DECIZIE Nr.
1290 din 8 octombrie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind
protectia si promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 si art. 62 din
Codul familiei si art. 2 alin. (1) si art. 7 alin. (2) din Ordonanta Guvernului
nr. 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor
persoanelor fizice
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 788 din 19 noiembrie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Simona Ricu - procuror
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din
Codul familiei şi art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice, excepţie ridicată de Ioana Angela Beldeanu în Dosarul nr.
24.704/245/2007 al Tribunalului Iaşi - Secţia civilă.
La apelul nominal răspunde apărătorul autorului
excepţiei, Remus Borza, cu împuternicire la dosar, lipsă fiind celelalte părţi,
faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că,
la dosar, partea Cristian Maftei a comunicat concluzii scrise prin care
solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Apărătorul părţii prezente solicită admiterea excepţiei
de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise depuse
la dosarul cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 4 februarie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 24.704/245/2007, Tribunalul Iaşi - Secţia civilă a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2 şi art. 7
alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea
pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Excepţia a fost
ridicată de Ioana Angela Beldeanu într-o cauză având ca obiect stabilirea
programului de vizitare a minorului.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 15 din
Legea nr. 272/2004 şi art. 43 alin. 3 din Codul familiei contravin
dispoziţiilor constituţionale şi a celor din actele internaţionale invocate
atâta timp cât permit părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
de a avea relaţii personale cu acesta, fără a se institui măsuri asigurătorii
şi garanţii cu privire la exercitarea efectivă a acestora, când circumstanţele
cazului o cer pentru protecţia minorului. Prevederile de lege criticate permit
relaţionarea necondiţionată cu minorul, autorităţile judiciare invocând în
cauză lipsa temeiului legal care să stea la baza dispunerii unor măsuri de
protecţie a minorului, atunci când circumstanţele cazului dovedesc că interesul
acestuia reclamă impunerea de măsuri cărora să se subordoneze modalitatea de
relaţionare.
Totodată, susţine că prevederile art. 62 din Codul
familiei, art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003 sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi din actele
internaţionale invocate, întrucât instituie discriminări pe criterii arbitrare
şi limitări ale dreptului şi interesului legitim al minorului la nume, în
ipoteza desfacerii căsătoriei prin divorţ, şi, totodată, discriminează copiii
ai căror părinţi s-au separat prin divorţ, faţă de copiii ai căror părinţi sunt
căsătoriţi. In acest sens, arată că exercitarea dreptului minorului de a-şi
schimba numele este condiţionată de acordul părintelui căruia nu i-a fost
încredinţat, după desfacerea căsătoriei prin divorţ, această restrângere a
exerciţiului dreptului fiind nejustificată. Art. 62 din Codul familiei nu
cuprinde nicio prevedere referitoare la numele pe care îl va purta minorul după
desfacerea căsătoriei prin divorţ, dreptul fundamental al minorului la nume, ca
expresie a propriei identităţi, fiind astfel limitat. De asemenea, susţine că
nereglementarea dreptului minorului de a-şi stabili propria identitate prin
purtarea numelor reunite ale celor doi părinţi, ulterior divorţului acestora,
în condiţiile refuzului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul de
a-şi da acordul prevăzut de art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003, constituie o evidentă încălcare a textelor constituţionale şi din
actele internaţionale invocate.
Tribunalul Iaşi - Secţia civilă consideră că prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi ale art.
43 alin. 3 din Codul familiei nu conţin prevederi contrare dispoziţiilor
Constituţiei, instanţele având posibilitatea ca, în fiecare caz, să stabilească
modalităţi concrete de exercitare a relaţiilor personale între părintele
divorţat şi minor, ţinându-se seama, prioritar, de interesul superior al
copilului. In ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prin Convenţia asupra
relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai
2003, ratificată prin Legea nr. 87/2007, sunt instituite garanţii sporite
privind ocrotirea interesului copiilor faţă de cele consacrate de legislaţia
internă, instanţa arată că judecătorul naţional, devenit, după data de 1
ianuarie 2007, judecător comunitar, este obligat să aplice direct dreptul
comunitar, dacă constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în
virtutea efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.
In ceea ce priveşte prevederile art. 62 din Codul
familiei, art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003,
instanţa apreciază că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art.
16, 21, 22 şi 49, atât timp cât limitează dreptul minorului la nume ca expresie
a propriei identităţi, în ipoteza divorţului părinţilor, şi nu recunosc dreptul
copilului la schimbarea numelui atunci când circumstanţele speţei o impun. Această
împrejurare este de natură să determine un anumit statut juridic stabilit prin
voinţa altuia, pe care copilul este ţinut să-l accepte în mod pasiv, fără a
putea acţiona, în limite legale, în sensul modificării lui, ceea ce are
semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut de art. 26 din Constituţie.
Totodată, instanţa opinează că recunoaşterea dreptului copilului de a purta
numele de familie reunite ale părinţilor divorţaţi, respectiv de a adăuga
numele părintelui căruia i-a fost încredinţat, nu este de natură a încălca
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ordinea publică, bunele moravuri, ci
este o modalitate de stabilire concretă, efectivă a propriei identităţi, ce-i
asigură copilului evitarea riscului de alienare, de confuzie, numele având un rol
esenţial în identificarea unei persoane, fiind interzisă orice fel de ingerinţă
în acest sens, potrivit art. 16 din Convenţia cu privire la drepturile
copilului.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că prevederile criticate sunt constituţionale. In acest sens, arată că
prevederile art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi ale art. 43 alin. 3 din Codul
familiei nu îngrădesc dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de
a avea legături personale cu acesta. Reţine ceea ce a statuat Curtea Constituţională
în Decizia nr. 432/2009, respectiv faptul că desfacerea căsătoriei prin divorţ
şi, implicit, separarea părinţilor duce, evident, la modificarea modului de
exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de copil.
Diferenţierile sunt determinate de separarea părinţilor şi de imposibilitatea
obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a aceloraşi modalităţi de
exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. Totodată, apreciază că şi
critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Codul familiei şi
ale art. 2 şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 este
neîntemeiată. Arată că prevederile referitoare la stabilirea numelui copilului,
în cazul în care părinţii nu au nume de familie comun şi nu există învoială
între aceştia, precum şi schimbarea numelui copilului pe cale administrativă
reprezintă opţiuni ale legiuitorului care a avut în vedere interesul superior
al copilului. Totodată, arată că orice persoană interesată poate face opoziţie
la cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă, iar dispoziţia de
respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condiţiile
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Reţine că autorul excepţiei
critică prevederile legale şi pentru faptul că acestea nu prevăd posibilitatea
copilului de a purta numele de familie reunite ale părinţilor divorţaţi. Or,
potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea
modifica sau completa prevederile supuse controlului, iar, în temeiul art. 61
alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a
ţării.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Prin încheiere, instanţa de judecată a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art.
43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2 şi art. 7 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice. Din notele scrise ale autorului
rezultă, însă, că obiect al excepţiei îl constituie prevederile art. 15 din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie
2004, ale art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei, republicat în
Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 7
alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea
pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003.
Textele de lege criticate au următorul conţinut:
- Art. 15 din Legea nr. 272/2004: „(1) In sensul
prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:
a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o
altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale
cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de
către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod
obişnuit;
d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu
copilul;
e) transmiterea de informaţii copilului cu privire
la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de
a menţine relaţii personale cu copilul;
f) transmiterea de informaţii referitoare la copil,
inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau
către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.
(2) Transmiterea informaţiilor prevăzute la alin.
(1) lit. e) şi f) se va face cu respectarea interesului superior al copilului,
precum şi a dispoziţiilor speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea
informaţiilor cu caracter personal.";
- Art. 43 alin. 3 din Codul familiei: „Părintele
divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea
legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională.";
- Art. 62 din Codul familiei: „Copilul din căsătorie
ia numele de familie comun al părinţilor.
Dacă părinţii nu au un nume de familie comun,
copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. In
acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va
declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. In lipsa
unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va
hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau
numele lor reunite.";
- Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003: „Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se
schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei
fizice, în condiţiile prevăzute de lege.";
- Art. 7 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003: „Când cererea de schimbare a numelui
minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul
celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în
care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte
dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti."
Autorul excepţiei consideră că prevederile art. 15 din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi ale
art. 43 alin. 3 din Codul familiei contravin atât dispoziţiilor constituţionale
ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi
ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului,
cât şi dispoziţiilor art. 3 referitoare la protecţia şi îngrijirea copilului,
conform interesului superior al acestuia şi art. 9 alin. (3) privind dreptul
copilului de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi
părinţi ai săi, din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de
România prin Legea nr. 18/1990, şi dispoziţiilor art. 1 privind scopul
Convenţiei, art. 4 alin. (3) referitoare la relaţiile personale între un copil
şi părinţii săi, art. 7 lit. c) relative la soluţionarea litigiilor în materia
relaţiilor personale şi art. 10 privind măsuri asigurătorii şi garanţii ce trebuie
luate cu privire la relaţiile personale, din Convenţia asupra relaţiilor
personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003,
ratificată prin Legea nr. 87/2007.
De asemenea, susţine că prevederile art. 62 din Codul
familiei, art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003 sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16
referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind
accesul liber la justiţie, ale art. 22 alin. (1) referitoare la dreptul la
viaţă, la integritatea fizică şi psihică, ale art. 26 privind viaţa intimă,
familială şi privată, ale art. 49 referitoare la protecţia copiilor şi a
tinerilor, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau al unor libertăţi, cât şi dispoziţiilor art. 8 privind dreptul efectiv al
oricărei persoane de a se adresa instanţelor judiciare competente împotriva
actelor care violează drepturi fundamentale recunoscute prin Constituţie sau
lege şi art. 25 alin. (2) referitoare la dreptul oricărei persoane la un nivel
de viaţă corespunzător şi dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire
speciale, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dispoziţiilor art. 8
privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi art. 14
referitoare la interzicerea discriminării, din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţiilor art. 5 privind
egalitatea între soţi, din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată următoarele:
I. In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi art. 43 alin. 3 din Codul
familiei, Curtea reţine următoarele:
Art. 15 face parte din capitolul II - Drepturile
copilului, secţiunea I - Drepturi şi libertăţi civile, din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi
reglementează o enumerare, fără caracter exhaustiv, a modalităţilor de
realizare a relaţiilor personale între copil şi părinţi, rude, precum şi alte
persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Potrivit art. 14
alin. (1) din aceeaşi lege, copilul „are dreptul de a menţine relaţii
personale" cu persoanele menţionate anterior, alin. (3) al aceluiaşi
articol reglementând faptul că „părinţii sau un alt reprezentant legal al
copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu [...] alte
persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în
cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive
temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau
morală a copilului." Curtea constată că, potrivit art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004, „prezenta lege reglementează cadrul legal privind
respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului" şi se
subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia. Potrivit art. 2
din lege, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în
legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor sau altor
reprezentanţi legali, şi prevalează în toate demersurile şi deciziile ce privesc
copiii, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Aceste
din urmă prevederi sunt expresia dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Convenţia
cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.
18/1990, potrivit cărora „In toate acţiunile care privesc copiii,
întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de
instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele
legislative, interesele copilului vor prevala."
Având în vedere toate acestea, Curtea nu poate reţine
motivele de neconstituţionalitate invocate de autor, prevederile de lege
criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale şi cele din actele
internaţionale invocate. Mai mult, atât Convenţia cu privire la drepturile copilului,
cât şi Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, au fost
ratificate prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, respectiv prin Legea nr.
87/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17
aprilie 2007. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, „Tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern",
statul român fiind obligat să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte, aplicându-se cu prioritate
reglementările internaţionale, dacă există neconcordanţe între actele
internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, conform art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală. In
aceste condiţii, instanţa de judecată, în soluţionarea litigiilor în materie de
relaţii personale care privesc copiii, va face aplicarea directă a
dispoziţiilor din actele internaţionale privind drepturile copilului, în
condiţiile dispoziţiilor constituţionale invocate.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a
art. 43 alin. (3) din Codul familiei, se reţine că acesta reglementează dreptul
pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra
legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională. Textul de lege criticat a mai fost
supus controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 414 din 10 aprilie
2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai
2008, Curtea statuând că prevederile de lege criticate sunt constituţionale,
constatând că aplicarea acestora este subsecventă pronunţării de către instanţa
de judecată a încetării căsătoriei prin divorţ, dreptul părintelui căruia nu i
s-a încredinţat copilul de a avea legături personale cu acesta fiind recunoscut
în considerarea interesului exclusiv al copilului. Desfacerea căsătoriei prin
divorţ şi, implicit, separarea părinţilor duc, evident, la modificarea modului
de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de copil,
diferenţierile fiind determinate de separarea părinţilor şi de imposibilitatea
obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a aceloraşi modalităţi de
exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
Totodată, faţă de motivele de neconstituţionalitate
invocate de autor, se reţine că instanţa de judecată este competentă să
stabilească, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte,
şi făcând aplicarea directă, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin.
(2) din Constituţie, a dispoziţiilor Convenţiei asupra relaţiilor personale
care privesc copiii, ratificată de România, modalităţile concrete de exercitare
a relaţiilor personale între părintele divorţat şi minor, sub rezerva
interesului superior al copilului.
II. In ceea ce priveşte critica de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 din Codul familiei, art. 2 alin.
(1) şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, Curtea reţine
următoarele:
Potrivit art. 62 din Codul familiei, copilul din
căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor, iar dacă părinţii nu au un
nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori
numele lor reunite. In acest din urmă caz, numele copilului se va stabili prin
învoiala părinţilor, iar în lipsa unei asemenea învoieli, va hotărî, după ce îi
va asculta pe părinţi, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului dacă
copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Art. 2 alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 stabileşte că numele de familie se
dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea
intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de
lege.
Autorul excepţiei susţine, printre altele, că art. 62
din Codul familiei nu cuprinde nicio prevedere referitoare la numele pe care îl
va purta minorul după desfacerea căsătoriei prin divorţ, dreptul fundamental al
minorului la nume, ca expresie a propriei identităţi, fiind astfel limitat.
Se reţine însă că, deşi starea civilă a părinţilor se
poate schimba prin desfacerea ori desfiinţarea căsătoriei, aceasta nu are
niciun efect asupra numelui de familie al copilului, care continuă să poarte
numele de familie avut anterior. De altfel, art. 23 alin. (2) din Codul
familiei prevede că declararea nulităţii căsătoriei nu are nicio urmare în
privinţa copiilor. Iar în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, potrivit
art. 4 alin. (3) lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, este considerată
justificată cererea de schimbare a numelui „când părinţii au divorţat, iar
copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a
revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte
numele de familie al acestuia."
Autorul excepţiei critică şi faptul că, potrivit art. 7
alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, dacă cererea de schimbare a
numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar
acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Pe cale de excepţie, acordul
nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori
este declarat judecătoreşte dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti.
Se reţine însă că legiuitorul a condiţionat dreptul
copilului de a-şi schimba numele, pe cale administrativă, ulterior desfacerii
căsătoriei părinţilor prin divorţ, de existenţa acordului părintelui căruia nu
i-a fost încredinţat, doar pe perioada minoratului când copilul nu are
discernământ, capacitate de exerciţiu şi suficientă experienţă de viaţă pentru
a aprecia asupra valorificării acestui drept în deplină cunoştinţă de cauză.
Totodată, se au în vedere şi dispoziţiile art. 57 din
Constituţie potrivit cărora cetăţenii au obligaţia să îşi exercite drepturile
cu bună-credinţă. Astfel, în situaţia în care părintele căruia nu i s-a
încredinţat copilul refuză în mod abuziv să îşi dea consimţământul pentru
schimbarea numelui minorului, se poate formula în instanţă o cerere care să
suplinească consimţământul acestuia, instanţa de judecată urmând să aprecieze
în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în considerare interesul
copilului.
In aceste condiţii, nu se poate reţine contrarietatea
textelor de lege criticate faţă de dispoziţiile constituţionale şi din actele
internaţionale invocate. Imprejurarea că statul şi societatea în ansamblul ei
sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o altă
concluzie, de vreme ce, în această materie, prioritar este interesul superior
al copilului, fiind necesar ca interesul public să se îmbine cu interesul
acestuia din urmă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, art. 43 alin. 3 şi art. 62 din Codul familiei şi art. 2
alin. (1)şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
excepţie ridicată de Ioana Angela Beldeanu în Dosarul nr. 24.704/245/2007 al
Tribunalului Iaşi - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 octombrie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu