DECIZIE   Nr. 25*) din  6 martie 1996

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 324 din  4 decembrie 1996

    *) A se vedea si Decizia Curtii Constitutionale nr. 140 din 19 noiembrie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996.

    Lucian Stangu          - presedinte
    Costica Bulai          - judecator
    Florin Bucur Vasilescu - judecator
    Ioan Griga             - procuror
    Constantin Burada      - magistrat-asistent

    Pe rol, pronuntarea asupra exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 238 din Codul penal, invocata de Rosca Stanescu Stefan Sorin si Ardeleanu Cristina.
    Dezbaterile au avut loc la data de 22 februarie 1996, concluziile partilor fiind consemnate in incheierea din aceeasi data. Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea pentru data de 28 februarie 1996 si apoi pentru data de 6 martie 1996, cand a adoptat prezenta decizie.

    CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
    Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, prin Incheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constitutionala cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 238 din Codul penal, invocata de Rosca Stanescu Stefan Sorin si Ardeleanu Cristina.
    In sustinerea exceptiei se arata, in esenta, ca dispozitiile art. 238 din Codul penal contravin Constitutiei si deci sunt abrogate implicit potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentala. Se considera ca prevederile sale sunt contrare art. 16 din Constitutie, deoarece instituie o discriminare intre cetateni. Astfel, infractiunile de insulta, calomnie sau amenintare, atunci cand sunt savarsite impotriva unei persoane particulare, se urmaresc numai la plangerea prealabila a partii vatamate, iar pedepsele prevazute de lege sunt mai mici, in timp ce, savarsite impotriva unei persoane care indeplineste o functie importanta in stat, constituie infractiunea de ofensa adusa autoritatii, urmarita din oficiu si mai aspru pedepsita de lege. Se mai sustine ca dispozitiile criticate sub aspectul constitutionalitatii incalca si prevederile art. 7 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului care consacra dreptul la o protectie egala din partea legii impotriva oricarei discriminari, deoarece instituie privilegii pentru o anumita categorie de persoane. De asemenea, cu referire la infractiunea de ofensa adusa autoritatii, se apreciaza ca aceasta "extrapoleaza insulta, amenintarea sau violenta la adresa unei persoane care detine o functie in stat, la nivelul autoritatii", deoarece se considera ca o asemenea insulta sau amenintare este o ofensa adusa autoritatii, iar nu persoanei care a fost victima insultei sau a amenintarii. Autorii exceptiei mai sustin ca nu exista nici o justificare legala sau logica pentru o asemenea echivalare (insulta adusa persoanei cu functie in stat = ofensa adusa autoritatii), intrucat intr-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezinta, deoarece el este desemnat sau ales sa exercite o anumita functie pe o perioada limitata, iar protectia sa trebuie sa se manifeste, pe aceasta perioada, numai in stricta legatura cu asigurarea conditiilor pentru a-si exercita functia.
    Autorii exceptiei isi exprima parerea ca in societatile democratice o persoana care se implica in viata politica renunta, intr-o anumita masura, la dreptul de protectie absoluta a vietii sale intime si ca trebuie sa accepte o "radiografiere mai atenta a vietii sale private din partea societatii civile". Se mai arata ca art. 238 din Codul penal a fost in vigoare in regimul totalitar, "care pleca de la prezumtia inabusirii oricaror tendinte de critica venite din partea cetatenilor la adresa autoritatilor sau a activistilor de partid".
    Se dezvolta apoi argumentul desprins din art. 30 din Constitutie privitor la libertatea de exprimare si, in special, din dispozitiile alin. (6) si (7) din acest articol, privitoare la restrangerile aduse acestei libertati. Astfel, cu privire la dispozitia din alin. (6), care prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine, autorii exceptiei sustin ca aceste restrangeri se refera la persoana privata in calitatea ei de cetatean simplu, nu de cetatean care detine anumite functii in stat. Pornind de la aceasta interpretare, se critica dispozitiile art. 238 din Codul penal, pentru ca aduc atingere dispozitiei constitutionale mentionate, prin faptul ca reglementeaza si alte limite exterioare, neprevazute de Constitutie, ale libertatii de exprimare, ceea ce nu poate fi ingaduit.
    Tot astfel, cu privire la dispozitiile alin. (7) din acelasi art. 30 al Constitutiei, care prevad, de asemenea, ingradiri aduse libertatii de exprimare, se arata ca printre valorile fundamentale a caror vatamare sau periclitare nu poate fi ingaduita, in numele libertatii de exprimare, nu este mentionata autoritatea de stat, astfel ca dispozitiile art. 238 din Codul penal pot fi considerate ca incalcand si aceasta dispozitie constitutionala. Constitutia interzice defaimarea tarii si a natiunii, nu si a autoritatilor, iar legea penala nu poate institui o limita in plus si nu poate restrange "campul de manifestare a libertatii de exprimare mai mult decat Constitutia".
    Autorii exceptiei se refera, in continuare, la dispozitiile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si din Conventia europeana a drepturilor omului, privitoare la libertatea de exprimare, aratand ca nici acestea nu prevad, ca limita a libertatii de exprimare, defaimarea autoritatii publice.
    La dosarul Curtii Constitutionale a fost depusa, tot in sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate, ca material comparativ, o documentatie privind modul cum este tratata, in diferite legislatii, fapta de ofensa adusa autoritatii. In temeiul acesteia se conchide ca tarile democratice cele mai civilizate nu mai accepta ideea unor protectii speciale, de ordin penal, a unor persoane care detin functii in stat, considerand ca acestea trebuie, atunci cand sunt defaimate, sa foloseasca aceleasi mijloace de aparare ca si cetatenii de rand; mai ales cand presa este implicata in astfel de procese, se considera ca persoanele publice nu au dreptul la o protectie privilegiata.
    Autorii exceptiei de neconstitutionalitate mai arata ca, si in tarile in care astfel de incriminari mai exista, acestea nu se aplica in fapt si ca toate tarile democratice au inlaturat raspunderea penala a ziaristilor in raport cu persoanele publice.
    In vederea solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 238 din Codul penal, incheierea prin care a fost sesizata Curtea Constitutionala a fost comunicata, in temeiul dispozitiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiecarei Camere a Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra acestei exceptii.
    In punctul de vedere al Camerei Deputatilor se arata ca prezentarea "trunchiata" a textelor din dispozitiile constitutionale, a caror incalcare este invocata in motivarea exceptiei de neconstitutionalitate [art. 16 alin. (1) si (2) si art. 30 alin. (1), (6) si (7) din Constitutie], ca si a unor texte din documente internationale, ignora existenta altor dispozitii din legea fundamentala care sunt de natura sa contureze "intinderea" drepturilor. In opinia Camerei Deputatilor, trebuie sa se tina seama de distinctia intre drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor (dreptul la viata, la libertatea individuala, la libera circulatie, libertatea de exprimare etc.), asa cum sunt reglementate de Constitutie (art. 22 - 48), si principiile generale care guverneaza exercitarea acestor drepturi si libertati. In acest sens, se arata ca prin dispozitia cuprinsa in art. 15 din Constitutie se consacra dreptul tuturor cetatenilor de a beneficia de drepturile si libertatile recunoscute si garantate prin Constitutie si prin alte legi, iar prin dispozitiile art. 16 alin. (1) si (2) se consacra egalitatea cetatenilor in fata legii, precizandu-se ca nimeni nu este mai presus de lege si deci nimeni nu poate pretinde ca are mai multe drepturi sau ca are alte drepturi decat cele prevazute in Constitutie si in alte legi. Drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor - se arata, in continuare, in punctul de vedere al Camerei Deputatilor -, asa cum sunt proclamate in documentele internationale, sunt recunoscute prin Constitutia Romaniei (art. 22 - 48) tuturor cetatenilor, in mod egal, fara ingradiri determinate de consideratii de sex sau de nationalitate. Se subliniaza ca nu exista neconcordante intre documentele internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului si legile interne, astfel incat sa se puna problema prioritatii reglementarilor internationale [art. 20 alin. (2) din Constitutie]. Aceasta nu inseamna insa ca prin alte legi nu pot fi acordate alte drepturi si libertati decat cele fundamentale si la care au vocatie universala si egala toti cetatenii, dar pot "beneficia" de ele numai anumiti cetateni, pentru anumite perioade de timp si conditionat de anumite circumstante. Este cazul cetatenilor care indeplinesc o activitate importanta de stat, care, in perioada respectiva, sunt protejati suplimentar prin sanctionarea "infractiunilor contra autoritatii" din Codul penal, printre care se afla si ofensa adusa autoritatii, reglementata in art. 238, a carui neconstitutionalitate se cere a fi constatata. Se mentioneaza ca si alte tari, recunoscute ca "democratice" si care sunt si ele parti in tratatele internationale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, prevad in legislatiile lor ca ofensele aduse persoanelor care reprezinta statul urmeaza a fi sanctionate mai sever decat infractiunile contra demnitatii oricarei persoane fizice, intrucat prin aceste ofense se aduc atingeri nu numai cetateanului (persoana privata), ci si autoritatii pe care o reprezinta. Se exemplifica dispozitii din codurile penale italian si german, iar in concluzie se subliniaza ca insasi Constitutia Romaniei, prin dispozitiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) si (2), art. 30 alin. (6), art. 54 si art. 80 alin. (1), ofera argumente de text pentru respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 238 din Codul penal, prin care nu se aduce nici o incalcare drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor.
    In punctul de vedere al Guvernului se arata ca prin insasi situarea sa in Titlul V al Partii speciale a Codului penal, intitulat "Infractiuni contra autoritatii", incriminarea din art. 238 din Codul penal, cu denumirea marginala de "Ofensa adusa autoritatii", priveste o fapta care aduce atingere valorii sociale a "autoritatii", deoarece prestigiul si eficienta autoritatii sunt stirbite sau compromise prin felul in care sunt tratate persoanele care indeplinesc activitati importante "de stat" - termen folosit in art. 160 din Codul penal la care face trimitere art. 238 din Codul penal - adica activitati in cadrul autoritatilor publice prevazute de Constitutie sau alte activitati publice importante. Prin incriminarea ca infractiune distincta a atingerii aduse onoarei, a amenintarii in public, a lovirii sau a oricaror acte de violenta savarsite impotriva unei persoane care indeplineste o activitate importanta de stat se urmareste apararea valorii sociale a autoritatii, al carei titular este statul, autoritatea constituind unul dintre atributele acestuia. De aceea, subiectul pasiv principal al acestei infractiuni este statul. Se invoca, in sprijinul acestei afirmatii, dispozitiile constitutionale care, prin sublinierea rolului si functiilor indeplinite de institutiile Republicii, le confera acestora autoritate: art. 58 privind Parlamentul, art. 66 cu privire la deputati si senatori, art. 80 referitor la Presedintele Romaniei, art. 101 privitor la Guvern, art. 122 care se refera la prefect, art. 124 privind statutul judecatorilor, art. 130 cu privire la Ministerul Public, art. 144 privind Curtea Constitutionala etc. Prin incriminarea in art. 238 din Codul penal a ofensei aduse autoritatii - se sustine in continuare - nu se urmareste ocrotirea persoanei care indeplineste o activitate importanta, desi aceasta este si ea aparata in mod implicit, datorita caracterului complex al infractiunii de ofensa adusa autoritatii, care absoarbe infractiunile contra persoanei. In cazul acestei infractiuni, persoana impotriva careia s-au indreptat, material, activitatile incriminate reprezinta subiectul pasiv secundar al infractiunii, fiind vorba de o infractiune contra autoritatii, si nu contra persoanei. Situatia este aceeasi si in cazul altor infractiuni contra autoritatii, care contin, in elementul lor material complex, o actiune secundara sau adiacenta indreptata contra persoanei, cum este cazul, de exemplu, al infractiunii de ultraj, recunoscuta in toate legislatiile penale ca avand drept obiect principal al ocrotirii juridice autoritatea pe care o reprezinta functia, si nu persoana functionarului. Asa se explica gradul de pericol social sporit al acestor infractiuni complexe contra autoritatii si, respectiv, gravitatea mai mare a pedepselor prevazute de lege pentru savarsirea lor, in comparatie cu infractiunile contra persoanei. Sistemul gradarii pedepselor in functie de autoritatea pe care o reprezinta persoana impotriva careia se indreapta activitatea infractionala este adoptat de multe coduri penale europene, unele dintre acestea enumerand in textele de lege autoritatile care se bucura de o protectie penala deosebita (de exemplu: rege, presedinte de Republica, membru al Parlamentului, al Curtii Supreme de Justitie, al Curtii Constitutionale, al Guvernului, al Tribunalului Administrativ etc.).
    Infractiunea de ofensa adusa autoritatii nefiind o infractiune contra persoanei, nu se poate pune problema incalcarii principiului egalitatii in fata legii, prevazut in art. 16 din Constitutie, a instituirii unei "discriminari intre cetateni", a unor "privilegii in materie de protectie a demnitatii", a unei "modalitati privilegiate si suplimentare de protejare" a demnitatii, onoarei si dreptului la imagine al unor anumite categorii de persoane. A considera ca prin dispozitiile art. 238 din Codul penal se incalca principiul egalitatii in fata legii ar insemna sa se nege toate incriminarile care privesc anumite categorii de persoane, adica incriminarile cu subiect activ sau pasiv calificat. Astfel de incriminari au fost si sunt cunoscute de toate legislatiile, indiferent de sistemele de drept si de epocile carora le apartin.
    In fine, se arata ca infractiunea de ofensa adusa autoritatii este in concordanta si cu dispozitiile art. 30 din Constitutie, privitoare la libertatea de exprimare. Potrivit dispozitiilor art. 49 al Constitutiei, exercitiul unor drepturi sau libertati, intre care si libertatea de exprimare, poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune pentru apararea valorilor in acest articol.
    In concluzie, se apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 238 Cod penal nu poate fi admisa, deoarece dispozitiile in cauza respecta exigentele impuse de legea fundamentala.
    Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.

    CURTEA,
examinand incheierea de sesizare, punctele de vedere ale Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, sustinerile partilor si concluziile procurorului, prevederile art. 238 din Codul penal raportate la dispozitiile Constitutiei si ale documentelor internationale in materie, precum si prevederile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
    Desi exceptia se refera la un text de lege adoptat anterior Constitutiei, Curtea este competenta sa o solutioneze, deoarece instanta a retinut ca dispozitiile criticate nu contravin legii fundamentale si deci sunt in vigoare, sesizand Curtea pentru a se pronunta cu privire la constitutionalitatea lor.
    1. Din examinarea dispozitiilor art. 238 din Codul penal se constata ca acestea incrimineaza, sub denumirea de "Ofensa adusa autoritatii", atingerea adusa onoarei, amenintarea, lovirea sau orice acte de violenta savarsite in public impotriva uneia dintre persoanele prevazute in art. 160, in legatura cu activitatea acesteia si de natura sa aduca atingere autoritatii. Totodata, din examinarea dispozitiilor art. 160 din Codul penal, la care se face trimitere, rezulta ca acestea incrimineaza, sub denumirea de "atentat care pune in pericol securitatea statului", atentatul savarsit contra vietii, integritatii corporale ori sanatatii unei persoane care indeplineste o activitate importanta de stat sau obsteasca, in imprejurari care fac ca fapta sa puna in pericol securitatea statului.
    Desi prin cele doua incriminari se urmareste apararea unor valori sociale distincte - pe de o parte, securitatea statului, iar pe de alta parte, autoritatea, fapt care a si determinat situarea lor in titluri diferite ale Partii speciale a Codului penal -, existenta ambelor infractiuni este conditionata de o anumita calitate a subiectilor pasivi secundari ai acestora. In conceptia autorilor Codului penal din anul 1968, aceasta calitate este legata de indeplinirea unei activitati importante: fie o activitate de stat, fie o activitate obsteasca, intelegand prin aceasta din urma o activitate ori o functie importanta in cadrul partidului comunist sau in organizatiile politice subordonate, in conditiile specifice regimului totalitar. In aceasta viziune, insusi conceptul de autoritate era denaturat, deoarece se conferea atributul autoritatii nu numai activitatilor sau functiilor de stat, dar si activitatilor sau functiilor obstesti. Autoritatea era inteleasa deci atat ca autoritate de stat, cat si ca autoritate obsteasca si era aparata ca atare. Stabilirea incriminarilor din art. 238 si din art. 160 din Codul penal s-a facut deci cu referire la structurile de putere si la sistemul de valori existente la data elaborarii Codului penal.
    Intrucat acest sistem de valori nu mai exista in prezent, fiind inlocuit cu acela consacrat prin Constitutia din anul 1991, pentru a stabili daca dispozitiile art. 238 din Codul penal mai sunt in vigoare sau au fost abrogate in temeiul dispozitiei din art. 150 alin. (1) din Constitutie, este necesar sa se verifice, in primul rand, daca valoarea sociala aparata prin dispozitiile incriminatoare in discutie este sau nu recunoscuta ca atare de noua Constitutie si, in caz afirmativ, daca apararea ei prin mijloace de drept penal este necesara.
    Din analiza dispozitiilor constitutionale privitoare la autoritatile publice se constata ca legea noastra fundamentala recunoaste ca valoare sociala numai autoritatea de stat, nu si asa-numita autoritate obsteasca. Numeroasele dispozitii privitoare la autoritatile publice si la rolul statului in infaptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurarii unui climat de ordine si de securitate deplina pentru persoanele carora le revin sarcini importante in realizarea functiilor specifice diferitelor puteri.
    Autoritatea statului fiind o conditie a exercitarii normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare sociala importanta, a carei aparare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.
    In lumina acestor prevederi ale Constitutiei, dispozitiile art. 238 din Codul penal trebuie sa fie considerate ca abrogate partial, in baza dispozitiei art. 150 alin. (1) din Constitutie, deoarece ele sunt contrare Constitutiei in masura in care se refera la o persoana care indeplineste o activitate obsteasca. Subiectul activ nemijlocit al acestei infractiuni nu poate fi decat o persoana care indeplineste o functie importanta in stat.
    2. In opinia autorilor exceptiei de neconstitutionalitate, dispozitiile art. 238 din Codul penal, in masura in care incrimineaza ofensa adusa autoritatii prin atingerea adusa onoarei, sunt contrare Constitutiei si trebuie sa fie considerate abrogate in temeiul art. 150 alin. (1) din legea fundamentala, deoarece creeaza o discriminare intre cetateni, instituind un regim de favoare pentru persoanele care indeplinesc o functie importanta de stat. Aceasta favoare ar consta in faptul ca, in timp ce pentru insulta adusa unei persoane particulare tragerea la raspundere penala are loc numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate, in cadrul ofensei aduse autoritatii, prin aceeasi fapta, tragerea la raspundere penala are loc din oficiu.
    Critica adusa dispozitiilor art. 238 din Codul penal, sub acest aspect, este neintemeiata. Prin dispozitiile din acest articol au fost incriminate fapte prin care se aduce atingere demnitatii, libertatii, integritatii corporale sau sanatatii unei persoane care reprezinta autoritatea de stat, daca aceste fapte sunt savarsite in legatura cu activitatea persoanei respective si sunt de natura sa aduca atingere autoritatii. Comiterea vreuneia dintre aceste fapte reprezinta mijlocul prin care se aduce atingere autoritatii de stat si de aceea apararea penala a acestei valori nu se poate asigura decat prin incriminarea tuturor acestor fapte, care constituie modalitati alternative de savarsire a infractiunii de ofensa adusa autoritatii. Imprejurarea ca printre aceste modalitati a fost inclusa atingerea adusa onoarei, adica o fapta contra demnitatii persoanei, nu confera normei incriminatoare in discutie un caracter neconstitutional, iar afirmatia autorilor exceptiei de neconstitutionalitate, in sensul ca punerea in miscare si exercitarea din oficiu a actiunii penale ar constitui un regim de favoare pentru subiectul pasiv al infractiunii de ofensa adusa autoritatii, este nefondata. Ofensa adusa autoritatii este, asa cum arata chiar denumirea ei, o infractiune contra autoritatii, si nu contra persoanei. Valoarea sociala in principal ocrotita prin instituirea acestei infractiuni complexe este autoritatea de stat, celelalte valori sociale, adica demnitatea, libertatea psihica, integritatea corporala sau sanatatea persoanei, constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infractiunii. Titularul valorii sociale in principal ocrotite si deci subiectul pasiv principal al infractiunii fiind statul, este evident ca punerea in miscare si exercitarea actiunii penale nu puteau fi lasate la dispozitia subiectului pasiv secundar, asa cum se prevede in cazul in care atingerea adusa onoarei, amenintarea, lovirea sau alte violente s-ar savarsi impotriva unei persoane particulare sau chiar impotriva unei persoane care indeplineste o activitate importanta de stat, daca se constata ca faptele nu au fost de natura sa aduca atingere autoritatii. In cadrul actiunii penale unice, declansate din oficiu, faptuitorul este tinut sa raspunda pentru infractiunea unica complexa de ofensa adusa autoritatii, savarsita in singurul mod posibil, adica prin comiterea vreuneia dintre faptele contra persoanei prevazute de lege ca element material al acestei infractiuni. Punerea in miscare si exercitarea din oficiu a actiunii penale, in acest caz, au fost determinate de necesitatea apararii autoritatii de stat, si nu de nevoia de a institui un privilegiu pentru subiectul pasiv secundar al infractiunii, asa cum sustin autorii exceptiei de neconstitutionalitate. De aceea, afirmatia ca norma incriminatoare in discutie ar contraveni dispozitiei art. 16 din Constitutie, privitoare la egalitatea cetatenilor in fata legii, nu are temei.
    3. La fel de neintemeiata se dovedeste afirmatia potrivit careia prin incriminarea ofensei aduse autoritatii se identifica insulta, amenintarea sau actele de violenta asupra unei persoane cu ofensa adusa autoritatii, desi "intr-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezinta". Autoritatea publica nu este insa o abstractiune, ci un fenomen concret, astfel incat contactul nemijlocit cu aceasta se realizeaza prin contactul cu persoanele fizice investite cu exercitarea functiilor publice. De altfel, atat in limbajul curent, cat si in dreptul public, conceptul de "autoritate" presupune ideea de putere sau de imputernicire de a da dispozitii si de a impune cuiva ascultare, aceea de organ de stat competent sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu si, in fine, aceea de reprezentant al unui organ de natura celui mentionat. Asa fiind, este evident ca, prin savarsirea faptelor contra persoanei reprezentantului respectiv, se aduce atingere autoritatii. In ceea ce priveste problema incriminarii acestor fapte, aceasta este o chestiune de politica penala care tine de competenta autoritatii legiuitoare si nu poate face obiectul unui control de neconstitutionalitate.
    4. Pornindu-se de la aceeasi teza, potrivit careia nu se poate confunda persoana cu autoritatea pe care o reprezinta, autorii exceptiei sustin ca persoana respectiva este desemnata sau aleasa sa exercite o anumita functie pe o perioada limitata si de aceea protectia ei "trebuie sa se manifeste, pe aceasta perioada, numai in stricta legatura cu asigurarea conditiilor pentru a-si exercita functia". Or, este exact ceea ce a urmarit legiuitorul, prin incriminarea faptelor contra demnitatii, libertatii, integritatii corporale si sanatatii persoanei care indeplineste o functie importanta de stat, in legatura cu activitatea acesteia. Ceva mai mult, legea conditioneaza existenta infractiunii de ofensa adusa autoritatii de indeplinirea cerintei esentiale ca faptele savarsite contra persoanei respective sa fie de natura sa aduca atingere autoritatii. Daca aceasta cerinta nu este indeplinita, faptele nu constituie ofensa adusa autoritatii, ci infractiuni contra persoanei, chiar daca au fost savarsite impotriva unei persoane care indeplineste o functie importanta de stat. Nu este suficient asadar ca faptele de insulta, amenintare, lovire sau alte violente sa fie indreptate impotriva unei persoane care indeplineste o importanta activitate de stat si in legatura cu aceasta activitate, pentru ca aceste fapte sa fie calificate automat ca ofensa adusa autoritatii, ci trebuie sa se faca dovada ca ele au fost de natura, prin continutul si consecintele lor, sa aduca atingere autoritatii.
    5. Argumentul ca incriminarea ofensei aduse autoritatii, prin atingerea adusa onoarei, este contrara dispozitiei art. 30 din Constitutie, privitoare la libertatea de exprimare, nu poate fi primit. Afirmatia autorilor exceptiei, in sensul ca dispozitia alin. (6) al aceluiasi articol din Constitutie, care prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viata particulara a persoanei, nu s-ar aplica si cu privire la persoana care indeplineste o functie importanta de stat, nu este intemeiata. Asa cum s-a aratat, ofensa adusa autoritatii se poate realiza numai prin savarsirea unor fapte contra persoanei, cum sunt cele prevazute in textul incriminator. Imprejurarea ca art. 30 alin. (6) din Constitutie se refera la ocrotirea oricarei persoane nu este in contradictie cu cele afirmate mai sus, deoarece exercitarea autoritatii de catre o persoana care indeplineste o functie importanta de stat nu poate fi disociata de calitatea de persoana fizica a acesteia.
    6. In fine, autorii arata, tot in sprijinul exceptiei de neconstitutionalitate, ca exista legislatii in care defaimarea autoritatii nu este incriminata, iar in acele legislatii in care incriminarea exista, dispozitiile respective nu se aplica in fapt. Aceste diferentieri de reglementare de la o legislatie la alta indreptatesc concluzia ca apararea prin mijloace de drept penal a autoritatii de stat este o chestiune de politica penala, care se solutioneaza diferit, in functie de realitatile din fiecare tara. De altfel, incriminari asemanatoare celei din art. 238 din Codul penal se intalnesc si in legislatiile altor tari, ca: Franta, Germania, Olanda, Spania si altele.

    Fata de cele aratate, vazand si prevederile art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 13 alin. (1) lit. A. c), ale art. 23, 24 si 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA
    In numele legii
    DECIDE:

    Constata ca dispozitiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate partial, conform art. 150 alin. (1) din Constitutie, ramanand in vigoare numai in masura in care faptele incriminate se refera la o persoana care indeplineste o activitate importanta de stat.
    Cu recurs in termen de 10 zile de la comunicare.
    Pronuntata in sedinta publica din 6 martie 1996.

                 PRESEDINTE,
              dr. Lucian Stangu

                         Magistrat asistent,
                         Constantin Burada