Decizia Nr.452 din 22.06.2017

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Gregorio Fazzone în Dosarul nr. 768/42/2015 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 309D/2016.2. Dezbaterile au avut loc la data de 15 iunie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 22 iunie 2017, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 2 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 768/42/2015, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Gregorio Fazzone într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unei decizii administrative de angajare a răspunderii solidare.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile legale sunt neconstituţionale, întrucât prezintă o deficienţă gravă de conţinut, fiind neclare şi imprecise, având în vedere că nu este precizat în mod clar şi neinterpretabil ce înseamnă rea-credinţă în speţă, care sunt mijloacele de probă acceptate, existând o doză foarte mare de aleatoriu inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea, absolut discreţionară, a autorităţii fiscale în a angaja sau nu răspunderea solidară a administratorului.5. În ceea ce priveşte tehnica legislativă, se arată că textul ar fi trebuit reglementat ca o normă specială, cu reglementări distincte, care să creeze un regim sancţionator specific. Or, în opinia autorului excepţiei, art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală instituie un regim mixt şi confuz, neclar atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea măsurii. Soluţiile preconizate de un act normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise. Astfel, motivele pe care se întemeiază răspunderea solidară nu sunt suficient de clar şi explicit stabilite la nivel legislativ.6. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, se arată că prin Decizia nr. 325 din 13 martie 2008 instanţa de contencios constituţional a reţinut că răspunderea solidară a persoanei juridice cu debitorul său nu are loc în orice condiţii, ci trebuie să fie îndeplinite cerinţele restrictive prevăzute de textul de lege atacat, cerinţe fireşti, având în vedere relaţiile contractuale dintre persoana juridică ce va răspunde solidar alături de debitorul său. Referitor la critica autorului excepţiei, potrivit căreia nu se poate determina ce s-a avut în vedere de legiuitor prin expresia „rea-credinţă", fapt ce atrage lipsa de previzibilitate şi claritate a textului, se arată că reaua-credinţă este o noţiune cu semnificaţie juridică ce reliefează forma de vinovăţie cu care s-a acţionat de către destinatarul normei, respectiv intenţia, adică prin metode frauduloase sau cunoscând că are obligaţia de a acţiona întrun anumit sens. Buna-credinţă se prezumă inclusiv în materie fiscală şi revine organelor fiscale sarcina de a demonstra cu probe reaua-credinţă a contribuabilului. Mai mult, în cazul judecăţii, dispoziţiile Codului de procedură fiscală urmează a se completa cu cele ale Codului de procedură civilă [art. 2 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală] şi, prin urmare, destinatarul normei poate să solicite probe sau să formuleze apărări.9. Referitor la pretinsa încălcare în raport cu art. 44 alin. (1) din Constituţie, se arată că dreptul de proprietate este garantat, însă conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege. În ipoteza în care, în cadrul politicii fiscale, legiuitorul ar stabili că persoanele juridice legate prin relaţii contractuale de debitorul declarat insolvabil nu răspund solidar, ar însemna să le exonereze de răspundere juridică şi să renunţe la colectarea venitului bugetar cuvenit. Or, aceasta ar avea semnificaţia unei subvenţii indirecte sau a unui ajutor de stat, care nu se poate acorda decât în condiţiile legislaţiei Uniunii Europene, conform dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007: „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta [..] c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;".13. Curtea constată că Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a fost abrogată prin art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va analiza dispoziţiile criticate, întrucât ele continuă să producă efecte juridice în cauză.14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern coroborat cu art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 16 alin. (2) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 24 privind dreptul la apărare şi în art. 44 privind dreptul de proprietate prin raportare la art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unora dintre dispoziţiile legale criticate, care conţineau însă o soluţie legislativă diferită, referindu-se la răspunderea persoanei juridice în mod solidar cu debitorul declarat insolvabil, dacă, direct ori indirect, controla, era controlată sau se afla sub control comun cu debitorul, dacă desfăşura efectiv aceeaşi activitate sau aceleaşi activităţi ca şi debitorul, precum şi dacă erau îndeplinite alternativ condiţiile de la lit. b) şi c) din forma anterioară a art. 27 alin. (2) (a se vedea Decizia nr. 993 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 14 septembrie 2011). Dar Curtea constată că raţiunea care a constituit temeiul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate în acele cazuri este aplicabilă, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă. 16. Astfel, se pune problema răspunderii solidare cu debitorul a administratorilor care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Principala critică formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate se referă la lipsa de precizie şi claritate a prevederilor legale atacate.17. Referitor la art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, Curtea reţine că prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).18. De asemenea, prin Decizia nr. 470 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35 a statuat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului în discuţie, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. La fel se întâmplă şi cu profesioniştii, obişnuiţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea activităţii lor. Astfel, se poate aştepta ca aceştia să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă.19. În ceea ce priveşte sintagma „rea-credinţă", în Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, prin care a analizat prevederile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, paragrafele 17 şi 18, Curtea Constituţională a observat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reţinut că, în limbajul comun, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie să o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată.20. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În ceea ce priveşte analizarea relei-credinţe în raport cu încălcarea obligaţiilor care îi revin unei persoane în cadrul controlului judiciar, Curtea a considerat că aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse. 21. În continuare, Curtea a apreciat că reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informaţiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă nerespectarea obligaţiilor s-a produs sau nu cu rea-credinţă. Or, respectivele considerente reţinute de instanţa de contencios constituţional în legătură cu prevederi din materia dreptului procesual penal îşi găsesc aplicarea şi în materia procedurii fiscale. Curtea mai reţine că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stipulează că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.22. În aceste condiţii, Curtea constată că textul legal criticat este îndeajuns de clar, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.23. Referitor la critica raportată la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, încălcarea principiului egalităţii şi al nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). Or, dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.24. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate prin referire la art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi la art. 24 privind dreptul la apărare, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, persoana interesată având posibilitatea să combată în faţa instanţei judecătoreşti constatările organului judiciar potrivit cărora omisiunea la care se referă dispoziţiile legale ar fi fost rezultatul relei sale credinţe.25. Referitor la critica raportată la dreptul de proprietate, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014).26. Domeniul insolvenţei, la care fac trimitere prevederile legale criticate, este unul tehnic, dar în care fiecare entitate implicată trebuie să îşi îndeplinească întocmai obligaţiile. Altfel scopul legii nu ar putea fi realizat. În condiţiile în care administratorul societăţii nu şi-a îndeplinit obligaţiile, constatându-se existenţa unui prejudiciu adus bugetului statului, este normal ca persoana vinovată să răspundă inclusiv material pentru nerespectarea propriilor obligaţii. Răspunderea solidară a administratorului cu societatea debitoare reprezintă opţiunea legiuitorului în vederea protejării creanţelor fiscale, precum şi a responsabilizării administratorilor implicaţi, potrivit legii.27. În aceste condiţii, Curtea nu poate constata nici încălcarea art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi a art. 44 privind dreptul de proprietate prin raportare la art. 1 din Primul Protocol Convenţie şi nici a art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern coroborat cu art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gregorio Fazzone în Dosarul nr. 768/42/2015 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent, Fabian Niculae