Sentinta Civila Nr.471 din 07.12.2010

S-a luat în examinare excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, formulată în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva pârâtei Societatea Comercială CONSULT MEDIA - S.R.L., având ca obiect pretenţii, în cauză fiind citat şi Guvernul României - în calitate de emitent al Hotărârii Guvernului nr. 977/2003.La apelul nominal făcut în cauză nu s-a prezentat nimeni.Procedura de citare este îndeplinită.S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de 6 decembrie 2010 s-a înregistrat la dosarul cauzei o întâmpinare din partea Guvernului României, prin care s-a solicitat respingerea excepţiei, însoţită de Nota de fundamentare şi avizul referitor la proiectul de hotărâre privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune ( f. 6-13).Azi, 7 decembrie 2010, Societatea Română de Radiodifuziune a trimis la dosarul cauzei, prin fax, note scrise (f. 14-18).Curtea, din oficiu, verificând competenţa generală, materială şi teritorială potrivit dispoziţiilor art. 159¹ alin. 4 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, constată că este legal învestită cu soluţionarea cauzei şi în baza înscrisurilor existente la dosar reţine cauza în pronunţare pe excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.CURTEAPrin Încheierea şedinţei publice din 12 octombrie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost admisă cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ, ridicată din oficiu de instanţă prin invocarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.S-a sesizat instanţa Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, trimiţând Dosarul nr. 21.002/211/2010 acestei instanţe.S-a suspendat soluţionarea cauzei pe durata soluţionării excepţiei de nelegalitate.În motivare se arată că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe cu nr. 23.816/211/2009 la data de 9 octombrie 2009, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Comercială CONSULT MEDIA - S.R.L. obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 443,28 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 240 lei şi penalităţi în cuantum de 203,28 lei, corespunzătoare facturii fiscale nr. 2.826.281/26.01.2006.Reclamanta a arătat că prin Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi Legea nr. 533/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 a fost instituită obligaţia ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că legiuitorul prezumă calitatea de beneficiar al serviciilor respective pentru toate persoanele juridice, astfel încât obligaţia de plată a taxei radio revine tuturor persoanelor juridice şi subunităţilor acestora, neavând relevanţă faptul că acestea sunt sau nu deţinătoare de receptoare radio/tv.În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 533/2006 şi Hotărârii Guvernului nr. 977/2003.Debitorul, deşi a fost legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nu a solicitat probe în apărare.Prin Sentinţa civilă nr. 3.156/2010 pronunţată în Dosarul nr. 23.816/211/2009 de către Judecătoria Cluj-Napoca, a admis excepţia insuficientei timbrări şi a anulat cererea de chemare în judecată ca netimbrată.Ulterior, prin Decizia nr. 687/R/2010, admiţând recursul reclamantei, Tribunalul Cluj a casat Sentinţa civilă nr. 3.156/2010 pronunţată în Dosarul nr. 23.816/211/2009 de către Judecătoria Cluj-Napoca şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât cererea a fost reînregistrată cu nr. 21.002/211/2010.Instanţa a invocat din oficiu cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut asupra cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ următoarele:Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul.Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.În speţă, instanţa a arătat că, deşi obiectul excepţiei de nelegalitate nu-l formează un act administrativ unilateral cu caracter individual, hotărârea de guvern fiind un act administrativ normativ care cuprinde norme generale şi abstracte, obligatorii pentru un număr nedeterminat de destinatari ai legii, practica Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate având ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter normativ.În acest sens, prin Decizia nr. 1.744 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Î.C.C.J. - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat în sensul că potrivit practicii constante a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate trebuie să verifice concordanta actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea acelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Aşa fiind, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 pot forma obiectul unei excepţii de nelegalitate. Conform acestora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 au fost adoptate în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.Dispoziţiile similare ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 au fost declarate nelegale de către ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009, şi care se regăseşte inclusiv în programul Legis, pentru aceleaşi motive de ilegalitate, ce afectează şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, ce formează obiectul prezentei excepţii de nelegalitate.ÎCCJ a arătat că din expunerea acestor dispoziţii legale rezultă că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele două hotărâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Aşadar, instanţa a reţinut că, în speţă, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 impun plata taxei de radiodifuziune tuturor persoanelor juridice, fără a distinge între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, exact cum se impune aceeaşi obligaţie şi pentru categoria microîntreprinderilor sub imperiul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, astfel cum acestea erau redactate înainte de anularea lor prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pronunţată de ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.Instanţa a reţinut că de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 depinde soluţionarea cererii de chemare în judecată, câtă vreme reclamanta susţine că în speţă ar fi vorba de o prezumţie legală, conform căreia toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciului de radiodifuziune, chiar dacă în concret unele dintre ele nu se bucură de acest serviciu. Aşa fiind, e important de stabilit dacă art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 impune obligaţia de a plăti taxa de radiodifuziune pârâtei, deşi nu este beneficiară a serviciilor de radiodifuziune. Căci dacă această obligaţie incumbă pârâtei în temeiul acestei hotărâri a Guvernului, deşi pârâta nu beneficiază de servicii de radiodifuziune, atunci ea nu s-ar mai impune în condiţiile în care instanţa de contencios administrativ ar desfiinţa aceste dispoziţii, întrucât ar contraveni dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, s-ar aplica numai aceste din urmă dispoziţii de lege care nu impun plata taxei de radiodifuziune decât pentru persoanele juridice care beneficiază de serviciul de radiodifuziune, iar nu şi celor nebeneficiare.Faţă de actualitatea considerentelor Deciziei nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pronunţată de ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a casat Sentinţa civilă nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a constatat că excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 este admisibilă şi a fost sesizată Curtea de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea ei. Totodată, sa dispus suspendarea soluţionării cauzei pe durata soluţionării excepţiei de nelegalitate.Guvernul României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea excepţiei.Examinând excepţia formulată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:Prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că au obligaţia de a achita taxa pentru serviciul public de radio şi televiziune doar beneficiarii acestor servicii, iar art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice defineşte taxa ca fiind „suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public“.Prin Ordonanţa Guvernului nr. 18/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea următorul cuprins: Articolul 40(1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizări.(2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutirile de plată se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Legea nr. 533/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune prin art. I a statuat în sensul modificării art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează: Articolul 40(1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:a)sume încasate din realizarea obiectului de activitate; b)taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune; c)penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate; d)sume încasate din publicitate; e)sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile; f)donaţii şi sponsorizări; g)alte venituri realizate potrivit legii. (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalităţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune, unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale.(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului. La art. II s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune către persoanele care au achitat aceste taxe şi care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalităţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „Electrica“ - S.A. şi Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate.Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.Art. 2 din acelaşi act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.Conform prevederilor art. 3, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune au obligaţia să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectă a opiniei publice, conţinutul programelor Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei. În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituţionale din România.Prin Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituţia României, republicată, şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.Art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună.Conform prevederilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic, o instituţie publică sau un serviciu public.Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2004, s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, nu sunt contrare Legii fundamentale.S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii“. Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută.De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispoziţiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome“, ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictă conformare cu aceste dispoziţii.Autoritatea de jurisdicţie constituţională din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi, statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.Noţiunea de beneficiar a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logic-raţională de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.Hotărârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitate şi decurgând din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.Prin interpretarea oficială se înţelege interpretarea făcută în exercitarea atribuţiilor ce îi revin legii de un organ de stat.În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios constituţional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicţională, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Astfel, Curtea Constituţională a arătat că textul nu contravine Constituţiei câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.Pentru dezlegarea chestiunii litigioase Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice.Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci şi o interpretare logică şi sistematică a acestor dispoziţii, care implică lămurirea înţelesului lor, ţinându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.Se recunoaşte dreptul societăţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activităţii entitatea nu mai desfăşoară niciun fel de activităţi menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acţiunii de informare realizate de către cele două servicii publice.Tot operatorilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfăşoară activitate la sediul social, context în care nu mai este necesară verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionării în acele spaţii.Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfăşoară activitate, entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivă de cele două servicii publice.A interpreta norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite să transmită informaţia, se golesc de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.Interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susţină prin contribuţia personală activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul său constituţional la informare să fie transformat indirect într-o obligaţie.Articolul 40 din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe numai în ceea ce priveşte persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legătura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei.Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.De aceea, excepţia prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. 7 al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementată la alin. 3 al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).Articolul 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, Guvernul trebuia să precizeze şi să asigure o corectă aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printrun act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.În interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă, aşa cum este ea definită în legea finanţelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este lipsit de relevanţă.Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei ori care demonstrează că temporar nu desfăşoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice - S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societăţii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condiţiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfăşoară activitate la sediul social ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societăţii de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special serviciul de televiziune, care, de principiu, presupune un consum de energie.Împrejurarea că această taxă se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor două hotărâri ale Guvernului atacate.Nu se poate susţine că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publică. Aşa cum am mai arătat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.Faptul că Comisia Europeană a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă prin factura de electricitate constituie o problemă de drept naţional şi împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radiodifuziune nu conferă legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.Dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radiodifuziune, în măsura în care finanţarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să îşi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea definită şi organizată în fiecare stat membru.Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.Din această perspectivă hotărârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003. În temeiul art. 23 din aceeaşi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiHOTĂRĂŞTE:Admite excepţia de nelegalitate formulată în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, str. G-ral Berthelot nr. 60-64, împotriva pârâtei Societatea Comercială CONSULT MEDIA - S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, str. Mehedinţi nr. 82, ap. 6, având ca obiect pretenţii.Constată nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004.Cu recurs în 5 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 7 decembrie 2010.PREŞEDINTE,DANUSIA PUŞCAŞUGrefier,Victoria DăncilăCURTEA DE APEL CLUJ - SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCALÎNCHEIEREA CIVILĂŞedinţa camerei de consiliu din data de 20 decembrie 2011Dosar nr. 1.793/33/2010Instanţa constituită din:

S-a luat spre examinare, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei civile nr. 471 pronunţate la data de 7 decembrie 2010 în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.Pricina priveşte excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, formulată în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva pârâtei Societatea Comercială CONSULT MEDIA - S.R.L., având ca obiect pretenţii, în cauză fiind citat şi Guvernul României - în calitate de emitent al Hotărârii Guvernului nr. 977/2003.CURTEA,din oficiu, constată că dintr-o eroare de redactare a dispozitivului Sentinţei nr. 471 din 7 decembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, a fost menţionat greşit art. 29 din Legea nr. 554/2004, în baza căruia se dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în loc de art. 23 din Legea nr. 554/2004, aşa cum prevăd dispoziţiile legii mai sus amintite.Reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 281 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează să îndrepte eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinţei nr. 471 din 7 decembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în sensul că se va trece „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004“ în loc de „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004“, cum din eroare s-a trecut.DISPUNEÎndreaptă din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul Sentinţei civile nr. 471 pronunţate la data de 7 decembrie 2010 în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în sensul că în loc de „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004“ se va trece „Dispune publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004“.Cu recurs în 5 zile de la comunicare.Dată în şedinţa camerei de consiliu şi pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2011.PREŞEDINTE,DANUSIA PUŞCAŞUGrefier,Maria Ţâr