Decizia Nr.1556 din 06.12.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, ale art. 36 alin. (2) şi art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Iulian Crăciunescu în Dosarul nr. 7.969/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 583D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 27 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 7.969/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, ale art. 36 alin. (2) şi art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Excepţia a fost ridicată de Iulian Crăciunescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat de acesta împotriva Hotărârii nr. 757 din 23 septembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 252 din 24 iunie 2010 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori, prin care sa dispus suspendarea acestuia din funcţia de prim-procuror adjunct şi de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale printr-un rechizitoriu al D.N.A.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dreptul la contestarea în plen a hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi recursul împotriva hotărârilor plenului de respingere a contestaţiilor nu sunt căi de atac efective şi concrete, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu face altceva decât să ia act de punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă sau rechizitoriu, neavând competenţa de a aprecia cu privire la necesitatea suspendării din funcţie a magistratului, în timp ce plenul analizează doar condiţiile de formă ale actului administrativ, nu şi baza legală a acestuia. În consecinţă, căile de atac prevăzute de lege sunt pur formale, fiind lipsite de şanse, întrucât singurele aspecte care sunt verificate se referă la actul prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi faptul că fost emis de un procuror competent, potrivit legii. Prin urmare, ambele acte atacate, şi anume hotărârea secţiei pentru procurori şi actul administrativ jurisdicţional - hotărârea plenului, nu garantează accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, contravenind astfel art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Totodată, susţine că, deşi plenul Consiliului Superior al Magistraturii este instanţă de judecată, potrivit legii, în cauza de faţă, acest organism nu are plenitudine de jurisdicţie, în calitate de tribunal care judecă în primă instanţă, ceea ce contravine prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, accesul la justiţie nefiind efectiv.Neconcordanţele cu privire la baza legală a actului administrativ atacat derivă din faptul că, deşi aparent suspendarea din funcţie a magistratului, conform art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 operează de drept, nu va produce totuşi niciun efect juridic până la adoptarea actului administrativ, respectiv hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii. În mod paradoxal, deşi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 foloseşte termenul „dispune“, Consiliul Superior al Magistraturii nu face nicio apreciere, ci doar constată îndeplinirea unor condiţii legale (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 3.514 din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal).Aceleaşi considerente sunt valabile şi cu privire la art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004, sub aspectul încălcării art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, deoarece legea organică nu face diferenţe între judecători şi procurori şi, prin urmare, art. 125 alin. (2) din Legea fundamentală este aplicabil deopotrivă procurorilor. Cele două texte constituţionale garantează faptul că magistraţii sunt protejaţi împotriva imixtiunilor de orice fel în cariera lor, iar orice decizie referitoare la evoluţia carierei, inclusiv sancţionarea sunt luate numai de Consiliul Superior al Magistraturii. Este evident că suspendarea din funcţie este o veritabilă sancţiune pentru magistrat, dar, cu toate acestea, decizia nu revine Consiliului Superior al Magistraturii, care nu are competenţa de a aprecia în cazul art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care instituie un caz de suspendare din funcţie prin efectul legii, dar care devine efectivă numai de la data adoptării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii. Se constată astfel că determinantă pentru suspendarea din funcţie a magistratului, în cazul punerii în mişcare a acţiunii penale, este dispoziţia procurorului, fără a exista pentru Consiliul Superior al Magistraturii posibilitatea de a aprecia, la rândul său, cu privire la necesitatea obiectivă a acestei măsuri.Astfel, legiuitorul nu face nicio distincţie cu privire la natura şi gravitatea acuzării în materie penală, a faptei concrete pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, a formei de vinovăţie, a faptului dacă are sau nu legătură cu activitatea exercitată de magistrat, a urmărilor produse ş.a.m.d. De asemenea, nu se ţine cont de persoana magistratului şi de activitatea pe care a desfăşurat-o anterior. Recunoscând că integritatea morală este esenţială pentru conduita unui magistrat, acest criteriu nu îşi găseşte însă aplicarea în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă (cum ar fi un accident de circulaţie). Pe de altă parte, există infracţiuni cu privire la care poate interveni retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, fiind prevăzută de legiuitor şi procedura medierii, conform Legii nr. 192/2006, chiar şi după punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei.Prin urmare, chiar şi în cazul infracţiunilor comise cu intenţie, luând la cunoştinţă natura acuzării formulate împotriva magistratului şi urmările concrete asupra actului de justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să deţină competenţa de a aprecia asupra suspendării din funcţie, iar nu doar să dispună formal această măsură, în cazul punerii în mişcare a acţiunii penale pentru orice infracţiune.Din acest punct de vedere, dreptul de apreciere implică şi evaluarea proporţionalităţii măsurii luate, întrucât este de necontestat că suspendarea din funcţie a magistratului constituie o restrângere a dreptului său la muncă, prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituţie, restrângere care poate fi justificată, conform art. 53 alin. (1) din Constituţie, numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea unor interese generale ale societăţii, cum ar fi, de exemplu, morala publică, ţinând cont de criteriul integrităţii morale de care trebuie să dea dovadă magistratul. Însă, conform art. 53 alin. (2) din Constituţie, măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinato, implicând echilibrul între interesul general şi cel individual, ceea ce înseamnă că organismul instituit prin Legea fundamentală să garanteze independenţa justiţiei trebuie să fie exclusiv cel care decide asupra necesităţii suspendării din funcţie a magistratului, ţinând cont de un grup de criterii, care să garanteze competenţa de apreciere în concret asupra necesităţii măsurii.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 9 din Legea nr. 303/2004 şi a art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, raportată la art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, arată că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc sub niciun aspect liberul acces la justiţie, nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti şi să se prevaleze de toate garanţiile procesuale care condiţionează dreptul la un proces echitabil.Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 faţă de art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece acestea nu aduc atingere principiului constituţional privind dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii şi nici nu conţin norme contrare prevederilor constituţionale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale.Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004, faţă de art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece aceste dispoziţii nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, care este garantul independenţei justiţiei.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, ale art. 36 alin. (2) şi art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi ale art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004: „(1) Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri: a) când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu [...]“;

– Art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „(1) În cazul prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. a), Consiliul Superior al Magistraturii comunică de îndată judecătorului sau procurorului şi conducerii instanţei sau parchetului unde acesta funcţionează hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcţie.“;

– Art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează contestaţiile formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară.“;

– Art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004: „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: [...] j) dispun suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor;“;

– Art. 9 din Legea nr. 304/2004: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată pentru soluţionarea contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste texte de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 125 alin. (2) privind statutul judecătorilor şi ale art. 133 alin. (1) privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, autorul excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: Cu privire la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, raportate la prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 41 alin. (1) din Constituţie, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 779 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, Curtea admite, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că dreptul la un tribunal nu este absolut şi este compatibil cu limitări implicite, statele contractante dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere (Cauza Le Compte, Van Leuven şi DeMeyere împotriva Belgiei, 1981, sau Cauza Garda Manibardo împotriva Spaniei, 2000). Însă garantarea unui proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică în mod necesar ca: tribunalul să fie stabilit de lege, să fie independent şi să fie imparţial. Cât priveşte prima cerinţă, şi anume ca organul de jurisdicţie să fie organizat în conformitate cu voinţa legiuitorului, Curtea a constatat că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată în temeiul legii, dispoziţiile legale criticate respectând exigenţa menţionată nu numai sub aspectul existenţei înseşi a tribunalului, ci şi sub aspectul compoziţiei formaţiunii învestite cu judecarea litigiului. A doua şi a treia condiţie impuse tribunalului în vederea garantării procesului echitabil sunt cele referitoare la independenţa şi imparţialitatea organului de jurisdicţie. Or, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei“ în realizarea acestei competenţe consacrate prin Legea fundamentală, el îndeplinind atribuţiile stabilite prin lege. Factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc, parţial, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Mai mult, Curtea observă că dispoziţiile art. 62 şi 63 din Legea nr. 303/2004 referitoare la suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor fac parte din cap. VII - Suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de judecător şi procuror, titlul II - Cariera judecătorilor şi procurorilor. Or, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, magistratul în cauză dispune de mijloacele de apărare prevăzute de lege, inclusiv de posibilitatea atacării în justiţie a măsurii de suspendare din funcţie dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii. Împrejurarea că nici secţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi nici Plenul acestuia nu analizează natura şi gravitatea acuzării în materie penală, fapta concretă pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, forma de vinovăţie, faptul dacă are sau nu legătură cu activitatea exercitată de magistrat şi urmările produse, ci doar constată dacă a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva magistratului prin ordonanţă, sau rechizitoriu, decurge din lege, iar o astfel de soluţie legislativă este justificată de activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nefiind permis ca un judecător sau procuror împotriva căruia s-a început acţiunea penală să îşi mai poată îndeplini aceste activităţi. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Cât priveşte critica referitoare la art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece nu se poate susţine că suspendarea din funcţie a magistratului în cazul trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ar contraveni principiului alegerii libere a profesiei, a meseriei, a ocupaţiei sau a locului de muncă, deoarece, pe de-o parte, măsura suspendării este temporară, iar pe de altă parte, este justificată de trimiterea în judecată a magistratului. În final, Curtea observă că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, ale art. 36 alin. (2) şi art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Iulian Crăciunescu în Dosarul nr. 7.969/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 decembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean