DECIZIE Nr. 32
din 9 iunie 2008
cu privire la interpretarea
si aplicarea dispozitiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art.
282 1 alin. 1 din Codul de procedura civila, in ceea ce priveste caracterul evaluabil
sau neevaluabil in bani al litigiilor civile si comerciale avand ca obiect
constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea
nulitatii, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind
drepturi patrimoniale, atat in situatia in care este formulat capatul de cerere
accesoriu privind restabilirea situatiei anterioare sau restituirea
prestatiilor efectuate, cat si in situatia in care nu este formulat acest capat
de cerere, in vederea determinarii competentei materiale de solutionare in
prima instanta a acestor litigii si a cailor de atac ce pot fi exercitate
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 830 din 10 decembrie 2008
Dosar nr. 75/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit, la data de
12 mai 2008, în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de
procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 pct.
1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 282 1 alin. 1 din Codul de
procedura civila, in ceea ce priveste caracterul evaluabil sau neevaluabil in
bani al litigiilor civile si comerciale avand ca obiect constatarea existentei
sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulitatii, anularea,
rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atat
in situatia in care este formulat capatul de cerere accesoriu privind
restabilirea situatiei anterioare sau restituirea prestatiilor efectuate, cat
si in situatia in care nu este formulat acest capat de cerere, in vederea
determinarii competentei materiale de solutionare in prima instanta a acestor
litigii si a cailor de atac ce pot fi exercitate.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de
judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Antoaneta
Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că dispoziţiile
art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură
civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei
materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile
în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei
sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea,
rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale,
indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei
anterioare.
In vederea deliberării a fost amânată pronunţarea
deciziei pentru astăzi, 9 iunie 2008, când
SECŢIILE UNITE,
examinând recursul în interesul legii, constată
următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti nu există un
punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor
civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei
unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea,
rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă
este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
I. Astfel, unele instanţe au
considerat că aceste categorii de litigii nu sunt evaluabile în bani, iar
formularea în petitului accesoriu privind repunerea în situaţia anterioară
determină incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă,
potrivit căruia „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală", fără a avea nicio relevanţă sub
aspectul competenţei şi al căilor de atac.
In motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că în
mod cert acţiunile în constatare nu pot fi calificate ca având un caracter
patrimonial, evaluabil în bani.
S-a apreciat că acelaşi caracter îl au şi acţiunile în
rezilierea sau rezoluţiunea contractelor, deoarece pe această cale se urmăreşte
aplicarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre
părţi a unei sancţiuni civile, nesusceptibilă de evaluare patrimonială.
S-a mai relevat că şi cererile privind constatarea
nulităţii absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile în bani,
deoarece pe această cale se tinde la desfiinţarea actelor pentru neîndeplinirea
condiţiilor de validitate.
II. Alte instanţe au apreciat
că aceste litigii, având un obiect patrimonial, sunt evaluabile în bani, cu
consecinţa stabilirii competenţei şi a căilor de atac în funcţie de valoarea
obiectului litigiului.
In motivarea acestui punct de
vedere s-a relevat că, ori de câte ori pe calea acţiunii civile se tinde a se
proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi
necesară pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primă
instanţă a litigiilor civile şi comerciale şi a căilor de atac ce pot fi
exercitate.
S-a motivat că la stabilirea criteriului valoric
legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea
sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun
reclamat, sens în care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de
procedură civilă obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului
cererii.
Ca urmare, s-a apreciat că pentru determinarea
competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1,
art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu se are în vedere
denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă
ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Aceste din urmă instanţe au aplicat corect prevederile
legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Codul de
procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi
cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
In art. 2 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, astfel cum a
fost modificat prin art. I pct.
1 din Legea nr. 219/2005, se prevede că tribunalul judecă în primă instanţă
procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de
peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror
obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în
competenţa materială, ca primă instanţă, a tribunalului intră procesele şi
cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei,
cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie
succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia
fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terţii vătămaţi în
drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Pentru determinarea competenţei de atribuţiune a
instanţelor judecătoreşti, competenţa după materie în termenii legii de
procedură civilă, legiuitorul foloseşte mai multe criterii referitoare la
obiectul, natura sau valoarea cauzelor.
Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea
competenţei materiale a instanţei, este natura litigiului, la care însă uneori
se asociază şi alte criterii subsidiare: importanţa interesului în litigiu,
adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea
părţilor şi urgenţa.
Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor
evaluabile în bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile în bani, din
interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură civilă rezultă
că legiuitorul le include în competenţa în prima instanţă a judecătoriilor, în
materie civilă, respectiv a tribunalelor, în materie comercială.
Acelaşi criteriu valoric este utilizat de legiuitor şi
pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.
Astfel, după ce în art. 282 alin. 1 din Codul de
procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.
I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevăzută
regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt
supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal
sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 2821
alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct.
40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit excepţii de la această
regulă, şi anume că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în
primă instanţă în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de
întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei
inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile
posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare
civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Spre deosebire de reglementarea actuală, în redactarea
iniţială a textului în forma avută anterior intrării în vigoare a Legii nr.
195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003
privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă se prevedea că
nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în
cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreţinere,
obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare
de până la 200 milioane ROL inclusiv, acţiunile posesorii, cele referitoare la
înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, în reglementarea în vigoare, începând
cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotărârilor judecătoreşti care sunt
supuse unei singure căi de atac, respectiv a recursului.
Aceasta exprimă voinţa legiuitorului de a suprima
posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în primă instanţă în litigiile patrimoniale considerate de o importanţă
valorică mai redusă, în scopul asigurării celerităţii de soluţionare a
acestora.
Totodată, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se
îndepărta de reglementarea anterioară, care viza exclusiv acţiunile în
realizare având ca obiect obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare
a unui bun mobil de o anumită valoare, şi de a extinde sfera de aplicare a
dispoziţiilor art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin includerea tuturor
litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât şi în
materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acţiuni în realizarea
dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului,
acţiuni în constituire sau de transformare, acţiuni personale, reale sau mixte
etc, singura condiţie impusă fiind doar aceea ca obiectul litigiului să aibă o valoare de până la
100.000 lei inclusiv.
Atât acţiunea civilă, cât şi acţiunea comercială pot fi
definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat
şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau
realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie
prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii
juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei asemenea
despăgubiri.
Cu toate că în unele reglementări legale noţiunile de
„acţiune civilă (comercială)" şi „cerere de chemare în judecată" sunt
întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, fiind considerate identice, în realitate
cele două concepte sunt diferite.
Acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă,
impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace
procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele
acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică
determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret.
Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul
procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi
obligând-o astfel să hotărască.
Cererea este actul de învestire a instanţei, nu
acţiunea însăşi, asupra căreia judecătorii sunt chemaţi să decidă.
Acţiunea are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept
sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie.
Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin mijlocul procesual
folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia
concretă a reclamantului.
Potrivit cu natura şi obiectul dreptului exercitat, pot
fi distinse acţiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de
creanţă), acţiuni reale (când dreptul a cărui protecţie se urmăreşte este unul
real) şi acţiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal şi unul
real), acţiuni extrapatrimoniale şi acţiuni patrimoniale, acţiuni mobiliare şi
acţiuni imobiliare, acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.
Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut
economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi
subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este
persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi
personale nepatrimoniale.
Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă
drepturi, precum şi caracterele juridice ale acestor acţiuni sunt atribuite de
natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este
adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Acţiunile mixte sunt o varietate a acţiunilor
cumulative, semnificând o juxtapunere a acţiunii personale şi a acţiunii reale
imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi
exercitate împreună. In general există două categorii de asemenea acţiuni:
acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost
creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale,
şi acţiunile în rezoluţiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducţiune
şi cele în anularea/constatarea nulităţii absolute a unui act translativ sau
creator de drepturi reale.
Intrucât dreptul subiectiv material constituie
fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi
toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea
competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se
cere a fi protejat în justiţie „transferă" caracterul său patrimonial sau
nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în
bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial,
dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
In consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în
justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului
litigiului este posibilă şi necesară.
In aceste condiţii trebuie considerate acţiuni
patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa
materială sau căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul
solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea
de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri
evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de
vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în
revocare.
In cazul acţiunii în nulitatea (anularea) actului
juridic, dreptul subiectiv are conţinut patrimonial atunci când el poate fi
exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desfiinţare se
urmăreşte.
Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui
contract de vânzare-cumpărare, de locaţiune, donaţie etc, contracte ce au dat
naştere unor drepturi patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a
unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare,
acţiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială.
A susţine că acţiunea în desfiinţarea unui act juridic
producător de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani
înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea,
drept care este personal şi cu conţinut economic.
Un drept are caracter personal, fără conţinut economic
şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de
persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al
familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la
libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc.
Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin
acţiunea în desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale
nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior.
A susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile
în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt că există
drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii
intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale
nepatrimoniale.
Caracterul patrimonial al acţiunii subzistă indiferent
de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea părţilor în
situaţia anterioară [consecinţe sunt sub aspectul timbrării, întrucât, potrivit
art. 3 lit. a1) din
Legea nr.146/1997, o asemenea cerere se timbrează în mod separat conform art. 2
alin. 1 din aceeaşi lege].
Argumentul potrivit căruia numai atunci când se cere şi
restituirea prestaţiilor avem de-a face cu o acţiune patrimonială este greşit,
întrucât dreptul de valorificat rămâne acelaşi, consecinţe fiind doar sub
aspectul executării hotărârii.
Faptul că o hotărâre judecătorească nu constituie în
acelaşi timp şi titlu executoriu nu are influenţă asupra naturii dreptului pe
care l-a tranşat. O acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui
bun mobil sau imobil nu va fi lipsită de caracter patrimonial doar pentru
faptul că hotărârea ce se va pronunţa nu este şi executorie.
Cererea de chemare în judecată prin care se solicită
pronunţarea anulării unui act juridic sau constatarea nulităţii absolute a
aceluiaşi act, fără a se cere şi restituirea prestaţiilor efectuate de părţi,
este o cerere patrimonială atunci când tinde la desfiinţarea unui act juridic
ale cărui efecte (drepturi şi obligaţii) au avut caracter patrimonial.
Pentru aceleaşi argumente constituie o cerere
patrimonială şi acţiunea prin care se urmăreşte lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea
de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate - rezoluţiunea/rezilierea -,
cu menţiunea că cererea promovată de către vânzător este calificată de art.
1368 din Codul civil drept acţiune reală, cu toate consecinţele ce rezultă de
aici, inclusiv competenţa teritorială exclusivă (excepţională) a instanţei de
judecată.
Atât în dreptul substanţial, cât şi în cel procedural
comercial se aplică legea comercială, iar în lipsa unei reglementări speciale
comerciale se aplică Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă (art. 1
din Codul comercial şi art. 721 din Codul de procedură civilă).
Dispoziţiile privind soluţionarea litigiilor în materie
comercială sunt cuprinse în art. 7201-72010 din Codul de procedură
civilă şi ele privesc numai soluţionarea litigiilor, respectiv judecata,
competenţa materială de primă instanţă fiind determinată de criterii comune cu
cele pentru determinarea competenţei materiale în procesele civile.
Cauzele de validitate ale convenţiilor civile şi
comerciale şi sancţiunea nerespectării lor, ca şi sancţiunile pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor civile şi
comerciale au, de asemenea, o reglementare comună. Codul comercial nu are o
reglementare separată a cauzelor de validitate ale unui act juridic, alta decât
cea prevăzută de Codul civil, iar sancţiunile pentru nerespectarea lor sunt
comune celor două materii, civilă şi comercială.
Nu există o reglementare diferită nici a sancţiunilor
pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a convenţiilor, alta decât
cea prevăzută în Codul civil.
Legile comerciale recente nu conţin nici ele o altă
reglementare a respectivelor instituţii, iar în ceea ce priveşte mijlocul
procedural pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, şi el
este comun materiei civile şi comerciale, şi anume dispoziţiile art. 111 din
Codul de procedură civilă.
Totodată, hotărârile judecătoreşti pronunţate în
materie comercială sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile pronunţate în cauzele civile.
In aceste condiţii, problemele de drept care fac
obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt comune materiei civile şi
comerciale.
Faptul că există acţiuni şi cereri specifice materiei
comerciale nu poate să conducă la o altă concluzie, întrucât şi aceste acţiuni
sunt evaluabile sau neevaluabile în bani.
Pe de altă parte, Legea nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru este o lege fiscală, circumscrisă dreptului financiar, şi
nu dreptului procesual civil.
De aceea nu se poate face apel
la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 pentru a găsi criterii de clasificare a
acţiunilor cu consecinţe asupra competenţei materiale a instanţelor
judecătoreşti şi a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de aceste instanţe.
Actul normativ menţionat conţine o reglementare
specială, limitată la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale
cărei consecinţe procedurale nu se pot produce decât în legătură cu condiţia de
formă a timbrării.
Obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru este o
obligaţie fiscală şi este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor
care apelează la justiţie.
Intre beneficiarul serviciului public al justiţiei şi
instanţa de judecată se stabileşte un raport de drept financiar, caracterizat
prin relaţia de subordonare a părţilor.
Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un
raport de autoritate cu instanţa de judecată, separat şi distinct de raportul
juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă şi care este, de regulă, unul
de drept privat, procesul civil sau comercial debutând numai în măsura în care
obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.
In mod impropriu, printre acţiunile şi cererile
neevaluabile în bani ce se taxează cu sume fixe, art. 3 din Legea nr. 146/1997
prevede şi acţiuni şi cereri cărora nu li se poate nega însă, sub nicio formă,
caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile
de raport, cererile de reducţiune a liberalităţilor, acţiunile de partaj.
Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în
acţiuni neevaluabile şi evaluabile în bani are la bază raţiuni fiscale şi nu
are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus
judecăţii şi deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor
şi cererilor în materie civilă şi comercială la care se referă art. 2 din Codul
de procedură civilă pentru delimitarea competenţei materiale de primă instanţă.
Aşadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru
urmează să fie avute în vedere dispoziţiile şi categoriile de acţiuni folosite
de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenţei materiale după
valoare şi, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele
civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează
acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de
procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se
stabili că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură
civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei
materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile
în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei
sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea,
rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă
este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b)
şi art. 2821 alin.
1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea
determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile
de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea
nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind
drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind
restabilirea situaţiei anterioare.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei