DECIZIE Nr. 2
din 21 ianuarie 2008
referitor la incadrarea
juridica a primului act de tainuire si a celor ulterioare daca, dupa primul
act, tainuitorul a lasat sa se inteleaga ca va asigura mai departe
valorificarea bunurilor sustrase.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 859 din 19 decembrie 2008
Dosar nr. 61/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la incadrarea
juridica a primului act de tainuire si a celor ulterioare daca, dupa primul
act, tainuitorul a lasat sa se inteleaga ca va asigura mai departe valorificarea
bunurilor sustrase.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 89 de
judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail
Niţu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de
pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în situaţia
existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de acţiunea tăinuitorului de a lăsa
să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase,
sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la
infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, săvârşită în
concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de
tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act
de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat'
să se înţeleagă că va asigura în continuare valorificarea bunurilor sustrase.
1. Astfel, unele instanţe au apreciat că, într-o
asemenea situaţie, sunt întrunite numai elementele constitutive ale infracţiunii
de complicitate la furt.
In justificarea acestui punct
de vedere, s-a subliniat că primul act de tăinuire constituie o complicitate
morală determinată de împrejurarea că bunurile au fost primite pentru a fi
ascunse sau valorificate, cunoscându-se de făptuitor că ele provin din
sustrageri repetate săvârşite de aceeaşi persoană.
2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în
astfel de cauze, subzistă infracţiunea de tăinuire în forma simplă sau
continuată.
S-a motivat că, din moment ce făptuitorii dobândesc, în
mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, bunuri
provenite din furt, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
tăinuire, după caz, în forma simplă sau continuată.
3. In fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că
în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, reţinut ca atare, înţelegerea
expresa sau tacită între autorul furtului şi tăinuitor in sensul asigurării în
continuare a valorificării bunurilor sustrase îmbracă forma complicităţii
morale întrucât tăinuirea repetată de bunuri, cunoscând că provin din
sustrageri repetate, echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire.
Ca urmare, s-a considerat că, în asemenea cazuri, sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, săvârşită în
concurs real cu infracţiunea de complicitate la furt în forma'simplă sau
continuată.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
Prin art. 26 din Codul penal se prevede că este
complice „persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală", precizându-se în continuare că „este de asemenea complice
persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".
Pe de altă parte, infracţiunea de tăinuire constă,
potrivit art. 221 din Codul penal, în „primirea, dobândirea sau transformarea
unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit
obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material...".
Ca urmare, ceea ce diferenţiază infracţiunea de
tăinuire, prevăzută în art. 221 din Codul'penal, de participatia penală
prevăzută în art. 26, fraza a II-a teza I, din acelaşi cod constă în aspectul de natură temporală,
cronologică, în raport cu infracţiunea din care provine bunul, deoarece atât
infracţiunea de tăinuire, cât şi complicitatea morală sub forma promisiunii de
tăinuire se află în raport conex şi corelativ cu infracţiunea din care provine
bunul tăinuit.
Aşadar, complicitatea morală sub forma promisiunii de
tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracţiunea la care
se referă provenienţa bunului, în vreme ce existenţa infracţiunii de tăinuire
este ulterioară acelei infracţiuni, diferenţa privind, deci, momentul
ajutorului sau înlesnirii.
Evident, această diferenţă priveşte şi latura
subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma
intenţiei la ambele infracţiuni.
Astfel, în timp ce complicele cunoaşte care va fi
activitatea autorului unei anumite fapte penale şi ca, prin fapta sa, dă ajutor
la săvârşirea acelei infracţiuni, tăinui'torui, intervenind abia după
consumarea infracţiunii din care provine bunul, nu cunoaşte când a avut loc
acea infracţiune, la săvârşirea căreia nu a avut nicio contribuţie, încât actul comis de el nu se inserează, ca şi
cel al complicelui, în antecedenţa susceptibilă să constituie cauză a
infracţiunii, ci în consecinţele post-factum ale acesteia.
De altfel, este relevant că legiuitorul, pentru a marca
aceste diferenţe, utilizează noţiunea de „promisiune" în reglementarea
complicităţii morale prin tăinuire.
De aceea, dacă o persoană săvârşeşte activitate de
tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracţiunea din care a provenit
bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracţiunii de tăinuire este
posterioară infracţiunii cu care se află în conexitate.
Tot astfel, dacă o persoană care tăinuieşte un bun,
indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej şi o
promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât
ca fiind un concurs real între infracţiunea de tăinuire şi complicitate la furt
în formă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a
bunurilor nu a fost îndeplinită.
In acest sens, trebuie observat că autorul, săvârşind
prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracţiunii
cu care ea este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii,
dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului).
Imprejurarea că odată cu activitatea ulterioară, în
raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul şi-a format o nouă
reprezentare, a unei alte infracţiuni ce urmează a fi săvârşită, la care el se
hotărăşte să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit'din
aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt în formă
simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire,
chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 4142 alin.
2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul
legii şi a se decide în sensul celor arătate mai sus, cu privire la încadrarea
juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul
act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe
valorificarea bunurilor sustrase.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
In situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat
de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite
elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă
simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar
dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie
2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei