România, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat astfel:Articolul 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 90 CE - n.n.) trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională. Dintre argumentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se detaşează prin importanţa lor cele expuse la paragrafele 52-60 din hotărâre, în care se răspunde la apărările Guvernului Român referitoare la autonomia fiscală, precum şi la scopul declarat al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011: protecţia mediului înconjurător.Se impun a fi prezentate în special considerentele de la paragrafele 52-54, 58 şi 60 care au următorul cuprins:(52) „În schimb, din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată nu rezultă în niciun fel că competenţa statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudenţe constante, interdicţia prevăzută la art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale.(53) Astfel, art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse pe această piaţă înainte de intrarea în vigoare a taxelor menţionate. O astfel de situaţie ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicţiile prevăzute la articolele 28 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, 30 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi 34 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. (54) În ceea ce priveşte taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent“.(58) „Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre“.(60) „În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecţiei mediului, menţionat de Guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte.“ La data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-263/10, Iulian Nisipeanu împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj, Administraţia Finanţelor Publice Târgu Cărbuneşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu, asupra interpretării aceluiaşi art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene pornind de la mai multe întrebări adresate Curţii de Tribunalul Gorj, instanţă învestită cu o cerere de restituire a taxei de poluare. Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în Hotărârea Tatu, reţinând în paragraful 27 că toate modificările succesive aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 208/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că reglementarea naţională are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi prin aceasta contravine art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în procedura reglementată de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene consacră, între altele, interpretări ale normelor de drept european, lămurind înţelesul şi întinderea acestora. Deşi în Tratatul de la Roma nu se găsesc dispoziţii referitoare la autoritatea şi efectul interpretărilor dreptului european asupra resortisanţilor unui stat, a instituţiilor publice şi mai ales a instanţelor naţionale, aceste aspecte au fost clarificate şi dezvoltate gradual prin jurisprudenţa Curţii, reflectată, de asemenea, în hotărâri pronunţate în procedura reglementată de art. 267 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Prin aceste hotărâri s-au stabilit trăsăturile definitorii ale dreptului european, şi anume:– prioritatea normelor europene faţă de cele interne contrare; – efectul direct al normelor europene în faţa instanţelor naţionale; – obligaţia de interpretare a dreptului intern conform dreptului comunitar; – autonomia procedurală naţională în aplicarea dreptului european; – repararea prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat.În esenţă, după aderarea României la Uniunea Europeană, orice prevedere din dreptul naţional (inclusiv cele prevăzute în Constituţie) trebuie să dea prioritate regulilor de drept european. Mai ales după pronunţarea hotărârilor preliminare prezentate anterior, trebuie să se recunoască prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene efect direct imediat în dreptul intern, cu toate consecinţele care decurg din perspectiva particularilor, a autorităţilor publice implicate şi a instanţelor naţionale. În această chestiune sunt relevante argumentele Curţii din Cauza 6/62, cunoscută sub numele Van Gend en Loos. În plus, rolul Curţii de Justiţie, în temeiul art. 177, al cărui scop este de a asigura uniformitatea de interpretare a Tratatului de către instanţele naţionale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată de către resortisanţii lor în faţa acestor instanţe. De aici se poate trage concluzia că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora. Prin urmare, independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu numai că dă naştere la obligaţii în sarcina particularilor, ci intenţionează şi să le confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic. Aceste drepturi iau naştere nu numai atunci când sunt conferite în mod expres prin Tratat, ci şi în virtutea obligaţiilor pe care Tratatul le impune într-un mod bine definit atât particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare. Cât priveşte efectul în timp al hotărârilor preliminare, acesta este retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare ale acesteia, de la intrarea sa în vigoare. Limitarea în timp a acestor efecte nu a fost cerută în Cauza Tatu, iar în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României a fost respinsă, Curtea considerând că o astfel de măsură nu este necesară (paragraful 48 din hotărâre). În contextul creat prin pronunţarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care au stabilit că taxa de poluare reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, contravine prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului european determină concluzia că aceste din urmă dispoziţii legale prevalează. Cât priveşte sfera subiecţilor care sunt ţinuţi la a respecta dreptul european, potrivit considerentelor citate din Hotărârea Van Gend en Loos, aceştia nu pot fi decât toţi resortisanţii statului naţional şi, evident, autorităţile statale, inclusiv instituţia prefectului. La aceeaşi concluzie se ajunge şi indirect, din coroborarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (respectarea Legii fundamentale este obligatorie) cu art. 148 alin. (2) din Constituţie (care consacră, la rândul său, principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne), ceea ce înseamnă că însăşi Constituţia României obligă la respectarea dreptului european şi la recunoaşterea priorităţii acestuia. În fine, în privinţa prefectului, reprezentantul Guvernului pe plan local, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, şi coordonator al activităţilor din teritoriu ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, conform art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente şi dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, el fiind chiar garant al ducerii la îndeplinire a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu. Drept urmare, art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se impune obligatoriu şi instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculelor, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatricularea autovehiculelor, care funcţionează sub coordonarea instituţiei prefectului, care nu poate invoca art. 4 şi 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 şi, cu atât mai puţin, art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006, cu completările ulterioare, pentru a refuza înmatricularea, dacă restul condiţiilor prevăzute de lege sunt îndeplinite. În privinţa prerogativelor instanţelor de judecată învestite cu astfel de cereri, de a aplica cu prioritate dreptul european şi de a nu recunoaşte efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 din perspectiva obligativităţii plăţii taxei de poluare în vederea primei înmatriculări a autovehiculelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, această chestiune nu a fost pusă la îndoială de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În contextul expus, Înalta Curte consideră relevante concluziile la care a ajuns instanţa de la Luxembourg în Cauza 106/77, Simmenthal II: Instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naţionale contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale. În atare situaţie, soluţia propusă de procurorul general, care face abstracţie de hotărârea din Cauza Tatu, deja pronunţată la data promovării recursului în interesul legii (16 mai 2011), nu poate fi primită. A pretinde unei persoane care solicită înmatricularea unui autovehicul achiziţionat dintr-un stat membru al Uniunii Europene ca, între alte documente, să prezinte şi dovada achitării taxei de poluare, în condiţiile în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja de mai multe ori că această taxă este contrară art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, înseamnă a nu ţine seama de principiul priorităţii dreptului european. În plus, această soluţie ar institui o sarcină exorbitantă particularilor, prin aceea că i-ar obliga inutil să parcurgă procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, deşi finalitatea acesteia este previzibilă. Prin urmare, Înalta Curte constată că, pentru învestirea instanţei de contencios administrativ cu acţiunea în discuţie, nu este necesară o „prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată“, după cum susţine procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Distinct de acest aspect, trebuie arătat şi că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, precum şi cele ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu au legătură cu problema de drept analizată. Şi în ceea ce priveşte a doua problemă de drept supusă examinării se impune a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene insistând asupra ideii disponibilităţii unui remediu specific în cadrul sistemelor juridice naţionale, ca remediu de drept european. Relevantă în această privinţă este hotărârea pronunţată în Cauza 199/82 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. San Giorgio SpA. Examinând hotărârile judecătoreşti aflate în anexele dosarului de faţă, depuse în justificarea caracterului neunitar al jurisprudenţei, se constată că toate sunt anterioare hotărârii preliminare pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Tatu. În esenţă, după cum s-a expus anterior, la momentul soluţionării recursului în interesul legii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit cu claritate că taxa de poluare reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 inclusiv cu modificările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009 pentru aplicarea unor măsuri privind taxa de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 17/2011 (potrivit paragrafului 27 din hotărârea preliminară prin care s-a soluţionat Cauza C-263/10, Nisipeanu), contravine dispoziţiilor art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Prin urmare, conform jurisprudenţei consecvente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european şi, corelativ, statul are obligaţia de a o restitui. Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuţie sunt regulile naţionale. Principiul existenţei unor remedii naţionale adecvate şi efective a fost dezvoltat şi explicitat mai ales în hotărârea pronunţată asupra afacerilor reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. şi alţii şi Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării naţionale ori a actelor fiscale la momentul plăţii. În esenţă, Curtea a arătat că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european. Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenţei (neputând institui condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivităţii (procedura naţională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exerciţiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Justiţiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume“, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale“. În sine, această reglementare respectă cele două principii enunţate anterior, al echivalenţei şi al efectivităţii; nu s-a susţinut că art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma naţională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat. Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală. Înalta Curte reţine că acţiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. Din această perspectivă, se impun câteva precizări. Astfel, în primul rând, a susţine că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (şi, implicit, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziţie legală indicată. Într-adevăr, existenţa art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obţine decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare „actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat“, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul. Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentaţia expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate. În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul şi finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare şi obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu. Procedura prealabilă reglementată de dispoziţiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acţiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. În al treilea rând, soluţia admisibilităţii unor asemenea acţiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită. Relevantă în această privinţă este jurisprudenţa Metallgesellshaft şi Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau să admită doar în parte o cerere... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorităţii fiscale beneficiul regimului fiscal... şi că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională refuza... beneficiul regimului fiscal“. În fine, această soluţie se impune şi prin prisma Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale. Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa previzibilă a respingerii contestaţiei, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu naţional efectiv în sensul Convenţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autorităţile fiscale naţionale aflate în culpă. În justificarea soluţiei contrare, respectiv a inadmisibilităţii acţiunii de restituire a taxei de poluare fără parcurgerea procedurii prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, atât în considerentele hotărârilor judecătoreşti ataşate, cât şi în memoriul procurorului general s-au invocat hotărârile pronunţate în cauzele C-74/06 - Comisia Europeană c. Greciei, C-68/79 - Hans Just I c. Ministerului danez al impozitelor şi accizelor şi C228/96 Aprile - S.R.L., în lichidare c. Amministrazione delle Finanze dello Stato. Trebuie punctat, ca şi în precedent, că invocarea acestei jurisprudenţe europene de către instanţe s-a făcut în contextul în care încă nu fusese pronunţată hotărârea preliminară din Cauza Tatu. În argumentarea hotărârii preliminare pronunţate în Cauza C-402/2009 Ioan Tatu c. Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a invocat în mai multe rânduri, cu titlu de jurisprudenţă, Hotărârea sa din 20 septembrie 2007 în Cauza Comisia c. Greciei (§ 40-43, 45), însă aceasta s-a realizat în partea privitoare la „neutralitatea taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul naţional“, în care nu s-au constatat încălcări ale dreptului Uniunii Europene. În partea a II-a a hotărârii, care vizează neutralitatea aceleiaşi taxe în privinţa vehiculelor importate din Uniunea Europeană, comparativ cu cele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie, s-a identificat efectul protecţionist. Prin urmare, argumentele reţinute de Curtea de la Luxembourg în Cauza Comisia c. Greciei nu sunt relevante pentru soluţionarea recursului în interesul legii de faţă. Celelalte două hotărâri, pronunţate în cauzele C-68/1979 - Hans Just I c. Ministerului danez al impozitelor şi accizelor şi C229/1996 Aprile - S.R.L., au fost citate cu titlu de jurisprudenţă în privinţa posibilităţii reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar, ambele hotărâri punctând asupra faptului că acestea trebuie să respecte principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, după cum s-a arătat anterior. Or, necontestat, în virtutea autonomiei procedurale, statele membre ale Uniunii Europene au dreptul de a elabora regulile procedurale care guvernează acţiunile în justiţie pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul Uniunii Europene. Această a doua problemă ridicată prin recursurile în interesul legii a fost generată tocmai de lipsa unei proceduri speciale aplicabile acestui tip de acţiuni, dar şi de omisiunea legiuitorului de a se conforma statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru raţiunile expuse, Înalta Curte apreciază că, de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală. În consecinţă, urmează a se admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi a se stabili că: 1. Acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este admisibilă. 2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330⁷ cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi stabileşte că: 1. Acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este admisibilă. 2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. Obligatorie, potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2011. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIVIA DOINA STANCIU Magistrat-asistent, Niculina Vrâncuţ