HOTARARE Nr. 0
din 24 martie 2009
în Cauza Tudor Tudor
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 778 din 13 noiembrie 2009
(Cererea nr. 21.911/03)
In Cauza Tudor Tudor împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Stanley Naismith,
grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3
martie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21.911/03)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean român, domnul Tudor Tudor (reclamantul),
a sesizat Curtea la data de 26 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, căruia i s-a admis solicitarea
privind acordarea asistenţei judiciare din oficiu, a fost reprezentat de domnul
Florian Andreescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La data de 10 aprilie 2006, Curtea a hotărât să îi
comunice Guvernului cererea, întemeiată pe art. 6 din Convenţie şi pe art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie, separat sau coroborat cu art. 14. De
asemenea, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp fondul şi
admisibilitatea cererii (art. 29 § 3).
4. La data de 17 iunie 2008, Curtea a hotărât să le
adreseze părţilor întrebări suplimentare cu privire la caracterul efectiv al
căilor de atac în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele Cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1944 şi
locuieşte în Bucureşti.
6. Din anul 1973 el a locuit într-un apartament
închiriat de la stat într-o clădire naţionalizată. La data de 13 ianuarie 1997,
conform Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului,
reclamantul a cumpărat apartamentul respectiv de la stat.
7. Prin decizia definitivă din data de 23 mai 1997
Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis o acţiune în revendicare introdusă de
fostul proprietar împotriva statului pentru a reintra în posesia clădirii în
care se afla apartamentul reclamantului.
8. Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a
formulat mai multe acţiuni în revendicare împotriva persoanelor care
cumpăraseră apartamente în clădire în condiţii similare, inclusiv reclamantul.
9. Prin decizia definitivă din data de 28 ianuarie
2003, Curtea de Apel Bucureşti a dispus ca reclamantul din prezenta cauză să îi
predea fostului proprietar posesia asupra apartamentului. Instanţa a statuat că
titlul de proprietate al fostului proprietar, astfel cum fusese confirmat prin
decizia definitivă din 23 mai 1997, prevala asupra contractului de cumpărare al
reclamantului. De asemenea, instanţa a considerat că bona fides a
reclamantului la încheierea contractului din data de 13 ianuarie 1997 era
relevantă numai în cazul în care reclamantul formulează o acţiune în
despăgubire împotriva statului.
10. Intre timp, aceeaşi Curte de Apel Bucureşti a luat
în considerare buna-credinţă a cumpărătorilor atunci când a respins acţiunile
formulate de fostul proprietar împotriva altor persoane care cumpăraseră
apartamente în aceeaşi clădire. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de
Apel Bucureşti a respins acţiunea îndreptată împotriva lui TI. şi TA., care îşi
cumpăraseră apartamentul la data de 12 decembrie 1996; la data de 7 februarie
2003 a respins acţiunea îndreptată împotriva lui I.E. şi M.S., iar la data de
20 iunie 2003 a respins acţiunea introdusă împotriva lui CD., care îşi
cumpărase apartamentul la data de 27 martie 1997.
11. La data de 6 aprilie 2006, Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, la cererea procurorului general (recurs în anulare), a casat
decizia definitivă din 28 noiembrie 2002 şi a trimis cauza spre rejudecare la
instanţa de fond. Conform informaţiilor aduse la cunoştinţa Curţii, procedura
se află încă pe rolul instanţelor interne.
La data de 9 februarie 2006, Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a admis o cerere similară a Procurorului General şi a înlăturat
decizia din 20 iunie 2003, admiţând astfel acţiunea fostului proprietar
împotriva lui CD.
O acţiune similară a procurorului general, îndreptată
împotriva deciziei din 7 februarie 2003 menţionată mai sus, a fost admisă de
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 februarie 2007. Cauza a fost
trimisă înapoi la Tribunalul Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea
apelului. Procedura se află încă pe rolul instanţei respective.
12. In ceea ce priveşte reclamantul, acţiunea în
evacuare formulată de fostul proprietar împotriva sa se află în prezent pe
rolul instanţelor interne.
II. Dreptul intern şi jurisprudenţa relevante
A. Acţiunea în revendicare
13. Conform legislaţiei române, o acţiune în
revendicare este una dintre principalele căi de atac pentru protecţia unui
drept de proprietate. O astfel de acţiune nu este guvernată de un text legal
detaliat şi lămuritor per se, ci s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială.
O acţiune în revendicare poate fi definită ca introducerea unei acţiuni pentru
a face să fie respectat un drept real, în care un proprietar deposedat îşi
revendică proprietatea de la persoana neproprietar aflată în prezent în posesia
ei. Atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul deţin un titlu de proprietate,
instanţa trebuie să compare cele două titluri şi să decidă care dintre ele este
preferat. Principalul rezultat al unei astfel de acţiuni, dacă este admisă,
este recunoaşterea de către instanţă a titlului de proprietate al
reclamantului, cu efect retroactiv, obligându-l astfel pe pârât să restituie
proprietatea. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligaţia
respectivă este înlocuită cu o obligaţie de a plăti o despăgubire constând
într-o sumă echivalentă (vezi Străin si alţii împotriva României, nr.
57.001/00, § 26, CEDO 2005-VII).
B. Acţiunea în despăgubire prevăzută în Codul civil:
garanţia pentru evicţiune
14. Art. 1.337-1.351 din Codul civil instituie
răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Acestea prevăd posibilitatea pentru
cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea preţului şi plata daunelor,
indiferent de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului. Cumpărătorul poate fie să
îl cheme în garanţie pe vânzător în acţiunea introdusă de terţa parte, fie să
introducă o nouă acţiune împotriva vânzătorului după ce a fost evins. In
ultimul caz, dacă vânzătorul dovedeşte că ar fi putut să câştige procesul
împotriva terţei persoane dacă ar fi fost chemat în procesul anterior, el va fi
scutit de obligaţia de a-l despăgubi pe cumpărător (art. 1.351 din Codul
civil).
Un cumpărător de bună-credinţă continuă să se bucure de
beneficiile proprietăţii până când el nu mai este considerat a fi de
bună-credinţă, adică cel târziu de la data introducerii împotriva sa a acţiunii
în evacuare, moment în care beneficiul proprietăţii se întoarce la proprietarul
de drept. Totuşi, cumpărătorul poate încă să pretindă de la vânzător
despăgubiri pentru pierderea sa.
C. Acţiunile în despăgubire întemeiate pe Legea nr.
10/2001
15. La data faptelor din cauza de faţă, articolul 51
din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 (Legea nr. 10/2001), prevedea că o
acţiune de recuperare a preţului de cumpărare, indexat în funcţie de inflaţie,
introdusă împotriva statului de un cumpărător al cărui contract a fost declarat
nul, este scutită de taxă de timbru. De asemenea, articolul respectiv prevedea
că preţul indexat trebuia plătit de Ministerul Finanţelor dintr-un fond
special.
D. Jurisprudenţa privind despăgubirea
16. La cererea Curţii, Guvernul a indicat o
jurisprudenţa constând în diferite acţiuni în despăgubire în cazuri în care
proprietatea este pierdută în condiţii similare cu cele ale cauzei de faţă.
17. Din cele 17 hotărâri relevante adoptate în perioada
2005-2008 de instanţele din toată ţara, 9 s-au referit la acţiuni introduse
împotriva autorităţilor de stat de către persoane care şi-au pierdut
proprietatea în acţiuni în revendicare. Instanţele au aplicat Codul civil şi
le-au acordat preţul de cumpărare indexat şi, în majoritatea cazurilor, daunele
şi costurile angajate în limite rezonabile pentru întreţinerea casei.
Majoritatea instanţelor au considerat că Legea nr. 10/2001 nu era aplicabilă în
cazul acţiunilor în revendicare atunci când contractul de vânzare-cumpărare nu
era declarat nul în astfel de acţiuni.
18. Cu toate acestea, atunci când astfel de contracte
sunt anulate, hotărârile trimise Curţii indică faptul că instanţele au aplicat
în mod consecvent Legea nr. 10/2001 şi i-au acordat cumpărătorului preţul de
cumpărare indexat.
E. Evoluţii recente favorabile chiriaşilor
19. Prin Decizia nr. 520/C din 3 decembrie 2007, Curtea
de Apel Constanţa a statuat în favoarea cumpărătorului într-o acţiune în
revendicare introdusă de fostul proprietar al unui apartament naţionalizat
împotriva persoanei care, de bună-credinţă, cumpărase apartamentul de la stat
în anul 2000. Instanţa a hotărât că restituirea apartamentului către fostul
proprietar nu mai era posibilă şi, pe baza jurisprudenţei Curţii cu privire la
art. 1 din Protocolul nr. 1 [în special: Pincovâ şi Pine împotriva
Republicii Cehe, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII; Raicu împotriva
României, nr. 28.104/03, 19 octombrie 2006, şi Păduraru împotriva
României, nr. 63.252/00, CEDO 2005-XII (extrase)], a obligat statul să
plătească valoarea de piaţă a apartamentului ca despăgubire către fostul
proprietar. In opinia Curţii de Apel Constanţa, deşi reclamantul nu solicitase
despăgubirea, în circumstanţele speţei, despăgubirea bănească acordată era
singura soluţie la acţiunea în revendicare.
20. Intr-o decizie similară din 12 decembrie 2007,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în favoarea cumpărătorului într-o
acţiune în revendicare introdusă de fostul proprietar. Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a ţinut cont de faptul că titlul cumpărătorului fusese confirmat de
instanţe într-o acţiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare
introdusă împotriva sa de fostul proprietar, în timp ce titlul fostului
proprietar nu fusese confirmat de o instanţă. De asemenea, instanţa a
considerat că deposedarea cumpărătorului, indiferent de circumstanţe, pentru a
ceda proprietatea către fostul proprietar, ar crea noi prejudicii
disproporţionate în încercarea de a diminua vechile prejudicii. De asemenea,
într-o formulare generală, instanţa a considerat că rambursarea preţului de cumpărare
indexat în baza Legii nr. 10/2001 nu l-ar putea despăgubi pe cumpărător
deoarece nu reflecta valoarea de piaţă a imobilului.
21. Prin Decizia nr. 1.055 din 9 octombrie 2008, Curtea
Constituţională a declarat art. 47 din Legea nr. 10/2001 neconstituţional, în
măsura în care încălca titlul de proprietate al cumpărătorului. Conform
prevederii respective, persoanele ale căror acţiuni întemeiate pe Codul civil
au fost respinse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 puteau să
folosească această lege pentru a încerca încă o dată să obţină restituirea
proprietăţii lor. Curtea Constituţională a considerat că persoanele al căror
titlu de proprietate fusese confirmat printr-o hotărâre judecătorească nu
puteau fi obligate să cedeze proprietatea respectivă dacă pentru această măsură
nu exista o justificare serioasă, bazată pe criteriul utilităţii publice,
conform art. 44 alin. (3) din Constituţie.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14
22. Reclamantul s-a plâns în baza art. 6 § 1, privit
separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, de faptul că procedura
finalizată cu decizia rămasă definitivă din 28 ianuarie 2003 a fost incorectă,
în special în măsura în care aceeaşi curte de apel a adoptat decizii
contradictorii în cauze identice îndreptate împotriva altor cumpărători de
apartamente situate în aceeaşi clădire.
Art. 6 § 1 prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
Art. 14 din Convenţie prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în
special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau orice altă situaţie."
A. Asupra admisibilităţii
23. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este
vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea
constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin
urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
24. Guvernul a argumentat că procesul a fost echitabil
şi că instanţele care au statuat asupra cauzei reclamantului au pronunţat o
hotărâre bine întemeiată. In opinia sa, simplul fapt că instanţele au ajuns la
concluzii opuse în cauze similare nu atrage reţinerea unei încălcări a
Convenţiei. Acesta a precizat că problema controversată în aceste cauze a fost
interpretarea dată de instanţă noţiunii de „bună-credinţă", dar că
hotărârile contradictorii s-au justificat printr-o interpretare diferită a
faptelor relevante în fiecare cauză.
25. Reclamantul s-a opus tezei susţinute de Guvern şi a
reiterat că respectiva curte de apel a pronunţat decizii contradictorii în
cauze identice.
2. Aprecierea Curţii
26. Curtea consideră că, deşi Convenţia nu impune
statelor obligaţia de a restitui proprietăţile confiscate, şi cu atât mai puţin
de a dispune de ele în conformitate cu prerogativele dreptului de proprietate,
odată ce un stat a adoptat o soluţie, aceasta trebuie implementată cu o
claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil,
incertitudinea şi ambiguitatea în rândul persoanelor la care se referă măsurile
de implementare a acesteia. In acest context, trebuie accentuat faptul că
incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau rezultând din practici
aplicate de autorităţi - este un factor important de luat în seamă la evaluarea
conduitei statului [vezi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr.
31.443/96, § 151, CEDO 2004-V; Păduraru, citată anterior, § 92, si Beian
împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, § 33, CEDO 2007-... (extrase)].
27. Curtea reţine că, în contextul special al
restituirii proprietăţilor naţionalizate în România, lipsa unei coerenţe
legislative şi jurisprudenţa contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea
anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de
insecuritate juridică (vezi Păduraru, §§99, 109, citată anterior).
28. Aceeaşi lipsă de certitudine este observată în
cazul de faţă: aceeaşi curte de apel a dat interpretări opuse cu privire la
relevanţa bunei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea contractelor de
vânzare-cumpărare cu statul (vezi paragrafele 9-11 de mai sus).
29. Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi
o consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar care, la fel ca şi cel
românesc, este bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de instanţe superioare
cu competenţă în aria lor teritorială, Curtea observă că, în speţă, interpretările
contradictorii au provenit de la aceeaşi instanţă care, în plus, era instanţă
de ultim grad în materie. Mai mult chiar, Curtea Supremă nu avea la dispoziţie
niciun mecanism efectiv pentru a rezolva conflictele dintre hotărârile
instanţelor inferioare (vezi Păduraru, §§ 99 şi 109, şi Beian, §
37, citată anterior, şi, mutatis mutandis, Schwarzkopf şi Taussik împotriva
Republicii Cehe (dec), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008). In speţă, la
evaluarea cererii procurorului general (vezi paragraful 11 de mai sus), Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost chemată să tranşeze chestiunea
interpretărilor contradictorii, ci să analizeze anumite aplicări ale legii în
cazuri individuale; în plus, intervenţia sa în cauză a fost posibilă numai prin
intermediul unei căi de atac extraordinare care contrazice prin ea însăşi
principiul securităţii raporturilor juridice (vezi Brumărescu împotriva
României [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII; SC Maşinexportimport
Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie
2005).
30. In fine, Curtea observă că după 7 ani de la
adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea aspectelor esenţiale ale legii
retrocedării încă se mai modifică la nivel de instanţă de fond, prin hotărâri
individuale (vezi paragrafele 19-21 de mai sus), şi că nu există încă o
rezolvare definitivă a interpretării date de instanţe diferitelor aspecte ale
legilor privind retrocedarea.
Deşi nu contestă competenţa instanţelor interne de a-şi
schimba practica, Curtea observă că, în contextul special al retrocedării din
România, această nouă tendinţă de interpretare favorabilă foştilor chiriaşi
s-ar putea dovedi a fi nimic mai mult decât o altă schimbare temporară a
jurisprudenţei.
31. Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să
asigure consecvenţă în practica instanţelor naţionale, aceste diferenţe de
abordare profunde şi de lungă durată în jurisprudenţa, în ceea ce priveşte o
problemă de o mare importanţă pentru societate, sunt de aşa natură încât
creează o stare de insecuritate continuă (vezi, mutatis mutandis, Păduraru, citată
anterior, § 98).
32. In speţă, această lipsă de securitate l-a lipsit pe
reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest
punct de vedere.
33. Având în vedere că a constatat această încălcare,
Curtea consideră că nu mai este necesar să analizeze dacă, în acest caz, a avut
loc şi încălcarea art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14
34. Reclamantul s-a plâns de faptul că, din cauză că
instanţele interne au preferat titlul de proprietate al fostului proprietar
faţă de al său, îi este imposibil în prezent să îşi exercite dreptul de proprietate
asupra apartamentului, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
De asemenea, acesta s-a plâns şi de discriminare, conform art. 14 coroborat cu
art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care aceeaşi curte de apel a adoptat
decizii contradictorii în cazuri identice, îndreptate împotriva cumpărătorilor
apartamentelor situate în aceeaşi clădire.
Art. 1. din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Argumentele părţilor
35. In observaţiile sale din 13 august 2008, Guvernul a
susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care
acesta nu a introdus o acţiune în garanţie pentru evicţiune împotriva
autorităţilor statului conform Codului civil. Această acţiune i-ar fi permis să
recupereze de la stat preţul de cumpărare indexat şi despăgubiri.
36. Reclamantul a subliniat că nu a avut niciun motiv
să cheme în garanţie statul în acţiunea introdusă împotriva sa, în măsura în
care instanţa de fond şi curtea de apel statuaseră în favoarea sa. De asemenea,
acesta a considerat că, deoarece ingerinţa în dreptul său de proprietate fusese
cauzată de decizia din data de 28 ianuarie 2003, dacă ar fi introdus o nouă
acţiune împotriva statului ar fi depăşit termenul-limită de 6 luni prevăzut de
art. 35 § 1 din Convenţie.
B. Aprecierea Curţii
37. Curtea reaminteşte că, potrivit art. 35, persoana
care se pretinde victimă ar trebui să recurgă în mod normal la căile de atac
interne disponibile şi suficiente pentru a permite o reparaţie pentru
încălcările pretinse. Existenţa căilor de atac respective trebuie să fie
suficient de sigură nu numai teoretic, ci şi practic, altfel acestea nu
respectă cerinţele de accesibilitate şi caracterul efectiv (vezi Akdivar şi
alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri
şi decizii 1996-IV).
38. In cauza de faţă, instanţele interne au comparat
titlurile de proprietate prezentate de reclamant şi de fostul proprietar şi au
hotărât să acorde prioritate titlului fostului proprietar. Astfel, Curtea de
Apel Bucureşti nu a anulat titlul de proprietate al reclamantului, şi nici nu
i-a acordat vreo despăgubire pentru pierderea suferită.
Cu toate acestea, reclamantul, care nu îşi mai poate
folosi în mod valabil titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri din
partea vânzătorului, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în
garanţie statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei
acţiuni separate în acest sens. Jurisprudenţa trimisă de Guvern indică o
practică internă consecventă de acordare de despăgubiri în cauze similare cu
cea de faţă. Prin urmare, calea de atac este disponibilă atât în teorie, cât şi
în practică.
39. Rămâne de stabilit dacă valoarea despăgubirii ce
poate fi acordată de instanţele naţionale este suficientă astfel încât să
permită reparaţia încălcărilor pretinse. In acest context, Curtea observă că
această cauză provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăţilor
naţionalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despăgubirii pentru
proprietăţile naţionalizate în timpul regimului comunist, Curtea a exprimat
opinia că trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi să nu creeze noi
prejudicii disproporţionate (vezi Pincovâ şi Pinc, citată anterior, §
58, si Velikovi si alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98, 45.437/99,
48.014/99, 48.380/99, 51.362/99, 53.367/99, 60.036/00, 73.465/01 şi 194/02, §§
178-179, 15 martie 2007).
40. Jurisprudenţa furnizată de Guvern indică faptul că
persoanelor aflate în situaţia reclamantului li s-ar fi acordat cel puţin
preţul de cumpărare indexat şi, eventual, despăgubiri până la valoarea de piaţă
actuală a proprietăţii, precum şi rambursarea oricăror costuri angajate în
limite rezonabile pentru întreţinerea casei.
41. Deşi Curtea nu poate specula în acest caz care ar
fi fost soluţia unei acţiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o
introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanţele interne în situaţii
similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pinc, în
care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în
care reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similară cu cea a
reclamantului din cauza de faţă, li s-a acordat numai preţul de cumpărare ca
despăgubire pentru proprietatea pierdută (vezi Pincova şi Pinc, citată
anterior, §§ 61-64; vezi şi Velikovi şi Others, citată anterior, §§
140-141, şi Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, § 76, 8
noiembrie 2007).
42. In fine, deşi legea retrocedării nu prevede o
acţiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în situaţia
reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Velikovi şi alţii, § 127, şi Kalinova,
§ 77, citate anterior), Curtea se declară mulţumită că această cale de
atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a asigura o reparaţie în
situaţii precum cea a reclamantului.
43. Reclamantul ar fi trebuit, astfel, să uzeze de
această cale de atac înainte de a introduce plângerea în faţa Curţii.
Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins
conform art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de
recurs interne.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
44. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
45. Reclamantul solicită suma de 10.000 euro (EUR) pentru
prejudiciul material, reprezentând valoarea apartamentului său, şi suma de
5.000 EUR pentru prejudiciul moral.
46. Guvernul nu a prezentat comentarii cu privire la
aceste pretenţii.
47. Curtea constată că nu există legătură de
cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin
urmare respinge cererea. Pe de altă parte, Curtea îi alocă reclamantului suma
de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
48. Reclamantul a mai solicitat 3.000 EUR şi
100.000.000 lei româneşti (RON) pentru cheltuielile de judecată angajate
în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Acesta a trimis facturi pentru
suma de 1.059,95 RON, reprezentând costuri de traducere, şi 9.000.000 ROL (lei
româneşti vechi), 500 RON şi 1.500 EUR reprezentând onorarii avocaţiale.
49. Guvernul consideră că aceste pretenţii sunt
nejustificate şi excesive.
50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil în ceea ce
priveşte cuantumul lor. In speţă, ţinând cont de informaţiile aflate în posesia
sa şi de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde
suma de 2.200 EUR, care să acopere toate costurile invocate.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art.
6, analizat separat şi coroborat cu art. 14;
2. declară cererea inadmisibilă pentru neepuizarea
căilor de recurs interne în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, analizat separat şi coroborat cu art. 14;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
4. hotărăşte că nu se impune să analizeze plângerea din
perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie;
5. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art.
44 § 2 din Convenţie, următoarele sume ce vor fi convertite în moneda naţională
a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar
putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi
(ii) 2.200 EUR (două mii două sute euro) pentru
cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant
cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
6. respinge cererea de acordare a reparaţiei echitabile
pentru rest.
Intocmită în limba engleză, ulterior fiind comunicată
în scris la data de 24 martie 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi
3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct