Decizia Nr.417 din 15.10.2013

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, excepţie ridicată de Eugenia Florescu, Ioan Poiană, Cosmina Diaconu, Anca Vidrighin şi Eugenia Elena Bădilă în Dosarul nr. 1.072/57/2012 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 318D/2013.La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei Eugenia Florescu. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei Eugenia Florescu, care solicită admiterea criticii de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei sunt neconstituţionale, deoarece permit doar revizuirea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului comunitar, fiind excluse de la posibilitatea revizuirii hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civil, penal) în cazul încălcării aceluiaşi principiu prin respectivele hotărâri. Invocând aspecte din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene şi efectul direct al acestuia, susţine că prevederile de lege criticate sunt discriminatorii, contrare dreptului la un proces echitabil şi principiilor dreptului Uniunii Europene. Depune note scrise.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, sens în care face referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, spre exemplu Decizia nr. 216 din 9 mai 2013. Precizează că dreptul la un proces echitabil nu presupune exercitarea, în toate cazurile, a tuturor căilor de atac, ci posibilitatea de a formula, în cadrul procesului, toate apărările necesare în raport cu normele interne şi ale Uniunii Europene. Faptul că revizuirea este reglementată în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene doar în materia contenciosului administrativ nu constituie o discriminare, ci o punere în aplicare a principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 26 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.072/57/2012, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.Excepţia a fost ridicată de Eugenia Florescu, Ioan Poiană, Cosmina Diaconu, Anca Vidrighin şi Eugenia Elena Bădilă cu prilejul soluţionării cererii de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 4.418 din 9 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia într-o cauză având ca obiect contestaţia împotriva unei decizii de pensionare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale, întrucât exclud de la posibilitatea revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civil, penal) în cazurile de încălcare a principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.De asemenea, arată că prevederile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv, sunt neconstituţionale în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012. Susţin că, prin mai multe decizii, instanţa de contencios constituţional a statuat că, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. Faţă de acestea, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ nu are întotdeauna caracter definitiv, respectiv în cazul în care este constatată neconstituţionalitatea dispoziţiei legale de abrogare.Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând că, prin invocarea acesteia, autorii urmăresc extinderea aplicării unei norme şi la alte categorii de situaţii juridice decât cele avute în vedere de legiuitor. Reglementarea unor remedii juridice - de tipul căilor extraordinare de atac - numai într-o anumită materie, cu excluderea celorlalte situaţii juridice, ţine de opţiunea legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, şi nu poate fi considerată discriminatorie, de vreme ce vizează situaţii juridice diferite.Cu privire la prevederile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, instanţa judecătorească apreciază că acestea sunt constituţionale, în speţă invocându-se o problemă de aplicare a deciziilor Curţii Constituţionale, iar nu de încălcare a Constituţiei.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, deoarece, astfel cum rezultă din criticile autorilor, aceasta are ca finalitate modificarea sau completarea unui text de lege, aspecte care nu intră în competenţa Curţii Constituţionale. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Guvernul apreciază că aceasta este vădit neîntemeiată, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012.Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 sunt constituţionale. Arată că scopul evident al prevederilor criticate din Legea nr. 554/2004 este acela de a oferi un remediu pentru cazurile în care instanţele naţionale au pronunţat hotărâri irevocabile care încalcă principiul priorităţii dreptului comunitar, iar opţiunea legiuitorului în acest sens nu poate fi considerată discriminatorie. Invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 675 din 12 iunie 2008, nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 şi nr. 1.039 din 5 decembrie 2012. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, arată că în speţă nu se invocă încălcarea prevederilor Constituţiei, ci o problemă de aplicare a deciziilor Curţii Constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise şi susţinerile autorului excepţiei Eugenia Florescu, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este reţinut în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004.I. Din examinarea considerentelor încheierii de sesizare şi a notelor scrise ale autorilor excepţiei, în ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea constată că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate vizează doar art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004.Curtea observă că prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 au fost abrogate prin articolul unic din Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011.De asemenea, prin Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Curtea a decis următoarele:

– Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituţională;

– prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.Potrivit aceleiaşi decizii, „în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 -, respectiv 25 decembrie 2011, şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate şi nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei“. În aceste condiţii, având în vedere că, la data sesizării Curţii Constituţionale în speţă, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 se aflau în fondul activ al legislaţiei, Curtea urmează să hotărască asupra excepţiei de neconstituţionalitate a acestor prevederi, având următorul cuprins: „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.“ II. Potrivit încheierii de sesizare şi notelor scrise, autorul excepţiei critică şi prevederile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, raportându-se la numerotarea articolelor din Legea nr. 24/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004. Curtea observă că, la data sesizării cu excepţia de neconstituţionalitate, Legea nr. 24/2000 fusese republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, astfel încât, în prezent, prevederile de lege criticate se regăsesc la art. 64 alin. (3) din acest act normativ. În aceste condiţii, Curtea urmează a se pronunţa asupra acestor prevederi de lege având următorul cuprins: „Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament.“ Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 147 alin. (1) şi (4) privind deciziile Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 216 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 23 iulie 2013). Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, potrivit textului de lege criticat, pot fi contestate pe calea revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Este de la sine înţeles că textul de lege criticat vizează exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia contenciosului administrativ, de vreme ce face parte din legea specială care reglementează această ramură a dreptului. Prin Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, constatând neconstituţionalitatea prevederilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea Constituţională a extins câmpul de aplicare a textului de lege criticat, declarând că motivul de revizuire consacrat de acesta, constând în nesocotirea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, poate fi utilizat şi pentru revizuirea hotărârilor definitive şi irevocabile în care nu se evocă fondul cauzei. Această posibilitate de extindere a înţelesului unui text de lege supus controlului de constituţionalitate îi este deschisă Curţii Constituţionale în virtutea dispoziţiilor constituţionale care consacră rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei, pe care are obligaţia să şi-l îndeplinească în mod efectiv. Cu toate acestea, Curtea nu poate să nesocotească dreptul suveran al Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare şi organ reprezentativ al poporului, de a elabora acte normative în diferite materii. De aceea, Curtea nu poate să sancţioneze o inacţiune a Parlamentului constând în nereglementarea de către acesta a unei anumite zone a dreptului. Urmând acest raţionament, rezultă că, de vreme ce pretinsa neconstituţionalitate este argumentată pe ideea că acest caz de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 nu poate fi folosit şi cu privire la hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate în alte materii ale dreptului, excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât Curtea nu poate să impună Parlamentului să adopte o anumită reglementare, trecând peste atributul acestuia de a adopta acele acte normative pe care le consideră necesare într-un anumit context legislativ. Altfel spus, Curtea nu poate să aducă atingere suveranităţii legislative a Parlamentului, acesta fiind liber - şi singurul în măsură - să aprecieze oportunitatea adoptării sau neadoptării anumitor acte normative. În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 stabilesc că instanţa de contencios constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. De altfel, Curtea a remarcat faptul că, potrivit art. 4 din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, în materiile reglementate de acesta, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin decizia menţionată îşi păstrează, în mod corespunzător, valabilitatea şi în cauza de faţă. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, Curtea nu poate reţine contrarietatea dintre aceste norme şi dispoziţiile constituţionale privind deciziile Curţii Constituţionale. Aceasta, pe de o parte, deoarece Legea nr. 24/2000 are ca obiect de reglementare tehnica legislativă, adresându-se aşadar legiuitorului, iar, în particular, prevederile art. 64 alin. (3) din lege instituie reguli privind abrogarea. Astfel, regula o reprezintă interdicţia revigorării unui act normativ prin abrogarea actului abrogator al acestuia, iar excepţia de la această regulă constă în readucerea în vigoare a unui act normativ în cazul în care ordonanţele Guvernului care l-au abrogat au fost respinse prin lege de către Parlament. Pe de altă parte, efectul specific al deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare dă expresie şi eficienţă - în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii. În astfel de cazuri nu intervine o abrogare a unui act de abrogare anterior, pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 - dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât abrogarea unui text normativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). Pentru aceste motive, Curtea constată că, în raport cu criticile formulate în cauză, textul de lege criticat nu contravine niciuneia dintre dispoziţiile din Legea fundamentală invocate, urmând să respingă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Eugenia Florescu, Ioan Poiană, Cosmina Diaconu, Anca Vidrighin şi Eugenia Elena Bădilă în Dosarul nr. 1.072/57/2012 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Simina Gagu