DECIZIE   Nr. 140 din 19 noiembrie 1996

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 324 din  4 decembrie 1996

    Ioan Muraru          - presedinte
    Viorel Mihai Ciobanu - judecator
    Mihai Constantinescu - judecator
    Ioan Deleanu         - judecator
    Romul Petru Vonica   - judecator
    Ioan Griga           - procuror
    Constantin Burada    - magistrat-asistent

    Pe rol, pronuntarea asupra recursurilor declarate de Rosca Stanescu Stefan Sorin si Ardeleanu Cristina impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 25 din 6 martie 1996.
    Dezbaterile au avut loc in sedinta din 15 octombrie 1996, fiind consemnate in incheierea din aceeasi data, cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea pentru data de 22 octombrie 1996 si, apoi, in vederea unei documentari mai ample privind practica altor curti sau tribunale constitutionale, precum si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, in problema ce face obiectul litigiului, pentru data de 19 noiembrie 1996.

    CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, retine urmatoarele:
    Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, prin Incheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constitutionala cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 238 din Codul penal, invocata de Rosca Stanescu Stefan Sorin si Ardeleanu Cristina.
    Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, a constatat ca dispozitiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate partial, conform art. 150 alin. (1) din Constitutie, ramanand in vigoare numai in masura in care faptele incriminate se refera la o persoana care indeplineste o activitate importanta de stat.
    Pentru a pronunta aceasta solutie, s-a retinut ca din analiza dispozitiilor constitutionale privitoare la autoritatile publice rezulta ca legea noastra fundamentala recunoaste ca valoare sociala numai autoritatea de stat, nu si asa-numita autoritate obsteasca. De asemenea, s-a mai retinut ca numeroasele dispozitii privitoare la autoritatile publice si la rolul statului in infaptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurarii unui climat de ordine si de securitate deplina pentru persoanele carora le revin sarcini importante in realizarea functiilor specifice diferitelor puteri. Autoritatea statului fiind o conditie a exercitarii normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare sociala importanta, a carei aparare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.
    Impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 25 din 6 martie 1996, prin recursul declarat se invoca, in esenta, urmatoarele motive:
    - constatarea abrogarii partiale a art. 238 din Codul penal este o solutie "incompleta" si "inutila", din moment ce nu mai exista "persoane cu activitate obsteasca", "in sensul atribuit de vechiul regim politic acestui cuvant";
    - includerea faptei de "ofensa adusa autoritatii" in Titlul V al Codului penal, care se refera la "infractiuni contra autoritatii", este "fortata", "incorecta", mai ales cat priveste comiterea faptei prin "atingerea adusa onoarei". Refuzul Curtii de a cenzura asemenea aspecte, sub cuvant ca ele apartin politicii penale, "poate crea situatii inadmisibile din punct de vedere al noii ordini constitutionale". Este evident - se arata in continuare - ca "o insulta este prin natura ei adresata unei persoane fizice si niciodata unei autoritati abstracte". Se conchide ca regimul penal al insultei aduse unei persoane cu functie importanta trebuie sa fie acelasi cu cel al art. 205 din Codul penal;
    - sustinerea Curtii ca politica penala nu poate face obiectul unui control de constitutionalitate "este gresita", legea in discutie fiind desueta;
    - asa cum este definita "ofensa adusa autoritatii", rezulta o incadrare "automata a insultei aduse persoanei cu functie importanta in art. 238 din Codul penal". "Sustinerea Curtii, potrivit careia trebuie sa fie indeplinita si dovedita conditia ca fapta sa fie de natura a aduce atingere autoritatii, nu este reala, aceasta rezultand chiar din modul cum jurisprudenta a receptat acest text";
    - motivarea Curtii este contradictorie cat priveste subiectul pasiv al infractiunii, afirmand ca si ofensa adusa autoritatii este o ofensa adusa in primul rand persoanei;
    - retinand ca, in anumite tari, exista infractiunea de ofensa adusa autoritatii, instanta nu se refera la "nuantele de prezentare comparativa", "nici practica Curtii de la Strasbourg nu a fost luata in consideratie"; in fine, se mai sustine ca "nu s-au discutat nici argumentele rezultate din analiza textelor unor tratate semnate si ratificate de Romania, care prevaleaza asupra dreptului intern".

    CURTEA,
avand in vedere decizia atacata, motivele de recurs invocate, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile Ministerului Public, precum si prevederile care fac obiectul exceptiei raportate la dispozitiile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine:
    Astfel cum rezulta din motivele de recurs, precum si din concluziile orale si scrise formulate de Rosca Stanescu Stefan Sorin si Ardeleanu Cristina, prin avocatii lor, in esenta se considera ca prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal, raportate la dispozitiile art. 16 alin. (1), la cele ale art. 30 alin. (1), (6) si (7), precum si la cele ale art. 31 alin. (1) din Constitutie, sunt implicit abrogate, intrucat prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal se instituie "un regim juridic privilegiat pentru persoanele fizice care indeplinesc o importanta activitate de stat", "o inegalitate de tratament penal in beneficiul acestor persoane fizice sub aspectul declansarii actiunii penale din oficiu", precum si "al edictarii unor pedepse incomparabil mai aspre pentru faptuitor". De altfel - cum de asemenea se sustine - "onoarea la care face referire art. 238 din Codul penal este o valoare morala, care nu se poate concepe decat raportata la o persoana fizica". In opinia recurentilor, solutia pronuntata in fond de catre Curtea Constitutionala "violeaza si dispozitiile art. 49 din Constitutie, care stabileste limitativ cazurile in care exercitiul unor drepturi sau libertati precum egalitatea cetatenilor in fata legii poate fi restrans". Cazurile prevazute la art. 49 alin. (1) din Constitutie "reprezentand exceptii la principiul interdictiei restrangerii exercitiului unor drepturi si libertati se interpreteaza restrictiv". De asemenea, recurentii considera ca pentru solutionarea corecta a cauzei trebuie avute in vedere, conform art. 11 alin. (1) si art. 20 alin. (1) si (2) din Constitutie, "dispozitiile inscrise in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, in alte tratate si pacte la care Romania este parte si indeosebi in Conventia europeana a drepturilor omului". In speta, precizeaza recurentii, "urmeaza a fi avute in vedere art. 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 19 din Pactul cu privire la drepturile civile si politice si indeosebi art. 10 si 14 din Conventia europeana a drepturilor omului".
    La dosar recurentii au depus Decizia nr. 36/1994 a Curtii Constitutionale a Ungariei, prin care art. 232 din Legea nr. IV din 1978 privind Codul penal a fost declarat neconstitutional, in limitele exigentelor libertatii de exprimare, astfel cum acestea au fost conturate prin considerentele deciziei.
    Sub toate aspectele aratate, motivele de recurs nu sunt intemeiate.
    Art. 238 alin. 1 din Codul penal, cuprins in Titlul V al acestuia, intitulat "Infractiuni contra autoritatilor", incrimineaza fapta de ofensa adusa autoritatii, aratand in acest sens: "Atingerea adusa onoarei sau amenintarea savarsita in public impotriva uneia dintre persoanele prevazute in art. 160, in legatura cu activitatea acesteia si de natura sa aduca atingere autoritatii, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani". Urmeaza sa se observe ca in conditiile actuale de incriminare a faptei de ofensa adusa autoritatii, ca urmare a adoptarii Legii nr. 140/1996 pentru modificarea si completarea Codului penal, infractiunea prevazuta in art. 238 alin. 1 se sanctioneaza mai sever decat inainte. Aceasta demonstreaza nu numai optiunea legiuitorului de a incrimina ofensa adusa autoritatii, dar si de a accentua functia preventiva generala a sanctiunii penale, prin reconsiderarea pedepsei aplicabile. Pastrandu-se intocmai forma anterioara de incriminare a faptei de ofensa adusa autoritatii, limita speciala maxima de pedeapsa a fost ridicata la 5 ani, asa cum se prevedea si in art. 205 alin. 1 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 9 din 18 martie 1936, care sanctiona delictul de ofensa a regalitatii.
    Recurentii, prin reprezentantii lor, si-au circumscris motivele de recurs la cererea de a se constata ca textul preconstitutional al art. 238 alin. 1 din Codul penal este abrogat, sub aspectul mentinerii "insultei" ca infractiune contra autoritatii, intrucat insulta nu are conotatii in rem, ci in personam; o autoritate nu poate fi insultata, caci ea nu e persoana fizica.
    Articolul 205 din Codul penal, incriminand ca infractiune insulta si incadrand-o intre infractiunile contra demnitatii, are in vedere atingerea adusa onoarei sau reputatiei unei "persoane". Art. 238 alin. 1 din Codul penal, atat in forma sa anterioara modificarii sanctiunii, cat si in forma sa actuala, nu vizeaza in exclusivitate "insulta", ci "atingerea adusa onoarei", iar din insasi denumirea infractiunii prevazute in art. 238 alin. 1 din Codul penal rezulta ca de aceasta data valoarea sociala ocrotita prin incriminarea faptei ce aduce atingere onoarei este "autoritatea". Intre semnificatiile termenului autoritate se afla si aceea de persoana investita cu prerogativele autoritatii. In cazul autoritatilor publice unipersonale, autoritatea insasi nu poate fi disociata de persoana care o simbolizeaza si in numele careia isi exercita atributiile, in conditiile legii. In acest sens, urmeaza sa se observe prevederile capitolului II din Titlul III al Constitutiei, intitulat "Autoritatile publice", care reglementeaza si autoritatea denumita "Presedintele Romaniei".
    Autoritatea, inclusiv Presedintele Romaniei, trebuie sa se bucure de protectie juridica si atunci cand aceasta autoritate se exprima printr-o anumita persoana. Protectia asigurata autoritatii, inclusiv celei unipersonale, reprezinta una dintre conditiile exercitarii atributiilor ce revin acesteia, iar legitimitatea protectiei juridice a autoritatii deriva din legitimitatea constituirii acesteia ca putere derivata. Potrivit dispozitiilor art. 81 alin. (1) din Constitutie, Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat si tocmai avand o asemenea legitimitate el indeplineste rolul la care se refera art. 80 din legea fundamentala. Or, daca o simpla persoana fizica se bucura de protectie penala, cu atat mai mult trebuie sa se bucure de o protectie speciala persoana care simbolizeaza o autoritate si se contopeste cu ea.
    S-a sustinut insa ca aceasta protectie speciala contrazice sensul unor dispozitii constitutionale si al unor prevederi internationale.
    Art. 16 alin. (1) din Constitutie, consacrand egalitatea in drepturi, arata ca: "Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari". Prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal nu se afla in contradictie cu dispozitiile constitutionale aratate. Nu s-ar putea spune ca protectia juridica a unei persoane, inclusiv a aceleia care exercita prerogativele unei autoritati, ar fi un privilegiu sau ca aplicarea unui tratament penal diferentiat ar semnifica o discriminare. Altminteri, toate infractiunile prevazute de legea penala ar trebui sa fie considerate in mod anacronic ca fiind, dupa caz, privilegii sau discriminari. Egalitatea in drepturi a cetatenilor nu poate degenera in pretinsul drept al celui ce savarseste o infractiune de a i se aplica un tratament juridic identic, indiferent de valoarea sociala ocrotita prin considerarea respectivei fapte ca infractiune. Tratamentul juridic diferit pentru situatii diferite este admisibil si justificat tocmai de cerinta ca egalitatea in fata legii sa nu atraga privilegii sau discriminari. Egalitatea in drepturi este contrara ideii de standardizare sau de uniformizare juridica. Dimpotriva, ea implica posibilitatea unui tratament juridic diferit la situatii diferite.
    Potrivit art. 30 alin. (1), (6) si (7) din Constitutie, libertatea de exprimare este inviolabila. Ea nu poate insa prejudicia "demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine". Alin. (7) al art. 30, la care, de asemenea, s-au referit recurentii, interzice unele activitati care s-ar putea desfasura sub pretextul libertatii de exprimare. Din cuprinsul prevederilor constitutionale aratate, recurentii au dedus ca "prin incriminarea distincta a insultei, calomniei si amenintarii adresate unor persoane ce exercita o activitate importanta de stat se obstacoleaza libertatea de exprimare", precum si ca "abuzul libertatii de exprimare este sanctionat numai atunci cand prejudiciaza demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si dreptul la propria imagine, fara a stabili un tratament juridic privilegiat cand este vorba de demnitatea si onoarea unei persoane fizice care exercita o functie importanta de stat"; dimpotriva - spun recurentii - din textele de lege invocate "se desprinde ideea egalitatii de tratament pentru toate persoanele fizice".
    Astfel cum s-a mai aratat, egalitatea de tratament juridic nu exclude, ci, dimpotriva, implica un tratament juridic diferit pentru situatii ce nu sunt identice.
    Recurentii deduc din prevederile art. 30 alin. (6) din Constitutie ca acestea vizeaza pur si simplu "persoana fizica". Aceasta sustinere nu poate fi retinuta pentru motivele deja aratate, la care se poate adauga si faptul ca, in legatura cu prevederile art. 10 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Comisia Europeana, prin Decizia din 15 martie 1983, a conchis ca drepturile si obligatiile care decurg din aceste prevederi intereseaza, in limitele principiului specialitatii, si persoanele morale.
    Potrivit art. 31 alin. (1) din Constitutie, invocat, de asemenea, de catre recurenti, "dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit". Infractiunea prevazuta si sanctionata de art. 238 alin. 1 din Codul penal nu poate fi insa considerata ca fiind o ingradire a dreptului la informatie. Pentru a formula o judecata de valoare cat priveste eventualul conflict dintre prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal si dispozitiile Constitutiei, nu se poate face referire exclusiva numai la dispozitiile alin. (1) al art. 31 din legea fundamentala, ci la toate celelalte dispozitii din structura aceluiasi articol, articulate organic. Or, potrivit alin. (4) al art. 31, "mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice". Este de principiu ca unei obligatii legale, si cu atat mai mult uneia de ordin constitutional, trebuie sa-i corespunda o sanctiune legala in cazul nerespectarii ei. Altfel, obligatiile juridice ar fi reduse la semnificatia unor simple deziderate, fara nici un rezultat practic in spatiul relatiilor sociale, fiind anulata insasi ratiunea reglementarii juridice a unora dintre aceste relatii.
    Recurentii au invocat, de asemenea, incalcarea prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal a dispozitiilor art. 49 alin. (1) din Constitutie, care au ca obiect restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati. Urmeaza insa sa se observe ca in sensul dispozitiilor art. 49 alin. (1) din Constitutie, restrangerea prin lege a exercitiului unor drepturi sau al unor libertati este admisibila si pentru apararea drepturilor si a libertatilor cetatenilor". Libertatea de exprimare a opiniilor, inclusiv prin presa, garantata de art. 30 din Constitutie, nu se afla in afara posibilelor restrangeri prin lege in scopul ocrotirii drepturilor si a libertatilor cetatenilor. Este adevarat ca art. 49 alin. (1) din Constitutie se refera la "cetateni", nu si explicit la persoanele care indeplinesc o functie publica ori chiar se identifica cu autoritatea in numele careia isi exercita atributiile conferite prin lege. Dar tocmai generalitatea formularii, prin referire la categoria "cetatenilor", implica includerea in aceasta categorie a tuturor persoanelor, indiferent daca indeplinesc sau nu o functie publica. De altfel, ar fi absurd sa se admita ca un cetatean se bucura de protectia legii cat timp nu indeplineste o functie publica, dar nu mai beneficiaza de aceasta protectie indata ce i s-a atribuit o asemenea functie. Tocmai inzestrarea cetateanului cu o functie publica atrage nu numai exigente sporite din partea acestuia, dar si necesitatea unei protectii juridice speciale, intrucat reputatia unei asemenea persoane se rasfrange indirect asupra prestigiului autoritatii in numele careia actioneaza in cadrul legal al atributiilor cu care ea a fost investita.
    In acelasi context de exigente, cat priveste exercitarea drepturilor si a libertatilor, trebuie sa se observe si dispozitiile art. 54 din Constitutie, potrivit carora drepturile si libertatile constitutionale trebuie exercitate cu buna-credinta, fara sa se incalce drepturile si libertatea celorlalti. Rezulta deci ca exercitarea abuziva a drepturilor si libertatilor este susceptibila de sanctionare, dupa caz, inclusiv prin aplicarea unor sanctiuni de natura penala.
    Pe temeiul art. 11 si al art. 20 din Constitutie, recurentii au solicitat instantei de contencios constitutional sa examineze constitutionalitatea prevederilor art. 238 alin. 1 din Codul penal si in raport cu textele incidente din pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte.
    Art. 10 al Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale consacra dreptul la libertatea de exprimare. Intr-o alta forma, conventia preia prevederile art. 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si prevederile art. 19 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice.
    Comparand prevederile art. 10 din conventie cu cele ale art. 8 paragraful 2, ale art. 9 paragraful 2 si ale art. 11 paragraful 2 din acelasi document international, cateva constatari sunt neindoielnice si semnificative pentru atentia speciala acordata libertatii de exprimare. In timp ce prevederile art. 8, 9 si 11 cuprind interdictii formulate in forma negativa, de genul "nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica", art. 10 paragraful 2 cuprinde un enunt afirmativ: "exercitiul acestor libertati ce comporta datorii si responsabilitati poate fi supus unor formalitati, conditii, restrangeri sau unor sanctiuni prevazute de lege". Totodata, prin aceasta din urma locutiune de la art. 10 paragraful 2, masurile de restrictie sunt mai largi decat cele prevazute la art. 8, 9 si 11 din conventie.
    Desi libertatea presei nu este explicit vizata de prevederile art. 10 din conventie, prin Decizia din 26 aprilie 1979, pronuntata in cauza Sunday Times impotriva Marii Britanii, precum si prin Decizia din 8 iulie 1986, pronuntata in cauza "Lingens contra Austriei", Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca aceasta libertate constituie una dintre componentele esentiale ale libertatii de exprimare.
    Libertatea de opinie si libertatea de exprimare au fost considerate justificat, de catre Curtea de la Strasbourg, ca fiind unele dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice si unele dintre conditiile primordiale ale progresului ei. In acest sens pot fi mentionate Decizia Curtii din 7 decembrie 1976 in cauza "Handyside", precum si Decizia din 24 mai 1988 in cauza "Muller". Astfel cum rezulta din jurisprudenta Curtii, libertatea de opinie si libertatea de exprimare vizeaza nu numai informatiile sau ideile inofensive, indiferente ori favorabile, dar si cele care socheaza ori sunt defavorabile, numai astfel dobandind expresivitate deplina pluralismul, toleranta si spiritul deschis.
    Obiectul privilegiat al libertatii de expresie il constituie exteriorizarea unei opinii, dar ea poate privi si simple fapte. Limitele imputarilor admisibile sunt mai largi fata de un om politic decat fata de un simplu particular. Dar aceasta nu inseamna ca, prin continutul si maniera de a face imputarile, este admisibila afectarea reputatiei omului politic. Tocmai de aceea, alegerea unor fapte de natura sa aduca atingere reputatiei unei persoane care exercita o functie publica nu poate fi scutita, sub motivul libertatii de opinie si de exprimare, de obligatia probarii faptelor imputate si nici de raspundere.
    Paragraful 2 al art. 10 din conventie precizeaza ca exercitiul libertatii de exprimare comporta "datorii si responsabilitati" si el poate fi supus unor "formalitati, conditii, restrangeri sau unor sanctiuni prevazute de lege". Rezulta deci ca, in principiu, stabilirea prin lege a unor "restrangeri" sau "sanctiuni" nu este o masura incompatibila cu libertatea de exprimare, daca, cum se precizeaza in acelasi paragraf, acestea constituie "masuri necesare intr-o societate democratica". Or, restrangerea implicita ori sanctionarea explicita prin lege a exercitarii abuzive a libertatii de expresie constituie neindoielnic o masura necesara si deplin compatibila cu valorile unei societati democratice. Aceasta idee se sprijina pe insesi prevederile paragrafului 2 al art. 10, care evoca situatiile cand restrangerile sau sanctiunile au un scop legitim, intre care si "protectia reputatiei sau drepturilor altora", ceea ce intereseaza direct in aceasta cauza.
    Protectia demnitatii vizeaza in exclusivitate libertatea presei.
    In opinia Curtii de la Strasbourg, exprimata mai ales prin Decizia din 8 iulie 1986 in cazul "Lingens" contra Austriei, trebuie sa se faca distinctie intre "fapte" imputate unei persoane care exercita o functie publica si "judecati de valoare". Faptele, semnificand o existenta obiectiva, sunt supuse probei veridicitatii si, pe cale de consecinta, daca nu se poate demonstra veridicitatea, subiectul activ este susceptibil de sanctionare. Pentru judecatile de valoare, aceasta proba, prin definitie, este irealizabila. Obligarea la proba unor asemenea judecati aduce atingere libertatii de opinie si, in consecinta, reprezinta o violare a prevederilor art. 10 din Conventie. Aceasta distinctie intre fapte si judecati de valoare, neindoielnic necesara, va sta desigur in atentia instantei judecatoresti, care, in raport cu circumstantele concrete ale faptei, va aprecia daca ceea ce se imputa subiectului activ al infractiunii este o fapta determinata sau o judecata de valoare, cu privire la subiectul pasiv, legea protejand numai judecatile de valoare, nu si asertiunile susceptibile de demonstrare, de natura a leza demnitatea persoanei care exercita o autoritate publica.
    In contextul concluziilor orale, recurentii au invocat si prevederile art. 14 din Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. In sensul acestor prevederi, exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Conventie trebuie sa fie asigurata, fara nici o deosebire bazata pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.
    Aceste prevederi nu au insa nici o incidenta cu obiectul exceptiei de neconstitutionalitate aflata spre solutionare la instanta de recurs a Curtii Constitutionale. Prevederile aratate au ca obiect interdictia oricaror discriminari in exercitarea drepturilor si libertatilor sau, altfel spus, dreptul la nondiscriminare, echivalent al dreptului la egalitate, clar exprimat in forma negativa. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat in legatura cu exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Conventie si in conditiile prevazute de aceasta. In orice caz, in legatura cu art. 14 din Conventie trebuie sa se faca distinctie intre tratamentul juridic licit diferit aplicat cetatenilor si discriminarea prohibita.
    In sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate, recurentii au invocat si Decizia nr. 36/1994 a Curtii Constitutionale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstitutionale. Art. 232 din Codul penal al Ungariei se referea la infractiunea de ofensa adusa onoarei unei persoane oficiale sau unei autoritati. Decizia Curtii Constitutionale a Republicii Ungaria nu poate insa avea semnificatia unui argument pentru solutia ce urmeaza a se pronunta in acest litigiu constitutional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinarii de catre Curtea Constitutionala a Romaniei. Este totusi de observat ca si in Decizia Curtii Constitutionale a Republicii Ungaria se face referire la "exprimarea unei judecati de valoare", spunandu-se ca sanctionarea unei asemenea exprimari nu constituie o restrangere necesara si proportionala, dar ca ar putea fi limitata constitutional prin mijloace de drept penal comunicarea de fapte false, care depasesc cadrul legal al libertatii de exprimare.
    S-a invocat, de asemenea, faptul ca in unele dintre legislatiile penale ale altor state nu este prevazuta infractiunea de ofensa adusa autoritatii. Afirmatia corespunde realitatii, dar trebuie observat totodata ca unele legislatii penale cuprind prevederi similare cu cele din legea penala romana, cum este cazul legislatiilor penale franceze, belgiene, italiene, portugheze, austriece. Dar chiar abstractie facand de faptul ca unele legislatii penale cuprind prevederi similare, o asemenea imprejurare nu poate insa constitui un argument pentru solutionarea acestui litigiu de constitutionalitate. Modul in care este sau nu sanctionata fapta de ofensa adusa autoritatii in legislatia penala a altor state poate constitui un reper de oportunitate legislativa, dar nu un temei pentru transarea acestui conflict de constitutionalitate, care trebuie sa se rezolve potrivit legii nationale si normelor internationale la care Romania a aderat. In orice caz, Curtea Constitutionala, in limitele stricte ale competentei ce i-a fost atribuita prin Constitutie, nu poate ca, urmand exemplul altor legislatii penale, sa procedeze ea insasi la o alta calificare juridica a faptei in discutie decat cea facuta prin actuala lege penala. Procedand astfel, ea si-ar depasi competenta expres atribuita prin legea fundamentala.

    Avand in vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c), din Constitutie, precum si ale art. 13 alin. (1) lit. A. c), ale art. 25 si ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA
    In numele legii
    DECIDE:

    Respinge recursul declarat de Rosca Stanescu Stefan Sorin si Ardeleanu Cristina impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 25 din 6 martie 1996.
    Definitiva.
    Pronuntata in sedinta publica din 19 noiembrie 1996.

       PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
          prof. univ. dr. IOAN MURARU

                               Magistrat asistent,
                               Constantin Burada