DECIZIE Nr. 82*) din 20 septembrie 1995
ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL NR. 58 din 19 martie 1996
*) A se vedea si Decizia Curtii Constitutionale nr. 4 din 16 ianuarie 1996
din Monitorul Oficial nr. 58 din 19 martie 1996, pagina 5.
Mihai Constantinescu - presedinte
Antonie Iorgovan - judecator
Victor Dan Zlatescu - judecator
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.
50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor pretioase si
pietrelor pretioase, invocata de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici in
Dosarul nr. 1.829/1994 al Curtii Supreme de Justitie - Sectia penala.
Presedintele declara sedinta deschisa.
Magistratul-asistent face apelul partilor. Raspund: Medvedev Valeri -
Valentinovici, asistat de avocat Popescu Victor, si Banca Nationala a Romaniei,
prin consilier juridic Ceana Niculina.
Procedura este completa.
Neformulandu-se alta cerere, presedintele completului de judecata considera
cauza in stare de judecata si da cuvantul partilor in fond.
Aparatorul inculpatului sustine ca, prin prevederile art. 50 lit. d) din
Decretul nr. 244/1978, sunt incalcate dispozitiile art. 23 alin. (9) din
Constitutie potrivit carora nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata
decat in conditiile si in temeiul legii. Totodata, arata ca textul atacat incalca
si prevederile art. 41 si ale art. 135 din Constitutie, precum si ale
Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,
ratificata de Romania prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, invedereaza ca
infractiunea prevazuta la art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este
lipsita de pedeapsa ca urmare a abrogarii art. 37 din Decretul nr. 210/1960 -
prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 - si deci dezincriminata. Astfel
fiind, textul atacat ca neconstitutional vine in contradictie atat cu
dispozitiile legii fundamentale, cat si cu cele ale art. 2 din Codul penal,
care consacra principiul legalitatii incriminarii. Totodata, considera ca, fata
de procedura abrogarii exprese, o dispozitie nu poate sa supravietuiasca dupa
abrogare (cum este cazul sanctiunii prevazute de art. 37 din Decretul nr.
210/1960) prin incorporarea acesteia in continutul normei de trimitere (art. 67
din Decretul nr. 244/1978), intrucat o asemenea tehnica legislativa nu este
prevazuta de lege, asa cum nu este admisa nici abrogarea, tacita sau implicita,
a unei legi sau a unei dispozitii legale. In final, apreciaza ca, desi Curtea
Constitutionala a analizat constitutionalitatea art. 50 lit. c) din Decretul
nr. 244/1978, ratiunile care au stat la baza controlului de constitutionalitate
nu sunt aplicabile si pentru prevederile de la lit. d) a aceluiasi articol.
Tinand seama de cele aratate, solicita admiterea exceptiei si declararea ca
neconstitutional a art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978.
Reprezentantul Bancii Nationale a Romaniei pune concluzii de respingere a
exceptiei si arata ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut
consecinte privind aplicabilitatea art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978,
intrucat abrogarea priveste numai mijloacele de plata straine.
Procurorul, avand cuvantul, arata ca din compararea textului atacat cu
textele constitutionale considerate a fi incalcate rezulta urmatoarele: prin
raportare la art. 23 alin. (9) din Constitutie, se motiveaza ca infractiunea
prevazuta de art. 50 lit. d) este neconstitutionala, deoarece este lipsita de
pedeapsa ca urmare a abrogarii art. 37 din Decretul nr. 210/1960, teze care se
bazeaza numai pe elemente de tehnica legislativa. Din interpretarea rationala
si deci stiintifica a textelor rezulta ca acestea sunt diferite. Astfel, art.
50 lit. d) incrimineaza fapta de a ascunde de la controlul vamal metale si
pietre pretioase, pe cand art. 37 incrimina efectuarea operatiunilor cu
mijloace de plata straine, care in 1989 nu mai corespundea realitatilor
sociale, ceea ce a determinat abrogarea sa. Totodata, este de observat ca
ratiunea art. 50 lit. d) este aceea de a proteja statul contra unui
comportament fraudulos al celor ce trec frontiera. Astfel fiind, aceasta
ratiune nu a putut disparea si, ca atare, argumentul care se refera doar la
aspectul ca prin abrogarea art. 37 nu mai exista pedeapsa nu poate fi primit.
Cat priveste art. 41 si art. 135 din Constitutie, se constata ca acestea nu au
nici o legatura cu exceptia invocata. in concluzie, solicita respingerea
exceptiei ca neintemeiata.
CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, retine urmatoarele:
Prin incheierea din 28 martie 1995, pronuntata in Dosarul nr. 1.829/1994,
Curtea Suprema de Justitie - Sectia penala a sesizat Curtea Constitutionala cu
solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 50 lit. d)
din Decretul nr. 244/1978, invocata de inculpatul Medvedev
Valeri-Valentinovici.
In motivarea exceptiei se sustine ca prin prevederile art. 50 lit. d) din
Decretul nr. 244/1978 - care stabileste ca fapta de "ascundere, in scopul
sustragerii de la controlul vamal, a metalelor pretioase sub orice forma,
precum si a pietrelor pretioase si semipretioase, naturale, daca valoarea lor
depaseste 1.000 lei" constituie infractiune si se pedepseste conform legii
- sunt incalcate dispozitiile art. 23 alin. (9), ale art. 41 si ale art. 135
din Constitutie. Astfel, infractiunea prevazuta la art. 50 lit. d) din Decretul
nr. 244/1978 este lipsita de pedeapsa ca urmare a abrogarii art. 37 din
Decretul nr. 210/1960 - prin Decretul-lege nr. 9/1989 si deci dezincriminata.
In indeplinirea obligatiei prevazute la art. 23 alin. (5) din Legea nr.
47/1992, instanta si-a exprimat intr-un mod indirect punctul de vedere,
mentionand ca, potrivit practicii Curtii Supreme de Justitie, abrogarea art. 37
din Decretul nr. 210/1960 nu a avut consecinte privind aplicabilitatea art. 50
si a art. 67 din Decretul nr. 244/1978, ele referindu-se la fapte penale total
diferite, iar pedepsele prevazute in articolul abrogat se aplica cu caracter de
dispozitii proprii ale art. 67 din Decretul nr. 244/1978, formand, impreuna cu
prevederile art. 50 din acelasi decret, o norma unica, de sine statatoare.
In temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat Camerei
Deputatilor, Senatului si Guvernului punctele lor de vedere.
Guvernul, in punctul sau de vedere, considera exceptia nefondata pentru
urmatoarele motive:
- sustinerea ca o data cu abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au
fost implicit dezincriminate si infractiunile prevazute de art. 50 lit. a)-e)
din Decretul nr. 244/1978 este inexacta, deoarece cele doua articole au
continut diferit, incriminand fapte diferite, astfel ca nu se incalca
prevederile art. 23 alin. (9) din Constitutie, potrivit carora nici o pedeapsa
nu poate fi stabilita sau aplicata decat in temeiul legii;
- dispozitiile art. 50 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 244/1978 nu
incalca prevederile art. 41 sau ale art. 135 din Constitutie, deoarece, in
speta, nu este pus in discutie dreptul de proprietate.
Camera Deputatilor si Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
exceptiei de neconstitutionalitate.
CURTEA,
examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
judecatorului-raportor si avand in vedere sustinerile partilor, precum si
dispozitiile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, ale art. 37 din
Decretul nr. 210/1960, ale Decretului-lege nr. 9/1989, ale art. 23 alin. (9),
art. 41, art. 135 si art. 144 lit. c) din Constitutie si prevederile Legii nr.
47/1992, retine:
Curtea Constitutionala este competenta sa se pronunte asupra exceptiei de
neconstitutionalitate, invocata de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici,
desi dispozitiile legale invocate a fi neconstitutionale sunt anterioare
intrarii in vigoare a Constitutiei, deoarece instanta de judecata a apreciat ca
textele nu sunt neconstitutionale si deci, in raport cu art. 150 alin. (1) din
Constitutie, a considerat ca au ramas in vigoare, iar in baza lor s-au
stabilit, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, raporturi juridice, astfel
cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Cu privire la textele ce se pretinde a fi neconstitutionale, Curtea retine
ca exceptia este neintemeiata. Intr-adevar, potrivit art. 50 lit. d) din
Decretul nr. 244/1978 constituie infractiune ascunderea, in scopul sustragerii
de la controlul vamal, a metalelor pretioase sub orice forme, precum si a
pietrelor pretioase si semipretioase, naturale, daca valoarea lor depaseste
1.000 lei.
Articolul mentionat nu stabileste o pedeapsa anume pentru aceasta
infractiune, ci foloseste exprimarea "se pedepsesc potrivit legii
penale".
Legea penala, in vigoare la acea data, era Decretul nr. 210/1960 privind
regimul mijloacelor de plata straine, metalelor pretioase si pietrelor
pretioase, care, in art. 37, stabilea pedeapsa inchisorii pentru fapta de a nu
preda, ceda sau declara mijloacele de plata straine si metalele pretioase, in
cazurile si la termenele prevazute de lege, ori de a efectua operatiuni
interzise cu aceste valori.
Prin art. 67 din Decretul nr. 244/1978 se arata in mod expres ca
infractiunile prevazute in art. 50 lit. a)-d) se sanctioneaza cu pedeapsa
prevazuta in art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960.
Ulterior, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, art. 37 din
Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat.
Din aceasta imprejurare, in sustinerea exceptiei formulate se afirma ca,
prin abrogarea textului mentionat, fapta prevazuta in art. 50 lit. d) din
Decretul nr. 244/1978 ar fi fost ea insasi dezincriminata, deoarece a ramas
fara sanctiune legala, ceea ce ar contraveni principiului legalitatii pedepsei,
nulla poena sine lege, consfintit de art. 23 alin. (9) din Constitutia Romaniei.
O astfel de interpretare pune in discutie tehnica trimiterilor legislative.
Trimiterea de la un text de lege la altul, in cadrul unui anumit act
normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat in
scopul realizarii economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare data,
legiuitorul poate face trimitere la o alta prevedere legala, in care sunt
stabilite expres anumite prescriptii normative.
Efectul dispozitiei de trimitere consta in incorporarea ideala a prevederilor
la care se face trimiterea in continutul normei care face trimitere. Se produce
astfel o implinire a continutului ideal al normei care face trimiterea cu
prescriptiile celuilalt text.
Daca nu s-ar fi cautat economia de mijloace, legiuitorul ar fi incadrat,
evident, acest text in forma scrisa a textului care face trimitere. Rezulta din
aceasta ca textul aplicabil este in toate cazurile cel care face trimitere, iar
nu cel de-al doilea, care poate sa nu aiba nici o contingenta cu materia
reglementata in primul text. Astfel se explica de ce, de regula, abrogarea
celui de-al doilea text nu are nici o influenta asupra celui dintai.
Exista si exceptii de la aceasta regula. Ele se intalnesc atunci cand cel
de-al doilea text are o legatura substantiala cu primul, iar nu una doar
formala, ceea ce face ca abrogarea textului la care se trimite sa influenteze
aplicarea textului care face trimitere. Tot astfel, in cazul modificarii celui
de-al doilea text, in care, intr-o buna tehnica legislativa, legiuitorul
trebuie sa precizeze daca trimiterea va opera la forma modificata sau nu.
Speta insa nu se incadreaza in aceste exceptii, ceea ce permite a se retine
ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960, care a insemnat dezincriminarea
faptelor prevazute de acel text, nu are nici o influenta asupra art. 50 lit. d)
din Decretul nr. 244/1978, care isi continua aplicarea.
De altfel, este de remarcat ca toate instantele judecatoresti au aplicat in
mod constant, incepand de la 31 decembrie 1989 si pana in prezent, acest
articol. Abrogarea sa ar avea semnificatia unei dezincriminari si a faptelor
prevazute de acesta, cu toate consecintele pe care legea penala le-ar deduce.
Daca s-ar fi dorit abrogarea art. 50, legiuitorul ar fi putut sa o faca
expres prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989.
Se poate trage concluzia ca fapta prevazuta de art. 50 lit. d) din Decretul
nr. 244/1978 nu este lipsita de sanctiune, motiv pentru care prevederile art.
23 alin. (9) din Constitutie nu au fost incalcate.
In exceptia formulata s-a mai sustinut, intr-o alta ordine de idei, ca
dispozitiile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 ar incalca dispozitiile
art. 41 si 135 din Constitutie care fundamenteaza regimul proprietatii in
Romania, precum si ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale.
O astfel de afirmatie nu poate fi retinuta. Supunerea bunurilor controlului
vamal nu este de natura sa afecteze nici unul dintre atributele dreptului de
proprietate, asa incat incriminarea ascunderii bunurilor la un astfel de
control nu aduce nici o atingere dreptului de proprietate garantat de
Constitutie.
Pentru motivele aratate, in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie,
precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c) si al din art. 25 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA
In numele legii
DECIDE:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 50 lit. d)
din Decretul nr. 244/1978, invocata de inculpatul Medvedev Valeri-Valentinovici
in Dosarul nr. 1.829/1994 al Curtii Supreme de Justitie - Sectia penala.
Cu recurs in termen de 10 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica din 20 septembrie 1995.
PRESEDINTE,
dr. Mihai Constantinescu
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE SEPARATA
Consider ca exceptia ar fi trebuit admisa pentru urmatoarele motive:
Norma de trimitere incorporeaza, in sens material, norma la care face trimitere
in norma pentru care face trimiterea. Aceasta este insasi ratiunea sa, si anume
ca aplicarea normei la care face trimitere si a normei pentru care face
trimiterea sa se faca ca si cum ar fi o dispozitie legala unitara. Norma de
trimitere constituie, de aceea, un simplu artificiu legislativ pentru
realizarea acestui scop.
In sens formal si organic, insa, norma de trimitere, aceea la care acea
norma face trimitere si aceea pentru care face trimiterea raman, fiecare,
diferite si autonome. Este insasi vointa expresa a legiuitorului care,
utilizand tehnica normei de trimitere, implicit le-a conceput ca separate. Ele
alcatuiesc o constructie juridica unitara, definind o unica prevedere legala,
numai in procesul de aplicare, deci in substanta lor, sub aspect material, nu
si sub aspect strict legislativ, al vointei declarate a legiuitorului. De aceea
modificarea expresa a acestei vointe, fie in sensul abrogarii uneia dintre cele
trei norme avute in vedere, fie in sensul modificarii lor, nu poate sa nu aiba,
intr-un regim de legalitate, consecinte corespunzatoare asupra constructiei
juridice initiale, rezultate din conexiunile impuse de norma de trimitere. In
fond, aceste conexiuni sunt urmarea structurii triunghiulare - norma de
trimitere, norma la care se face trimiterea si norma pentru care se face
trimiterea - a dispozitiilor legale din care ele rezulta si nu invers. De
aceea, a nu tine seama de abrogarea sau modificarea acestor dispozitii ar
insemna ca interpretarea legii sa se faca impotriva a insesi continutului si
literei legii si deci ca interpretul sa nu se mai intemeieze pe vointa
legiuitorului ci, exclusiv, pe propria sa vointa. invocarea scopurilor sau
motivelor ce ar fi condus pe legiuitor la adoptarea unei masuri nu poate
justifica o asemenea interpretare, deoarece ratiunea legii poate lumina
intelesul ei, dar nu poate conduce pe interpret la confectionarea unei norme de
drept, cu atat mai mult cand aceasta este contrara vointei exprese a
legiuitorului. De altfel, de principiu, art. 4 din Codul civil interzice
judecatorului de a se pronunta pe cale de dispozitii generale si regulamentare,
intrucat astfel el ar nesocoti competenta constitutionala a autoritatii
legiuitoare. Incalcarea acestei interdictii este neconstitutionala, fiind
contrara principiului separatiei puterilor in stat, prevederilor art. 123 alin.
(1) din Constitutie potrivit caruia justitia se infaptuieste in numele legii si
de art. 58 alin. (1), conform caruia Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a tarii.
In legatura cu exceptia invocata, este incontestabil ca art. 37 din
Decretul nr. 210/1960 a fost expres abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Identificarea Decretului nr. 210/1960 in actul abrogator este corecta, intrucat
prin art. 68 din Decretul nr. 244/1978 toate prevederile sale referitoare la
pietrele si metalele pretioase, inclusiv deci din titlu, fusesera expres
abrogate. Prevederile art. 37 constituiau insa norma la care face trimitere
art. 67 din Decretul nr. 244/1978 pentru sanctionarea infractiunii prevazute de
art. 50 lit. d) din acelasi decret. De aceea, ca urmare a abrogarii exprese a
art. 37 din Decretul nr. 210/1960 rezulta ca infractiunea prevazuta de art. 50
lit. d) din Decretul nr. 244/1978 ramanand fara sanctiune, fapta a fost
implicit dezincriminata, potrivit principiului "nulla poena sine
lege", consacrat, pe plan constitutional, prin prevederile art. 23 alin.
(9) din Constitutie.
Legiuitorul ar putea face trimitere la o norma abrogata. Este un procedeu
de tehnica legislativa singular si nerecomandabil, deoarece astfel norma de
trimitere are ca efect nu numai asigurarea conexiunii legislative exprese si
obligatorii dintre doua norme distincte, ceea ce reprezinta functionalitatea sa
normala, ci si repunerea in vigoare a normei anterior abrogate. Aceasta din
urma consecinta este rezultatul vointei exprese a legiuitorului si corespunde
principiului potrivit caruia legea trebuie interpretata in sensul aplicarii
sale si nu al inaplicabilitatii. In ipoteza avuta in vedere, insa, norma a fost
abrogata ulterior instituirii normei de trimitere, nu anterior, ca in ipoteza
la care ne-am referit mai sus. In cazul in care legiuitorul face trimitere la o
norma abrogata, asa cum s-a aratat, aceasta norma este repusa in vigoare, ceea
ce constituie un act de legiferare. In cazul in care insa, dupa instituirea
normei la care se face trimitere - ca in speta de fata -, ea este expres
abrogata, nu se mai poate considera ca totusi ar fi ramas in vigoare in cadrul
relatiei sale cu norma pentru care se face trimiterea, deoarece incorporarea ei
in aceasta din urma norma este numai atat timp cat a fost in vigoare, nu dupa
abrogarea sa. O norma poate fi incorporata in alta norma cu conditia sa existe,
si nu impotriva vointei exprese a legiuitorului de a o abroga. Altminteri ar insemna
ca o norma sa supravietuiasca propriei sale abrogari, ceea ce este contrar
actului de legiferare pe care li constituie dispozitia legala care a abrogat-o.
Daca Decretul-lege nr. 9/1989, ce reprezinta actul de abrogare, ar fi vrut sa-i
mentina efectele sanctionatoare pentru infractiunea prevazuta la art. 50 lit.
d) din Decretul nr. 244/1978, ar fi facut-o in mod expres, printr-o precizare
corespunzatoare. Acolo unde insa legea nu distinge, nici interpretul nu poate
sa distinga si a interpreta un act de abrogare impotriva vointei exprese si
neconditionate a legiuitorului inseamna a refuza abrogarii toate consecintele
sale si deci nu numai a adauga la lege, interpretul indeplinind astfel functia
de legislator pozitiv, ci si a adauga consecinte contrare legii, interpretul
situandu-se astfel in afara principiului legalitatii incriminarii consacrat de
art. 23 alin. (9) din Constitutie.
Distinctia dintre caracterul formal sau substantial al legaturii dintre
norma pentru care se face trimiterea si norma la care se face trimiterea este
inaplicabila in solutionarea exceptiei de fata. Prevederile art. 50 lit. d) din
Decretul nr. 244/1978, definind fapta incriminata, reprezinta ipoteza normei
penale, iar prevederile art. 37 din Decretul nr. 210/1960, in prezent expres
abrogate, reglementau pedeapsa. Or, avand in vedere structura normei penale,
legatura dintre ipoteza si sanctiune nu poate fi conceputa ca avand un caracter
formal, cu atat mai mult cu cat inainte de Decretul nr. 244/1978 obiectul de
reglementare a acestuia era cuprins in Decretul nr. 210/1960. Deci din acest
ultim punct de vedere rezulta ca nici conexiunile dintre aceste doua
reglementari nu pot fi concepute ca avand un simplu caracter formal.
Pentru motivele aratate, consider ca infractiunea prevazuta de art. 50 lit.
d) din Decretul nr. 244/1978 este, in prezent, dezincriminata, ca urmare a
abrogarii exprese a art. 37 din Decretul nr. 210/1960 care reglementa pedeapsa
aplicabila pentru savarsirea ei.
Judecator,
dr. Mihai Constantinescu