DECIZIE Nr.
601 din 14 aprilie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 din Codul de procedura civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 357 din 27 mai 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Zoltan Valentin -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Antonia Constantin - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent-şef
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de Maria Militaru în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007 al
Judecătoriei Cornetu.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de
2 aprilie 2009 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având
nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 14 aprilie
2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 26 septembrie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 2.124/1.748/2007, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329
din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Maria Militaru într-o cauză
civilă având ca obiect fond funciar.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei susţine că art. 329 din Codul de procedură civilă
contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16
alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) şi (2) şi art.
129. In acest sens, arată că, „prin pronunţarea hotărârilor judecătoreşti ca
urmare a recursului în interesul legii de către Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care au caracter general, abstract şi obligatoriu, aceasta se
substituie Parlamentului, ca putere legiuitoare, încălcând principiul
separaţiei puterilor în stat. [...] In cazul în care există soluţii diferite
ale instanţelor judecătoreşti de pe teritoriul României referitoare la acele
chestiuni care ar putea face obiectul unui recurs în interesul legii,
Parlamentul ar putea, conform legilor în vigoare, să clarifice acea chestiune
printr-o lege interpretativă, completatoare sau modificatoare, în funcţie de
situaţie."
Judecătoria Cornetu apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că textul de lege criticat este constituţional.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, care au
următoarea redactare:
„Procurorul general al Parchetului de pe lângă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului
justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul,
pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul României, să ceară înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se
pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.
Deciziile prin care se soluţionează sesizările se
pronunţă de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu
au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate
este obligatorie pentru instanţe."
In susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii
legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale
art. 1 alin.' (3) şi (4), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3),
art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 129.'
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă nu aduc
atingere prevederilor constituţionale invocate, pentru următoarele argumente:
Scopul reglementării recursului în interesul legii este
de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul
ţării. Pentru realizarea acestui scop Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de
instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa
supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe. Instituirea
caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe
calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului
constituţional al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la
consolidarea statului de drept.
Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a
normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate
considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care
vizează domeniul legiferării.
Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei,
legiuitorul, având în vedere poziţia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329
din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date
de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a
unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie
Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la
aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se
elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi
pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor
de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul
legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra
lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii,
instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a
legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg
teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental,
prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor,
în înţelesul conferit de dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. De aceea,
reprezintă o înfrângere a acestor dispoziţii orice diferenţă de tratament
juridic săvârşită de stat între persoane aflate în situaţii analoage, fără o
justificare obiectivă şi rezonabilă.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 126
alin. (3) din Constituţie, are, printre altele, competenţa, conferită de art.
329 din Codul de procedură civilă şi de art. 16 alin. (2) din Legea privind
organizarea judiciară nr. 304/2004 de a asigura aplicarea corectă şi unitară a
legilor de către toate instanţele.
Organizarea judiciară are ca obiectiv de bază
asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21
alin. (3) din Constituţia României, şi judecarea proceselor de către instanţe
judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, în
conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (2), astfel
încât susţinerile referitoare la încălcarea acestora nu poate fi reţinută.
In ceea ce priveşte susţinerea referitoare la
înfrângerea art. 129 din Constituţie, potrivit căruia, „Impotriva
hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita
căile de atac, în condiţiile legii", Curtea constată că această
critică nu poate fi primită, întrucât această normă constituţională are doar
semnificaţia unei reglementări precise a modalităţilor concrete în care căile
de atac vor fi exercitate.
Curtea constată că instituţia recursului în interesul
legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită
interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a
aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii
interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu
au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea
lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare",
fiind considerate de literatura juridică „izvoare secundare de drept" sau
„izvoare interpretative".
De altfel, potrivit art. 5 lit. I din Legea nr.
202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, cât şi potrivit
art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a
soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorului Oficial
al României, Partea I.
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
au semnificaţia unei instanţe legal constituite, care, în mod obişnuit, iar nu
extraordinar, judecă recursurile în interesul legii prevăzute de art. 23 din
Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
caracterului constituţional al deciziilor Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
date în interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către
instanţele judecătoreşti, într-o cauză care privea reexaminarea practicii
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie
1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26
februarie 1998.
Curtea constată, de asemenea, că art. 329 alin. 3 din
Codul de procedură civilă a mai făcut obiectul unor critici de
constituţionalitate similare, instanţa constituţională respingându-le ca
neîntemeiate.
In acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr.
1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007.
Intrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine
schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie, soluţia
adoptată în precedent, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază
îşi menţin valabilitatea şi în cauza de fată.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALA
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Maria Militaru în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 aprilie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent-şef,
Doina Suliman