DECIZIE Nr.
148 din 21 februarie 2007
asupra sesizarii privind
neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul
Senatului
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 162 din 7 martie 2007
Cu adresa nr. XXX/253 din 14 februarie 2007, secretarul
general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale
sesizarea grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD, prin care se solicită
ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. c) din Constituţie, să se
pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin
Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 şi publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.
Sesizarea este semnată de liderul grupului parlamentar
Dreptate şi Adevăr PNL-PD, senator Puiu Haşotti, şi este susţinută cu
semnăturile a 26 de senatori din totalul de 42 de senatori membri ai acestui
grup parlamentar, şi anume: Basgan Ion, Cârlan Dan, Cismaru Ivan, Cazacu
Cornelia, David Cristian, David Gheorghe, Dumitrescu Ion Mihai, Dumitru
Constantin, Haşotti Puiu, Ioţcu Petru Nicolae, Lupoi Mihail, Marinescu Marius,
Meleşcanu Teodor Viorel, Mereuţă Mircea, Neagu Nicolae, Oprea Mario Ovidiu,
Păcuraru Paul, Popa Aron Ioan, Prodan Tiberiu Aurelian, Petre Maria, Popa Dan
Gabriel, Rădulescu Cristache, Stroe Radu, Şerbănescu Verginia, Ţîrle Radu şi
Vraciu Jan, formând obiectul Dosarului nr. 201 C/2007.
Autorii sesizării de neconstituţionalitate consideră că
prevederile art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului încalcă principiul
separaţiei puterilor în stat şi dispoziţiile art. 106 şi 112 alin. (2) din
Constituţie.
In susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art.
157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, se arată că obligativitatea
moţiunilor simple încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, „Parlamentul
neavând calitatea să decidă asupra unor chestiuni care ţin exclusiv de
organizarea şi funcţionarea Guvernului. Autorii sesizării consideră că
„Legiuitorul constituţional, în respectul principiului echilibrului puterilor
în stat, nu a înţeles să dea o finalitate obligatorie hotărârilor Senatului,
prin care se consemnează rezultatul unei moţiuni simple". Nici
Regulamentul Camerei Deputaţilor nu prevede obligativitatea pentru Guvern a hotărârilor
Parlamentului, fapt ce demonstrează că „Guvernul are decizia cu privire la
aplicarea măsurilor referitoare la problemele de politică internă dezbătute în
cadrul moţiunii".
Se mai arată, în finalul sesizării, că adoptarea unei
moţiuni simple prin care se solicită demiterea ministrului justiţiei nu se
încadrează în prevederile art. 106 din Constituţie, potrivit cărora „Funcţia
de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii
drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi
în alte cazuri prevăzute de lege".
In conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi
(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Senatului, pentru a
trimite punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, însă preşedintele
Senatului a comunicat, la data de 20 februarie 2007, punctul său de vedere,
în care arată următoarele:
1. Dispoziţiile art. 67 din Constituţie, care prevăd
că actele juridice ale Parlamentului sunt legile, hotărârile şi moţiunile,
determină natura juridică a moţiunii simple. Intrucât textul constituţional nu
face distincţie între moţiunea simplă şi moţiunea de cenzură, rezultă că ambele
produc efecte juridice şi de ordin politic. In doctrina juridică, moţiunile
sunt considerate acte care produc efecte juridice, iar actele exclusiv politice
sunt declaraţiile, apelurile, mesajele, scrisorile, rezoluţiile şi altele.
2. Prin urmare, o moţiune adoptată în condiţiile art.
112 alin. (2) din Constituţie produce efecte juridice, iar problemele de
politică internă, la care se referă textul constituţional, „este greu să nu
vizeze activităţi coordonate de membri ai cabinetului". Această concluzie
rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 112 alin. (2)
cu art. 102 alin. (1) în care se menţionează rolul Guvernului de a asigura realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi cu cele ale art. 107 alin. (1) care
stabileşte competenţa primului-ministru de a conduce şi controla activitatea
membrilor Guvernului. Intrucât „primul-ministru conduce activitatea Guvernului,
fără a avea putere de injoncţiune [...], odată ce s-a formulat o moţiune
simplă" al cărei conţinut „relevă aspecte negative grave în modul în care
se aplică programul de guvernare într-un domeniu sau altul al administraţiei
publice, este logic şi firesc ca moţiunea să se finalizeze prin solicitarea
demiterii, în sensul revocării ministrului de resort". In acest sens se
menţionează că în perioada 2000-2004 în Senat s-au dezbătut două moţiuni
simple, iar la Camera Deputaţilor alte şapte asemenea moţiuni, în fiecare fiind
solicitată şi demiterea unor miniştri.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al preşedintelui Senatului,
dispoziţiile criticate din Regulamentul Senatului, raportate la prevederile
Constituţiei României şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 pentru organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor
art. 146 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1) şi (2),
art. 2 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (2), art. 11 lit. A.c), art. 27
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, şi este competentă să soluţioneze
sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul sesizării îl constituie prevederile art. 157
alin. (2) din Regulamentul Senatului, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 948
din 25 octombrie 2005, ce au următorul cuprins: „Moţiunile simple adoptate
de Senat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern
şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate."
Dispoziţiile constituţionale considerate ca fiind
încălcate prin textele criticate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi ale art.
106 din Constituţie, al căror cuprins este următorul:
- Art. 1 alin. (4): „Statul
se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale.";
- Art. 106: „Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a
revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a
decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege."
In esenţă, autorii sesizării consideră că sunt
neconstituţionale prevederile art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului,
deoarece prevăd că moţiunile simple „sunt obligatorii pentru Guvern şi
membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate".
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în
jurisprudenţa sa că regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind aprobate prin
hotărâri care reglementează organizarea internă, proprie Camerei respective,
prevederile acestora nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru
parlamentari, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii
publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. (De
exemplu: deciziile nr. 45 şi 46 din 17 mai 1994, publicate în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, şi Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006). Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie
2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, Curtea
Constituţională a declarat prevederile art. 170 alin. (2) din Regulamentul
Senatului ca fiind contrare dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din Constituţie,
pentru că „stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la
care se referă organizarea şi funcţionarea acestei Camere a
Parlamentului".
Cele statuate în jurisprudenţa menţionată, în legătură
cu regulamentele parlamentare, îşi menţin valabilitatea cu privire la orice
hotărâre sau la orice moţiune simplă adoptată ca act juridic al Camerei
Deputaţilor sau Senatului, în conformitate cu art. 67 din Constituţie.
Curtea reţine că Guvernul se află în raporturi
constituţionale cu Parlamentul şi cu cele două Camere ale acestuia. In ceea ce
priveşte moţiunea simplă, aceasta este reglementată de Constituţie, în Titlul
III - „Autorităţile publice", Capitolul IV
- „Raporturile Parlamentului cu Guvernul", ca fiind o formă a controlului parlamentar asupra Guvernului şi
asupra celorlalte organe ale administraţiei publice. Condiţiile şi formele de
exercitare a funcţiei de control parlamentar, precum şi limitele controlului
rezultă din prevederile art. 111 şi 112 din Constituţie, potrivit cărora:
- Art. 111. - „(1)
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. In cazul în care o iniţiativă
legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului
asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările
Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este
obligatorie.";
- Art. 112. - „(1 ) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să
răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de
senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale
Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o
moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de
politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut
obiectul unei interpelări."
Curtea constată că din aceste reglementări
constituţionale rezultă obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei
publice ca, în cadrul controlului parlamentar, să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. De asemenea, este
prevăzută obligaţia Guvernului şi a fiecăruia dintre membrii săi de a răspunde
la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în
condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Regulamentele parlamentare pot să prevadă condiţiile în care trebuie să fie
date răspunsurile, însă nu pot să stabilească şi obligaţia Guvernului sau a
membrilor săi de a lua anumite măsuri concrete, considerate de parlamentari ca
fiind necesare.
Potrivit alin. (2) al art. 112, prin adoptarea unei
moţiuni simple, Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire
la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o
problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Curtea reţine însă că textul
constituţional menţionat nu prevede posibilitatea ca, printr-o asemenea
moţiune, oricare dintre Camerele Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei
sale, să dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum
ar fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitează Camerele să
prevadă în regulament o atare posibilitate.
Curtea reţine că în sistemul constituţional al
României, ca şi în majoritatea celorlalte ţări, controlul parlamentar, în
general, este fără sancţiune. Unica excepţie când controlul parlamentar are şi
sancţiune este cea în care acest control se exercită prin moţiunea de cenzură,
a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului.
Curtea Constituţională constată că noţiunea de „moţiune
simplă" a fost introdusă în Constituţie cu prilejul revizuirii acesteia,
când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit şi conţinutul
moţiunii, Camera care o adoptă putând să îşi exprime poziţia nu numai cu
privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la
alte probleme ale politicii interne sau externe.
Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia
parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a
Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca
efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are
însă efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au
iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar,
lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa
anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul
ignoră moţiunea simplă, cele două
Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la
moţiunea de cenzură.
Curtea Constituţională reţine că, sub aspectul
efectelor asupra Guvernului şi membrilor săi, există deosebiri substanţiale
între cele două tipuri de moţiune. Astfel, învestirea Guvernului are loc,
potrivit art. 103 alin. (3) din Constituţie, prin acordarea încrederii
Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, în urma dezbaterii,
în şedinţa comună a celor două Camere, a programului şi listei Guvernului.
Retragerea încrederii acordate Guvernului se face, potrivit art. 113 alin. (1)
din Constituţie, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în şedinţa comună a
celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Spre
deosebire de moţiunea simplă, adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect
juridic direct demiterea Guvernului în întregul său.
Cel de-al treilea tip de moţiune, cunoscut în
legislaţia şi practica mai multor ţări, respectiv moţiunea individuală, nu este
prevăzut de Constituţia României. Moţiunea individuală are efecte juridice
similare celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci
numai asupra unor membri ai acestuia individualizaţi. Ca atare, introducerea
unei cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune
simplă nu poate crea obligaţii juridice pentru Guvern,
primul-ministru sau alte persoane.
In ceea ce priveşte însă revocarea unui membru al
Guvernului în caz de remaniere guvernamentală, Curtea reţine că, potrivit
prevederilor art. 85 alin. (2) din Constituţie, acesta poate fi revocat sau
numit exclusiv de Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.
Art. 106 din Constituţie prevede, printre situaţiile în
care încetează funcţia de membru al Guvernului, şi „alte cazuri prevăzute de
lege". Nici Constituţia
şi nici o altă lege nu prevede încetarea funcţiei de membru al Guvernului prin
revocarea obligatorie pe baza unei moţiuni simple. Moţiunea simplă este un act
juridic, dar nu produce un astfel de efect.
Considerentele expuse în cele ce preced nu duc la concluzia că moţiunea simplă nu are nici un fel de efecte
juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Este incontestabil că moţiunea
simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o
asemenea moţiune, Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme
importante ale politicii interne şi externe şi poate să constate deficienţe în
diverse domenii ale activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice,
a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei
publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în
sensul poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor
semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă însă că Guvernul sau vreun alt
organ al administraţiei publice ar fi obligat să execute dispoziţii cuprinse în
moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt
numirea şi eliberarea din funcţie, care prin Constituţie sau prin alte legi
sunt date în competenţa lor exclusivă.
Curtea observă că în sensul acestor considerente sunt
şi dispoziţiile art. 164 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit cărora,
„In cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va
trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul
respectivei moţiuni", întrucât sintagma „va ţine cont" determină
caracterul ipso facto al
efectelor juridice.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta
decizie, dispoziţiile art. 146 lit. c) din Constituţie, precum şi prevederile
art. 10 alin. (2), ale art. 11 lit. A.c) şi ale art. 27 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că prevederile art. 157 alin. (2) din
Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului României nr. 28 din 24
octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, sunt
constituţionale în măsura în care adoptarea unei moţiuni simple de către Senat
nu îl obligă pe primul-ministru să propună revocarea unui membru al Guvernului
a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data
de 21 februarie 2007 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte,
Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre
Ninosu, Ion Predescu, Şerban Viorel Stănoiu şi Tudorel Toader, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat-asistent,
Claudia Miu
OPINIE CONCURENTĂ
Decizia la care se referă prezenta opinie concurentă a
fost adoptată cu votul unanim al membrilor Curţii Constituţionale participanţi
la dezbaterea cauzei, toţi fiind de acord cu constatarea că dispoziţiile
cuprinse în cea de-a doua teză a art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului
sunt în concordanţă cu dispoziţiile şi principiile Constituţiei condiţionat de
modul de interpretare a efectelor juridice determinate de caracterul
obligatoriu al unei moţiuni simple adoptate de una dintre Camerele
Parlamentului.
Am considerat necesară formularea acestei opinii
concurente pentru a ne exprima şi pe această cale părerea că efectele juridice
ale moţiunii simple presupun o examinare complexă, în mod abstract, a textului
din Regulamentul Senatului menţionat, iar nu numai cu referire la o dispoziţie
concretă a unei anumite moţiuni adoptate în baza acestui text, cum este, în
speţă, obligarea Guvernului să demită un membru al său.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în
jurisprudenţa sa că exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. c) din
Constituţie priveşte exclusiv controlul constituţionalităţii prevederilor
regulamentelor Parlamentului, iar nu şi controlul constituţionalităţii
hotărârilor şi măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea
regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate
şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe căi
şi prin proceduri parlamentare.
In cauza de faţă obiectul controlului de
constituţionalitate l-a constituit teza a doua a art. 157 alin. (2) din
Regulamentul Senatului, potrivit căreia moţiunile simple adoptate de Senat „sunt obligatorii pentru Guvern şi
membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate".
Chiar dacă sesizarea pentru exercitarea controlului de
constituţionalitate a fost determinată de o dispoziţie concretă din moţiunea
simplă, adoptată de Senat la 13 februarie 2007, autorii sesizării au criticat
temeiul juridic regulamentar al dispoziţiei respective, considerând ca fiind
neconstituţională prevederea din Regulamentul Senatului care a fost invocat
drept temei juridic al dispoziţiei cuprinse în moţiune. In această situaţie,
Curtea Constituţională trebuia să examineze natura şi întinderea efectelor moţiunii simple prevăzute de art. 157 alin. (2)
din Regulamentul Senatului, prin raportare la dispoziţiile Constituţiei.
Moţiunea simplă constituie un instrument important al
controlului parlamentar exercitat asupra Guvernului şi organelor administraţiei
publice, control ale cărui condiţii, forme şi limite de exercitare, precum şi
efecte juridice sunt reglementate în capitolul IV din titlul III al Constituţiei.
Spre deosebire de formele de
control parlamentar care implică obligaţia de natură juridică a Guvernului de a
îndeplini măsurile adoptate de Parlament - şi anume, moţiunea de cenzură,
angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă - formele de control
parlamentar prevăzute de art. 111 şi 112 din Constituţie nu implică efecte de
această natură. Astfel, prin art. 111 şi 112 din Constituţie s-a prevăzut
obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice ca, în
cadrul controlului parlamentar, să prezinte informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
preşedinţilor acestora. De asemenea, s-a prevăzut obligaţia Guvernului şi a
fiecăruia dintre membrii săi de a răspunde la întrebările sau la interpelările
formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele
celor două Camere ale Parlamentului. In aplicarea acestor prevederi
constituţionale, regulamentele parlamentare pot stabili condiţiile în care
trebuie date răspunsurile, iar nu şi obligaţia Guvernului sau a membrilor săi
de a lua anumite măsuri concrete, considerate de parlamentari ca fiind
necesare.
Potrivit alin. (2) al art. 112, prin adoptarea unei
moţiuni simple, Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire
la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o
problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Textul constituţional nu prevede
posibilitatea ca, printr-o asemenea moţiune, oricare dintre Camerele
Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor
măsuri organizatorice concrete care obligă Guvernul şi nici nu abilitează
Camerele să reglementeze prin regulament o atare posibilitate.
Noţiunea de „poziţie exprimată" semnifică părerea
susţinătorilor moţiunii simple şi a Camerei care o adoptă cu majoritate de voturi prevăzută de
Constituţie, cu privire la anumite probleme importante ale politicii interne
sau externe, cu privire la modul cum au fost tratate şi rezolvate acestea sau
cu privire la modul cum ar trebui gestionate şi soluţionate. Exprimarea
poziţiei poate să cuprindă şi aprecieri cu privire la necesitatea ori
oportunitatea unor măsuri concrete ce ar urma să fie luate de Guvern sau de
alte organe ale administraţiei publice, dar nu şi obligarea acestora la
executarea măsurilor în privinţa cărora Constituţia şi alte legi stabilesc
atribuţia ori competenţa lor exclusivă.
Suntem de acord, fără rezerve, că moţiunea simplă, ca
instrument al controlului parlamentar şi ca un act politico-juridic, adoptat de
oricare dintre Camerele Parlamentului, trebuie să aibă o finalitate
concretizată prin măsuri cu caracter de obligativitate. Această obligativitate,
de natură politică, înseamnă că Guvernul, organele administraţiei publice şi
celelalte persoane vizate, în măsura în care se află în raporturi
constituţionale cu Parlamentul, trebuie să ţină cont de poziţia Camerei care a
adoptat moţiunea, de măsurile considerate ca fiind necesare sau oportune în
direcţionarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii pentru rezolvarea
problemelor ce au constituit obiectul moţiunii.
Moţiunea simplă are o forţă juridică inferioară legii.
De aceea, aceasta nu poate conţine dispoziţii prin care să fie modificate
atribuţiile sau competenţele Guvernului ori ale organelor administraţiei
publice, să oblige aceste autorităţi publice să ia măsuri ale căror apreciere
şi realizare intră, potrivit Constituţiei sau legii, în competenţa lor
exclusivă. In asemenea chestiuni Camera Parlamentului, prin conţinutul moţiunii
simple, poate face aprecieri cu privire la necesitatea, utilitatea şi eficienţa
prevăzute ale anumitor măsuri concrete, poate să formuleze recomandări de care
autorităţile publice vizate trebuie să ţină cont, dar decizia le aparţine. Fără îndoială, ignorarea
acestor aprecieri şi recomandări, în raport cu consecinţele pe planul
realizării politicii generale a programului de guvernare pentru care
Parlamentul a acordat încredere Guvernului, poate atrage după sine răspunderi
şi sancţiuni politice mergând până la retragerea
încrederii.
In lumina considerentelor expuse, apreciem că limitele
caracterului obligatoriu al moţiunii simple nu pot fi extinse, spre exemplu,
asupra problemelor privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice
vizate, înfiinţarea sau desfiinţarea unor ministere, înfiinţarea, organizarea
sau desfiinţarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului ori a
ministerelor, numirea sau eliberarea din funcţie a unor persoane sau alte
probleme similare. Credem de asemenea că, printr-o moţiune simplă, Guvernul nu
poate fi obligat nici la elaborarea unor proiecte de lege cu conţinut şi sens
de reglementare considerate necesare de susţinătorii moţiunii. Potrivit art. 74
alin. (1) din Constituţie, Guvernul are drept de iniţiativă legislativă, drept
pe care îl exercită din propria-i voinţă în vederea înfăptuirii programului de
guvernare aprobat de Parlament. Acelaşi drept de iniţiativă îl au deputaţii şi
senatorii, care în cadrul procesului de legiferare pot propune şi adopta
amendamente şi la proiectul de lege iniţiat de Guvern, neavând nici un sens ca
printr-o moţiune simplă să oblige Guvernul să elaboreze un proiect de lege cu
conţinut prestabilit.
Acceptarea depăşirii acestor limite ar însemna să se
permită imixtiunea unei autorităţi publice aparţinând uneia dintre puterile din
stat în competenţele şi atribuţiile unor autorităţi publice aparţinând altei
puteri din stat, contrar principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în
stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Judecător,
Kozsokar Gabor
Judecător,
Nicolae Cochinescu
OPINIE CONCURENTĂ
Suntem de acord cu soluţia pronunţată în Decizia nr.
148/2007, în sensul că prevederile art. 157 alin. (2) din Regulamentul
Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului României nr. 28 din 24 octombrie
2005, sunt constituţionale în măsura în care însă, adăugăm noi, adoptarea unei
moţiuni simple de către Senat nu îl obligă pe primul-ministru să propună necondiţionat
revocarea unui membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul
moţiunii.
Aşa după cum se cunoaşte, Constituţia revizuită, în
art. 112 alin. (2), reglementează dreptul Camerei Deputaţilor sau al Senatului
de a putea adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu privire
la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o
problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Or, dacă legiuitorul constituant
a considerat că trebuie reglementată şi moţiunea simplă alături de moţiunea de
cenzură, înseamnă că a avut în vedere, mai ales, efectele pe care le produce
fiecare dintre acestea. Dacă moţiunea de cenzură adoptată de Parlament duce la
căderea Guvernului, se poate pune întrebarea ce efecte produce moţiunea simplă
introdusă în faţa unei singure Camere, ce are ca obiect analizarea activităţii unui minister, prin care se
cere şi revocarea din funcţie a ministrului.
In opinia noastră, adoptarea unei moţiuni simple poate
produce şi efecte juridice, nu numai politice, ce constau şi în dreptul
primului-ministru de a revoca, dar nu necondiţionat, din funcţie ministrul în cauză, ţinând
seama de recomandările cuprinse în moţiunea simplă adoptată de către Senat sau
Camera Deputaţilor.
In acest sens, socotim că Regulamentul Camerei
Deputaţilor, în art. 164, este mult mai explicit, în sensul că, „în cazul în
care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va transmite Guvernului
care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni".
De aceea, dispoziţiile art. 157 alin. (2) din
Regulamentul Senatului care prevăd că moţiunile simple „sunt obligatorii pentru
Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate" sunt
constituţionale, dând posibilitatea acestuia de a lua măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii avută în vedere de moţiune şi nu exclude
posibilitatea revocării din funcţie a ministrului (art. 106 din Constituţie),
urmare a controlului parlamentar exercitat prin moţiunile simple.
Judecător,
Aspazia Cojocaru