Decizia Nr.31 din 10.07.2020

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.989/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 847/95/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; a fost depus un memoriu amicus curiae.6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării7. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 octombrie 2019, în Dosarul nr. 847/95/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 255/2010), forma în vigoare la data exproprierii - 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (Legea nr. 233/2018), coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată (Legea nr. 33/1994), despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil referitoare la daunele materiale în cazul obligaţiilor băneşti?8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 noiembrie 2019, cu nr. 2.989/1/2019.II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile9. Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 233/2018 Articolul 22
(1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.
(2) Termenul în care moştenitorii expropriatului defunct se pot adresa instanţei judecătoreşti curge de la data acceptării succesiunii.
(3) Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
(4) Atât procedura de expropriere, cât şi obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existenţa unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat. Articolul 34Dispoziţiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi. 10. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată Articolul 21
(1) Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului Bucureşti în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere.
(2) Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condiţiile art. 18-20. Articolul 22Preşedintele instanţei va fixa termen şi va dispune citarea proprietarilor sau, după caz, a posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate. Articolul 23
(1) Soluţionarea cererii de expropriere se face cu participarea obligatorie a procurorului.
(2) Instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi din cele menţionate la art. 22. Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege. Articolul 24
(1) În cazul în care părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă.
(2) Atunci când părţile sau numai unele dintre acestea se învoiesc doar cu privire la expropriere, dar nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială şi va stabili despăgubirea.
(3) În cazul în care una sau mai multe părţi titulare de drepturi asupra imobilelor, deşi legal citate, nu s-au prezentat, instanţa va putea hotărî în lipsă.
(4) În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală. Articolul 25Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii. Articolul 26
(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
(2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
(3) Experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.
(4) În cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii, ţinând seamă de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor. Articolul 27
(1) Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî.
(2) Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată. 11. Codul civil Articolul 1.535
(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.
(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit. III. Expunerea succintă a procesului 12. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj - Secţia I civilă, la data de 25 martie 2019, cu nr. 847/95/2019, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale raportate la întreaga sumă datorată cu titlu de despăgubire, de la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la statul român - 14 octombrie 2014 până la data de 11 martie 2019 - data achitării despăgubirilor către reclamant. 13. În fapt, reclamantul a arătat că, potrivit anexei nr. 2 - poziţia 57 - a Hotărârii Guvernului nr. 689/2014 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Varianta de ocolire Târgu Jiu", cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 689/2914), s-a procedat la exproprierea terenului său în suprafaţă de 751 mp. Prin Sentinţa civilă nr. 197 din 5 iulie 2018 a Tribunalului Gorj - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 2.914 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, ambele pronunţate în Dosarul nr. 880/95/2017, sa dispus obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 10.878 euro, cu titlul de despăgubire. 14. Reclamantul a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că indemnizaţia pentru un bun expropriat nu este neapărat egală cu valoarea intrinsecă a bunului trecut în patrimoniul statului, ci trebuie să se ţină seama şi de pierderea unor beneficii economice pentru reclamant, în caz contrar, suma acordată nefiind proporţională cu valoarea bunului expropriat (Cauza Lallement împotriva Franţei, 11 aprilie 2002, 46044/99). 15. O întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoanelor vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, şi poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând proporţionalitatea între interesele colectivităţii şi cele private. 16. Dispoziţiile art. 1.531 din Codul civil consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, arătând că acesta cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care este lipsit, iar prin actualizarea sumei reprezentând despăgubire se urmăreşte de fapt păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii ce se acordă cu titlu compensatoriu. 17. Despăgubirea este dreaptă atunci când este de natură să acopere întreaga pierdere cauzată persoanelor afectate de măsura exproprierii şi este prealabilă întrucât constituie o garanţie acordată persoanelor îndreptăţite, în ceea ce priveşte păstrarea aceleiaşi valori a obiectului patrimonial, prin care se înlocuieşte dreptul real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă. 18. A mai precizat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 21 şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, referitoare la transferul dreptului de proprietate, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, cu art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, care se referă la o dreaptă şi prealabilă despăgubire, rezultă că suma acordată poate produce dobânzi de la data emiterii deciziei de expropriere, în caz contrar, pârâtul ar putea întârzia emiterea hotărârii de acordare a despăgubirilor, prejudiciind reclamantul, fiind aplicabile aşadar dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil. 19. Nivelul dobânzii legale a fost stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012. 20. În raport cu aceste considerente, reclamantul a considerat că este îndreptăţit la acordarea dobânzii legale aferente despăgubirii stabilite, calculată de la data de 13 octombrie 2014, când a fost emisă decizia de expropriere, până la data plăţii efective. 21. Statul român, prin Ministerul Transporturilor - prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, în calitate de pârât, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată. 22. A susţinut că, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 689/2014, a fost emisă Decizia de expropriere nr. 1.038 din 13 octombrie 2014, modificată ulterior prin Decizia nr. 660 din 14 iulie 2015, prin care se stipulează faptul că acest document reprezintă titlu executoriu, fără alte formalităţi pentru predarea bunurilor imobile. 23. Exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fondată pe o cauză de utilitate publică. 24. Or, o dreaptă sau justă despăgubire presupune plata către proprietarul expropriat a preţului pe care l-ar fi încasat în cazul în care ar fi vândut de bunăvoie terenul, acesta fiind preţul cu care se vând sau se cumpără, în mod obişnuit, astfel de terenuri. Fiind, în realitate, o vânzare forţată, în care consimţământul vânzătorului nu este cerut de lege, este firesc ca despăgubirea pentru bunul expropriat să cuprindă doar un preţ echivalent cu preţul la care s-ar fi vândut în mod normal bunul, în cazul unei vânzări obişnuite, consimţite de ambele părţi, dar şi eventualul prejudiciu cauzat proprietarului-vânzător, reprezentat inclusiv de eventualul beneficiu de care a fost lipsit ca urmare a unei exproprieri intempestive, în raport cu lucrările realizate şi care urmau să aducă un beneficiu cert şi previzibil. 25. Tribunalul Gorj - Secţia I civilă a stabilit contravaloarea despăgubirii exproprierii prin Sentinţa civilă nr. 197 din 5 iulie 2018, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2.914 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii. Curtea de apel a analizat pe larg chestiunea dedusă judecaţii, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. 26. Reclamantul face o interpretare eronată a dispoziţiilor legale, în condiţiile în care beneficiază de despăgubirea acordată de statul român în condiţiile impuse atât de lege, cât şi de hotărârile judecătoreşti. 27. Mai mult, prevederile art. 1.535 din Codul civil nu îşi găsesc aplicarea în speţă, având în vedere că exproprierea este o instituţie specială, guvernată de o lege specială de strictă interpretare. 28. Pentru aceste motive, a solicitat respingerea acţiunii. 29. Din oficiu, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate. 30. Prin Încheierea pronunţată la 29 octombrie 2019 de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă s-a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii 31. Prin Încheierea pronunţată la 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente: – Curtea de Apel Craiova este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, forma în vigoare la data exproprierii, 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt compatibile cu aplicarea art. 1.535 din Codul civil, întrucât: în speţă se pune în discuţie dacă daunele moratorii prevăzute de art. 1.535 din Codul civil se aplică sau nu şi despăgubirii stabilite în procedura prevăzută de legea specială nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă; apelantul-pârât a susţinut că materia exproprierii este o instituţie specială, guvernată de o lege specială de strictă interpretare, care nu este compatibilă cu aplicarea art. 1.535 din Codul civil; intimatul-reclamant a susţinut în sens contrar, respectiv că noţiunea de dreaptă şi prealabilă despăgubire prevăzută de Legea nr. 255/2010 şi art. 44 din Constituţie include şi dobânda legală cuvenită expropriatului de la data emiterii deciziei de expropriere; – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; de asemenea, cauzele de această natură, ce pun în discuţie acordarea dobânzii legale în cazul exproprierii reglementate de Legea nr. 255/2010 sunt relativ recente şi nu ajung pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind soluţionate definitiv în faţa curţilor de apel; practica judiciară consultată nu este însă una bogată şi nici relevantă în privinţa chestiunii puse în discuţie, compatibilitatea textelor de lege nefiind efectiv abordată şi nici analizată ca atare de instanţe; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 29 octombrie 2019.V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 32. Deşi au fost legal citate cu această menţiune, părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept. 33. După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 34. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 847/95/2019 a arătat că, la nivelul Curţii de Apel Craiova, până la acest moment, există o practică unitară, însă nuanţată, în sensul că expropriatorul datorează, de principiu, dobândă legală, de la data solicitată de expropriat, de regulă data emiterii deciziei de expropriere, pentru întreaga sumă stabilită cu titlu de despăgubire prin hotărâre judecătorească. 35. Cu toate acestea, a apreciat că, în materia exproprierii, în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept specifice acestei proceduri, este cel puţin discutabil dacă, în cazul despăgubirii stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, se poate considera că expropriatorul datorează dobândă legală, calculată pentru întreaga sumă stabilită ulterior de instanţă, de la un moment anterior, respectiv de la data emiterii deciziei de expropriere. 36. Astfel, se poate accepta că, potrivit art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, de principiu, creditorul unei sume de bani care nu este plătită la scadenţă are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii. 37. Cu toate acestea, în condiţiile în care despăgubirea cuvenită expropriatului a fost stabilită de instanţă, prin hotărâre judecătorească definitivă, în procedura reglementată de legea specială, creanţa devenind certă, lichidă şi exigibilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate accepta că dobânda legală calculată la această sumă, dacă ar fi datorată, ar putea curge de la un moment anterior, respectiv cel al emiterii deciziei de expropriere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 38. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor. 39. Astfel, s-a apreciat că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti. 40. S-a arătat că, din dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 255/2010, rezultă că în materia exproprierii legiuitorul a prevăzut în mod expres aplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun cuprinse în Codul civil, în situaţia în care nu sunt contrare reglementării specifice. Astfel, norma cu caracter general rămâne aplicabilă şi în domenii specifice, care au reglementări distincte, atât timp cât legiuitorul nu a înlăturat în mod expres aplicabilitatea acesteia. 41. Dispoziţiile art. 1.535 din Codul civil sunt norme cu caracter general aplicabile raporturilor obligaţionale, indiferent de izvorul lor. 42. Legea nr. 255/2010 a fost reglementată ca lege specială în materia exproprierii, iar în temeiul acesteia ia naştere un raport juridic obligaţional între expropriator şi persoana expropriată. Debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii este expropriatorul, care datorează o justă şi prealabilă despăgubire persoanei expropriate, care este titularul creanţei. Creanţa stabilită, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 255/2010, este purtătoare de dobânzi, respectiv daune moratorii sub forma dobânzii legale. 43. În materia exproprierii, statul devine un simplu debitor, care poate fi obligat la plata daunelor moratorii pentru întârzierea în executarea obligaţiei, întrucât dobânda legală reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea în termen a obligaţiei de plată a despăgubirii stabilite pentru expropriere, care se acordă cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere. 44. Cu privire la momentul acordării dobânzii s-a arătat că, în ipoteza în care despăgubirea finală este stabilită prin hotărâre judecătorească, aceasta dobândeşte caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, neputând fi acordate daune moratorii de la data emiterii deciziei de expropriere, întrucât creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă atât timp cât a existat o contestare a acesteia sub aspectul cuantumului în faţa instanţei de judecată. 45. S-a exprimat şi opinia că daunele moratorii s-ar datora de la data introducerii cererii de chemare în judecată, conform art. 1.536 din Codul civil, respectiv de la data punerii în întârziere. 46. De asemenea a fost exprimată opinia că suma acordată cu titlu de despăgubire produce dobânzi de la data emiterii deciziei de expropriere. 47. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 48. Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional a pronunţat mai multe decizii asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, respingând excepţiile invocate. 49. Astfel, prin Decizia nr. 1.566 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 3 februarie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că: „Legea nr. 255/2010 conţine dispoziţii care asigură cadrul legal unitar pentru simplificarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, proceduri care au ca rezultat exproprierea terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice, după o justă şi prealabilă despăgubire, stabilită pe baza raportului de expertiză realizat de un expert evaluator autorizat. De asemenea, prin reglementările cuprinse se realizează cadrul legal privind transferul dreptului de proprietate de la proprietarii afectaţi de realizarea unor obiective de interes naţional, judeţean şi local şi a obiectivelor de importanţă strategică şi securitate naţională către statul român. Această lege a preluat, în mare, o serie de reglementări din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, lege ce a fost abrogată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010. Astfel, art. 22 din legea criticată a preluat, în esenţă, soluţiile legislative prevăzute la art. 9 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 198/2004. Asupra constituţionalităţii prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, pentru motive similare, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii, ca, de exemplu, Decizia nr. 1.205 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 23 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.147 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 10 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 1.630 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2011. În aceste decizii, Curtea a statuat că prevederile Legii nr. 198/2004 sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii 1986)". 50. Aceste considerente au fost reluate şi prin Decizia nr. 20 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2012. 51. Pe de altă parte, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie 2015, cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, admiţând excepţia formulată şi constatând că aceste prevederi legale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt neconstituţionale. 52. În considerentele acestei ultime decizii s-a reţinut că, „24. (...) deşi transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, în ipoteza în care persoana expropriată nu este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite pe cale administrativă, aceasta urmează a beneficia de o despăgubire stabilită pe cale judiciară al cărei cuantum nu se raportează la data transferului dreptului de proprietate, ci la cea a realizării expertizei. În schimb, Legea nr. 33/1994, legea generală în materie de expropriere, prevede transferul dreptului de proprietate la data îndeplinirii obligaţiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere; de aceea, în acest din urmă caz este just ca expertiza judiciară să se realizeze într-un moment temporal cât mai apropiat de pronunţarea hotărârii judecătoreşti. 25. Curtea reţine că o soluţie legislativă similară a format obiectul controlului de constituţionalitate, în acest sens pronunţându-se Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie 2015. Prin această decizie Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză» cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, aşadar, o reglementare legală anterioară Legii nr. 255/2010, text cu un conţinut normativ similar cu cel ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate în cauza de faţă. 26. Prin decizia menţionată (paragrafele 23-25) Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului. Dacă în privinţa exproprierii reglementate de legea generală această exigenţă constituţională este pe deplin respectată prin dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în privinţa legii speciale, în speţă fiind vorba de Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situaţie juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este «dreaptă» în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională. Prin urmare, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată şi a reţinut că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate. 27. Raportând considerentele de principiu reţinute în jurisprudenţa sa la cauza de faţă, Curtea constată că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aplicarea tale quale în ipoteza determinării cuantumului despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010 a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situaţie juridică ce se abate de la finalitatea anterior referită, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. În consecinţă, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este «dreaptă» (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională. 28. Având în vedere că dispoziţiile legale criticate cuprind o soluţie legislativă similară cu cea constatată ca fiind neconstituţională, Curtea urmează să constate că cele statuate în Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă. Curtea constată astfel contrarietatea soluţiei legislative criticate în raport cu art. 44 alin. (3) din Constituţie, fără a mai apela la standardul convenţional în materie, acesta fiind inferior ca protecţie celui naţional (a se vedea şi paragraful 23 din Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015)". 53. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că „despăgubirea (...) este prealabilă măsurii de expropriere, iar în privinţa cuantumului despăgubirii, expropriatul are la dispoziţie calea contestaţiei în justiţie". De asemenea a reţinut că „(...) revine instanţei judecătoreşti sarcina de a stabili dacă valoarea despăgubirii consemnate este una justă, prin raportare la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, aspect care, însă, nu pune în discuţie caracterul prealabil al despăgubirii. Pretinsa încălcare a exigenţei constituţionale referitoare la caracterul prealabil al despăgubirii, în sensul că, dacă se contestă în justiţie cuantumul despăgubirii, expropriatul nu poate dispune de suma consemnată, este consecinţa firească a opţiunii acestuia de a contesta decizia de expropriere". 54. Din verificările efectuate rezultă că nu există sesizări ale instanţei de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 255/2010 ori ale art. 1.535 din Codul civil. 55. De asemenea se constată că s-au pronunţat decizii cu privire la constituţionalitatea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, însă cu privire la alte aspecte decât cele ce interesează prezenta cauză. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 56. Prin Decizia nr. 14 din 8 aprilie 2019 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 11 iunie 2019, instanţa supremă a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri." 57. Se apreciază ca fiind relevante şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015 (Decizia nr. 21/2015), prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării], şi art. 1088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii", precum şi Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011". X. Raportul asupra chestiunii de drept 58. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, referitor la fondul sesizării, a apreciat că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu o nouă solicitare de despăgubire întemeiată pe prevederile art. 1.535 din Codul civil privind acordarea de daune moratorii, pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor, însă este compatibilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil în cazul în care este solicitată pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluţionare a contestaţiei prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 59. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 60. Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." 61. Procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată prin norma enunţată, alături de mecanismul recursului în interesul legii, ca un mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, legiuitorul instituind o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri. Aceste condiţii, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, sunt următoarele: existenţa unei cauze care se află în curs de judecată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunalul învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 62. Astfel, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite. Instanţa de trimitere - Curtea de Apel Craiova – este învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului exercitat împotriva sentinţei prin care a fost soluţionată o cerere în pretenţii, şi anume cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea dobânzii legale corespunzătoare sumei de bani stabilite cu titlu de despăgubiri ce i se cuvin pentru un teren expropriat în condiţiile reglementate de Legea nr. 255/2010, solicitarea în acest sens având ca justificare scurgerea unui interval de timp semnificativ între data exproprierii, pe de o parte, şi, pe de altă parte, data la care s-a realizat plata despăgubirii aferente respectivei măsuri. 63. Având în vedere cauza juridică menţionată a litigiului în care a fost formulată sesizarea pendinte, se constată că judecata în calea de atac a apelului este una care se realizează în ultimă instanţă, de curtea de apel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 - în redactarea din anul 2014, când a avut loc exproprierea la care se referă litigiul asupra căruia are a se pronunţa titularul sesizării - raportat la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, coroborat cu art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă şi cu dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin aceste din urmă reglementări fiind expres excluse de la calea de atac a recursului hotărârile pronunţate „în materie de expropriere". 64. Este îndeplinită şi cea de-a treia cerinţă, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, de vreme ce aplicabilitatea sau inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil în materia despăgubirilor pentru expropriere reprezintă o problemă determinantă pentru soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de trimitere. 65. De asemenea se constată că problema de drept supusă analizei prezintă un grad de dificultate ridicat, aspect care reiese cu suficientă claritate şi din opiniile diferite comunicate de instanţele naţionale, în urma consultării realizate premergător adoptării prezentei hotărâri. 66. Cea de-a patra condiţie, care se referă la caracterul de noutate al chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, este şi ea îndeplinită, numărul hotărârilor judecătoreşti comunicate de instanţele naţionale nefiind îndeajuns de mare încât să reflecte cristalizarea unei practici judiciare consistente şi constante referitoare la problema de drept în discuţie. 67. Condiţia a cincea cerută pentru admisibilitatea pronunţării unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, anume aceea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, este îndeplinită, dat fiind că instanţa supremă nu s-a pronunţat anterior, în vreuna dintre procedurile speciale destinate unificării practicii judecătoreşti (dezlegarea unor probleme de drept sau recurs în interesul legii), cu privire la posibilitatea acordării daunelor moratorii reglementate prin art. 1.535 din Codul civil în cazul obligaţiei expropriatorului de a plăti despăgubirile aferente exproprierii, şi nici nu a fost identificată declanşarea ori iminenţa declanşării procedurii recursului în interesul legii pe aceeaşi temă. Asupra fondului sesizării 68. Chestiunea de drept cu privire la care instanţa de trimitere a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile este următoarea: în interpretarea şi aplicarea art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, forma în vigoare la data exproprierii - 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti? 69. Cu titlu preliminar trebuie relevat că toate referirile ce se vor face, în cele ce urmează, la prevederile Legii nr. 255/2010 au în vedere forma pe care această lege o avea la data de 13 octombrie 2014, pentru că la această formă a actului normativ se referă sesizarea supusă analizei de faţă. 70. Prin raportare la cerinţa ce rezidă din art. 519 din Codul de procedură civilă, de a exista un raport de dependenţă între problema de drept descrisă de instanţa de trimitere şi litigiul în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ţinând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunţa. 71. Din această perspectivă se constată că instanţa de trimitere este învestită să se pronunţe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obţine de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator. 72. Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din Codul civil, se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condiţiile de excepţie reglementate prin Legea nr. 255/2010 şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat contestaţia relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât şi la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive şi până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii. 73. Evidenţierea acestor două componente ale perioadei pentru care se solicită daunele moratorii este util a fi făcută ţinând seama de împrejurarea că problema de drept vizează existenţa sau nu a unei compatibilităţi între reglementarea de drept comun reprezentată de art. 1.535 din Codul civil şi prevederi din cuprinsul legii speciale sub imperiul căreia s-a realizat exproprierea în discuţie, astfel că pentru dezlegarea acestei probleme este necesar a se stabili dacă, şi în ce măsură, prevederile Legii nr. 255/2010, referitoare la despăgubirile care se acordă persoanei expropriate, oferă o soluţie completă pentru repararea atât a prejudiciului cauzat prin exproprierea propriuzisă, cât şi a celui cauzat de plata despăgubirii la un moment ulterior celui la care s-a produs transferul dreptului de proprietate. 74. Se constată că Legea nr. 255/2010 stabileşte etapele procedurii de expropriere care intră în domeniul său de reglementare, relevante fiind prevederile art. 4 potrivit căruia: „Etapele procedurii de expropriere sunt: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere." 75. Pentru determinarea ariei de aplicare a legii speciale este necesar a fi avute în vedere aceste etape pe care ea le reglementează, drepturile şi obligaţiile persoanelor şi ale structurilor funcţionale ce sunt implicate în procedura de expropriere impunându-se a fi evaluate prioritar prin prisma acestui act normativ, corespunzător exigenţelor ce rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant şi din art. 10 din Codul civil care prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege". 76. În acest context de reglementare trebuie observat că obligaţiile ce revin expropriatorului în derularea primei etape stabilite prin textul de lege enunţat, respectiv cele descrise prin art. 5 şi 6 din Legea nr. 255/2010, sunt unele menite să pregătească asigurarea bazei materiale şi a documentaţiei tehnice justificative necesare realizării lucrării de interes public care determină măsura exproprierii. 77. Între expropriator şi expropriat ia naştere un raport juridic obligaţional abia în cea de-a doua etapă, începând din momentul în care, în conformitate cu art. 7 şi 8 din aceeaşi lege, expropriatorul procedează la consemnarea sumelor individuale estimate ca despăgubiri, precum şi la notificarea către proprietarii vizaţi a intenţiei de expropriere. 78. Conform prevederilor art. 19 raportat la art. 7 şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, în cadrul acestui raport juridic se situează şi obligaţia expropriatorului de a consemna la dispoziţia persoanei expropriate despăgubirea aferentă bunului expropriat, obligaţie care este corelativă dreptului conferit expropriatului, prin art. 1 din Legea nr. 33/1994, de a primi o compensaţie pentru bunul imobil relativ la care urmează a interveni transferul dreptului de proprietate. 79. Astfel, prin art. 7 este stabilită obligaţia expropriatorului în sensul „consemnării sumelor individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziţia proprietarilor de imobile, individualizaţi conform listei proprietarilor, aşa cum rezultă din evidenţele Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, afectaţi de prevederile prezentei legi, precum şi obligaţia afişării listei imobilelor ce urmează a fi expropriate şi care fac parte din coridorul de expropriere, anterior notificării proprietarilor", iar prin art. 9 alin. (4) se stabileşte că „transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii." 80. Prin art. 19 din Legea nr. 255/2010 şi prin art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2011, cu completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010), este reglementată procedura de urmat pentru a se încasa aceste despăgubiri propuse de expropriator, procedură care presupune, printre altele, formularea unei cereri de plată din partea persoanei expropriate. Legiuitorul a reglementat şi soluţia care trebuie adoptată de expropriator, prin comisia special constituită de acesta, în situaţiile în care persoanele expropriate nu acceptă suma propusă şi consemnată, rezolvarea stabilită pentru o asemenea ipoteză fiind oferită prin art. 19 alin. (11) care prevede că „în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii". 81. Conform art. 16 alin. (1), (4) şi (6) din Normele metodologice „în toate cazurile, comisia va emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, în termen de două zile de la încheierea procesului-verbal care va cuprinde menţiuni privitoare la: a) data emiterii şi componenţa comisiei; b) elementele de identificare a imobilului afectat: judeţul, localitatea, numărul cadastral şi numărul de carte funciară, după caz, suprafaţa şi numele proprietarului/deţinătorului; c) datele de identificare a titularului cererii, dacă a fost formulată cererea, numele şi prenumele persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri sau menţiunea conform căreia nu a fost depusă nicio cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din lege; d) acordul/dezacordul persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri cu privire la cuantumul despăgubirilor, exprimat în cuprinsul procesului-verbal, sau menţiunea referitoare la neprezentarea acestuia în faţa comisiei; e) valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora; f) documentele avute în vedere la emiterea hotărârii; g) concluzia comisiei şi textul de lege pe care se întemeiază; h) calea de atac împotriva hotărârii şi termenul în care poate fi exercitată. (...)
(4) Hotărârea se comunică în original titularului cererii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau poate fi ridicată personal de titularul cererii ori de mandatarul acestuia cu procură specială autentică, cu semnătură de primire.(...)
(6) În cazul în care, potrivit hotărârii comisiei, expropriatorul consemnează despăgubirile într-un cont bancar, un exemplar al hotărârii se va comunica unităţii bancare la care s-a deschis contul pe numele titularului/titularilor de drepturi reale.".82. Pe de altă parte, art. 22 alin. (1) şi (3) prevede că „(1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.(...)
(3) Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."83. În ce priveşte modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor propuse de expropriator se constată că prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 se impune obligaţia ca acestea să fie „estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici". 84. Reglementările enunţate relevă criterii clare şi complete care pot şi trebuie să fie avute în vedere de către expropriator în demersul de a stabili şi de a plăti despăgubirile aferente măsurii exproprierii, dar şi existenţa unui remediu pentru eventualele erori generate în mod obiectiv de utilizarea respectivelor criterii, remediu reprezentat de acţiunea în justiţie prin care expropriatul poate contesta cuantumul despăgubirilor astfel estimate şi propuse, în cadrul acestui demers judiciar având posibilitatea de a prezenta argumente şi de a dovedi pertinenţa lor, referitor la valoarea pe care o atribuie imobilului expropriat. 85. Însă, în cadrul procedurii judiciare declanşate printr-o astfel de contestaţie, cuantumul despăgubirii se determină prin raportare la alte criterii şi mijloace de probă decât cele pe care legiuitorul le-a pus la dispoziţia expropriatorului, fiind necesar ca evaluarea să se realizeze, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, printr-o expertiză judiciară efectuată de o comisie formată „dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii", dar şi cu luarea în considerare a preţului „cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia", potrivit art. 26 alin. (2). 86. În raport cu reglementările expuse se constată că legiuitorul a stabilit criteriile după care expropriatorul este ţinut să estimeze valoarea despăgubirii pe care o propune şi o consemnează la dispoziţia persoanei expropriate şi totodată a pus la dispoziţia acestuia din urmă o procedură judiciară specială a cărei parcurgere constituie - în temeiul principiului general de drept specialia generalibus derogant - singura cale de urmat spre a remedia deficienţele generate de evaluarea realizată de expropriator, suportul probator permis pentru cuantificarea acestor despăgubiri fiind diferit în cadrul celor două ipoteze în care se poate realiza evaluarea bunului expropriat. 87. De asemenea trebuie constatat că hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, la finalizarea procedurii contestaţiei formulate în temeiul art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010, reprezintă actul juridic ultim prin care poate fi determinat prejudiciul încercat de persoana expropriată ca efect al actului de autoritate al exproprierii. 88. În acest context, formularea ulterioară a unei alte acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile art. 1.535 din Codul civil - normă care se regăseşte în Codul civil, cartea a V-a: Despre obligaţii, titlul V: Executarea obligaţiilor, capitolul II: Executarea silită a obligaţiilor, secţiunea a 4-a: Executarea prin echivalent, subsecţiunea 2: Prejudiciul - prin care se solicită plata de daune-interese moratorii pentru suma stabilită în mod definitiv de instanţă cu titlu de despăgubire destinată reparării prejudiciului cauzat prin expropriere, nu poate fi privită ca reprezentând un demers compatibil cu cel permis de legea specială, prin art. 22 din Legea nr. 255/2010, pentru că printr-o astfel de acţiune se tinde nu numai la utilizarea unor criterii suplimentare de determinare a cuantumului despăgubirii ce se datorează pentru expropriere, dar şi la formularea unei acţiuni noi pentru repararea prejudiciului cauzat de această măsură, în pofida faptului că s-a finalizat procedura specială care permitea expropriatului să îşi valorifice dreptul de a pretinde o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator în condiţiile legii speciale. 89. Prin voinţa legiuitorului, exprimată în conţinutul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, suma consemnată la dispoziţia expropriatului cu titlu de despăgubire calculată în cadrul etapei administrative a procedurii de expropriere se eliberează în baza cererii persoanei îndreptăţite, cerere care trebuie să fie însoţită de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii. 90. Astfel, demersul expropriatorului de a elibera suma cuvenită expropriatului, fără deosebire după cum cuantumul ei este stabilit prin actul administrativ emis de comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 sau prin hotărârea judecătorească care reflectă soluţionarea în mod definitiv a contestaţiei prevăzute de art. 22 din acelaşi act normativ, constituie modalitatea în care acest debitor îşi execută obligaţia pe care legea i-o atribuie, având natura juridică de plată în sensul art. 1.615 teza întâi din Codul civil, iar efectul plăţii constă în stingerea obligaţiei respective. 91. În contextul în care declanşarea şi parcurgerea etapei judiciare a procedurii de expropriere sunt facultative, fiind lăsat la alegerea persoanei expropriate demersul de a ataca sau nu hotărârea comisiei de expropriere, iar legea stabileşte explicit [prin art. 22 alin. (1)] că „exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii", trebuie constatat că voinţa legiuitorului a fost aceea de a suspenda, prin dispoziţia înscrisă în art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, însăşi obligaţia de plată a despăgubirii până la adoptarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi de a nu asocia acestui demers judiciar vreun efect în planul sporirii despăgubirilor care se cuvin iniţiatorului lui. Ca atare, concluzia nu poate fi decât aceea că persoana expropriată nu este îndreptăţită să pretindă daune-interese moratorii pentru perioada în care se desfăşoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligaţia expropriatorului de a realiza plata nu devine scadentă înainte de a se finaliza respectivul proces. Prevederile art. 1.535 din Codul civil reglementează situaţia în care „o sumă de bani nu este plătită la scadenţă", situaţie care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului având ca obiect contestaţia asupra cuantumului ei. 92. Este util a fi observat că prevederile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 au fost modificate prin Legea nr. 233/2018, norma având în prezent următorul conţinut: „la cerere, despăgubirea va fi eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu sunt de acord cu cuantumul stabilit, proporţional cu cota-parte deţinută, dacă s-a făcut dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat. Ulterior, în situaţia stabilirii unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă, expropriatorul va elibera foştilor titulari ai drepturilor reale, la cerere, suma reprezentând diferenţa dintre despăgubirea stabilită de instanţa judecătorească şi despăgubirea stabilită de expropriator, proporţional cu cota-parte pe care au deţinut-o". Intervenţia legislativă astfel realizată evidenţiază faptul că legiuitorul şi-a schimbat optica normativă relativ la momentul în care ia naştere obligaţia de plată a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate care nu este de acord cu suma consemnată de expropriator şi totodată a subliniat lipsa de consecinţe pecuniare, în planul îndeplinirii acestei obligaţii (aşa cum este ea stabilită de noua reglementare), a eventualei majorări a cuantumului despăgubirii în urma parcurgerii procedurii judiciare de soluţionare a căii de atac (contestaţia) pe care legea specială o deschide titularului dreptului la despăgubire spre a se determina întinderea reală a reparaţiei aferente exproprierii. 93. Trebuie amintit că exproprierea constituie o formă de cedare a proprietăţii care operează în mod excepţional, în vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice. În această materie, statului îi este recunoscută o marjă mai largă de apreciere în reglementarea condiţiilor şi a procedurilor după care poate fi pusă în practică o atare măsură, acest aspect fiind subliniat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Relevantă sub acest aspect este hotărârea pronunţată în Cauza Couturon împotriva Franţei, în care s-a reţinut: „34. În speţă, Curtea constată, în primul rând, că faptele denunţate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reaminteşte că acest tip de politici, în care primează interesul general al comunităţii, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea Depalle, citat anterior, pct. 84, CEDO 2010). (...) 38. (...) În opinia Curţii, în aceste condiţii nu se poate afirma că reclamantul a fost nevoit să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.(...) 43. Prin urmare, pe de o parte, având în vedere marja de apreciere de care Franţa dispune în speţă, nu se poate susţine că, prin respingerea cererii reclamantului prin care urmărea repararea prejudiciului cauzat prin deprecierea proprietăţii sale ca urmare a construirii autostrăzii A 89, instanţele naţionale nu au asigurat menţinerea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale reclamantului". 94. Pe de altă parte, din perspectiva identificării domeniului de aplicare a prevederilor art. 1.535 din Codul civil şi a raportului dintre această normă de drept comun şi normele unei legi speciale sunt relevante următoarele statuări făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 21/2015: „42. (...) se constată că, în cazul titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale neachitate salariaţilor bugetari, pot fi pretinse dobânzi penalizatoare menite a acoperi prejudiciul rezultat din fapta ilicită a statului, care, în calitate de debitor, achită cu întârziere sumele acordate prin hotărâri judecătoreşti, deşi acestea sunt executorii de drept de la momentul pronunţării acestor hotărâri. 43. Prin urmare, răspunzând primei ipoteze din întrebarea nr. 1, aceste dobânzi nu au un caracter accesoriu debitului principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru salariul neachitat, pentru care angajatorul este de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată a salariului. Ca atare, faţă de faptul că, prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost identificată fapta ilicită ce a declanşat mecanismul răspunderii civile delictuale, achitarea de către stat, cu întârziere, a sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti, urmează a se înlătura ipoteza că dobânzile ce constituie obiectul întrebării preliminare ar curge de la momentul la care a fost introdusă acţiunea principală având ca obiect plata drepturilor salariale. Cum aceste dobânzi sunt distincte de cele aferente dreptului salarial a cărui neplată a fost sancţionată prin hotărârea ce constituie titlu executoriu (cele în raport cu care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat), hotărârea preliminară confirmă astfel lipsa identităţii de obiect şi cauză între litigiul referitor la plata drepturilor salariale şi cel pendinte. 44. Pe de altă parte, faţă de dezlegările din Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dobânzile nu pot fi considerate o pretenţie nouă, absolut independentă de litigiul anterior, pentru ca, prin însăşi acţiunea în răspundere civilă având ca obiect astfel de dobânzi penalizatoare, debitorul să fie pus în întârziere şi, prin urmare, prejudiciul să fie datorat de la data introducerii acestei acţiuni, pentru viitor, cu consecinţa începerii curgerii dobânzilor de la data introducerii acţiunii. 45. Potrivit art. 1088 alin. (2) din Codul civil de la 1864, dobânda nu este datorată decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazul în care, după lege, curge de drept". 95. Aceste statuări ale instanţei supreme sunt valabile, pentru identitate de raţiune, şi în situaţiile la care se referă prezenta sesizare, pentru că evidenţiază limitarea pe care o determină existenţa unei legi speciale în privinţa aplicării prevederilor de drept comun relative la repararea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de plată a unor sume de bani. 96. În lumina statuărilor evocate, dar şi a trăsăturilor particulare ale cedării dreptului de proprietate ce se realizează prin expropriere, se reţine că reglementările din cuprinsul legii speciale referitoare la reparaţiile care se acordă în această materie trebuie să fie singurele repere legale care pot fi valorificate în procedura de stabilire şi plată a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, ele reflectând modalitatea în care legiuitorul a înţeles să asigure repararea prejudiciului cauzat prin preluarea forţată a proprietăţii, dar şi să determine finalizarea procedurii de stabilire a respectivei despăgubiri în relaţie cu epuizarea căii de atac prevăzute prin art. 22. 97. Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută altă concluzie decât aceea că incidenţa reglementării de drept comun conţinută de art. 1.535 din Codul civil nu este compatibilă cu prevederile art. 22 şi 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în situaţia în care se solicită, ulterior momentului la care despăgubirile au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, daune-interese moratorii pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească ce exprimă finalizarea procedurii în care poate fi contestat cuantumul despăgubirilor pe care expropriatorul le datorează. 98. Situaţia este, însă, diferită în cazul daunelor-interese moratorii solicitate pentru perioada ulterioară datei la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească menţionată pentru că, aşa cum s-a reţinut în precedent, acest act jurisdicţional constituie un titlu de creanţă care conferă persoanei expropriate dreptul de a cere eliberarea de îndată a despăgubirii, în cuantumul stabilit de instanţă [fie prin confirmarea sumei stabilite de expropriator, fie prin majorarea acestei sume în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994]. 99. Acest drept, de a cere eliberarea sumei cuvenite, este corelativ cu obligaţia expropriatorului de a plăti despăgubirea ori de a o consemna la dispoziţia persoanei îndreptăţite, ceea ce înseamnă că respectiva obligaţie devine scadentă la data la care a luat sfârşit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea nr. 255/2010. În consecinţă, de la această dată pot fi cerute daune-interese moratorii în temeiul prevederilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 1.535 din Codul civil, pentru că dreptul de creanţă al expropriatului are ca obiect o sumă certă şi exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu, iar pasivitatea debitorului în a o elibera este de natură a genera un nou prejudiciu. Acest din urmă prejudiciu este unul ce se pretinde a fi cauzat de neplata la termen a despăgubirii, deci de o faptă ilicită a expropriatorului, astfel că este distinct de cel cauzat prin actul de expropriere. În consecinţă, nu intră în domeniul de aplicare a reglementărilor din legea specială referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor derivate din expropriere, el fiind susceptibil de a forma obiectul unei pretenţii fundamentate pe reglementarea de drept comun menţionată. 100. Raţionamentul expus asigură eficienţa regulii de principiu privind interpretarea şi efectele legii civile, care îşi găseşte expresie în art. 10 din Codul civil, anume aceea potrivit căreia legea specială, derogatorie şi prioritară, nu trebuie să fie aplicată prin analogie altor situaţii decât cele care intră în domeniul lor restrictiv de reglementare. În privinţa aspectelor nereglementate, legea specială se completează cu legea generală, acesta fiind sensul în care trebuie interpretat art. 34 din Legea nr. 255/2013 care prevede că „dispoziţiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi". 101. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 847/95/2019. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, forma anterioară modificării prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, stabileşte că: Despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din Codul civil, pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor. Despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din Codul civil, în cazul în care acestea sunt solicitate pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluţionare a contestaţiei prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată, în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2020. PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE LAURA-MIHAELA IVANOVICI Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu