Decizia Nr.1297 din 04.10.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), (2), alin. (3) teza întâi şi alin. (4) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Ioan Presăcan în Dosarul nr. 7.639/306/2010 al Judecătoriei Sibiu. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.157D/2010.La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei personal şi asistat de avocatul Ionuţ Mateescu, lipsă fiind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că dispoziţiile art. 129 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală limitează dreptul de proprietate, acestea adăugând la dispoziţiile Legii fundamentale. Astfel, deşi o persoană fizică trebuie să facă aplicarea prevederilor art. 599 din Codul de procedură civilă, organul fiscal, printr-un act administrativ, poate institui direct sechestrul asigurător.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că în această materie persoanele fizice trebuie să se adreseze în prealabil instanţei de judecată. Totodată, consideră că nu se poate reglementa printr-o ordonanţă în domeniul îndatoririlor fundamentale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 17 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7.639/306/2010, Judecătoria Sibiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), (2), alin. (3) teza întâi şi alin. (4) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Ioan Presăcan într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate, permiţând instituirea sechestrului asigurător, instituie un drept discreţionar în favoarea organului fiscal, încălcându-se astfel prevederile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Legea fundamentală. Totodată, dispoziţiile de lege criticate nu corespund exigenţelor referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea normei juridice, atâta vreme cât „din cuprinsul normei nu se pot identifica toate informaţiile socotite apropriate cu privire la conţinutul şi condiţiile ei de aplicare“. În plus faţă de cele arătate, dispoziţiile art. 129 alin. (3), astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 165/2005, contravin şi prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece este interzis ca prin ordonanţă de urgenţă să se reglementeze în domeniul îndatoririlor prevăzute de Legea fundamentală. De asemenea, nu se poate reţine nici existenţa situaţiei extraordinare care să determine adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 165/2005.Judecătoria Sibiu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 129 alin. (1), (2), alin. (3) teza întâi şi alin. (4) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut: „(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente.(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (1)-(3) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 alin. (4) şi (6) referitor la delegarea legislativă. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 944 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 17 august 2010, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală constau în indisponibilizarea unor bunuri sub forma sechestrului asigurător sau a popririi asigurătorii asupra veniturilor debitorului. În aceste condiţii, măsurile asigurătorii, potrivit textului de lege criticat, „rămân valabile pe toată perioada executării silite“ şi, mai mult, „odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii“. Această viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat, iar finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligaţiei. Distinct de cele reţinute, Curtea constată, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată, că, atâta vreme cât măsura reglementată de textul de lege criticat are caracter provizoriu şi nu soluţionează fondul dreptului, nu poate fi reţinută această critică. În plus, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, ceea ce conferă legiuitorului competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. De altfel, Curtea observă că art. 129 alin. (4) din Codul de procedură fiscală prevede că măsurile asigurătorii vor fi ridicate în cazul în care debitorul constituie o garanţie la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz. În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa de precizie şi de previzibilitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), (2), alin. (3) teza întâi şi alin. (4) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece norma juridică contestată este suficient de accesibilă şi formulată cu destulă precizie pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, avându-se în vedere şi prevederile de ansamblu în materia executării silite a creanţelor fiscale. În final, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 129 alin. (3), astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 165/2005, contravin şi prevederilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, textul criticat îndeplinind exigenţele prevederilor constituţionale precitate. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), (2), alin. (3) teza întâi şi alin. (4) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Ioan Presăcan în Dosarul nr. 7.639/306/2010 al Judecătoriei Sibiu. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu