HOTARARE Nr. 0
din 7 februarie 2008
in Cauza Episcopia Romana
Unita cu Roma Oradea impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 748 din 5 noiembrie 2008
(Cererea nr. 26.879/02)
In Cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea
împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Egbert Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători.şi Santiago
Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
26.879/02) îndreptată împotriva României, prin care o episcopie greco-catolică
cu sediul în acest stat, Episcopia Greco-Catolică din Oradea (reclamanta), a sesizat Curtea la data
de 13 noiembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este
reprezentată de domnul Teodor Cadar, avocat în Beiuş. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 17 mai 2006, Curtea a decis să comunice
cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a
decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele Cauzei
4. Reclamanta,
Episcopia Greco-Catolică din Oradea, are sediul în Str. Romană nr. 2,
municipiul Beiuş (judeţul Bihor).
5. La data de 18 august 1967, statul şi-a însuşit mai
multe bunuri imobile ce aparţineau Fundaţiei Greco-Catolice de Ajutor Demetriu
Radu, căreia reclamanta i-a succedat. Printre alte
bunuri se afla apartamentul nr. 1 (compus dintr-o
cameră şi dependinţe) în suprafaţă de 53,04 m2, situat în str. Horea nr. 30, Beiuş.
6. La data de 18 noiembrie 1997, în urma unei acţiuni
în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o hotărâre definitivă ce
constata nelegalitatea transferului de proprietate în beneficiul statului şi
dispunea inter alia rectificarea
cărţii funciare în sensul înscrierii dreptului său de proprietate asupra
apartamentului menţionat mai sus, în calitate de succesor.
7. In ciuda recunoaşterii
printr-o hotărâre judecătorească definitivă a dreptului său de proprietate,
reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, deoarece, în
temeiul Legii nr. 112/1995, statul vânduse acest bun la data de 30 septembrie
1996 chiriaşilor care îl ocupau.
8. La data de 23 iunie 1998, reclamanta a solicitat
instanţelor judecătoreşti să constate nulitatea vânzării bunului. Aceasta a
precizat că statul îşi însuşise apartamentul în mod abuziv şi fără temei legal
şi că nu putea fi proprietarul legitim al bunului,
drept care el nu îl putea vinde în mod legal.
9. La finalizarea procedurii, prin Decizia din data de
30 iunie 2000, Curtea de Apel Oradea, recunoscând dreptul de proprietate al
reclamantei, i-a respins acţiunea, întrucât chiriaşii erau cumpărători de
bună-credinţă. Curtea de Apel nu i-a acordat reclamantei nicio despăgubire.
10. In anul 2000, la o dată neprecizată, Parchetul de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantei de a se
formula un recurs în anulare.
11. La data de 3 martie
2003, pe baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, reclamanta a
depus la Comisia specială de retrocedare instituită de această lege o cerere de
retrocedare a apartamentului în litigiu. Până în momentul de faţă nu a fost
dată o decizie.
II. Dreptul intern pertinent
12. Prevederile
pertinente ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind
retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din
România, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 501/2002 şi prin Legea nr.
247/2005 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, sunt
următoarele:
ARTICOLUL 1
„1. Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din
România şi au fost preluate în mod abuziv (...) de statul român (...) în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, [...]
se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgentă.
(...)
9. In toate cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. 1 se depun la secretariatul Comisiei
speciale de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen
de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia."
ARTICOLUL 2
„1. Imobilele - terenuri şi
construcţii - preluate în mod abuziv (...) vor fi restituite solicitantului, în
natură, prin decizia organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
2. Comisia specială de retrocedare va transmite cererea
de retrocedare unităţii deţinătoare, care are obligaţia de a o soluţiona în
termen de 60 de zile de la data completării dosarului.
(...)
4. Pentru situaţiile în care nu se poate dispune
retrocedarea în natură, se vor acorda măsurile reparatorii în echivalent
prevăzute de legea specială. Se poate dispune, cu acordul celui interesat, şi
compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea
deţinătoare prevăzută la alin. (1)
(...)
6. Decizia prevăzută la alin. (1) poate fi atacată la
secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află
sediul unităţii deţinătoare, în termen de 30 de zile de la comunicarea
acestora."
ARTICOLUL 3 § 7
„Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea
fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei
rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la
comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios
administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004."
ARTICOLUL 4 §1
„Cererile de retrocedare se depun, prin centrul
eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de
retrocedare."
ARTICOLUL 5
„1. Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat
se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de
retrocedare (...)
5. Măsurile reparatorii în echivalent se vor acorda
potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a
despăgubirilor."
ARTICOLUL 6
„1. In cazul în care imobilele ce fac obiectul
prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22
decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea
măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).
2. Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac
obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă sunt lovite de nulitate absolută dacă
au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare
la data înstrăinării."
13. Legea nr. 247/2005 precizează în plus, în titlul
VII, modul în care sunt stabilite şi plătite despăgubirile pentru bunurile
trecute în mod abuziv în patrimoniul statului. Prevederile relevante ale
acestui titlu din lege sunt următoarele:
ARTICOLUL 2
„Pentru asigurarea resurselor financiare necesare
acordării de despăgubiri în conformitate cu prevederile prezentei legi se
înfiinţează organismul de plasament colectiv în valori mobiliare denumit Fondul
Proprietatea, conform prevederilor capitolului II."
ARTICOLUL 13
„1. Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final
al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se
constituie în subordinea Cancelariei Primului-Ministru Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală (...)."
ARTICOLUL 16
„1. Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile
învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (...) se
predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale, (...) dar nu mai târziu de 60
de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2. Notificările formulate potrivit prevederilor Legii
nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate (...) până la data intrării în
vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale
(...) în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau,
după caz, a ordinelor.
(...)
5. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la
centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, (...) cererea
de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise
societăţii de evaluatori desemnate, în vederea
întocmirii raportului de evaluare.
6. (...) Societatea de evaluatori desemnată va efectua
procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va
transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor
în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
7. In baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va
proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la
trimiterea dosarului spre reevaluare."
14. Funcţionarea Societăţii pe Acţiuni
„Proprietatea" este descrisă în Cauza Radu
împotriva României (nr. 13.309/03, §§18-20, 20
iulie 2006).
15. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, din 29 iunie 2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat.
Conform art. 181 din titlul I din ordonanţă, atunci când Comisia Centrală a decis acordarea de
despăgubiri a căror valoare
nu depăşeşte 500.000 lei româneşti noi (RON), beneficiarii pot opta între
acţiunile la Fondul „Proprietatea" şi acordarea unor despăgubiri
pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500.000 lei, părţile interesate pot
solicita despăgubiri pecuniare în valoare de 500.000 lei, acordându-li-se acţiuni
la Fondul „Proprietatea" pentru diferenţă.
Conform art. 7 din titlul II din
ordonanţă, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, Guvernul
va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii de administrare a
Fondului „Proprietatea".
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamanta pretinde
că imposibilitatea de a-şi recăpăta proprietatea asupra bunului său i-a
încălcat dreptul la respectarea bunului său, astfel cum este acesta recunoscut
prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
17. Guvernul arată că
acest capăt de cerere trebuie respins din cauza nerespectării termenului de 6
luni, în măsura în care cererea a fost introdusă la data de 23 martie 2001,
data primirii de către Curte a formularului de cerere, în timp ce ultima
hotărâre internă definitivă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie a fost
pronunţată la data de 30 iunie 2000 de către Curtea de Apel Oradea.
18. Reclamanta contestă acest argument şi subliniază
că, la data de 13 noiembrie 2000, ea a trimis o primă scrisoare Curţii, în care
îşi expunea cererile. Or, calculat de la această dată, termenul de 6 luni nu a
fost încălcat.
19. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 §
1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac
interne şi într-un termen de 6 luni de la data hotărârii interne definitive.
Când încălcarea pretinsă constă într-o situaţie continuă, termenul de 6 luni nu
începe să curgă decât din momentul în care această situaţie continuă ia sfârşit
[vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 508, § 35, şi Marinakos împotriva Greciei, (dec.) nr.
49.282/99, 29 martie 2000].
20. Curtea apreciază că imposibilitatea pretinsă de
reclamantă de a se bucura timp de mai mulţi ani de dreptul său de proprietate
recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă reprezintă o situaţie
continuă. Simplul fapt că a încercat - fără succes - să pună capăt acestei
situaţii, solicitând, prin intermediul unei acţiuni în justiţie, anularea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşii, nu poate
schimba această constatare faptică. Nici până în ziua de astăzi reclamantei nu i
s-a restituit bunul în litigiu şi nici nu a primit o despăgubire egală cu
valoarea de piaţă a acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din
Convenţie nu a început aşadar să curgă în speţă (vezi Todicescu împotriva României', nr.
18.419/02, § 16, 24 mai 2007, şi Horia Jean Ionescu
împotriva României, nr. 11.116/02, § 24, 31 mai
2007).
21. In plus, presupunând că nu este vorba de o
situaţie continuă şi că decizia internă definitivă în speţă este cea din data
de 30 iunie 2000 a Curţii de Apel Oradea, Curtea observă că prima comunicare a
reclamantei, în care şi-a expus cererile, datează din 13 noiembrie 2000, astfel încât, chiar şi în acest caz,
termenul de 6 luni nu a fost încălcat [vezi Baumann
împotriva Austriei (dec), nr. 39.917/98, 4
septembrie 2001].
22. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi
admisă. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit
neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată
că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
23. Guvernul nu contestă
existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantei la
respectarea bunurilor sale.
24. El arată că reclamanta s-a adresat autorităţilor
competente pentru a solicita o despăgubire în temeiul Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 94/2000. El consideră că, în situaţii complexe cum este cea de
faţă, în care prevederile legislative au un impact economic asupra întregii
ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară
nu numai pentru a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor
patrimoniale, ci şi pentru a le pune în practică. El arată că ultima reformă în
materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de
despăgubiri echitabile şi neplafonate, fixate printr-o decizie a comisiei
administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de
retrocedare sau de acordare de despăgubiri. Această lege prevede că, în cazul
în care retrocedarea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin
emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare [Proprietatea), la nivelul valorii
bunului stabilite prin expertiză. In opinia Guvernului, noul mecanism instituit
prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cerinţelor
Convenţiei.
25. Guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală
întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri
neplafonate, nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia
proprietăţii indivizilor şi cerinţele interesului general şi nu obligă
reclamanta să suporte o sarcină excesivă.
26. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea
arată că autorităţile au vândut bunul său, pe care statul şi-l însuşise în mod
abuziv, în ciuda demersurilor sale pentru retrocedarea acestuia. Ea consideră
că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o
reparaţie efectivă, având în vedere în special lipsa oricărei precizări în ceea
ce priveşte termenul în care ea ar putea interveni. Pe de altă parte,
reclamanta argumentează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu îi
este aplicabilă, deoarece este ulterioară procedurii prin care i s-a recunoscut
dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
27. Curtea observă că reclamanta deţine o hotărâre
definitivă şi irevocabilă care dispune ca autorităţile să îi retrocedeze bunul în litigiu. Astfel cum a constatat deja Curtea
(vezi cauza Străin, citată
anterior, § 38), existenţa dreptului său de proprietate în temeiul hotărârii
definitive sus-menţionate nu era condiţionată de alte formalităţi.
28 Curtea reaminteşte că a statuat deja că vânzarea de
către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost
anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al
altcuiva, reprezintă o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată
cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin
si alţii, citată anterior, §§ 39, 43 şi 59).
29. In plus, în cauza Păduraru,
citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a
încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa
chestiunii de interes general pe care o constituie retrocedarea sau vânzarea
unor imobile intrate în posesia sa în mod abuziv. De asemenea, ea a considerat
că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în
imposibilitatea de a-şi recupera bunul în integralitatea lui, deşi dispunea de
o decizie definitivă care condamna statul să i-l retrocedeze (Păduraru, citată
anterior, § 112).
30. In speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se
abate de la cauzele menţionate mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ
aceeaşi. Ea observă că vânzarea de către stat a bunului reclamantei în temeiul
Legii nr. 112/1995, care nu permitea totuşi vânzarea bunurilor preluate ilegal,
împiedică partea interesată - inclusiv în prezent - să îşi exercite dreptul de
proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
31. In măsura în care Guvernul arată că reclamanta
are dreptul să obţină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, la valoarea
bunului stabilită prin expertiză, Curtea observă că autorităţile competente nu
au soluţionat încă cererea reclamantei depusă în temeiul acestei ordonanţe. Pe
deasupra, nici ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, nici Legea nr.
247/2005 care o modifică nu ia în considerare prejudiciul suferit din cauza
unei lipse îndelungate a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca
reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se folosi de bunurile lor
restituite în baza unei sentinţe definitive (vezi, mutatis
mutandis, Porteanu, citată anterior, § 34).
32. Prin urmare, Curtea consideră că zădărnicirea
dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului său, vândut de
stat terţilor care îl ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa totală
de despăgubire timp de circa 10 ani, a făcut-o să suporte o sarcină
disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor
sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. In consecinţă, a avut loc încălcarea acestei
prevederi.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 din Convenţie
34. Reclamanta denunţă
caracterul inechitabil al procedurii care s-a încheiat cu Decizia Curţii de
Apel Oradea din data de 30 iunie 2000 şi lipsa de acces la o instanţă ca urmare
a refuzului procurorului general de a exercita un recurs în anulare împotriva
deciziei menţionate mai sus. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui
prevederi relevante dispun următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
35. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în
posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze afirmaţiile
formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate prin Convenţie sau protocoalele
la aceasta.
36. Rezultă că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
37. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Inaltei Părţi contractante
nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
38. In formularul de cerere, reclamanta solicită, cu
titlu de daune materiale, retrocedarea apartamentului al cărui proprietar a
fost recunoscută prin Hotărârea din 18 noiembrie 1997.
In scrisoarea sa din data de 7 noiembrie 2006 ea estimează valoarea de piaţă a apartamentului la 18.000 euro.
Reclamanta mai solicită valoarea chiriilor neîncasate, pe care o evaluează la
400 euro pe lună, începând cu data de 30 septembrie 1996, respectiv suma totală
de 48.000 euro.
39. In sfârşit, reclamanta solicită 75.000 euro cu
titlu de daune morale pentru suferinţele cauzate prin încălcarea de către stat
a dreptului său de proprietate.
40. Guvernul nu a formulat observaţii în ceea ce
priveşte valoarea de piaţă a bunului în litigiu. In ceea ce priveşte cererea
având ca obiect lipsa de folosinţă, acesta solicită respingerea sa, făcând
trimitere la jurisprudenţa Curţii în care s-a statuat că nu se poate specula
asupra valorii chiriilor neîncasate [Buzatu
împotriva României (reparaţie echitabilă), nr.
34.642/97, 27 ianuarie 2005]. In ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul
apreciază că ele ar fi suficient compensate printr-o constatare a încălcării.
In subsidiar, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantei sunt excesive.
41. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza imposibilităţii reclamantei de a
se folosi de bunul său, ca urmare a vânzării sale de către stat, combinată cu
lipsa de despăgubire.
42. Curtea apreciază că, în circumstanţele speţei,
retrocedarea bunului în litigiu, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea
definitivă din 18 noiembrie 1997, ar repune-o pe reclamantă pe cât posibil
într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1
din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
43. In cazul în care statul pârât nu procedează la
această retrocedare, Curtea decide ca acesta să îi plătească reclamantei, în
acelaşi termen, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă cu
valoarea actuală a bunului. In acest sens, Curtea constată că Guvernul nu
contestă valoarea de circulaţie a apartamentului, precizată de reclamantă.
Având în vedere aspectele de mai sus şi informaţiile de care dispune cu privire
la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă
actuală a bunului la 18.000 euro.
44. In ceea ce priveşte sumele solicitate pentru lipsa
de folosinţă a bunului, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui
bun, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o
parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41
din Convenţie şi, pe de altă parte, faptul că acordarea unei sume cu acest
titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul
unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Totuşi, ea va ţine cont de
privarea de proprietate suferită de reclamantă începând cu anul 1997, cu ocazia
acordării reparaţiei pentru prejudiciul moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004, şi Buzatu, citată anterior, § 18).
45. Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut
să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine care nu poate fi compensată
prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 euro reprezintă o
reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B. Cheltuieli de judecată
46. Reclamanta solicită, de asemenea, restituirea
cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa
Curţii. Ea prezintă o singură factură pentru suma de 1.100.000 ROL.
47. Guvernul nu se opune restituirii cheltuielilor
angajate, cu condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi rezonabile.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine restituirea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în
care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont de
elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea
consideră rezonabilă suma de 50 euro cu titlu de cheltuieli de judecată pentru
procedura naţională, pe care o acordă reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3
puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în
rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte ca:
a) statul pârât să îi restituie reclamantei
apartamentul nr. 1 (compus dintr-o cameră şi dependinţe) în suprafaţă de 53,04
m2, situat în str.
Horea nr. 30, Beiuş, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi
plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 18.000 euro (optsprezece
mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) în orice caz, statul pârât să îi plătească
reclamantei suma de 2.000 euro (două mii euro) cu titlu de daune morale şi 50
euro (cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;
d) la sumele menţionate mai sus să se adauge orice sumă
ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi sumele respective să fie
convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
e) începând de la expirarea termenului menţionat mai
sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 februarie 2008, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier