Decizia Nr.464 din 12.04.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, excepţie ridicată de Unicredit Ţiriac Bank - S.A. în Dosarul nr. 10.887/212/2009 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza este în stare de judecată.Preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 11 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 10.887/212/2009, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de pârâta Unicredit Ţiriac Bank - S.A. într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect soluţionarea cererii de constatare a unor clauze din contractele de credit supuse controlului, ca fiind abuzive, potrivit Legii nr. 193/2000.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece din interpretarea sistematică logico-juridică a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, rezultă că atât organul constatator, cât şi instanţa de judecată constată faptele, dar numai instanţa aplică sancţiunea, prin rezoluţie înscrisă pe procesul-verbal, iar nu prin hotărâre, aşa cum prevede art. 255 coroborat cu art. 261 din Codul de procedură civilă. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului, ce coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor. Instanţele judecătoreşti îndeplinesc funcţia de a judeca, de a pronunţa dreptul într-o situaţie concretă, justiţia fiind unică, imparţială şi egală pentru toţi. Aşadar, instanţa, reprezentând puterea judecătorească, completează şi finalizează acţiunea de constatare a săvârşirii unei contravenţii începute de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, reprezentant al puterii executive, şi în acelaşi timp este competentă să îşi verifice temeinicia şi legalitatea propriei decizii în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii. Or, separaţia puterilor în stat presupune „existenţa unui control reciproc între puterile statului, precum şi realizarea unui echilibru de forţe între acestea“, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 637/2006. Prin urmare, prorogarea aplicării sancţiunii contravenţionale de către instanţă reprezintă încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.Totodată, hotărârea instanţei (judecătorie) care aplică sancţiunea echivalează cu procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Însă, în timp ce acest proces-verbal, în temeiul art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poate fi atacat prin plângere la instanţa competentă (judecătorie), hotărârea instanţei nu poate fi atacată cu recurs, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă.Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, fapta contravenţională este considerată de natură penală, iar persoana interesată trebuie să se poată adresa cu o plângere împotriva deciziei luate de organul administrativ „tribunalului care conferă toate garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie“. Invocă în acest sens, Hotărârea din 21 februarie 1984 pronunţată în Cauza Ozturk contra Germaniei şi Hotărârea din 25 august 1987 pronunţată în Cauza Lutz contra Germaniei.Judecătoria Constanţa - Secţia civilă consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât aplicarea sancţiunii de către instanţa de judecată constituie o garanţie a legalităţii acesteia. Este respectat principiul dublului grad de jurisdicţie, partea nemulţumită de soluţie având la dispoziţie calea de atac a recursului.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, având următorul cuprins: „(1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.(2) În caz contrar, instanţa va anula procesul-verbal întocmit.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste prevederi de lege contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Constituţie invocate şi în prezenta cauză, prin Decizia nr. 647 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de specialiştii autorizaţi ai organelor administraţiei publice, instanţa judecătorească este unica autoritate care se va pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract. Curtea a mai reţinut că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede şi o răspundere contravenţională, din moment ce fapta ilicită este sancţionată cu amendă contravenţională. Curtea a arătat că împrejurarea că actul de sesizare al instanţei, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcţie de calea aleasă de persoana ce are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al comerciantului. În faţa instanţei de judecată, părţile au în egală măsură posibilitatea de a-şi exercita garanţiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente şi utile cauzei. De asemenea, Curtea a constatat că, în procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 193/2000, diferendul dintre consumator şi comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicţie, însă, în cazul art. 13 din aceeaşi lege, diferendul dintre organul de constatare şi comerciant poate parcurge două grade de jurisdicţie. Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituţie, întrucât acest text constituţional nu impune legiuitorului obligaţia reglementării accesului la toate gradele de jurisdicţie. Astfel cum s-a arătat mai sus, există o diferenţă specifică între prevederile art. 13 şi art. 14 din lege, în sensul că primul text reglementează şi o răspundere contravenţională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a şi determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare competenţă a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Întrucât criticile de neconstituţionalitate privesc, în esenţă, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, excepţie ridicată de Unicredit Ţiriac Bank - S.A. în Dosarul nr. 10.887/212/2009 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean