Decizia Nr.1245 din 22.09.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 31 şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Petru Movilă în Dosarul nr. 2.708/333/2010 al Judecătoriei Vaslui şi care formează obiectul Dosarului nr. 106D/2011 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 961 din 25 septembrie 2008.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 15 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.708/333/2010, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 31 şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Petru Movilă într-un litigiu având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se susţine că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât încalcă prezumţia de nevinovăţie, dând organului constatator al contravenţiei libertatea de a constata săvârşirea acesteia, de a stabili vinovăţia şi de a aplica sancţiunile, ceea ce echivalează cu obligaţia contravenienţilor de a-şi proba nevinovăţia. Or, susţine autorul excepţiei, într-un stat de drept, prezumţia de nevinovăţie ar trebui să-şi găsească aplicabilitatea inclusiv în procesul de aplicare a legii de către organele administrative, iar sarcina probei ar trebui să revină acuzării, orice dubiu urmând a profita celui acuzat. Este invocată în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 iunie 1994, pronunţată în Cauza Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se susţine că termenul de 15 zile în care poate fi formulată plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, ce curge de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de constatare, este extrem de scurt, fapt ce încalcă cerinţa termenelor procedurale rezonabile şi restrânge în mod abuziv exercitarea unor drepturi procesuale şi garanţiile legale corespunzătoare acestora, contravenind în acest fel prevederilor constituţionale ale art. 21 şi 53.Referitor la critica formulată cu privire la dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se susţine că acestea înlătură prezumţia de nevinovăţie şi garanţiile dreptului la un proces echitabil consacrate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, procesul-verbal încheiat cu respectarea prevederilor art. 16 din aceeaşi ordonanţă putând servi, în lipsa oricărui alt mijloc de probă, ca unic temei pentru aplicarea sancţiunilor.Judecătoria Vaslui apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, neiterând însă argumente în susţinerea opiniei exprimate.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 15, art. 31 şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins:– Art. 15: „(1) Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori.
(2) Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.(3) Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.“;– Art. 31: „(1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. (2) Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.“;– Art. 34. alin. (1): „(1) Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării“.În opinia autorului excepţiei se susţine că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: 1. Prin mai multe decizii, dintre care poate fi menţionată, exemplificativ, Decizia nr. 961 din 25 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 30 octombrie 2008, Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la aceleaşi texte din Legea fundamentală şi faţă de critici de neconstituţionalitate similare. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că utilizarea de către legiuitor şi de către autorităţile administraţiei publice a noţiunii de contravenient nu este de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie. Nici instanţa de judecată, în procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva procesului-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, nu operează cu noţiunile de „acuzat“ şi „acuzare“ şi nici nu-l consideră vinovat pe contravenient înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. De asemenea, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut că legislaţia contravenţională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei. De altfel, prin decizia menţionată, Curtea a arătat că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau de a le pedepsi pe cale contravenţională decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. În consecinţă, Curtea Constituţională, prin decizia reţinută, a apreciat că o asemenea poziţie este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din punctul de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, Curtea constată că invocarea Hotărârii pronunţate în Cauza Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, în sprijinul susţinerilor de neconstituţionalitate, nu este relevantă, întrucât cauza priveşte un asasinat, şi nu o procedură contravenţională, care se desfăşoară potrivit regulilor anterior arătate şi care sunt în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 2. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 referitor la termenul de 15 zile de la data înmânării sau a comunicării în care poate fi formulată plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, Curtea constată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a cererilor de chemare în judecată, inclusiv termenele procedurale. De altfel, prin Decizia nr. 906 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 277 din 18 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 1 aprilie 2010, Curtea a reţinut că, în materie contravenţională, legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, neprocedându-se în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor părţilor. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, Curtea a stabilit că termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea unui eventual litigiu cu celeritate, în absenţa acestuia plângerea putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite printr-un proces-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii prevăzute de lege. Prin urmare, Curtea constată că termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate, iar termenul criticat reprezintă un interval de timp rezonabil, ce nu duce la împiedicarea exercitării unor drepturi procesuale şi la lipsa garanţiilor legale corespunzătoare. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri, spre exemplu în hotărârile din 21 februarie 1975, 18 februarie 1999, 10 mai 2001 şi 23 martie 2010, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 38, Waite şi Kennedy împotriva Germanei, paragraful 59, Z. şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 93 şi Cudak împotriva Lituaniei, paragraful 55, a statuat că dreptul de liber acces la justiţie, asigurat potrivit dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor condiţionări, care sunt permise, întrucât, prin natura sa, acest drept necesită o reglementare din partea statului, care se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totodată, prin Hotărârea din 10 mai 2001 precitată, paragraful 93, aceeaşi instanţă europeană a arătat că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora, nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise, atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de liber acces la o instanţă, în substanţa sa. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, argumentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 31 şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Petru Movilă în Dosarul nr. 2.708/333/2010 al Judecătoriei Vaslui. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 septembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop