Decizia Nr.417 din 15.06.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cornel Teodor Volintiru în Dosarul nr. 286/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 350D/2016.2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 60 din Codul de procedură penală din 1968, care conţineau o soluţie legislativă identică cu cea criticată în cauza de faţă, şi anume deciziile nr. 213 din 14 aprilie 2005 şi nr. 226 din 7 martie 2006. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 14 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 286/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cornel Teodor Volintiru cu ocazia soluţionării apelului împotriva unei sentinţe prin care a fost soluţionată o cerere de strămutare. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală -potrivit cărora sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac - încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât limitează în mod nejustificat accesul la justiţie. Consideră că textul de lege criticat permite instanţei învestite cu soluţionarea cererii de strămutare să comită orice abuz, deoarece nu există posibilitatea ca partea interesată să solicite efectuarea unui control judiciar cu privire la hotărârea pronunţată.7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că strămutarea cauzei penale a fost instituită de legiuitor în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii instanţei de judecată cu privire la modul de soluţionare a cauzei. Strămutarea reprezintă un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situaţii care periclitează desfăşurarea normală a unui proces penal în faţa instanţei competente - ca urmare a intervenirii unor „stări de fapt neconvenabile" -, având ca efect trecerea unei cauze de la instanţa competentă să judece cauza la o altă instanţă de acelaşi grad. Prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu se pronunţă asupra fondului cauzei, ci doar stabileşte - în raport cu criteriile prevăzute de art. 71 din Codul de procedură penală - dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa învestită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de textul de lege menţionat, de o altă instanţă egală în grad. Aşadar, procedura strămutării nu are caracterul unei judecăţi, deoarece vizează un incident procedural intervenit în administrarea justiţiei, astfel încât hotărârea pronunţată nu afectează drepturile procesuale ale părţii care a formulat respectiva cerere. Consideră că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât acestea nu consacră privilegii sau discriminări, ci asigură egalitatea juridică a cetăţenilor, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Neconstituţionalitatea unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii între cetăţeni, cu cele două elemente ale sale, egalitatea în drepturi şi egalitatea în faţa legii, presupune ca, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, să se prevadă condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac. Or, dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt aplicabile faţă de toţi cetăţenii, astfel încât nu se poate invoca încălcarea principiului egalităţii. De asemenea, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată şi îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, prin reglementarea expresă şi limitativă a hotărârilor care pot fi supuse unor căi de atac.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată, astfel, că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea sunt prevăzute „numai prin lege". Consideră că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere din Legea fundamentală sau din Convenţie nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, în care nu se judecă fondul cauzei penale, ci un incident procedural, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. În fine, textul de lege criticat nu consacră privilegii sau discriminări, ci asigură egalitatea cetăţenilor în conformitate cu prevederile art. 16 din Constituţie.10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Astfel, cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 din Constituţie, arată că dispoziţiile de lege criticate - care stabilesc, fără echivoc, că hotărârea dată în soluţionarea cererii de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac - nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii, care a reţinut că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 41 din 11 aprilie 1996). În ceea ce priveşte raportarea textului de lege criticat la prevederile art. 21 din Legea fundamentală, consideră că, întrucât stabilirea competenţei şi a procedurii de judecată constituie atributul legiuitorului, nu se poate reţine încălcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil. Strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a cauzei, ci constituie o procedură specială - de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată - menită tocmai să asigure condiţiile unui proces echitabil. Astfel, instituirea unei căi de atac în procesul penal este obligatorie numai atunci când se soluţionează fondul cauzei, pe când, în cazul strămutării, instanţa rezolvă o chestiune care ţine de buna administrare a justiţiei, iar exercitarea unei căi de atac cu privire la acest aspect ar prelungi în mod nejustificat durata procesului penal. Liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, ca aplicare a prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985). În plus, potrivit prevederilor art. 126 şi ale art. 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, precum şi modul de exercitare a acestora. În virtutea acestei competenţe, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi formulate căi de atac şi condiţiile de exercitare.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Sentinţa prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac".14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit doctrinei, strămutarea este acea deplasare a competenţei, care constă în trecerea, pentru temeiuri serioase, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel (civilă sau militară) şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Aşadar, prin strămutare, rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale. 16. De asemenea, Curtea observă că strămutarea cauzei penale a fost instituită de legiuitor în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra imparţialităţii judecătorilor instanţei cu privire la modul de soluţionare a cauzei. Strămutarea reprezintă, aşadar, un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situaţii care periclitează desfăşurarea normală a unui proces penal în faţa instanţei competente, având ca efect trecerea unei cauze de la instanţa competentă să judece cauza la o altă instanţă de acelaşi fel şi de acelaşi grad.17. Curtea reţine, astfel, că, prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu se pronunţă asupra fondului cauzei, ci doar stabileşte - în raport cu criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 71 din Codul de procedură penală - dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa învestită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de textul de lege menţionat, de o altă instanţă egală în grad. Prin urmare, procedura strămutării nu are caracterul unei judecăţi pe fondul cauzei, deoarece vizează un incident procedural intervenit în administrarea justiţiei. 18. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală - potrivit cărora sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac - creează discriminare prin limitarea, în mod nejustificat, a accesului la justiţie.19. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). 20. Totodată, Curtea a stabilit că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22). 21. În ceea ce priveşte liberul acces la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituţie, Curtea a statuat că acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Astfel, Curtea a reţinut că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, dar cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, citate anterior). Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fata instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, citată anterior).22. Astfel, Curtea constată că nu se poate vorbi de existenţa unui tratament discriminatoriu - din perspectiva excluderii căii de atac în materie de strămutare - între persoanele care formulează o astfel de cerere şi părţile din procesul penal, care beneficiază de dublul grad de jurisdicţie, întrucât situaţiile în care se află cele două categorii de persoane sunt net diferite, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, cauze în care nu se judecă fondul procesului penal, ci un incident procedural.23. Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, este dreptul exclusiv al organului cu atribuţii de legiferare de a stabili regula conform căreia hotărârea prin care instanţa competentă se pronunţă asupra cererii de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac, având în vedere faptul că instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează şi nu se pronunţă asupra fondului acesteia. În plus, exercitarea unei căi de atac în materie de strămutare ar prelungi în mod nejustificat soluţionarea definitivă a cauzei penale, în condiţiile în care faptele şi împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa sesizată cu cererea de strămutare nu ţin de cauza penală, ci de asigurarea condiţiilor privind desfăşurarea normală a procesului penal, condiţie ce vizează şi interesează toate părţile din proces, independent de calitatea lor procesuală.24. Pentru motivele arătate mai sus, dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici pe cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.25. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 60 din Codul de procedură penală din 1968, care conţineau o soluţie legislativă identică cu cea criticată în cauza de faţă (Decizia nr. 213 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 13 iunie 2005, şi Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 31 martie 2006).26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cornel Teodor Volintiru în Dosarul nr. 286/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică