HOTARARE Nr. 0
din 24 mai 2007
in Cauza Aslan impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 901 din 31 decembrie 2007
SECŢIA a III-a
(Cererea nr. 32.494/03)
Strasbourg
In Cauza Aslan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 3 mai 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
32.494/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, doamna Maria Simona Aslan (reclamanta), a sesizat Curtea la data
de 29 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Ea este reprezentată în faţa Curţii de domnul C.
Amzuţă, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat de agentul său, doamna B.
Ramaşcanu, apoi de doamna R. Paşoi, coagent, de la Ministerul Afacerilor
Externe.
3. La data de 7 decembrie 2005, Curtea a decis să
comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie,
acesta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia
cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în
anul 1930 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Prima acţiune în
revendicare
5. Prin Sentinţa din 3
noiembrie 1995, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea introdusă
de către reclamantă împotriva consiliului municipal pentru a i se recunoaşte
dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Bucureşti, str. Mihăileanu
nr. 36, ce fusese naţionalizat în anii '50. Imobilul este format din 3
apartamente cu 11 camere, a căror suprafaţă totală este de 529,60 m2, şi dintr-o curte de 618,74 m2.
6. Prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 1996,
Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul formulat de reclamantă
împotriva sentinţei menţionate mai sus a judecătoriei şi a admis acţiunea.
Tribunalul Municipiului Bucureşti a apreciat că naţionalizarea fusese ilegală
şi că, prin urmare, reclamanta era proprietara imobilului.
7. Prin Dispoziţia din 25 mai
1998, primăria a dispus restituirea imobilului către reclamantă.
B. A doua acţiune în
revendicare
8. La datele de 30 octombrie
şi 1 noiembrie 1996 şi la data de 20 ianuarie 1997,
statul a vândut cele 3 apartamente care compun imobilul familiilor D., T. şi M., care locuiau acolo în calitate de
chiriaşi.
9. La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat
Tribunalul Municipiului Bucureşti cu o acţiune împotriva cumpărătorilor şi
consiliului municipal pentru a i se restitui imobilul.
10. La data de 27 aprilie
2000, reclamanta a renunţat la cererea sa introdusă
împotriva familiei M.
11. Prin Decizia din 17 iulie
2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins acţiunea, reţinând faptul că
reclamanta nu demonstrase reaua-credinţă a cumpărătorilor în momentul
încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
12. Această decizie a fost
confirmată, în urma apelului formulat de reclamantă, prin Decizia din 7 martie
2001 a Curţii de Apel din Bucureşti, care a statuat, printre altele, că
reclamanta putea obţine o reparaţie echivalentă, în temeiul Legii nr. 10/2001.
13. Prin Sentinţa definitivă din 5 februarie 2003,
Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei.
C. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001
14. In cursul anului 2001,
reclamanta a solicitat primăriei restituirea
imobilului.
15. Prin Adresa din 2 martie 2006, primăria a informat
Guvernul că cererea nu fusese încă analizată din cauză că reclamanta nu
depusese anumite documente în susţinerea cererii sale.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
16. Prevederile legale şi
jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în
deciziile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1
decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
17. Reclamanta pretinde că
vânzarea imobilului către chiriaşi, validată prin Decizia din 5 februarie 2003
a Curţii Supreme de Justiţie, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care
prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
18. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
19. Guvernul solicită Curţii să
ţină seama de reforma instituită de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii
nr. 10/2001, al cărei obiectiv este să accelereze procedura de restituire şi,
în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte a fi imposibilă, să
acorde o despăgubire ce constă într-o participare, în calitate de acţionar, la
un organism de plasare a valorilor mobiliare, „Proprietatea", organizat
sub forma unei societăţi pe acţiuni. Guvernul arată că cererea formulată de
reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost analizată încă de primărie,
având în vedere faptul că reclamanta nu a susţinut-o.
20. Guvernul concluzionează că reparaţia prevăzută de
legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că
întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii reclamantei nu rupe justul
echilibru ce trebuie păstrat între interesele ce trebuie avute în vedere.
21. Reclamanta contestă acest argument. Ea apreciază
că Adresa din 2 martie 2006 trimisă de primărie nu poate dovedi vreo vină a sa,
în măsura în care ilegalitatea naţionalizării fusese constatată printr-o
decizie rămasă definitivă. Dimpotrivă, ea consideră că autorităţile naţionale
şi chiriaşii au acţionat cu rea-credinţă în momentul încheierii contractelor de
vânzare-cumpărare, în măsura în care, la momentul
respectiv, se afla pe rol un litigiu având ca obiect revendicarea imobilului.
22. Reclamanta subliniază că statul nu putea vinde un
imobil ce nu-i aparţinea şi că, procedând astfel, a privat-o de dreptul de a se
bucura de bunul său.
23. Curtea reaminteşte că, în
cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea
de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci
când a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de
proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, constituia o
privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
24. Mai mult, în cauza Păduraru
citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că
statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu
coerenţă faţă de chestiunea de interes general pe care o reprezintă restituirea
sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul decretelor de
naţionalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel
creată s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de
a-şi recupera întregul bun, deşi dispunea de o decizie definitivă care obliga
statul să i-l restituie.
25. In speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se
îndepărta de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil
aceeaşi. Similar cauzei Brumărescu ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII),
în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de
proprietate al reclamantei asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. La fel ca în cauza Străin citată mai sus, reclamanta a fost recunoscută ca proprietar
legitim, instanţele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având
în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.
26. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei o
împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată
nicio despăgubire pentru această privare. Intr-adevăr, deşi a depus o cerere de
despăgubire pentru imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, ea nu a primit răspuns
până la această dată.
27. In ceea ce priveşte obligaţia sa de a-şi susţine
cererea, presupunând că aceasta este situaţia, nu reiese nici din adresa
menţionată mai sus şi nici din documentele furnizate de Guvern faptul că
reclamanta ar fi fost informată despre această carenţă, pentru a o putea
remedia.
28. In orice caz, în ceea ce priveşte posibilitatea
reclamantei de a fi despăgubită în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin
Legea nr. 247/2005, Curtea reţine că această din urmă lege acordă un drept la
despăgubire, în funcţie de valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi
restituit, sub forma unei participări în calitate de acţionar la un organism de
plasare a valorilor mobiliare.
29. Conform calendarului previzional al fondului „Proprietatea", operaţiunea de conversie a
titlurilor în acţiuni trebuia să aibă loc în martie 2006, iar intrarea efectivă
la bursă, în decembrie 2006. Or, niciuna dintre aceste operaţiuni nu a avut loc
încă.
30. In speţă, presupunând că cererea de restituire
formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate
face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că „Proprietatea" nu
funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a
unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea consideră că atingerea adusă dreptului de
proprietate al reclamantei asupra apartamentelor vândute ale imobilului, combinată
cu lipsa totală de despăgubire, o determină să suporte o sarcină
disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul
la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
31. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei
prevederi.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
32. Reclamanta contestă
Decizia din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, pe care o consideră contrară art. 6 § 1 din Convenţie,
care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
33. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă
conform căreia ea nu este competentă să analizeze o cerere referitoare la erori
de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă
internă, cu excepţia cazului în care şi în măsura în care aceste erori i se par
susceptibile de a fi condus la o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie (Garda Ruiz împotriva Spaniei
[MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).
34. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în
posesia sa şi în măsura în care ea era competentă să cunoască alegaţiile formulate,
Curtea nu a constatat nicio urmă de încălcare a drepturilor garantate de art. 6
§ 1 din Convenţie.
35. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca
vădit neîntemeiat, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
36. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
37. In ceea ce priveşte
prejudiciul material, reclamanta insistă asupra restituirii imobilului şi
refuză acordarea unei despăgubiri. Ea nu furnizează un raport de expertiză. De
asemenea, ea solicită, fără a indica o cifră, o despăgubire pentru prejudiciul
moral suportat din cauza lipsei de folosinţă a imobilului şi a
„disperării" pe care a simţit-o timp de 11 ani, de când deţine un titlu de
proprietate, însă fără a i se face dreptate.
38. Guvernul apreciază că valoarea imobilului se
ridică la 266.587 euro (EUR). El furnizează un raport de expertiză în acest
sens. In ceea ce priveşte prejudiciul moral suportat de reclamantă, Guvernul
consideră că hotărârea Curţii ar putea constitui ea însăşi o reparaţie
suficientă a acestui prejudiciu.
39. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o
încălcare determină pentru statul pârât obligaţia juridică, în ceea ce priveşte
Convenţia, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă
dreptul intern nu permite decât înlăturarea imperfectă a consecinţelor acestei
încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o
reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea referitor la care s-a constatat
încălcarea Convenţiei.
40. Printre elementele luate în considerare de către
Curte atunci când statuează în materie se numără prejudiciul material, adică
pierderile efectiv suportate ca o consecinţă directă a încălcării pretinse,
precum şi prejudiciul moral, adică repararea stării de angoasă, a neplăcerilor
şi incertitudinilor ce au rezultat din această încălcare, precum şi alte daune
nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina
Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, §25, 10
noiembrie 2004).
41. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că
restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. Mihăileanu nr. 36, ar repune-o
pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar
fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. In
cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3
luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca
Guvernul sa-i plătească părţii interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă
care să corespundă valorii actuale a imobilului.
42. In speţă, în ceea ce priveşte stabilirea valorii
acestei sume, Curtea reţine că Guvernul a prezentat un raport de expertiză care
permite stabilirea valorii imobilului. Conform acestui raport, această valoare
este de 266.587 EUR. Ţinând cont de faptul că reclamanta nu a furnizat niciun
raport de expertiză, Curtea apreciază că valoarea de piaţă actuală a imobilului
este de 270.000 EUR.
43. In ceea ce priveşte cererea reclamantei,
referitoare la o despăgubire cu titlu de daune morale, Curtea consideră că
evenimentele în cauză au produs neplăceri şi incertitudini, pentru care suma de
8.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Dobânzi moratorii
44. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în
rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât sa-i restituie reclamantei imobilul
situat în Bucureşti, str. Mihăileanu nr. 36, în cel mult 3 luni de la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sa-i
plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 270.000 EUR (două
sute şaptezeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sa-i plătească reclamantei suma de 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune morale;
d) ca sumele în discuţie să fie convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, şi că la acestea
trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 24 mai 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier