DECIZIE   Nr. 1656 din 28 decembrie 2010

referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 79 din 31 ianuarie 2011

In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 23 decembrie 2010, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.951 din 23 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.804A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocardia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Dan Ilie Morega, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Potor, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu şi Mariana Câmpeanu. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au solicitat constatarea neconstituţionalităţii prevederilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori pentru următoarele motive:

I. Se apreciază că prin adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie. în condiţiile în care amendamentul pentru modificarea art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost depus doar la Camera Deputaţilor şi nu a fost depus la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, proiectul de lege „se află în albia neconstituţionalităţii", întrucât se încalcă principiul bicameralismului, statuat în art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţie.

Pentru a întruni condiţiile de constituţionalitate, acest amendament ar fi trebuit depus şi la Senat, pentru ca această Cameră să aibă dreptul să se pronunţe asupra acestuia, aspect degajat din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, Decizia nr.' 1.093 din 15 octombrie 2008 şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009.

II. Autorii sesizării consideră că amendamentele adoptate de Camera Deputaţilor cu privire la art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană, prin raportare la dispoziţiile din tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene au consacrat numeroase principii, care, în virtutea art. 11 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, sunt obligatorii, însă care sunt înfrânte prin textul adoptat de Comisa pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor:

- principiul efectului util al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia textul Convenţiei consacră drepturi concrete şi efective, iar nu unele teoretice şi iluzorii;

- principiul democratic - care prevede că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi statul de drept;

- principiul priorităţii dreptului comunitar, consacrat în Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României;

- principiul securităţii juridice, care poate fi comparat cu principiul legalităţii. Acest principiu priveşte claritatea, certitudinea şi previzibilitatea normei juridice;

- principiul încrederii legitime, care priveşte încrederea pe care trebuie să o aibă cetăţenii în menţinerea textelor în vigoare de către autorităţi. Acest principiu coincide cu principiul respectării drepturilor dobândite;

- principiile generale de aplicare în timp şi spaţiu a dispoziţiilor legale (tempus regit actum).

In plus, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori lipseşte de reglementări speciale un număr de 8,5 milioane de contracte, dat fiind faptul că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 sunt abrogate integral Legea nr. 289/2004 şi parţial prevederile Legii nr. 190/1999. Prin urmare, creditele în derulare nu vor mai fi reglementate decât de Codul civil şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului a transmis prin Adresa nr. I2684 din 27 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 18.013 din 27 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată. Menţionând jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevantă în materie, preşedintele Senatului consideră că la Camera Deputaţilor s-au adus modificări proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în sensul că în conţinutul acestui proiect de act normativ s-au introdus numeroase modificări, printre care şi pct. 39, care are în vedere modificarea art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Intrucât legea de aprobare a respectivei ordonanţe de urgenţă, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, se îndepărtează substanţial de forma adoptată de Senat, preşedintele Senatului consideră că prin adoptarea soluţiilor legislative din legea menţionată se încalcă principiul bicameralismului, astfel cum acesta este statuat la art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţia României, republicată.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis prin Adresa nr. 51/6.212 din 24 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.982 din 24 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că modificarea prevederilor art. 95 din ordonanţa de urgenţă respectă cele stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, atunci când a statuat că modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Textele adoptate de Camera Deputaţilor şi de către Senat se raportează la aceeaşi materie avută în vedere de iniţiator, şi anume situaţia contractelor de credit pentru consumatori în viitor. Faptul că în conţinutul său ele sunt oarecum diferite nu poate să aibă nicio relevanţă atât timp cât modificările operate se referă la aceeaşi materie.

Preşedintele Camerei Deputaţilor mai aminteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, prin care Curtea a statuat că, în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative, precum şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, în care Curtea a statuat că modificările şi completările aduse de Camera decizională trebuie să aibă un caracter „esenţial". Preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că, dacă se compară conţinutul art. 95 adoptat de Senat cu cel adoptat de Camera Deputaţilor, deosebirea nu este esenţială.

In ceea ce priveşte critica pe fond, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că autorii sesizării nu arată în ce constă încălcarea dispoziţiilor şi principiilor invocate, principii care au, oricum un caracter foarte general şi nicio legătură cu domeniul criticat, motiv pentru care invocarea în cauză nu are nicio relevanţă.

Guvernul a transmis cu Adresa nr. 5/10.005 din 27 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.998 din 27 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Guvernul consideră că art. 95, în forma sa de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, viza în mod clar modificarea relaţiilor contractuale dintre creditori şi consumatori în scopul evident de a aduce beneficiile unui cadru legislativ care impune o mai mare transparenţă şi protejare a consumatorilor în contextul relaţiilor contractuale în curs. De aceea, calificarea ca dispoziţii imperative a normelor art. 95, în varianta în vigoare, nu poate fi desprinsă de scopul şi finalitatea reglementării.

In forma adoptată de Camera Deputaţilor, art. 95 este adoptat într-o versiune puţin modificată faţă de cea a iniţiatorului şi faţă de cea adoptată de Senat, deoarece în mod clar stabileşte că numai anumite dispoziţii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 se aplică pentru contractele în curs. Or, promovând o minimă atingere adusă raporturilor juridice în curs, Legislativul dezvoltă o politică de stabilitate a raporturilor juridice din materia în cauză.

Această formă a textului criticat, astfel cum a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în vederea asigurării unei juste interpretări nu poate fi desprinsă din context. Astfel, modificarea art. 95 din ordonanţa de urgenţă inclusă în art. I al legii este necesar să se raporteze şi la prevederile art. II, care practic menţin realităţile contractuale generate de aplicarea art. 95 în forma promovată de iniţiator şi adoptată de Senat.

Guvernul afirmă că, din punct de vedere calitativ, art. 95 în versiunea în vigoare şi-a produs efectele şi, din această perspectivă, adoptarea de către Senat a legii de aprobare în forma propusă de către Guvern nu este de natură să modifice raporturile juridice generate în urma aplicării sale. Potrivit formei adoptate de Camera Deputaţilor, orice modificare a raporturilor contractuale rămâne de principiu la latitudinea părţilor, voinţa acestora nefiind necesar să se circumscrie decât unor dispoziţii imperative de ordine publică, regulă consacrată şi în dreptul comun conform principiului libertăţii de voinţă.

Aşadar, Camera Deputaţilor nu intervine prin versiunea adoptată asupra raporturilor juridice consacrate de forma în vigoare a art. 95, adoptată de Senat, ci decide numai cu privire la lămurirea aplicării în continuare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, ceea ce, în opinia Guvernului, corespunde exigenţelor constituţionale care consacră caracteristicile de rigurozitate şi echilibru ale Legislativului.

Cu privire la criticile pe fond, Guvernul consideră că acestea sunt neîntemeiate.

In opinia Guvernului, aşa cum era formulat în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 art. 95 lăsa să se înţeleagă că prevederile ordonanţei de urgenţă se aplică şi contractelor în derulare la data intrării în vigoare a acesteia. Această interpretare putea să conducă la încălcarea art. 78 din Constituţie, care prevede că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. In condiţiile în care ordonanţa de urgenţă în integralitatea sa ar produce efecte şi asupra contractelor aflate în curs de derulare, fără ca aceste efecte să fie solicitate expres prin Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, ar presupune aplicarea retroactivă a acesteia, cu încălcarea art. 78 din Constituţie.

Parlamentul a aprobat modificarea art. 95 în sensul că numai art. 371, art. 50-57, art. 66-69 şi art. 70-71 din ordonanţa de urgenţă se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, celelalte articole ale acesteia neaplicându-se acestor contracte. Aceste articole se referă la refinanţarea creditelor, la o mai bună transparenţă a clauzelor contractuale, la rambursarea anticipată şi la cesiunea contractului de credit unei terţe persoane.

Guvernul consideră că modificarea art. 95 din ordonanţa de urgenţă a fost solicitată atât de reprezentanţii Comisiei Europene prin Memorandumul de înţelegere, ca precondiţie pentru eliberarea următoarei tranşe de împrumut de 1,2 miliarde de euro, necesară Guvernului pentru finanţarea deficitului bugetar, cât şi de reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional, de asemenea ca precondiţie pentru discutarea în boardul din 7 ianuarie 2011 a scrisorii suplimentare pentru eliberarea următoarei tranşe către Banca Naţională a României.

Guvernul apreciază că prin ordonanţa de urgenţă s-a asigurat respectarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, precum şi a acordurilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană, în conformitate cu art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţia României.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la modul de adoptare a legii criticate, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, prevederile legale ale art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Art. 95, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă, are următorul conţinut: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71."

In opinia autorilor sesizării, Legea criticată contravine, în ordinea invocării, prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (2), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2),'art. 148 alin. (2) şi (4), al căror cuprins este următorul:

- Art. 61 alin. (2): „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.";

- Art. 11 alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.";

- Art. 11 alin. (2): „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";

-Art. 20 alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";

- Art. 148 alin. (2): „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.";

- Art. 148 alin. (4): „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)."

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra aspectelor de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

Raportat la critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 61 alin. (2) din Constituţia României, Curtea observă următoarele:

Legea care face obiectul controlului de constituţionalitate provine dintr-un proiect de lege intitulat Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Proiectul de lege a fost înregistrat la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, pe 11 iunie 2010 şi a fost adoptat pe 8 septembrie 2010. Proiectul de lege a fost înregistrat în data de 14 septembrie 2010 la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, spre dezbatere şi adoptare, conform art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţie. In şedinţa din 23 decembrie 2010, Camera Deputaţilor a adoptat Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României.

Aşa cum a mai statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie calitatea de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.

Totodată, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor „conflicte de competenţă" între prima Cameră sesizată şi Camera decizională.

In jurisprudenţa sa în materie, de pildă Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, precum şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea Constituţională, luând în considerare normele şi principiile fundamentale mai sus menţionate, a statuat că „dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral". Este adevărat - aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej (Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 20 octombrie 2008) - că în dezbaterea unei iniţiative legislative Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative.

Pe de altă parte, tot din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010) reiese că principiul bicameralismului nu este încălcat dacă modificările operate de către una dintre cele două Camere ale Parlamentului faţă de forma legii adoptată de cealaltă Cameră nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de prima Cameră sesizată şi nici o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de prima Cameră sesizată.

Faţă de forma adoptată de Senat, care nu a adus nicio modificare ordonanţei de urgenţă, ca primă Cameră sesizată, Legea adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, conţine o serie de modificări şi completări, care se referă şi la dispoziţiile art. 95 din ordonanţa de urgenţă. Insă, în cazul de faţă, nu există nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, şi nici o configuraţie deosebită a noilor texte legale. Contractele referitoare la refinanţarea creditelor, la o mai bună transparenţă a clauzelor contractuale, la rambursarea anticipată şi la cesiunea contractului de credit unei terţe persoane sunt contracte accesorii care continuă să fie reglementate pe viitor de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Inainte de modificările aduse de Camera Deputaţilor, în calitatea sa de Cameră decizională, art. 95 avea următorul conţinut:

„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului este un act cu putere de lege adoptat, în baza dispoziţiilor constituţionale şi în condiţiile prevăzute de acestea, pe calea delegării legislative prevăzută de art. 115 alin. (4)-(6). Raţiunea principală a adoptării unui astfel de act normativ a fost necesitatea transpunerii Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 133 din 22 mai 2008.

Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 a intrat în vigoare pe data de 21 iunie 2010. Din forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, reiese faptul că creditorii aveau obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă. Termenul de 90 de zile menţionat s-a scurs până la data la care s-a dezbătut de către Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă nr. 50/2010. In acest timp, prevederile art. 95 şi-au epuizat efectele, obligaţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă trebuind să fie îndeplinite de către creditori. In aceste condiţii, textul ordonanţei de urgenţă a fost modificat de Camera decizională prin legea de aprobare. Prin urmare, dispoziţiile art. 95 din ordonanţa de urgenţă, astfel cum au fost modificate prin legea de aprobare, trebuie citite şi interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. II alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd că „Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi".

Aşa fiind, modificările aduse art. 95 din ordonanţa de urgenţă nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a Legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv.

Mai mult, prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare care stipulează că „Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi", trebuie interpretate ca impunând şi acordul de voinţă al consumatorului cu privire la notificarea mai sus menţionată, întrucât ordonanţa de urgenţă a fost adoptată în aplicarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, directivă care prevede în preambulul său, la pct. 9, că „O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi pentru crearea unei veritabile pieţe interne".

Raportat la celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea nu sunt motivate în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constituind doar o înşiruire de dispoziţii constituţionale şi de principii desprinse de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate din lectura jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a legislaţiei primare a Uniunii Europene, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

In aceste condiţii, Curtea constată că nu îşi poate exercita controlul de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile legale atacate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 28 decembrie 2010 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

OPINIE CONCURENTA

In acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.656 din 28 decembrie 2010, asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, consider însă că în motivarea acestei decizii trebuia analizat raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul constituţional intern şi precizată poziţia Curţii Constituţionale în această materie.

In speţa de faţă, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 transpune în dreptul intern o reglementare din dreptul Uniunii Europene, şi anume Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) din Directivă (articol ce are denumirea marginală „Măsuri tranzitorii"), „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor naţionale de punere în aplicare", iar, potrivit alin. (2) al art. 30, „Cu toate acestea, statele membre se asigură că articolele 11, 12, 13 şi 17, art. 18 alineatul (1) a doua teză şi articolul 18 alineatul (2) se aplică şi contractelor pe durată nedeterminată existente la data la care intră în vigoare măsurile naţionale de punere în aplicare." Aceste dispoziţii au fost transpuse în art. 95 din legea criticată, articol ce are următorul conţinut: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71."

Având în vedere, pe de-o parte, faptul că legea criticată transpune în dreptul intern o reglementare secundară a Uniunii Europene, şi anume o directivă - act obligatoriu care stabileşte în sarcina statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat - şi că autorii obiecţiei consideră că aceasta este neconstituţională, fiind contrară „statului de drept", iar, pe de altă parte, ţinând cont de competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizare, în temeiul art. 146 lit. a), consider că se impunea analizarea relaţiei dintre dreptul intern (incluzând dispoziţiile Constituţiei) şi dreptul Uniunii Europene.

In opinia mea, în această examinare trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:

1. Principiul supremaţiei Constituţiei este consacrat în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia „In România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Având în vedere poziţia supremă a Constituţiei în ierarhia actelor juridice care formează ordinea juridică internă, neconcordanţa dintre o normă infraconstituţională şi o normă constituţională se sancţionează de către Curtea Constituţională - unică autoritate de jurisdicţie constituţională din România şi garantul supremaţiei Constituţiei - prin constatarea ca neconstituţională a normei juridice, decizie care are ca efect suspendarea aplicării acesteia pe o perioadă de 45 de zile, perioadă în care Guvernul sau Parlamentul, după caz, trebuie să o pună de acord cu decizia Curţii Constituţionale. In cazul în care acest lucru nu se întâmplă, norma infraconstituţională declarată neconstituţională îşi încetează efectele juridice.

2. Distinct de relaţiile drept intern - drept internaţional şi drept intern - drepturile omului, reglementate prin art. 11 şi prin art. 20, Legea fundamentală a României tratează la art. 148 alin. (2) relaţia drept intern - drept comunitar. Astfel, potrivit acestei norme constituţionale, „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

Se pune întrebarea dacă sintagma „legile interne" include şi dispoziţiile constituţionale sau, cu alte cuvinte, în ce măsură prioritatea dreptului european cu caracter obligatoriu se aplică şi asupra normelor constituţionale.

In jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României nu a analizat încă raportul dintre dreptul constituţional şi dreptul Uniunii Europene.

3. Constituţia României foloseşte două concepte distincte, şi anume „supremaţia Constituţiei" şi „prioritatea de aplicare a dreptului comunitar".

Astfel, în ierarhia actelor juridice interne, Constituţia este supremă şi toate normele juridice trebuie să se conformeze cu litera şi spiritul său. In ordinea juridică internă, putem vorbi despre o ierarhie, ceea ce presupune faptul că norma infraconstituţională depinde, în ceea ce priveşte validitatea sa, de conformitatea cu norma constituţională.

Pe de altă parte, principiul priorităţii de aplicare a dreptului european nu trebuie utilizat pornind de la ideea existenţei unei ierarhii, ci ţinând cont de drepturile şi obligaţiile României ca urmare a dobândirii statutului de membru al Uniunii Europene şi a „transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare", astfel cum reiese din art. 148 din Legea fundamentală.

4. Raportul dintre dreptul european şi dreptul constituţional naţional este marcat de principiul priorităţii de aplicare a dreptului comunitar. Referitor la acest principiu, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în jurisprudenţa sa că dreptul european este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre şi trebuie aplicat de instanţele acestora.

Astfel, prin Hotărârea din 15 iulie 1964, în Cauza 6/64 referitoare la cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de Giudice Conciliatore din Milano, în litigiul Flaminio Costa împotriva Enel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cu denumirea actuală de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a consacrat principiul priorităţii dreptului comunitar, declarând că reglementările emise de instituţiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre care sunt obligate să le respecte. Curtea a arătat că, spre deosebire de tratatele internaţionale ordinare, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre de la momentul intrării în vigoare a tratatului şi care se impune instanţelor acestora. Prin instituirea unei comunităţi cu durată nelimitată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate şi cu capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi, mai precis, cu puteri reale provenite dintr-o limitare a suveranităţii sau dintr-un transfer de competenţe din partea statelor către Comunitate, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor acestora şi lor însele. Transferul drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor tratatului, realizat de către state de la ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comunitare, determină, prin urmare, o limitare definitivă a drepturilor lor suverane. în consecinţă, dacă o normă naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia europeană, iar norma naţională nu este nici anulată, nici abrogată, însă i se suspendă forţa sa obligatorie.

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea de la Luxemburg a precizat că prioritatea dreptului european se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent dacă ele sunt adoptate înainte sau după actul european. Această integrare în dreptul fiecărui stat membru a dispoziţiilor care derivă din surse comunitare şi, în general, a termenilor şi spiritului tratatului, are drept corolar imposibilitatea pentru aceste state de a face să prevaleze, faţă de o ordine juridică acceptată de acestea pe o bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să îi fie opozabilă, întrucât dreptului izvorât din tratat, provenit dintr-o sursă autonomă, nu îi poate fi opozabil, datorită naturii sale specifice originale, un text naţional, oricare este acesta, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi contestată baza juridică a Comunităţii însăşi.

Cu privire la protecţia drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară, prin Hotărârea din 17 decembrie 1970, în Cauza 11/70 referitoare la cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulată de Verwaltungsgericht Frankfurt în litigiul Internationale Handelsgesellschaft MBH împotriva Einfuhr-Und Vorratsstelle Fur Getreide Und Futtermittel (Oficiul pentru importul şi depozitarea cerealelor şi furajelor), Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cu denumirea actuală de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a statuat că recurgerea la norme sau noţiuni juridice ale dreptului naţional pentru aprecierea validităţii actelor adoptate de instituţiile Comunităţii aduce atingere unităţii şi eficienţei dreptului comunitar. Validitatea unor astfel de acte poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar. Prin urmare, invocarea atingerilor aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de Constituţia unui stat membru, fie principiilor unei structuri constituţionale naţionale, nu poate afecta validitatea unui act al Comunităţii sau efectul acestuia pe teritoriul respectivului stat. In speţă, tribunalul german care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a apreciat că sistemul de garanţii este contrar anumitor principii structurale ale dreptului constituţional naţional, care trebuie să fie protejate în cadrul dreptului comunitar, astfel încât supremaţia dreptului supranaţional să cedeze în faţa principiilor Legii fundamentale germane.

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a mai reţinut că, într-adevăr, respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curtea de Justiţie. Protejarea acestor drepturi, care se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii.

Prin Hotărârea din 9 martie 1978, în Cauza 106/77, referitoare la cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Pretore di Susa în litigiul Amministrazione delle Finanze Dello Stato împotriva Simmenthal S.P.A, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cu denumirea actuală de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a statuat că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă că este necesar ca normele sale să fie aplicate deplin şi în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare şi de-a lungul întregii perioade în care sunt valabile. Dispoziţiile direct aplicabile sunt o sursă imediată de drepturi şi obligaţii pentru toţi cei cărora le este adresată, fie că este vorba de statele membre, fie de persoane de drept privat; de asemenea, acest efect priveşte pe orice instanţă care, în calitate de autoritate a unui stat membru, are misiunea de a proteja drepturile conferite persoanelor particulare de către dreptul comunitar. Instanţa naţională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme lăsând neaplicată, la nevoie, orice dispoziţie contrară legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără să fie necesar să ceară sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice procedeu constituţional.

Mai mult, prin Hotărârea din 11 aprilie 1978, în Cauza 100/77, Comisia împotriva Italiei, şi prin Hotărârea din 6 mai 1980, în Cauza 102/79, Comisia împotriva Belgiei, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cu denumirea actuală de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a arătat că un stat membru nu poate invoca dificultăţile interne sau dispoziţiile din ordinea sa juridică naţională, chiar şi constituţională pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor şi a termenelor rezultate din directivele comunitare. Mai mult, în Cauza 149/79, Comisia împotriva Belgiei, Curtea a amintit, prin Hotărârea din 26 mai 1982, că indiferent care sunt dispoziţiile incidente conţinute de Constituţia belgiană, recurgerea la norme din ordinea juridică internă pentru limitarea aplicării dispoziţiilor comunitare afectează unitatea şi eficacitatea dreptului comunitar şi nu poate fi admisă.

Ulterior, prin Hotărârea din 14 octombrie 2004, în Cauza C-36/02 având ca obiect o cerere de hotărâre prealabilă în baza articolului 234 CE (actualul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), introdusă de Bundesverwaltungsgericht din Germania în litigiul Omega Spielhallen-und Automatenaifstellungs-GmbH contra Oberburgermeisterin der Bundesstadt Bonn, Curtea a amintit că, în conformitate cu o jurisprudenţa constantă, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului al căror respect este asigurat de Curte şi că, în acest scop, aceasta din urmă se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi din indicaţiile furnizate de instrumentele internaţionale cu privire la protecţia drepturilor omului la care statele membre au aderat. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale îmbracă, în acest context, o semnificaţie aparte.

Recent, în Cauza C-213/2007 referitoare la întrebarea preliminară trimisă de Simvoulio tis Epikratias din Grecia, în litigiul MichanikiAE împotriva Ethniko Simvoulio Radiotileorasis, Ipourgos Epikratias, s-a ridicat problema conflictului existent între un act european secundar - Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 1997 - şi o dispoziţie din Constituţia Greciei [art.14 alin.(9)]. Prin Hotărârea din 16 decembrie 2008, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cu denumirea actuală de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) a reafirmat prioritatea dreptului comunitar asupra oricărei norme interne contrare, fără a face diferenţa după cum acestea sunt norme infraconstituţionale sau norme constituţionale. Astfel, cu privire la a doua întrebare adresată de instanţa elenă, având ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea a declarat că dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziţii naţionale care, deşi urmăreşte obiectivele legitime ale egalităţii de tratament a ofertanţilor şi transparenţei în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice, instituie o prezumţie absolută de incompatibilitate între calitatea de proprietar, de asociat, de acţionar principal sau de membru al conducerii unei întreprinderi care desfăşoară o activitate în sectorul mijloacelor de informare în masă şi cea de proprietar, de asociat, de acţionar principal sau de membru al conducerii unei întreprinderi căreia i se încredinţează de către stat executarea unor contracte de lucrări, de furnizare sau de servicii.

In concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - printr-o jurisprudenţa bine stabilită - acordă prioritate absolută normei europene, chiar şi asupra normei constituţionale, având ca principal argument necesitatea asigurării eficienţei şi uniformizării dreptului comunitar în toate statele membre, ceea ce are două consecinţe principale: validitatea unei norme aparţinând dreptului Uniunii Europene poate fi analizată exclusiv prin prisma dreptului comunitar şi intră în competenţa de soluţionare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; Constituţiile statelor membre nu pot prejudicia prioritatea dreptului Uniunii Europene.

5. Problema raportului dintre dreptul european şi dreptul constituţional intern a fost tratată şi de către unele Curţi Constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Din analiza jurisprudenţei acestor curţi constituţionale, reiese că, deşi majoritatea a acceptat prioritatea dreptului comunitar chiar şi faţă de dreptul constituţional intern (a se vedea deciziile din 13 decembrie 2001, VfSIg. 15.450 şi din 3 decembrie 2003, VfSIg. 17.075 ale Curţii Constituţionale din Austria, Decizia PL US 50/2004, Partea VI, a Curţii Constituţionale a Cehiei, aşa-numita „Sugar Quota Decision", Decizia P1/05 din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Constituţional al Poloniei, referitoare la mandatul european de arestare), există şi curţi constituţionale care au exprimat rezerve faţă de principiul priorităţii absolute a dreptului european asupra întregii ordini constituţionale interne, considerând că dreptul comunitar nu se poate aplica cu prioritate asupra acelei părţi din ordinea constituţională internă referitoare la protecţia drepturilor fundamentale şi la principiile democraţiei.

Astfel, dificultăţi în acceptarea priorităţii absolute de aplicare a dreptului comunitar asupra dispoziţiilor constituţionale a întâmpinat Curtea Constituţională a Italiei, în cauzele Frontini împotriva Ministero delle Finanze (1973), Simmenthal împotriva Amministrazione Delle Finanze (1978), Granital împotriva Amministrazione Delle Finanze (1984), determinând aşa-numita doctrină a limitelor aplicării dreptului comunitar, „dottrina dei controlimiti". In Cauza Fragd împotriva Amministrazione Delle Finanze, prin Hotărârea din 21 aprilie 1989, Curtea Constituţională italiană a decis că poate controla reglementări comunitare prin raportare la principiile fundamentale stabilite în Constituţia Italiei. Oricum, în toate aceste decizii, motivarea instanţei italiene de contencios constituţional a fost mai reticentă în analiza priorităţii dreptului comunitar decât înseşi soluţiile adoptate, întrucât nicio lege internă de implementare a dreptului european nu a fost declarată neconstituţională. Pe de altă parte, recent, a avut loc o schimbare de viziune a Curţii Constituţionale italiene cu privire la relaţia drept constituţional-drept european, prin Decizia nr. 103 din 15 aprilie 2008, prin care a hotărât trimiterea unei întrebări preliminare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, acceptând astfel dialogul cu această curte, referitor la interpretarea şi aplicarea dreptului european.

De asemenea, Curtea Constituţională a Germaniei (Bundesverfassungsgericht) şi-a stabilit - prin binecunoscuta Hotărâre din 29 mai 1974 „Solange I" (37 BverfGE 271 Internationale Handelsgesellschaft) - competenţa de a pronunţa, de la caz la caz, asupra legislaţiei secundare comunitare, atâta timp cât dreptul comunitar nu a atins un nivel de protecţie în domeniul drepturilor fundamentale echivalent cu cel prevăzut în Constituţia germană. Ulterior, prin Hotărârea din 22 octombrie 1986 „Solange II" (73 BverfGE 339 Wunsche Handelsgesellschaft), Curtea Constituţională germană a considerat că sistemul de protecţie a drepturilor omului prevăzut de dreptul comunitar a ajuns la un nivel echivalent cu cel prevăzut de Constituţie, şi atât timp cât se menţine acest nivel de protecţie efectivă, Curtea germană nu va mai controla legislaţia comunitară secundară care implica protecţia drepturilor fundamentale. Totodată, prin Hotărârea din 1993 (89 BverfGE 155 Maastricht), prin Hotărârea din 2002 (102 BverfGE 147 Banana Market Organization), Curtea Constituţională germană şi-a conservat această poziţie, iar prin Decizia din 30 iunie 2009 referitoare la conformitatea Tratatului de la Lisabona cu Constituţia Germaniei, a examinat în detaliu relaţia dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul constituţional german, precizând că verifică dacă un conţinut inviolabil, de bază, al identităţii constituţionale a Legii fundamentale este respectat. In acest sens, prin aceeaşi decizie, a arătat că garantarea identităţii constituţionale naţionale în cadrul constituţional şi în cadrul legislaţiei Uniunii converge în domeniul juridic european.

6. In concluzie, ordinea juridică a Uniunii Europene şi ordinea constituţională internă constituie seturi complementare de norme juridice, iar relaţia dintre ele nu se bazează pe o ierarhie a normelor, astfel încât conceptul de „supremaţie" este înlocuit de conceptul de „prioritate". De altfel, nici Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa nu foloseşte conceptul de ordine juridică superioară sau inferioară.

Judecător, prof. univ. dr.

Iulia Antoanella Motoc

OPINIE SEPARATĂ

Nu împărtăşim soluţia adoptată de majoritatea judecătorilor, prin decizia menţionată, pentru argumentele ce urmează:

Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori are vicii de neconstituţionalitate pe care le-au grupat în două părţi: prima se referă la critici extrinseci, vizând aspecte de ordin procedural în adoptarea legii, iar a doua la aspecte de fond (intrinseci), privind neconstituţionalitatea legii.

1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii obiecţiei susţin că, în condiţiile în care amendamentul pentru modificarea art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost depus doar la Camera Deputaţilor şi nu a fost depus şi la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, „proiectul de lege se află în albia neconstituţionalităţii", întrucât se încalcă principiul bicameralismului, statuat în art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţie.

Din examinarea fişei privind derularea procedurii legislative în cadrul Parlamentului, rezultă că Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori în şedinţa din 8 septembrie 2010, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în forma transmisă de Guvern.

In conformitate cu prevederile art. 75 alin. (3) din Constituţie, Senatul a transmis proiectul de lege Camerei Deputaţilor, care, în şedinţa din 23 decembrie 2010, în prezenţa a 222 de deputaţi, a adoptat Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Faţă de forma adoptată de Senat, care nu a adus nicio modificare ordonanţei de urgenţă supuse aprobării ca primă Cameră sesizată, legea adoptată de Camera Deputaţilor conţine o serie de modificări şi completări esenţiale, după cum urmează:

a) au fost modificate un număr de 33 de articole ale ordonanţei de urgenţă, printre care şi art. 95, care este vizat, în principal, de autorii sesizării (poziţiile 1-3; 5-13; 15-18; 21-23; 25-35; 37-39 din lege);

b) au fost introduse reglementări noi (poziţiile 4; 14; 19; 20; 24; 36; art. II din lege).

Diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizionala, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului consacrat de art. 61 din Legea fundamentală, în sensul că forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizionala, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează, practic, cu excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului.

Totodată, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor „conflicte de competenţă" între prima Cameră sesizată şi Camera decizionala, dar nu există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la „limitele sesizării" date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată.

In aceste condiţii, obiecţia de neconstituţionalitate pe motive extrinseci trebuia admisă, iar Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi ordonanţa de urgenţă în ansamblul său trebuiau să fie declarate neconstituţionale.

2. In ceea ce priveşte neconstituţionalitatea pe fond (intrinsecă) a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată prin lege cu modificări şi completări, socotim că în special art. 95 din ordonanţa de urgenţă, care arată că prevederile acesteia nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării ei în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71, este neconstituţional.

Această reglementare încalcă în primul rând art. 16 alin. (1) din Constituţia României, întrucât discriminează aceeaşi categorie de persoane, şi anume debitorii din contractele de credit pentru consumatori, în curs de executare, faţă de cei care încheie contractele după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. Aceste contracte sunt contracte cu executare succesivă în timp, orice obligaţie executată (rată) şi-a produs efectele, în temeiul legii care a guvernat executarea ei, pentru toate celelalte obligaţii este aplicabilă legea în vigoare la acel moment. Aşadar, pentru ambele categorii de debitori trebuie să se aplice aceeaşi lege (tempus regit actum).

Se susţine că unele probleme, cum ar fi refinanţarea creditelor, mai buna transparenţă a clauzelor contractuale, rambursarea anticipată şi cesiunea contractului de credit unei terţe persoane, s-au rezolvat între părţile contractuale în cele 90 de zile prevăzute de ordonanţa de urgenţă. Or, dacă ar fi aşa, ce semnificaţie are atunci art. 95, aşa cum a fost modificat, care prevede că ordonanţa de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării ei în vigoare, cu unele mici excepţii?

Cu toate că aceste contracte se încheie între unităţi bancare - persoane juridice private şi consumatori - persoane fizice sau persoane juridice private, se invocă faptul că prevederile art. 95 sunt imperative deoarece nu pot fi desprinse de scopul şi finalitatea reglementării, recunoscându-se, totuşi, de către Guvern că se aduce „o minimă atingere raporturilor juridice în curs, Legislativul promovând o politică de stabilitate a raporturilor juridice în materie".

Atunci ne punem problema, aşa cum se arată în decizie, toate modificările care au fost aduse de legiuitor, şi anume de către Camera Deputaţilor - Cameră decizionala, nu periclitează stabilitatea acestor raporturi? Care parte a contractului este dezavantajată şi nesigură în executarea obligaţiei? Bineînţeles - consumatorul.

Se arată, într-un mod foarte abil, că orice modificare a raporturilor contractuale rămâne de principiu la latitudinea părţilor, nefiind necesar să se circumscrie decât unor dispoziţii imperative de ordine publică.

Socotim că raporturile juridice şi financiare dintre unităţile bancare şi consumatori nu trebuie să fie guvernate de dispoziţii imperative de ordine publică, încălcându-se astfel şi art. 135 alin. (2) lit. a) referitor la protecţia concurenţei loiale, dar chiar şi a prevederilor de la lit. b) a aceluiaşi articol, în sensul de a proteja interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, şi nu interesele unor societăţi comerciale bancare cu capital străin.

Mai mult, se invocă oportunitatea modificărilor în sensul că acestea au fost solicitate de reprezentanţii Comisiei Europene prin Memorandumul de înţelegere ca precondiţie pentru eliberarea următoarei tranşe de împrumut, cât şi de reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional, tot ca precondiţie pentru discutarea în bordul din 7 ianuarie a scrisorii suplimentare pentru eliberarea următoarei tranşe către B.N.R., arătându-se că astfel este respectat Tratatul de aderare a României la

Uniunea Europeană, modificările fiind în conformitate cu art. 11, 20 şi 148 din Constituţie.

Or, sub niciun aspect, nici chiar al oportunităţii, aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu reglementează raporturile juridice care presupun o mai bună organizare a sistemului de credit bancar în România, ci, dimpotrivă, este în defavoarea consumatorilor.

Judecător,

Acsinte Gaspar

Judecător,

prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader