LEGE Nr. 134
din 1 iulie 2010
privind Codul de procedura
civila
ACT EMIS DE:
PARLAMENTUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 485 din 15 iulie 2010
Parlamentul României adoptă
prezenta lege.
TITLUL PRELIMINAR
Domeniul de reglementare al Codului de procedură
civilă şi principiile fundamentale ale procesului civil
CAPITOLUL I
Domeniul de reglementare al Codului de procedură
civilă
Obiectul şi scopul Codului de procedură civilă
Art. 1. - (1) Codul de procedură civilă, denumit în
continuare codul, stabileşte regulile de competenţă şi de judecare a
cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a
altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă.
(2) In înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti
îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de
drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea
supremaţiei acesteia.
Aplicabilitatea generală a Codului de procedură
civilă
Art. 2. - (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie
procedura de drept comun în materie civilă.
(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică
şi în materiile reglementate de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind
dispoziţii contrare.
(3) In sensul prezentului cod, prin materie civilă se
înţelege orice raport de drept privat şi de drept public, cu excepţia celor
supuse legii penale, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale
privitoare la drepturile omului
Art. 3. - (1) In materiile reglementate de prezentul
cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
Aplicarea prioritară a dreptului comunitar
Art. 4. - In materiile reglementate de prezentul cod,
normele obligatorii ale dreptului comunitar se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
CAPITOLUL II
Principiile fundamentale ale procesului civil
Indatoririle privind primirea şi soluţionarea
cererilor
Art. 5. - (1) Judecătorii au îndatorirea sa primească
şi sa soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti,
potrivit legii. Aceştia nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede,
este neclară sau incompletă.
(2) Este interzis judecătorului să stabilească
dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele
ce îi sunt supuse judecăţii.
Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi
previzibil
Art. 6. - (1) Orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o
instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. In acest scop, instanţa
este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea
cu celeritate a judecăţii.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător si în faza executării silite.
Legalitatea
Art. 7. - (1) Procesul civil se desfăşoară în
conformitate cu dispoziţiile legii.
(2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura
respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor si îndeplinirea
obligaţiilor părţilor din proces.
Egalitatea
Art. 8. - In procesul civil părţilor le este garantată
exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări.
Dreptul de dispoziţie al părţilor
Art. 9. - (1) Procesul civil poate fi pornit la cererea
celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei
persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de
interes public.
(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin
cererile şi apărările părţilor.
(3) In condiţiile legii, partea poate, după caz,
renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul
pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta
pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la
exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea
poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.
Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului
Art. 10. - (1) Părţile au obligaţia să îndeplinească
actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau
de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la
desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea
acestuia.
(2) Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul
poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea
acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.
Obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului
Art. 11. - Orice persoană este obligată, în condiţiile
legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care, fără motiv legitim, se
sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute
sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor
daune-interese.
Buna-credinţă
Art. 12. - (1) Drepturile procesuale trebuie exercitate
cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de
lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.
(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în
mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va
putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu
bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).
Dreptul la apărare
Art. 13. - (1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a
fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. In recurs,
cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin
avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea
sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este
licenţiată în drept.
(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa
la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de
cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte
susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
(4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a
părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.
Contradictorialitatea
Art. 14. - (1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei
cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede
altfel.
(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi
în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt
şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi
mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare
dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt
la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a
denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a
expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire
la împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice
chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice
participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.
(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună
discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de
drept invocate.
(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive
de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost
supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Oralitatea
Art. 15. - Procesele se dezbat oral, cu excepţia
cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei
ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
Nemijlocirea
Art. 16. - Probele se administrează de către instanţa
care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel.
Publicitatea
Art. 17. - Şedinţele de judecată sunt publice, în afară
de cazurile prevăzute de lege.
Limba desfăşurării procesului
Art. 18. - (1) Procesul civil se desfăşoară în limba
română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale
au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în
condiţiile legii.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau
nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret.
(4) Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai
în limba română.
Continuitatea
Art. 19. - Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei
nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în
condiţiile legii.
Respectarea principiilor fundamentale
Art. 20. - Judecătorul are îndatorirea să asigure
respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului
civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.
Incercarea de împăcare a părţilor
Art. 21. - (1) Judecătorul va recomanda părţilor
soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale.
(2) In tot cursul procesului, judecătorul va încerca
împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii.
Rolul judecătorului în aflarea adevărului
Art. 22. - (1) Judecătorul soluţionează litigiul
conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului
în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în
scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. In acest scop, cu privire
la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă,
judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în
scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri
prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a
altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor
avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins,
de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului
printr-o tranzacţie.
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea
juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o
altă denumire. In acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia
părţilor calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba
denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord
expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit
calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile,
dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot
ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile
în care legea ar dispune altfel.
Respectul cuvenit justiţiei
Art. 23. - (1) Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt
datori să manifeste respectul cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna
desfăşurare a şedinţei de judecată.
(2) Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea
şedinţei să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsură prevăzută de
lege.
CAPITOLUL III
Aplicarea legii de procedură civilă
Legea aplicabilă proceselor noi
Art. 24. - Dispoziţiile legii noi de procedură se
aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia
în vigoare.
Legea aplicabilă proceselor în curs
Art. 25. - (1) Procesele în curs de judecată, precum şi
executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.
(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării
competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele
instanţe, potrivit legii sub care au început. In caz de trimitere spre
rejudecare, dispoziţiile legale privitoare la competenţă, în vigoare la data
când a început procesul, rămân aplicabile.
(3) In cazul în care instanţa învestită este
desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit
legii noi. Dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile.
Legea aplicabilă mijloacelor de probă
Art. 26. - (1) Condiţiile de admisibilitate şi puterea
doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale sunt guvernate
de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul
probaţiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în
vigoare la data administrării lor.
Legea aplicabilă hotărârilor
Art. 27. - Hotărârile rămân supuse căilor de atac,
motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Teritorialitatea legii de procedură
Art. 28. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel,
dispoziţiile legii de procedură se aplică proceselor de pe întregul teritoriu
al ţării.
(2) In cazul raporturilor procesuale cu element de
extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit
normelor cuprinse în cartea a VII-a.
CARTEA I
Dispoziţii generale
TITLUL I
Acţiunea civilă
Noţiunea
Art. 29. -Acţiunea civilă este ansamblul
mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv
pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi
pentru asigurarea apărării părţilor în proces.
Cererile în justiţie
Art. 30. - (1) Oricine are o pretenţie împotriva unei
alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice
are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente.
(2) Cererile în justiţie sunt principale, accesorii,
adiţionale şi incidentale.
(3) Cererea principală este cererea introductivă de
instanţă. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de
cerere accesorii.
(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror
soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.
(5) Constituie cerere adiţională acea cerere prin care
o parte modifică pretenţiile sale anterioare.
(6) Cererile incidentale sunt cererile formulate în
cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.
Apărările
Art. 31. -Apărările formulate în justiţie pot fi de
fond sau procedurale.
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile
Art. 32. - (1) Orice cerere poate fi formulată şi
susţinută numai dacă autorul acesteia:
a) poate sta în judecată, în condiţiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenţie;
d) justifică un interes.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător si în cazul apărărilor.
Interesul de a acţiona
Art. 33. - Interesul trebuie să fie determinat,
legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu
este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni
încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea
unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara.
Realizarea drepturilor afectate de un termen
Art. 34. - (1) Cererea pentru predarea unui bun la
împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea
acestui termen.
(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen,
executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii
periodice.
(3) Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea
termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de
câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care
reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
Art. 35. - Cel care are interes poate să ceară
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită
dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de
lege.
Legitimarea procesuală a altor persoane
Art. 36. - In cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv
prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane,
organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes
personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale
unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii
unui interes de grup ori general.
Transmiterea calităţii procesuale
Art. 37. - Calitatea de parte se poate transmite legal
sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor
ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.
Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a
succesorilor săi
Art. 38. - (1) Dacă în cursul procesului dreptul
litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va
continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile
legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va
continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
(2) In toate cazurile, succesorul cu titlu particular
este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa
procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. In
acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia
celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu
universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă
înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal ai
acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu
titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la
care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
(3) Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau
succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce
de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna
opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul
cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul
titular.
Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a
acţiunii civile
Art. 39. - (1) Cererile făcute de o persoană care nu
are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în
cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge
cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei
persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.
(2) Incălcarea dispoziţiilor prezentului titlu poate,
de asemenea, atrage aplicarea şi a altor sancţiuni prevăzute de lege, iar cel
care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului
comun.
TITLUL II
Participanţii la procesul civil
CAPITOLUL I
Judecătorul. Incompatibilitatea
Cazurile de incompatibilitate
Art. 40. - (1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere
interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca
aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici
după trimiterea spre rejudecare.
(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel
care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar,
magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.
(3) Nu poate lua parte la judecată nici judecătorul
care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a
fost desemnat să o judece.
Alte cazuri de incompatibilitate
Art. 41. - (1) Judecătorul este, de asemenea,
incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:
1. când există împrejurări care fac justificată temerea
că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au
un interes în legătură cu pricina care se judecă;
2. când este soţ, rudă sau afin până la gradul al
patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este
căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
3. când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin
până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al
patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se
judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
5. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la
gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a
existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece
pricina. In cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului,
judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa;
6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
7. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor
au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre
părţi;
8. dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până
la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de
duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al
patrulea inclusiv;
9. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei
căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a
participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea
altei instanţe;
10. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea
inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
11. dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la
gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină
înaintea altei instanţe;
12. atunci când există alte elemente care nasc în mod
întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
(2) Dispoziţiile alin. (1) privitoare la soţ se aplică
şi în cazul concubinilor.
Abţinerea
Art. 42. - (1) Inainte de primul termen de judecată
grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul
acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la
art. 40 alin. (1) şi (2) şi, când este cazul, va întocmi un referat
corespunzător.
(2) Judecătorul care ştie că există un motiv de
incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea
pricinii.
(3) Declaraţia de abţinere se face în scris de îndată
ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în
şedinţă, fiind consemnată în încheiere.
Recuzarea
Art. 43. - (1) Judecătorul aflat într-o situaţie de
incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea
oricărei dezbateri.
(2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au
fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să
solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.
Excepţii
Art. 44. - In cazurile prevăzute la art. 40,
judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a
fost recuzat.
Judecătorii care pot fi recuzaţi
Art. 45. - Pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac
parte din completul de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru
soluţionare.
Cererea de recuzare. Condiţii
Art. 46. - (1) Cererea de recuzare se poate face verbal
în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de
incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.
(2) Este inadmisibilă cererea în care se invocă alte
motive decât cele prevăzute la art. 40 şi 41.
(3) Sunt, de asemenea, inadmisibile cererea de recuzare
privitoare la alţi judecători decât cei prevăzuţi la art. 45, precum şi cererea
îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de
incompatibilitate.
(4) Nerespectarea condiţiilor prezentului articol
atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. In acest caz, inadmisibilitatea
se constată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare,
cu participarea judecătorului recuzat.
Abţinerea judecătorului recuzat
Art. 47. - (1) Judecătorul împotriva căruia este
formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine.
(2) Declaraţia de abţinere se soluţionează cu
prioritate.
(3) In caz de admitere a declaraţiei de abţinere,
cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin
aceeaşi încheiere, ca rămasă fără obiect.
(4) In cazul în care declaraţia de abţinere se
respinge, prin aceeaşi încheiere instanţa se va pronunţa şi asupra cererii de
recuzare.
Starea cauzei până la soluţionarea cererii
Art. 48. - (1) Până la soluţionarea declaraţiei de
abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză.
(2) Formularea unei cereri de recuzare nu determină
suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate
avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.
Compunerea completului de judecată
Art. 49. - (1) Abţinerea sau recuzarea se soluţionează
de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra
judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. Dispoziţiile art. 46
alin. (4) rămân aplicabile.
(2) Când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se
poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic
superioară.
Procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării
Art. 50. - (1) Instanţa hotărăşte de îndată, în camera
de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau
care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. In aceleaşi
condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile.
(2) In cazul în care la acelaşi termen s-au formulat
cereri de recuzare şi de abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi
judecate împreună.
(3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a
motivelor de recuzare.
(4) In cazul admiterii abţinerii sau recuzării
întemeiate pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) pct. 10, instanţa va stabili care
dintre judecători nu va lua parte la judecarea pricinii.
(5) Abţinerea sau recuzarea se soluţionează printr-o
încheiere care se pronunţă în şedinţă publică.
(6) Dacă abţinerea sau, după caz, recuzarea a fost
admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii. In acest caz,
încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie
păstrate.
Procedura de soluţionare de către instanţa
superioară
Art. 51. - (1) Instanţa superioară învestită cu judecarea
abţinerii sau recuzării în situaţia prevăzută la art. 49 alin. (2) va dispune,
în caz de admitere a cererii, trimiterea pricinii la o altă instanţă de acelaşi
grad din circumscripţia sa.
(2) Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază
instanţei inferioare.
Căile de atac
Art. 52. - (1) Incheierea prin care s-a respins
recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a
soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va
putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5
zile de la comunicarea acestei hotărâri.
(2) Incheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a
respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi
încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 47 alin.
(3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.
(3) In cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanţa de
apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele
de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima
instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă,
ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa
de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima
instanţă.
Incompatibilitatea altor participanţi
Art. 53. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică
în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor
judiciari şi grefierilor.
CAPITOLUL II
Părţile
Enumerarea
Art. 54. - Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum
şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în
proces.
SECŢIUNEA 1
Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale
Capacitatea procesuală de folosinţă
Art. 55. - (1) Poate fi parte în judecată orice
persoană care are folosinţa drepturilor civile.
(2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile,
societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt
constituite potrivit legii.
(3) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi
invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel
care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.
Capacitatea procesuală de exerciţiu
Art. 56. - (1) Cel care are calitatea de parte îşi poate
exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu
excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
(2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori
autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care
îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.
(3) Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor
procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.
(4) Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are
exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau
ocrotitorul legal al acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte
din aceste acte.
(5) Când instanţa constată că actul de procedură a fost
îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu va acorda un termen
pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune anularea
lui.
(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod
corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Curatela specială
Art. 57. - (1) In caz de urgenţă, dacă persoana fizică
lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant
legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care
să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De
asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese
între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori
o entitate dintre cele prevăzute la art. 55 alin. (2), chemată să stea în
judecată, nu are reprezentant.
(2) Dispoziţiile alin. (1)se aplică în mod
corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa
care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou
pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile
şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
(4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit
se fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea
de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se
seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
SECŢIUNEA a 2-a
Persoanele care sunt împreună reclamante sau
pârâte
Condiţiile de existenţă
Art. 58. - Mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie
comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele
există o strânsă legătură.
Regimul juridic al coparticipării procesuale
Art. 59. - (1) Actele de procedură, apărările şi
concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi
nici nu îi pot prejudicia.
(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului
juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind
asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite
numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru
îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi. Când actele de
procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama
de actele cele mai favorabile.
(3) Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat ori
nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie
citaţi, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă. Dispoziţiile art.
197 sunt aplicabile.
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
§ 1. Intervenţia voluntară
Formele
Art. 60. - (1) Oricine are interes poate interveni
într-un proces care se judecă între părţile originare.
(2) Intervenţia este principală, când intervenientul
pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept
strâns legat de acesta.
(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai
apărarea uneia dintre părţi.
Intervenţia principală
Art. 61. - (1) Cererea de intervenţie principală va fi
făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
(2) Cererea poate fi făcută numai în faţa primei
instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.
(3) Cu acordul expres al părţilor, intervenţia
principală se poate face şi în instanţa de apel.
Intervenţia accesorie
Art. 62. - (1) Cererea de intervenţie accesorie va fi
făcută în scris şi va cuprinde elementele prevăzute la art. 143 alin. (1), care
se va aplica în mod corespunzător.
(2) Intervenţia accesorie poate fi făcută până la
închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare
de atac.
Procedura de judecată. Căile de atac
Art. 63. - (1) Instanţa va comunica părţilor cererea de
intervenţie şi copii de pe înscrisurile care o însoţesc.
(2) După ascultarea intervenientului şi a părţilor,
instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei,
printr-o încheiere motivată.
(3) Incheierea de admitere în principiu nu se poate
ataca decât odată cu fondul.
(4) Incheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii
de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la
pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea
lipsă. Calea de atac este numai apelul dacă încheierea a fost dată în prima
instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară în cazul în
care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie
certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să
soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Intâmpinarea
nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel
mult 10 zile de la înregistrare.
Situaţia intervenientului
Art. 64. - (1) Intervenientul devine parte în proces
numai după admiterea în principiu a cererii sale.
(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în
care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita
administrarea de probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi
faţă de el.
(3) In cazul intervenţiei principale, după admiterea în
principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.
Judecarea cererii de intervenţie principală
Art. 65. - (1) Intervenţia principală se judecă odată
cu cererea principală.
(2) Când judecarea cererii principale ar fi întârziată
prin cererea de intervenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi
judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru
sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. în caz de
disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea
de intervenţie.
(3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când
judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.
(4) Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă
judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de
lege.
Judecarea cererii de intervenţie accesorie
Art. 66. - (1) Judecarea cererii de intervenţie
accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa
este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu
fondul.
(2) Intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai
actele de procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a
intervenit.
(3) După admiterea în principiu, intervenientul
accesoriu poate să renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul
părţii pentru care a intervenit.
(4) Calea de atac exercitată de intervenientul
accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a
exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a
fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.
§ 2. Intervenţia forţată
I. Chemarea în judecată a altei persoane
Formularea cererii. Termenele
Art. 67. - (1) Oricare dintre părţi poate să cheme în
judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri
separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul
principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanţe.
(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul
prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Comunicarea cererii
Art. 68. - (1) Cererea va fi motivată şi, împreună cu
înscrisurile care o însoţesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât
şi părţii potrivnice.
(2) La exemplarul cererii destinat terţului se vor
alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe
înscrisurile de la dosar.
(3) Dispoziţiile art. 63 şi 64 se aplică în mod
corespunzător.
Poziţia terţului în proces
Art. 69. - Cel chemat în judecată dobândeşte poziţia
procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa.
Scoaterea pârâtului din proces
Art. 70. - (1) In cazul prevăzut la art. 69, când
pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria şi
declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe
cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia
instanţei suma datorată.
(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru
predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi scos din proces dacă declară
că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre
judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către
instanţa învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 959 şi următoarele
fiind aplicabile.
(3) In aceste cazuri, judecata va continua numai între
reclamant şi terţul chemat în judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului,
căruia îi este opozabilă.
II. Chemarea în garanţie
Condiţiile
Art. 71. - (1) Partea interesată poate să cheme în
garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere
separată în garanţie sau în despăgubiri.
(2) In aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate
să cheme în garanţie o altă persoană.
Formularea cererii. Termenele
Art. 72. - (1) Cererea va fi făcută în forma prevăzută
pentru cererea de chemare în judecată.
(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul
principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanţe.
(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul
prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Procedura de judecată
Art. 73. - (1) Instanţa va comunica celui chemat în
garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o însoţesc şi va stabili
termenul până la care acesta trebuie să depună întâmpinare. In acelaşi termen,
poate fi făcută şi cererea prevăzută la art. 71 alin. (2).
(2) Dispoziţiile art. 63 şi art. 64 alin. (1) şi (2) se
aplică în mod corespunzător.
(3) In termenul stabilit potrivit art. 64 alin. (3),
cel chemat în garanţie trebuie să depună întâmpinare şi poate să formuleze
cererea prevăzută la art. 71 alin. (2).
(4) Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu
cererea principală. Cu toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi
întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune
disjungerea ei pentru a o judeca separat. In acest din urmă caz, judecarea
cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii
principale.
III. Arătarea titularului dreptului
Condiţiile
Art. 74. - Pârâtul care deţine un bun pentru altul sau
care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe
acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat
în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.
Formularea cererii. Termenul
Art. 75. - Cererea va fi motivată şi se va depune
înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării.
Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la
primul termen de judecată.
Procedura de judecată
Art. 76. - (1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o
însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare în judecată, vor fi comunicate
celui arătat ca titular al dreptului.
(2) Dispoziţiile art. 63 şi 64 se aplică în mod
corespunzător.
(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului
recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul
pârâtului, care va fi scos din proces.
(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau
când cel arătat ca titular nu se înfăţişează sau contestă cele susţinute de
pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal, dispoziţiile art.
61 şi art. 63-65 aplicându-se în mod corespunzător.
IV. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a
altor persoane
Condiţiile. Termenul
Art. 77. - (1) In cazurile expres prevăzute de lege,
precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu
introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(2) In materie contencioasă, când raportul juridic
dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită
introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate
fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se
pronunţa pe fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin
încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor
persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe
rol, dispunând citarea părţilor.
(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în
condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.
Procedura de judecată
Art. 78. - (1) Cel introdus în proces va fi citat,
odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la art. 77
alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile
anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va
putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care
înţelege să se folosească.
(2) El va lua procedura în starea în care se află în
momentul introducerii în proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces,
va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe.
Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.
SECŢIUNEA a 4-a
Reprezentarea părţilor în judecată
§ 1. Dispoziţii
generale
Formele reprezentării
Art. 79. - (1) Părţile pot să exercite drepturile
procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală,
convenţională sau judiciară.
(2) Persoanele fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal.
(3) Părţile pot să stea în judecată printr-un
reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea
impune prezenţa lor personală în faţa instanţei.
(4) Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o
impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate
numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 57
alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării.
(5) Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege
sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un
avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 82 alin. (3) si art. 83 alin. (2)
sunt aplicabile.
Limitele reprezentării. Continuarea judecării
procesului
Art. 80. - (1) Renunţarea la judecată sau la dreptul
dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei
tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face
de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea
prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente.
(2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin.
(1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse
sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă
instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant
Art. 81. - (1) Când instanţa constată lipsa dovezii
calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un
termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea
va fi anulată.
(2) Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant
înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de
atac.
§ 2. Dispoziţii
speciale privind reprezentarea convenţională
Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice
Art. 82. - (1) In faţa primei instanţe, precum şi în
apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar.
Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu
poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât
prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
(2) In cazul în care mandatarul persoanei fizice este
soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii
în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat
în drept.
(3) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs,
precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi
asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către
un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin.
(2).
(4) In cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii,
dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice
Art. 83. - (1) Persoanele juridice pot fi reprezentate
convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau
avocat, în condiţiile legii.
(2) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs,
precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi
asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către
un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi entităţilor arătate la art. 55 alin. (2).
Forma mandatului
Art. 84. - (1) Imputernicirea de a reprezenta o
persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte
prin înscris autentic.
(2) In cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de
reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi
consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei
reprezentării.
(3) Imputernicirea de a reprezenta o persoană fizică
sau o persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte
prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.
Mandatul general
Art. 85. - Mandatarul cu procură generală poate să îl
reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.
Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară
sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se
presupune dat.
Conţinutul mandatului
Art. 86. - (1) Mandatul este presupus dat pentru toate
actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă
restrâns, în mod expres, la anumite acte.
(2) Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la
judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea
drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la
timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii
pronunţate. In aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai
faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi
împuterniciri.
Incetarea mandatului
Art. 87. - Mandatul nu încetează prin moartea celui
care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până
la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al
incapabilului.
Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului
Art. 88. - (1) Renunţarea la mandat sau revocarea
acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai
dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei.
(2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut
să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin
15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate
renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.
SECŢIUNEA a 5-a
Asistenta judiciară
Condiţiile de acordare
Art. 89. - (1) Cel care nu este în stare să facă faţă
cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil,
fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de
asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public
judiciar.
(2) Asistenţa judiciară cuprinde:
a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau
amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute de lege;
b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat
desemnat de barou;
c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.
(3) Asistenţa judiciară poate fi acordată oricând în
cursul procesului, în tot sau numai în parte.
CAPITOLUL III
Participarea Ministerului Public în procesul civil
Modalităţile de participare
Art. 90. - (1) Procurorul poate porni orice acţiune
civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces
civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
(3) In cazurile anume prevăzute de lege, participarea
şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea
nulităţii absolute a hotărârii.
(4) Procurorul poate să exercite căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă
nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în
condiţiile legii.
(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a
oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin.
(1).
(6) In toate cazurile, Ministerul Public nu datorează
taxe de timbru si nici cauţiune.
Efectele faţă de titularul dreptului
Art. 91. - In cazurile prevăzute la art. 90 alin. (1),
titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de
dispoziţiile art. 400, 402, 403 şi 432-434, iar dacă procurorul îşi va retrage
cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite.
TITLUL III
Competenţa instanţelor judecătoreşti
CAPITOLUL I
Competenţa materială
SECŢIUNEA 1
Competenţa după materie şi valoare
Judecătoria
Art. 92. - Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror
obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile privitoare la nulitatea, anularea sau
desfacerea căsătoriei;
b) cererile privind încredinţarea copilului minor sau
încuviinţarea părintelui de a avea legături personale cu acesta, precum şi
cererile de înapoiere a copilului minor de la persoanele care îl deţin fără
niciun drept;
c) cererile privind obligaţia legală de întreţinere;
d) cererile referitoare la înregistrările în registrele
de stare civilă, potrivit legii;
e) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu
mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor
persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de
asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după
caz;
f) cererile de evacuare;
g) cererile referitoare la servitutile privind
zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul
de trecere, precum şi ia alte servituti ori îngrădiri ale dreptului de
proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale
judecătorească;
h) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi
cererile în grăniţuire;
i) cererile posesorii;
j) cererile privind obligaţiile de a face, neevaluabile
în bani;
k) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de
valoare;
l) orice cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu
astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competenta lor.
Tribunalul
Art. 93. -Tribunalele judecă:
1. în primă instanţă:
a) cererile evaluabile în bani în valoare mai mare de
100.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti;
b) cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în
porturi;
c) cererile în materie de contencios administrativ, în
afară de cele date în competenţa curţilor de apel;
d) cererile în materie de proprietate intelectuală;
e) conflictele de muncă, cu excepţia celor date în
competenţa altor instanţe;
f) cererile în materie de asigurări sociale;
g) cererile în materie de expropriere;
h) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru
încuviinţarea executării silite, potrivit legii, a hotărârilor judecătoreşti şi
a altor titluri executorii pronunţate ori, după caz, emise în altă ţară;
i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare;
j) orice alte cereri care nu sunt date prin lege în
competenţa altor instanţe;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute
de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Curtea de apel
Art. 94. - Curţile de apel judecă:
1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios
administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute
de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Inalta Curte de Casaţie si Justiţie
Art. 95. -Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor
curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.
SECŢIUNEA a 2-a
Determinarea competenţei după valoarea obiectului
cererii introductive de instanţă
Regulile generale
Art. 96. - (1) Competenţa se determină după valoarea
obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere
dobânzile, penalităţile, fructele sau alte asemenea venituri ori cheltuieli
cerute ca accesorii pretenţiei principale, scadente ori ajunse la scadenţă în
cursul judecăţii. De asemenea, nu se vor avea în vedere nici prestaţiile
periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.
(3) In caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după
înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.
Cazul mai multor capete principale de cerere
Art. 97. - (1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu
mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite,
competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori
obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este
de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi
va declina în mod corespunzător competenţa.
(2) In cazul în care mai multe capete principale de
cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze
diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o
unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se
determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei
instanţe de grad mai înalt.
Cererea formulată de mai mulţi reclamanţi
Art. 98. - (1) Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi
cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi
pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care
să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se
face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei
pretenţii în parte.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi atunci
când unul sau mai mulţi reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de chemare
în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice
distincte şi fără legătură între ele.
Valoarea cererii în cazuri speciale
Art. 99. - (1) In cererile privitoare la executarea
unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei
instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de
aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.
(2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în
cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicita şi repunerea părţilor în
situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept.
(3) In cererile de aceeaşi natură, privitoare la
contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la
predarea sau restituirea bunului închinăt ori arendat, valoarea cererii se
socoteşte după chiria sau arenda anuală.
Cererea de plată parţială
Art. 100. - Când prin acţiune se cere plata unei părţi
dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de
reclamant ca fiind exigibilă.
Cererea privind prestaţii succesive
Art. 101. - In cererile care au ca obiect un drept la
prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată,
valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate.
Cererile în materie imobiliară
Art. 102. - (1) In cererile având ca obiect un drept de
proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se
determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei
fiscale.
(2) In cazul în care valoarea impozabilă nu este
stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 96.
Cererile în materie de moştenire
Art. 103. - In materie de moştenire, competenţa după valoare
se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii.
Dispoziţiile speciale
Art. 104. - (1) Instanţa legal învestită potrivit
dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne
competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în
ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi la
judecarea căilor de atac.
CAPITOLUL II
Competenţa teritorială
Regula generală
Art. 105. - (1) Cererea de chemare în judecată se
introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul
pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar
dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.
Cazul pârâtului cu domiciliul în străinătate sau
necunoscut
Art. 106. - Dacă pârâtul are domiciliul sau, după caz,
sediul în străinătate ori acesta este necunoscut, cererea se introduce la
instanţa din ţară în a cărei circumscripţie se află reşedinţa acestuia, iar
dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie
reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.
Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte
Art. 107. - Cererea de chemare în judecată împotriva
unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului
unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce
urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul
dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.
Cererile îndreptate împotriva unei entităţi fără
personalitate juridică
Art. 108. - Cererea de chemare în judecată împotriva
unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică,
constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă pentru
persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat
conducerea sau administrarea acesteia. In cazul lipsei unei asemenea persoane,
cererea se va putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre
membrii entităţii respective.
Cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice
de drept public
Art. 109. - (1) Cererile îndreptate împotriva statului,
autorităţilor şi instituţiilor centrale, precum şi a altor persoane juridice de
drept public pot fi introduse la instanţele din capitala ţării sau la cele din
reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.
(2) Când mai multe judecătorii din circumscripţia
aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează
persoanele arătate la alin. (1) se introduc la judecătoria din localitatea de
reşedinţă a judeţului, iar în municipiul Bucureşti, la Judecătoria Sectorului
4.
Pluralitatea de pârâţi
Art. 110. - Cererea de chemare în judecată a mai multor
pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia;
în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se
introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
Competenţa teritorială alternativă
Art. 111. - (1) In afară de instanţele prevăzute la
art. 105-110, mai sunt competente:
1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile
privitoare la stabilirea filiaţiei;
2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul
reclamant, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele
privind alocaţiile de stat pentru copii;
3. instanţa locului prevăzut în contract pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind
executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea
unilaterală a unui contract;
4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru
cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului;
5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru
cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare
tabulară;
6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru
cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport;
7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare
la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt
titlu de valoare;
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile
având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu
un întreprinzător ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect
repararea pagubelor produse consumatorilor;
9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit
fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile
izvorâte dintr-o asemenea faptă.
(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara
domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă,
comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se
poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul
activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care
urmează să se execute în acel loc.
Cererile în materie de asigurări
Art. 112. - (1) In materie de asigurare, cererea
privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia
căreia se află:
1. domiciliul asiguratului;
2. bunurile asigurate;
3. locul unde s-a produs riscul asigurat.
(2) Alegerea competenţei prin convenţie este
considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la
despăgubire.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică însă în
materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene.
Alegerea instanţei
Art. 113. - Reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente.
Cererile privitoare la imobile
Art. 114. - (1) Cererile privitoare la drepturile reale
imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat
imobilul.
(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai
multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei
pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar în
caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află
imobilul.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin
asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire,
acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară,
precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când
indiviziunea nu rezultă din succesiune.
Cererile privitoare la moştenire
Art. 115. - In materie de moştenire, până la ieşirea
din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă
domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea
dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile
acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar
avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor
defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului
testamentar.
Cererile privitoare la societăţi
Art. 116. - Cererile în materie de societate, până la
sfârşitul lichidării sau, după caz, al radierii societăţii, sunt de competenţa
exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul
principal.
Cererile privitoare la insolvenţă sau concordatul
preventiv
Art. 117. - Cererile în materia insolvenţei sau
concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi are sediul debitorul.
Cererile împotriva unui consumator
Art. 118. - Cererile formulate de un întreprinzător sau
alt profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa
domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 122 alin. (2) rămân aplicabile.
CAPITOLUL III
Dispoziţii speciale
Cererile accesorii, adiţionale şi incidentale
Art. 119. - (1) Cererile accesorii, adiţionale, precum
şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală,
chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe
judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 117.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când
competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în
favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una
dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.
Apărările şi incidentele procedurale
Art. 120. - (1) Instanţa competentă să judece cererea
principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor
care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de
competenţa exclusivă a altei instanţe.
(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de
instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede
în mod expres altfel.
Cererea în constatare
Art. 121. - In cererile pentru constatarea existenţei
sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile
prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.
Alegerea de competenţă
Art. 122. - (1) Părţile pot conveni în scris sau, în
cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca
procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să
dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar
fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această
competenţă este exclusivă.
(2) In litigiile din materia protecţiei drepturilor
consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni
alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după
naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca
nescrisă.
Competenţa facultativă
Art. 123. - (1) In cazul în care cererea se introduce
împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă
să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti
de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar
fi fost competentă, potrivit legii.
(2) Dacă un judecător are calitatea de reclamant
într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea,
pârâtul poate cere până la primul termen de judecată la care este legal citat
declinarea competenţei, având alegerea între oricare dintre instanţele de
acelaşi grad prevăzute la alin. (1).
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
Incidentele privind arbitrajul
Art. 124. - Competenţa ce revine instanţelor
judecătoreşti în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat de
prezentul cod aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia căruia
are loc arbitrajul.
CAPITOLUL IV
Incidente procedurale privitoare la competenţa
instanţei
SECŢIUNEA 1
Necompetenţa şi conflictele de competenţă
Excepţia de necompetenţa
Art. 125. - (1) Necompetenţa este de ordine publică sau
privată.
(2) Necompetenţa este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenţei generale, când
procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;
2. în cazul încălcării competenţei materiale, când
procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;
3. în cazul încălcării competenţei teritoriale
exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad
şi părţile nu o pot înlătura.
(3) In toate celelalte cazuri, necompetenţa este de
ordine privată.
Invocarea excepţiei
Art. 126. - (1) Necompetenţa materială şi teritorială
de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe,
dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.
(2) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti
poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.
(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată
doar de către pârât prin întâmpinare.
(4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea
care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea
necompetentei.
Soluţionarea excepţiei
Art. 127. - (1) Când în faţa instanţei de judecată se
pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa
judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate
jurisdicţională competent.
(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la
judecarea pricinii. Incheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea
pronunţată în cauză.
(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu
este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei
judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate
jurisdicţională competent.
Conflictul de competenţă. Cazurile
Art. 128. - Există conflict de competenţă:
1. când două sau mai multe instanţe se declară
deopotrivă competente să judece acelaşi proces;
2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat
reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor
succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa
în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Suspendarea procesului
Art. 129. -Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul
de competenţă va suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul
instanţei competente să soluţioneze conflictul.
Soluţionarea conflictului de competenţă
Art. 130. - (1) Conflictul de competenţă ivit între
două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi
comună instanţelor aflate în conflict.
(2) Conflictul născut între o instanţă şi Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie se judecă de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
Completul de 9 judecători.
(3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă
judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de
instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict.
(4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî,
în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă numai
recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate
de Completul de 9 judecători de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care
este definitivă.
Dispoziţiile speciale
Art. 131. - (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni
privitoare la excepţia de necompetenţa şi la conflictul de competenţă se aplică
prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe
judecătoreşti.
(2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei
stabilite potrivit art. 130 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit
conflictul.
(3) Conflictul dintre două secţii ale Inaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 9 judecători.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul completelor specializate.
Probele administrate în faţa instanţei necompetente
Art. 132. - In cazul declarării necompetenţei, dovezile
administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi
instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea
lor decât pentru motive temeinice.
SECŢIUNEA a 2-a
Litispendenţa şi conexitatea
Excepţia litispendenţei
Art. 133. - (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată
pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor
instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri
distincte.
(2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi
sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de
fond.
(3) Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se
invocă înaintea instanţei sesizate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul
va fi trimis de îndată primei instanţe învestite.
(4) Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se
invocă înaintea instanţei de grad inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va
fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad.
(5) Incheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate
fi atacată numai odată cu fondul.
(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar
celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să
suspende judecata până la soluţionarea recursului.
(7) Dispoziţiile alin. (2), (3) şi (5) se aplică în
mod corespunzător şi atunci când procesele identice se află pe roiul aceleiaşi
instanţe.
Excepţia conexităţii
Art. 134. - (1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi,
în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt
aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au
între ele o strânsă legătură.
(2) Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi
sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei
ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei.
Incheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
(3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi
învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul cer trimiterea lui
la una dintre celelalte instanţe.
(4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă
a unei instanţe, conexarea se va face la acea instanţă.
(5) In orice stare a judecăţii procesele conexate pot
fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de
judecată.
SECŢIUNEA a 3-a
Strămutarea proceselor. Delegarea instanţei
Temeiul strămutării
Art. 135. - (1) Strămutarea procesului poate fi cerută
pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică.
(2) Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care
există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza
circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale
locale.
(3) Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările
excepţionale care presupun că judecata procesului la instanţa competentă ar
putea conduce la tulburarea ordinii publice.
Cererea de strămutare
Art. 136. - (1) Strămutarea pentru motiv de bănuială
legitimă sau de siguranţă publică se poate cere în orice fază a procesului.
(2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate
fi cerută de către partea interesată, iar cea întemeiată pe motiv de siguranţă
publică, numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa competentă
Art. 137. - (1) Cererea de strămutare întemeiată pe
motiv de bănuială legitimă este de competenţa instanţei ierarhic superioare
celei de la care se cere strămutarea. Ea se depune la instanţa care judecă
procesul a cărui strămutare se cere, care o va înainta, de îndată, instanţei
competente.
(2) Cererea de strămutare întemeiată pe motive de
siguranţă publică este de competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere
strămutarea.
(3) La primirea cererii de strămutare, instanţa
competentă să o soluţioneze va putea să solicite dosarul cauzei.
Suspendarea judecării procesului
Art. 138. - (1) La solicitarea celui interesat,
completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării
procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive
temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea
părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată.
(2) Incheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu
este supusă niciunei căi de atac.
(3) Măsura suspendării judecării procesului va fi
comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strămutarea.
Judecarea cererii
Art. 139. - (1) Cererea de strămutare se judecă de
urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din proces.
(2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi
este definitivă.
(3) Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi
încunoştinţată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de
strămutare.
Efectele admiterii cererii
Art. 140. - (1) In caz de admitere a cererii de
strămutare, procesul se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi
grad. Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de
strămutare urmează să fie păstrate.
(2) In cazul în care instanţa de la care s-a dispus
strămutarea a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea
procesului, actele de procedură îndeplinite ulterior introducerii cererii de
strămutare şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul
admiterii cererii de strămutare.
(3) Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii
date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor
ierarhic superioare acesteia. In caz de admitere a apelului sau recursului,
trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o
instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.
Reiterarea cererii
Art. 141. - Strămutarea procesului nu poate fi cerută
din nou, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări
necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea
acesteia.
Delegarea instanţei
Art. 142. - Când, din cauza unor împrejurări excepţionale,
instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o
altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul.
TITLUL IV
Actele de procedură
CAPITOLUL I
Forma cererilor
Condiţiile generale
Art. 143. - (1) Orice cerere adresată instanţelor
judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea
instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa
părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele,
domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul,
valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura.
(2) In cazurile anume prevăzute de lege, cererile
făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se
menţiune despre aceasta în încheiere.
(3) Dacă, din orice motive, cererea nu poate fi semnată
la termenul când a fost depusă sau, după caz, la primul termen ce urmează, judecătorul
va stabili identitatea părţii prin unul dintre mijloacele prevăzute de lege, îi
va citi conţinutul cererii şi îi va lua consimţământul cu privire la aceasta.
Despre toate acestea se va face menţiune în încheiere.
(4) Cererile adresate instanţelor judecătoreşti se
timbrează, dacă legea nu prevede altfel.
Numărul de exemplare
Art. 144. - (1) Când cererea urmează a fi comunicată,
ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în
afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează
în mai multe calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar. In
toate cazurile este necesar şi un exemplar pentru instanţă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător şi în cazul prevăzut la art. 143 alin. (2), grefierul de şedinţă
fiind ţinut să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere necesare pentru
comunicare.
Inscrisurile anexate
Art. 145. - (1) La fiecare exemplar al cererii se vor
alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces.
(2) Copiile vor fi certificate de parte pentru
conformitate cu originalul.
(3) Se vor putea depune în copie numai părţile din
înscris referitoare la proces, urmând ca instanţa să ordone, dacă va fi nevoie,
înfăţişarea înscrisului în întregime.
(4) Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă
străină, ele se depun în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată
efectuată de un traducător autorizat. In cazul în care nu există un traducător
autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot
folosi traducerile realizate de persoane de încredere cunoscătoare ale
respectivei limbi, în condiţiile legii speciale.
(5) Dispoziţiile art. 144 se aplică în mod
corespunzător.
Cererea formulată prin reprezentant
Art. 146. - (1) Când cererea este făcută prin mandatar,
se va alătura procura în original sau în copie legalizată.
(2) Avocatul şi consilierul juridic vor depune
împuternicirea lor, potrivit legii.
(3) Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată
de pe înscrisul doveditor al calităţii sale.
(4) Reprezentanţii persoanelor juridice de drept
privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este
menţionată împuternicirea lor.
(5) Organul de conducere sau, după caz, reprezentantul
desemnat al unei asociaţii, societăţi ori altei entităţi fără personalitate
juridică, înfiinţată potrivit legii, va anexa, în copie legalizată, extrasul
din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiţie.
Cererea greşit denumită
Art. 147. - Cererea de chemare în judecată sau pentru
exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire
greşită.
CAPITOLUL II
Citarea şi comunicarea actelor de procedură
Obligaţia de a cita părţile
Art. 148. - (1) Instanţa poate hotărî asupra unei
cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin
reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel.
(2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se
facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată
cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Organele competente şi modalităţile de comunicare
Art. 149. - (1) Comunicarea citaţiilor şi a tuturor
actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai
instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori
salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i
se comunică actul.
(2) Comunicarea se face în plic închis, la care se alătură
dovada de înmânare/procesul-verbal si înştiinţarea prevăzute la art. 158.
Plicul va purta menţiunea „PENTRU JUSTIŢIE. A SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE".
(3) Instanţa solicitată, când i se cere să
îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanţă, este obligată să ia
de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei
solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.
(4) In cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu
este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu
conţinut declarat, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi
înştiinţarea prevăzute la art. 158.
(5) La cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa,
comunicarea actelor de procedură se va putea face în mod nemijlocit prin executori
judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndeplinească formalităţile procedurale
prevăzute în prezentul capitol, sau prin servicii de curierat rapid, în acest
din urmă caz dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător.
(6) Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de
procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică
sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea
primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în
acest scop. In vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va
comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării,
numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate;
formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar
şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat
instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.
(7) Instanţa va verifica efectuarea procedurilor de
citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen şi, când este cazul, va lua
măsuri de refacere a acestor proceduri, precum şi pentru folosirea altor
mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termen.
Locul citării
Art. 150.- (1) Vor fi citaţi:
1. statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte
organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora;
2. unităţile administrativ-teritoriale şi celelalte
persoane juridice de drept public, prin cei însărcinaţi să le reprezinte în
justiţie, la sediul acestora;
3. persoanele juridice de drept privat, prin
reprezentanţii lor, la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul
dezmembrământului lor;
4. asociaţiile, societăţile şi alte entităţi fără
personalitate juridică constituite potrivit legii, prin reprezentantul
desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia;
5. cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi
creditorii acestora, la domiciliul sau, după caz, sediul acestora; după
deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii speciale;
6. persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în
care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la
locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut
unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă;
7. incapabilii sau cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, prin reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori
sediul acestora, după caz; în caz de numire a unui curator special, potrivit art.
57, citarea se va face prin acest curator, la sediul său profesional;
8. bolnavii internaţi în unităţi sanitare, la
administraţia acestora;
9. militarii încazarmaţi, la unitatea din care fac
parte, prin comandamentul acesteia;
10. cei care fac parte din echipajul unei nave
maritime sau fluviale, alta decât militară, dacă nu au domiciliul cunoscut, la
căpitănia portului unde este înregistrată nava;
11. deţinuţii, la administraţia locului de deţinere;
12. personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare
şi cetăţenii români trimişi să lucreze în cadrul personalului organizaţiilor
internaţionale, precum şi membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se
află în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe; alţi cetăţeni români,
aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care
îi însoţesc, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora
se află unitatea care i-a trimis în străinătate;
13. persoanele care se află în străinătate, altele
decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au domiciliul sau reşedinţa cunoscută,
printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat
şi confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în
cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă
a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau convenţii internaţionale la
care este parte România ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel.
Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este
cunoscut/cunoscută, citarea se face potrivit art. 162. In toate cazurile, dacă
cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat numai
acesta din urmă;
14. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută,
potrivit art. 162;
15. moştenitorii, până la intervenirea lor în proces,
printr-un curator special numit de instanţă, la domiciliul acestuia.
(2) In cazurile prevăzute la alin. (1) pct. 1 şi 2,
statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, unităţile administrativ-teritoriale,
precum şi celelalte persoane juridice de drept public îşi pot alege un sediu
procesual la care vor fi comunicate toate actele de procedură.
Obligaţia alegerii locului citării
Art. 151. - Persoanele care se află în străinătate,
citate potrivit art. 150 alin. (1) pct. 12 şi 13, pentru primul termen de
judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un
domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind
procesul. In cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor
face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a
scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
Cuprinsul citaţiei
Art. 152. - (1) Citaţia va cuprinde:
a) denumirea instanţei, sediul ei şi, când este cazul,
alt loc decât sediul instanţei unde urmează să se desfăşoare judecarea
procesului;
b) data emiterii citaţiei;
c) numărul dosarului;
d) anul, luna, ziua şi ora înfăţişării;
e) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a
celui citat, precum şi locul unde se citează;
f) calitatea celui citat, iar pentru pârât şi
menţiunea că este obligat să depună întâmpinare sau să îşi pregătească apărarea
pentru primul termen de judecată, propunând probele de care înţelege să se
folosească, sub sancţiunea prevăzută de lege;
g) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a
părţii potrivnice şi obiectul cererii;
h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de
timbru şi a timbrului judiciar datorate de cel citat;
i) alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de
instanţă;
j) ştampila instanţei şi semnătura grefierului.
(2) în citaţie se menţionează, când este cazul, orice
date necesare pentru stabilirea adresei celui citat, precum şi dacă citarea se
face cu chemarea la interogatoriu sau dacă cel citat este obligat să prezinte
anumite înscrisuri ori dacă i se comunică odată cu citaţia alte acte de
procedură.
(3) Cerinţele de la alin. (1) lit. a), c), d), e) şi
j) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Alegerea locului citării şi al comunicării altor
acte de procedură
Art. 153. - (1) In caz de alegere de domiciliu sau,
după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea
actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în
lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art.
150 sau 151.
(2) Partea poate alege ca toate actele de procedură să
îi fie comunicate la căsuţa poştală.
Termenul pentru înmânarea citaţiei
Art. 154. - Citaţia şi celelalte acte de procedură, sub
sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea
termenului de judecată. In cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod
expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei
ori actului de procedură, despre aceasta făcându-se menţiune în citaţie sau în
actul de procedură
Invocarea şi înlăturarea neregularităţilor privind
citarea
Art. 155. - (1) Dacă partea prezentă în instanţă,
personal sau prin reprezentant, nu a primit citaţia sau a primit-o într-un
termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 154 ori există o altă cauză de
nulitate privind citaţia sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se
amână, la cererea părţii interesate.
(2) Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai
fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut
amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la
care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii
ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.
(3) In lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea
privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi
ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs.
Inmânarea făcută personal celui citat
Art. 156. - (1) Inmânarea citaţiei şi a tuturor actelor
de procedură se face personal celui citat, la locul citării stabilit potrivit
art. 150 alin. (1) pct. 6.
(2) Inmânarea se poate face oriunde se află cel citat.
(3) Pentru cei care locuiesc în hotel sau cămin,
citaţia se predă, în lipsa lor, administratorului hotelului ori aşezământului,
iar, în lipsa acestuia, portarului ori celui care în mod obişnuit îl
înlocuieşte.
(4) Pentru cei care se găsesc sub arme, citaţia se
înmânează la unitatea din care fac parte.
(5) Celor care alcătuiesc echipajul unei nave maritime
sau fluviale, în lipsa unui domiciliu cunoscut, înmânarea se face la căpitănia
portului unde se găseşte înregistrată nava.
(6) Pentru deţinuţi, înmânarea se face la administraţia
închisorii.
(7) Pentru bolnavii aflaţi în spitale, sanatorii sau
alte asemenea aşezăminte de asistentă medicală ori socială, înmânarea se face
la administraţia acestora.
Inmânarea făcută altor persoane
Art. 157. - (1) Inmânarea citaţiilor şi a tuturor
actelor de procedură în cazurile prevăzute la art. 150 alin. (1) pct. 1-5 şi
pct. 12, precum şi cele prevăzute la art. 156 alin. (4)-(7) sau atunci când
actul urmează să fie înmânat unui avocat, notar public ori executor
judecătoresc se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea
corespondenţei, care va semna dovada. In lipsa acestora, înmânarea citaţiei sau
a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă,
paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul-verbal întocmit în
acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil
identitatea şi calitatea sa.
(2) In cazurile prevăzute la art. 156 alin. (4)-(7),
unitatea unde se află cel citat îi va înmâna de îndată acestuia citaţia sub
luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu
s-a putut obţine semnătura lui. Dovada se va preda agentului ori va fi trimisă
direct instanţei dacă înmânarea citaţiei nu s-a putut face de îndată.
Procedura de comunicare
Art. 158. - (1) Comunicarea citaţiei se va face
persoanei în drept să o primească, care va semna dovada de înmânare certificată
de agentul însărcinat cu înmânarea.
(2) Dacă destinatarul primeşte citaţia, dar refuză să
semneze dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o poate semna,
agentul va întocmi un proces-verbal în care va arăta aceste împrejurări.
(3) Dacă destinatarul refuză să primească citaţia,
agentul va depune în cutia poştală sau, în lipsă, va afişa pe uşa locuinţei
destinatarului o înştiinţare care trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după
caz, afişarea a fost făcută;
b) numele şi prenumele celui care a făcut depunerea
sau, după caz, afişarea şi funcţia acestuia;
c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz,
reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face
înştiinţarea şi denumirea instanţei pe rolul căreia se află dosarul, cu
indicarea sediului acesteia;
e) arătarea actelor de procedură despre a căror
comunicare este vorba;
f) menţiunea că după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile
de la depunerea sau, după caz, afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă,
nu mai târziu de 3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul
instanţei de judecată pentru a i se comunica citaţia. Când domiciliul sau
reşedinţa ori, după caz, sediul acestuia nu se află în localitatea unde
instanţa de judecată îşi are sediul, înştiinţarea va cuprinde menţiunea că
pentru a i se comunica citaţia destinatarul este în drept să se prezinte la
sediul primăriei în a cărei rază teritorială locuieşte sau îşi are sediul;
g) menţiunea că, în cazul în care, fără motive
temeinice, destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în
interiorul termenului de 7 zile sau, după caz, al termenului de 3 zile prevăzut
la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h) semnătura celui care a depus sau afişat
înştiinţarea.
(4) Menţiunile de la alin. (3) lit. c)-g) se
completează de către grefa instanţei. Termenele prevăzute la alin. (3) lit. f)
şi g) se calculează zi cu zi.
(5) Despre împrejurările arătate la alin. (3) agentul
va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde menţiunile arătate la art. 159,
acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele
constatate personal de cel care l-a încheiat.
(6) Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori
reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citaţia unei persoane
majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuieşte
cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa.
(7) Când destinatarul locuieşte într-un hotel sau
într-o clădire compusă din mai multe apartamente şi nu este găsit la această
locuinţă a sa, agentul îi va comunica citaţia administratorului, portarului sau
celui care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte. In aceste cazuri, persoana care
primeşte citaţia va semna dovada de primire, agentul certificându-i identitatea
şi semnătura şi încheind un proces-verbal cu privire la aceste împrejurări.
Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(8)In cazul în care lipsesc persoanele prevăzute la
alin. (6) şi (7), precum şi atunci când acestea, deşi prezente, refuză să primească
actul, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3)-(5).
(9) In cazurile prevăzute la alin. (3) şi (8), agentul
are obligaţia ca, în termen de cel mult 24 de ore de la depunerea sau afişarea
înştiinţării, să depună citaţia, precum şi procesul-verbal prevăzut la alin.
(5), la sediul instanţei de judecată care a emis citaţia ori, după caz, la cel
al primăriei în raza căreia destinatarul locuieşte sau îşi are sediul, urmând
ca acestea să comunice citaţia.
(10) Când părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat
citaţia de către funcţionarul anume desemnat în cadrul primăriei, acesta are
obligaţia ca, în termen de cel mult 24 de ore de la înmânare, să înainteze
instanţei de judecată dovada de înmânare prevăzută la alin. (1), precum şi
procesul-verbal prevăzut la alin. (5).
(11) Când termenul prevăzut la alin. (3) lit. f) s-a
împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie
pentru a i se înmâna citaţia, funcţionarul anume însărcinat din cadrul
primăriei va înainta instanţei de judecată, de îndată, citaţia ce trebuia
comunicată, precum şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5).
(12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la
comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.
Cuprinsul dovezii de înmânare şi al procesului-verbal
Art. 159. - (1) Dovada de înmânare a citaţiei sau a
altui act de procedură ori, după caz, procesul-verb al va cuprinde:
a) anul, luna, ziua şi ora când dovada a fost luată
sau procesul-verbal a fost întocmit;
b) numele, prenumele şi funcţia agentului, precum şi,
dacă este cazul, ale funcţionarului de la primărie;
c) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, şi
domiciliul ori sediul destinatarului, cu arătarea numărului etajului,
apartamentului sau camerei, dacă cel citat locuieşte într-o clădire cu mai
multe etaje ori apartamente sau în hotel, precum şi dacă actul de procedură a
fost înmânat la locuinţa sa, depus în cutia poştală ori afişat pe uşa
locuinţei. Dacă actul de procedură a fost înmânat în alt loc, se va face
menţiune despre aceasta;
d) numele, prenumele şi calitatea celui căruia i s-a
făcut înmânarea, în cazul în care actul de procedură a fost înmânat altei
persoane decât destinatarului;
e) denumirea instanţei de la care emană citaţia ori alt
act de procedură şi numărul dosarului;
f) semnătura celui care a primit citaţia sau alt act
de procedură, precum şi semnătura agentului sau, după caz, funcţionarului de la
primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal,
semnătura agentului, respectiv a funcţionarului primăriei.
(2) Procesul-verbal va cuprinde, de asemenea, şi
arătarea motivelor pentru care a fost întocmit.
(3) Cerinţele de la alin. (1) lit. a), c) d), e) şi f)
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
(4) Menţiunile din procesul-verbal privitoare la faptele
constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin
procedura înscrierii în fals.
Data îndeplinirii procedurii
Art. 160. - Procedura se socoteşte îndeplinită:
1. la data încheierii procesului-verbal prevăzut la
art. 159, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia personal;
2. în cazul citării efectuate prin poştă sau curierat
rapid, potrivit art. 149 alin. (4) şi (5), procedura se socoteşte îndeplinită
la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, de
către funcţionarul poştal sau de către curier, a refuzului ei de a primi
corespondenţa;
3. în cazul citării efectuate potrivit art. 149 alin.
(6), procedura se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a
confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.
Imposibilitatea de a comunica actul de procedură
Art. 161. - Când comunicarea actelor de procedură nu se
poate face deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de
neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv
sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare,
agentul va raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care
a cerut comunicarea despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă
demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea.
Citarea prin publicitate
Art. 162. - (1) Când reclamantul învederează, motivat,
că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului
sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanţa va putea
încuviinţa citarea acestuia prin publicitate.
(2) Citarea prin publicitate se face afişându-se
citaţia la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente şi la ultimul
domiciliu cunoscut al celui citat. In cazurile în care apreciază că este
necesar, instanţa va dispune şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al
României sau într-un ziar central de largă răspândire.
(3) Odată cu încuviinţarea citării prin publicitate,
instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 57, care va
fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.
(4) Procedura se socoteşte îndeplinită în a 15-a zi de
la publicarea citaţiei, potrivit dispoziţiilor alin. (2).
(5) Dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a
fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au
urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut
citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 182 alin.
(1) pct. 1 lit. c).
Afişarea
Art. 163. - Când legea sau instanţa dispune ca citarea
părţilor sau comunicarea anumitor acte de procedură să se facă prin afişare,
această afişare se va face la instanţă de către grefier, iar în afara
instanţei, de agenţii însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură,
încheindu-se un proces-verbal, potrivit art. 159, ce se va depune la dosar.
Comunicarea între avocaţi sau consilieri juridici
Art. 164. - După sesizarea instanţei, dacă părţile au
avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte se pot
comunica direct între aceştia. In acest caz, cel care primeşte cererea va
atesta primirea pe însuşi exemplarul care urmează a fi depus la instanţă sau,
după caz, prin orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri.
Comunicarea în instanţă
Art. 165. - (1) Partea prezentă în instanţă personal,
prin avocat sau prin alt reprezentant este obligată să primească actele de
procedură şi orice înscris folosit în proces, care i se comunică în şedinţă.
Dacă se refuză primirea, actele şi înscrisurile se consideră comunicate prin
depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate primi sub
semnătură.
(2) Partea are dreptul să ridice şi între termene, sub
semnătură, actele de procedură si înscrisurile prevăzute la alin. (1).
Zilele de comunicare
Art. 166. - Când comunicarea actelor de procedură se
face prin agenţi procedurali, ei nu vor putea instrumenta decât în zilele
lucrătoare între orele 7,00-20,00, iar în cazuri urgente, şi în zilele
nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui
instanţei.
Schimbarea locului citării
Art. 167. - Dacă în cursul procesului una dintre părţi
şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze
instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi
partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va
depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea
locului citării. In cazul în care partea nu face această încunoştinţare,
procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul
loc de citare.
Comunicarea către alţi participanţi
Art. 168. - Citarea martorilor, experţilor, traducătorilor,
interpreţilor ori a altor participanţi în proces, precum şi, când este cazul,
comunicarea actelor de procedură adresate acestora sunt supuse dispoziţiilor
prezentului capitol, care se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL III
Nulitatea actelor de procedură
Noţiunea si clasificarea
Art. 169. - (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte
total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea
cerinţelor legale, de fond sau de formă.
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa
nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa
nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.
Nulitatea condiţionată
Art. 170. - (1) Actul de procedură este lovit de
nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.
(2) In cazul nulităţilor expres prevăzute de lege,
vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.
Nulitatea necondiţionată
Art. 171. - Nulitatea nu este condiţionată de existenţa
unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la:
1. capacitatea procesuală;
2. reprezentarea procesuală;
3. competenţa instanţei;
4. compunerea sau constituirea instanţei;
5. publicitatea şedinţei de judecată;
6. alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură,
dacă legea nu dispune altfel.
Indreptarea neregularităţilor actului de procedură
Art. 172. - (1) Ori de câte ori este posibilă
înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea
neregularităţilor actului de procedură.
(2) Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită
dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se
produce ori subzistă o vătămare.
(3) Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la
momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.
Invocarea nulităţii
Art. 173. - (1) Nulitatea absolută poate fi invocată de
orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare
a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de
partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria
faptă.
(3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă
trebuie invocată:
a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea
judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la
primul termen de judecată;
b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul
judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu
este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune
concluzii pe fond.
(4) Partea interesată poate renunţa, expres sau tacit,
la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
(5) Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură
deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din
dreptul de a le mai invoca.
Efectele nulităţii
Art. 174. - (1) Actul de procedură lovit de nulitate
este desfiinţat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui.
(2) Dacă este cazul, instanţa dispune refacerea
actului de procedură, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.
(3) Desfiinţarea unui act de procedură atrage şi
desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o
existenţă de sine stătătoare.
(4) Nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul
ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui
proprie.
TITLUL V
Termenele procedurale
Stabilirea termenelor
Art. 175. - (1) Termenele procedurale sunt stabilite de
lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi
îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un
act de procedură.
(2) In cazurile prevăzute de lege, termenul este
reprezentat de data la care se îndeplineşte un anumit act de procedură.
(3) In cazurile în care legea nu stabileşte ea însăşi
termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de
instanţă. La fixarea termenului, aceasta va ţine seama şi de natura urgentă a
procesului.
Calculul termenelor
Art. 176. - (1) Termenele, în afară de cazul în care
legea dispune altfel, se calculează după cum urmează:
1. când termenul se socoteşte pe ore, acesta începe să
curgă de la ora zero a zilei următoare;
2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în
calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se
împlineşte;
3. când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau
ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau
din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care
termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei
luni.
(2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi
nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.
Implinirea termenului
Art. 177. - (1) Termenul care se socoteşte pe zile,
săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se
poate îndeplini actul de procedură.
(2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce
trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la
care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 178
fiind aplicabile.
Actele depuse la poştă, unităţi militare sau locuri
de deţinere
Art. 178. - (1) Actul de procedură depus prin scrisoare
recomandată la oficiul poştal înăuntrul termenului prevăzut de lege este
socotit a fi făcut în termen.
(2) Actul depus de partea interesată, înăuntrul
termenului prevăzut de lege, la unitatea militară ori la administraţia locului
de deţinere unde se află această parte, este, de asemenea, considerat ca făcut
în termen.
(3) In cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2),
recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după
caz, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul
depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.
Curgerea termenului. Prelungirea acestuia
Art. 179. - (1) Termenele încep să curgă de la data
comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în
cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum şi în
cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părţi.
(3) Termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a
început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost
desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste.
(4) Termenul procedural se întrerupe şi un nou termen
începe să curgă de la data noii comunicări în următoarele cazuri:
1. când a intervenit moartea uneia dintre părţi; în
acest caz, se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al părţii
decedate, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui
moştenitor;
2. când a intervenit moartea reprezentantului părţii;
în acest caz, se face din nou o singură comunicare părţii.
Nerespectarea termenului. Sancţiunile
Art. 180. - (1) Când un drept procesual trebuie
exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din
exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de
procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
(2) In cazul în care legea opreşte îndeplinirea unui
act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii
termenului poate fi anulat la cererea celui interesat.
Repunerea în termen
Art. 181. - (1) Partea care a pierdut un termen
procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se
datorează unor motive temeinic justificate.
(2) In acest scop, partea va îndeplini actul de
procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată
repunerea sa în termen. In cazul exercitării căilor de atac, această durată
este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de
instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în
termen.
TITLUL VI
Amenzi judiciare şi despăgubiri
Incălcarea obligaţiilor privind desfăşurarea
procesului. Sancţiunile
Art. 182. - (1) Dacă legea nu prevede altfel, instanţa,
potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele
fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:
1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri
principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea
unei căi de atac, vădit netemeinice;
b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de
recuzare sau de strămutare;
c) obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin
publicitate a oricărei părţi;
d) obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul
căruia i s-a respins cererea a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a
fost păgubit;
e) contestarea, cu rea-credinţă, de către autorul ei a
scrierii sau semnăturii unui înscris ori a autenticităţii unei înregistrări
audio sau video;
2. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei:
a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul
acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul
în care acesta este minor;
b) neaducerea, la termenul fixat de instanţă, a
martorului încuviinţat, de către partea care, din motive imputabile, nu şi-a
îndeplinit această obligaţie;
c) neprezentarea avocatului, care nu şi-a asigurat
substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă
partea ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau
de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;
d) refuzul expertului de a primi lucrarea sau
nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat ori refuzul de a da
lămuririle cerute;
e) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul
căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea
acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de
către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;
f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către
cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă;
g) refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei
persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea instanţei şi la
termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;
h) cauzarea amânării judecării sau executării silite de
către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;
i) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură
cu procesul, a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de
instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi
ai instanţei.
(2) Amenda nu se va aplica persoanelor la care se
referă alin. (1) pct. 2, dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la
îndeplinire obligaţiile ce le revin.
Alte cazuri de sancţionare
Art. 183. - (1) Nerespectarea de către oricare dintre
părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă pentru
asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu
amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.
(2) Nerespectarea de către orice persoană a
dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează
de către preşedintele instanţei de executare, la cererea executorului, cu
amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.
Despăgubirile pentru amânarea procesului
Art. 184. - Cel care, cu intenţie sau din culpă, a
pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele
prevăzute la art. 182 sau 183, la cererea părţii interesate, va putea fi
obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de către preşedintele
instanţei de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material
sau moral cauzat prin amânare.
Stabilirea amenzii şi despăgubirii
Art. 185. -Abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea
se stabilesc de către instanţa în faţa căreia s-a săvârşit fapta sau, după caz,
de către preşedintele instanţei de executare, prin încheiere executorie, care
se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci
când fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credinţă, amenda şi
despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost
formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când acestea sunt
diferite.
Cererea de reexaminare
Art. 186. - (1) Impotriva încheierii prevăzute la art.
185, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de
reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii
sau să se dispună reducerea acesteia.
(2) Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de
la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii.
(3) In toate cazurile, cererea se soluţionează, cu
citarea părţilor, prin încheiere, dată în camera de consiliu, de către un alt
complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.
(4) Incheierea prevăzută la alin. (3) este definitivă.
CARTEA a II-a
Procedura contencioasă
TITLUL I
Procedura în faţa primei instanţe
CAPITOLUL I
Sesizarea instanţei de judecată
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Dreptul de a sesiza instanţa
Art. 187. - (1) Pentru apărarea drepturilor şi
intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin
sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. In cazurile
anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte
persoane sau organe.
(2) Cel care formulează cererea de chemare în judecată
se numeşte reclamant, iar cel chemat în judecată se numeşte pârât.
Procedura prealabilă
Art. 188. - (1) Sesizarea instanţei se poate face numai
după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres
aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de
chemare în judecată.
(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi
invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
(3) La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii
succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu
privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil şi de
lege. In acest caz neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată nu
numai de către pârât, ci şi de către instanţă, din oficiu.
SECŢIUNEA a 2-a
Cererea de chemare în judecată
Cuprinsul cererii de chemare în judecată
Art. 189. - Cererea de chemare în judecată va cuprinde:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa
părţilor ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea,
cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi
contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă
ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, dacă
acestea sunt cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate,
va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care
reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele,
prenumele acestuia şi sediul profesional. Dovada calităţii de reprezentant, în
condiţiile cerute la art. 146, se va alătura cererii;
c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea
reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de
calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea
înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile art. 102. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea
şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi
apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul
de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de
chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea
titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru şi
publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în
care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis
de acelaşi birou, care atestă acest fapt;
d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se
întemeiază cererea;
e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt
de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod
corespunzător, dispoziţiile art. 145. Când reclamantul voieşte să îşi
dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul
pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o
persoană fizică. In cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în
scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată.
Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa
martorilor;
f) semnătura.
Numărul de exemplare
Art. 190. - Cererea de chemare în judecată se va face
în numărul de exemplare stabilit la art. 144 alin. (1).
Nulitatea cererii
Art. 191. - (1) Cererea de chemare în judecată care nu
cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi,
obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a
reprezentantului acesteia este nulă. Dispoziţiile art. 195 sunt aplicabile.
(2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate
acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa
de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze
cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens
prin citaţie. In cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va
semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
(3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea
cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condiţiile
prevăzute la alin. (2).
Timbrarea cererii
Art. 192. -In cazul în care cererea este supusă timbrării,
dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau
timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în
condiţiile legii.
Cumulul de cereri
Art. 193. - Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată,
reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva
aceleiaşi persoane, în condiţiile art. 97 alin. (2).
Inregistrarea cererii
Art. 194. - (1) Cererea de chemare în judecată, depusă
personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă, curier ori fax, se
înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare.
(2) După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o
însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care
acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau
judecătorului care îl înlocuieşte, care va lua de îndată măsuri în vederea
stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii.
Verificarea cererii şi regularizarea acesteia
Art. 195. - (1) Completul căruia i s-a repartizat
aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată
îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 189-192.
(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe,
reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen
de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările
sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la
această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt
aplicabile dispoziţiile art. 197 alin. (3).
(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau
modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin
încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.
(4) Impotriva încheierii de anulare, reclamantul va
putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra
măsurii anulării.
(5) Cererea de reexaminare se face în termen de 15
zile de la data comunicării încheierii.
(6) Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă
dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet
al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea
reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularitătile
au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).
(7) In caz de admitere, cauza se retrimite completului
iniţial învestit.
Fixarea primului termen de judecată
Art. 196. - (1) Judecătorul, de îndată ce constată că
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în
judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât. Pârâtul
este obligat să depună întâmpinarea în termen de 20 de zile de la comunicarea
cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 160.
(2) Intâmpinarea se comunică de îndată reclamantului,
care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la
comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul
cauzei.
(3) La data depunerii răspunsului la întâmpinare
judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel
mult 20 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
(4) In cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în
termenul prevăzut la alin. (1) sau, după caz, reclamantul nu a comunicat
răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (2), la data expirării
termenului corespunzător judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 20 de zile de la data rezoluţiei, dispunând
citarea părţilor.
(5) In procesele urgente termenele prevăzute la alin.
(1)-(3) pot fi reduse de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei.
(6) Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, judecătorul
va putea fixa un termen mai îndelungat. Citarea se va face cu respectarea
dispoziţiilor art. 151.
Reprezentarea judiciară a părţilor în caz de
coparticipare procesuală
Art. 197. - (1) In procesele în care, în condiţiile
art. 58, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, judecătorul, ţinând cont de numărul
foarte mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a
activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
părţilor, va putea dispune, prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi
îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele
mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.
(2) Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau
mai mulţi mandatari, persoane fizice ori persoane juridice, cu respectarea
dispoziţiilor privind reprezentarea judiciară.
(3) Dovada mandatului va fi depusă de către reclamanţi
în termenul prevăzut la art. 195 alin. (2), iar de către pârâţi, odată cu
întâmpinarea. Dacă părţile nu îşi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra
persoanei mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator
special, în condiţiile art. 57 alin. (3), care va asigura reprezentarea
reclamanţilor sau, după caz, a pârâţilor şi căruia i se vor comunica actele de
procedură. Măsura numirii curatorului se comunică părţilor, care vor suporta
cheltuielile privind remunerarea acestuia.
Măsurile pentru pregătirea judecăţii
Art. 198. - (1) Judecătorul, sub rezerva dezbaterii la
primul termen de judecată, dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în
judecată, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri
pentru administrarea probelor, precum şi orice alte măsuri necesare pentru
desfăşurarea procesului potrivit legii.
(2) In condiţiile legii, se vor putea încuviinţa, prin
încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea
probelor.
Modificarea cererii de chemare în judecată
Art. 199. - (1) Reclamantul poate să îşi modifice
cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la
primul termen la care acesta este legal citat. In acest caz, instanţa dispune
amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea
formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel
puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la
dosarul cauzei.
(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor
trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:
1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul
cererii;
2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul
obiectului cererii;
3. se solicită contravaloarea obiectului cererii,
pierdut sau pierit în cursul procesului;
4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o
cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare
este admisibilă.
SECŢIUNEA a 3-a
Intâmpinarea
Scopul şi cuprinsul întâmpinării
Art. 200. - (1) Intâmpinarea este actul de procedură
prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în
judecată.
(2) Intâmpinarea va cuprinde:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal,
domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea
şi sediul, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, dacă reclamantul
nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată. Dacă pârâtul locuieşte în
străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă
toate comunicările privind procesul;
b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă
de cererea reclamantului;
c) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt
şi de drept ale cererii;
d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt
din cerere, dispoziţiile art. 189 lit. e) fiind aplicabile în mod
corespunzător;
e) semnătura.
Comunicarea întâmpinării
Art. 201. - (1) Intâmpinarea se comunică reclamantului,
dacă legea nu prevede altfel.
(2) La întâmpinare se vor alătura acelaşi număr de copii
certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, precum şi un rând de copii
pentru instanţă. Dispoziţiile art. 144 alin. (1) şi art. 145 sunt aplicabile.
Intâmpinarea comună
Art. 202. - Când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot
răspunde împreună, toţi sau numai o parte din ei, printr-o singură întâmpinare.
Sancţiunea nedepunerii întâmpinării
Art. 203. - (1) Intâmpinarea este obligatorie, în afară
de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege
atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca
excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.
SECŢIUNEA a 4-a
Cererea reconvenţională
Noţiunea şi condiţiile
Art. 204. - (1) Dacă pârâtul are, în legătură cu
cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns
legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională.
(2) In cazul în care pretenţiile formulate prin cerere
reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea
fi chemate în judecată ca pârâţi.
(3) Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.
(4) Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea
decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la
întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
(5) Cererea reconvenţională se comunică reclamantului
şi, după caz, persoanelor prevăzute la alin. (2) pentru a formula întâmpinare.
Dispoziţiile art. 196 se aplică în mod corespunzător.
(6) Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare
în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la
termenul ce se va încuviinţa pârâtului în acest scop, dispoziţiile alin. (5)
fiind aplicabile.
(7) Reclamantul nu poate formula cerere
reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial.
Disjungerea cererii reconvenţionale
Art. 205. - (1) Cererea reconvenţională se judecă odată
cu cererea principală.
(2) Dacă numai cererea principală este în stare de a fi
judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale.
Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute
de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară
a procesului.
CAPITOLUL II
Judecata
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Scopul judecării procesului
Art. 206. - Completul de judecată, constituit potrivit
legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului,
cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea
soluţionării legale şi temeinice a acestuia.
Locul judecării procesului
Art. 207. - Judecarea procesului are loc la sediul
instanţei, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului
Art. 208. - (1) In faţa primei instanţe cercetarea
procesului se desfăşoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.
(2) De asemenea, în cazurile în care dezbaterea
fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice,
intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei,
după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se
desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.
(3) In cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), au acces
în camera de consiliu ori în sala de şedinţă părţile, reprezentanţii lor, cei
care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii,
traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru
motive temeinice, le admite să asiste la proces.
Continuitatea instanţei
Art. 209. - (1) Membrii completului care judecă
procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.
(2) In cazurile în care, pentru motive temeinice, un
judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi
înlocuit în condiţiile legii.
(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc
după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.
Ordinea judecării proceselor
Art. 210. - (1) Pentru fiecare şedinţă de judecată se
va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi şi care va fi afişată
pe portalul instanţei şi la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de
începerea acesteia.
(2) Procesele declarate urgente, cele rămase în
divergenţă şi cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea
celorlalte.
(3) Procesele în care partea sau părţile sunt
reprezentate ori asistate de avocat, respectiv consilier juridic se vor dezbate
cu prioritate.
(4) La cererea părţii interesate, pentru motive
temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de pe listă.
Atribuţiile preşedintelui completului de judecată
Art. 211. - (1) Preşedintele completului conduce
şedinţa de judecată. El deschide, suspendă şi ridică şedinţa.
(2) Preşedintele dă cuvântul mai întâi reclamantului,
apoi pârâtului, precum şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de poziţia
lor procesuală. Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în
afară de cazul când a pornit acţiunea. Altor persoane sau organe care participă
la proces li se va da cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces.
(3) In cazul în care este necesar, preşedintele poate
da cuvântul părţilor şi celorlalţi participanţi, în aceeaşi ordine, de mai
multe ori.
(4) Preşedintele poate să limiteze în timp intervenţia
fiecărei părţi. In acest caz, el trebuie să pună în vedere părţii, înainte de
a-i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziţie.
(5) Judecătorii sau părţile pot pune întrebări
celorlalţi participanţi la proces numai prin mijlocirea preşedintelui, care
poate însă încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct. Ordinea în care se
pun întrebările se stabileşte de către preşedinte.
Poliţia şedinţei de judecată
Art. 212. - (1) Preşedintele completului de judecată
exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi a
bunei-cuviinţe, precum şi a solemnităţii şedinţei de judecată.
(2) Dacă nu mai este loc în sala de şedinţă,
preşedintele le poate cere celor care ar veni mai târziu sau care depăşesc
numărul locurilor existente să părăsească sala.
(3) Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala
de şedinţă, cu excepţia cazului în care le poartă în exercitarea serviciului pe
care îl îndeplineşte în faţa instanţei.
(4) Persoanele care iau parte la şedinţă sunt obligate
să aibă o purtare şi o ţinută cuviincioase.
(5) Cei care se adresează instanţei în şedinţă publică
trebuie să stea în picioare, însă preşedintele poate încuviinţa, atunci când
apreciază că este necesar, excepţii de la această îndatorire.
(6) Preşedintele atrage atenţia părţii sau oricărei
alte persoane care tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate să respecte
ordinea şi buna-cuviinţă, iar în caz de nevoie dispune îndepărtarea ei.
(7) Pot fi, de asemenea, îndepărtaţi din sală minorii,
precum şi persoanele care s-ar înfăţişa într-o ţinută necuviincioasă.
(8) Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre
părţi a fost îndepărtată din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se
pune în vedere actele esenţiale efectuate în lipsa ei. Aceste dispoziţii nu se
aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a
rămas în sală.
(9) Când cel care tulbură liniştea şedinţei este însuşi
apărătorul părţii, preşedintele îl va chema la ordine şi, dacă, din cauza
atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putinţă, procesul se va
amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art. 182 alin. (1) pct. 2,
iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin
încheiere executorie, dispoziţiile art. 186 fiind aplicabile.
Infracţiunile de audienţă
Art. 213. - (1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o
infracţiune, preşedintele o constată şi îl identifică pe făptuitor.
Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului.
(2) Instanţa poate, în condiţiile legii penale, să
dispună si reţinerea făptuitorului.
Verificările privind prezentarea părţilor
Art. 214. - (1) Instanţa verifică identitatea părţilor,
iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică şi împuternicirea sau
calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.
(2) In cazul în care părţile nu răspund la apel,
instanţa va verifica dacă procedura de citare a fost îndeplinită şi, după caz,
va proceda, în condiţiile legii, la amânarea, suspendarea ori la judecarea
procesului.
Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată
Art. 215. - Părţile pot cere instanţei, la începutul
şedinţei, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste
cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai
mulţi judecători, această amânare se poate face şi de un singur judecător.
Amânarea judecăţii prin învoiala părţilor
Art. 216. - (1) Amânarea judecăţii în temeiul învoielii
părţilor nu se poate încuviinţa decât o singură dată în cursul procesului.
(2) După o asemenea amânare, dacă părţile nu stăruiesc
în judecată, aceasta va fi suspendată şi cauza va fi repusă pe rol numai după
plata taxelor de timbru, potrivit legii.
(3) Instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea
cerută de părţi pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala
părţilor; este socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar
putea împotrivi.
Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare
Art. 217. - (1) Amânarea judecaţii pentru lipsă de
apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod
excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau
reprezentantului ei.
(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru
acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de
concluzii scrise.
Judecarea cauzei în lipsa părţii legal citate
Art. 218. - (1) Lipsa părţii legal citate nu poate
împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se
înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate
lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa
pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii
care lipseşte.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele părţi, deşi au fost legal
citate, dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în
lipsă.
Discutarea cererilor şi excepţiilor
Art. 219. - Instanţa este obligată, în orice proces, să
pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau
temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.
Folosirea traducătorului şi interpretului
Art. 220. - (1) Când una dintre părţi sau dintre
persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaşte limba română, instanţa va
folosi un traducător autorizat. Dacă părţile sunt de acord, judecătorul sau
grefierul poate face oficiul de traducător. In situaţia în care nu poate fi
asigurată prezenţa unui traducător autorizat, se vor aplica prevederile art.
145 alin. (4).
(2) In cazul în care una dintre persoanele prevăzute la
alin. (1) este mută, surdă sau surdo-mută ori, din orice altă cauză, nu se
poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi
sau scrie, se va folosi un interpret.
(3) Dispoziţiile privitoare la experţi se aplică în mod
corespunzător şi traducătorilor şi interpreţilor.
Ascultarea minorilor
Art. 221. - In cazul în care, potrivit legii, urmează
să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând
seama de împrejurările procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele
sau alte persoane vor fi de faţă ia ascultarea minorului.
Prezenţa personală a părţilor în vederea împăcării
Art. 222. - (1) Instanţa va încerca împăcarea părţilor
şi în acest scop poate dispune ca acestea să se înfăţişeze personal, chiar dacă
sunt reprezentate.
(2) Dacă părţile se împacă, instanţa va lua act de
împăcare prin hotărârea pe care o va da. Dispoziţiile art. 434 sunt aplicabile.
Imposibilitatea şi refuzul de a semna
Art. 223. - Când cel obligat să semneze un act de
procedură nu poate sau refuză să semneze, se face menţiunea corespunzătoare în
acel act, sub semnătura preşedintelui şi a grefierului.
Termenul în cunoştinţă
Art. 224. - (1) Partea care a depus cererea personal
sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a
fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant al
ei, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în
tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele
de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia,
personal sau prin reprezentant ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată
cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată,
considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată
ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică:
1. în cazul reluării judecăţii, după ce a fost
suspendată;
2. în cazul când procesul se repune pe rol;
3. când partea este chemată la interogatoriu, în afară
de cazul în care a fost prezentă la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi
termenul pentru luarea acestuia;
4. când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca
partea să fie citată la fiecare termen;
5. în cazul în care instanţa de apel sau de recurs
fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii
primei instanţe sau după casarea cu reţinere.
(3) Militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare
termen.
(4) Deţinuţii sunt citaţi, de asemenea, la fiecare
termen.
Preschimbarea termenului
Art. 225. - (1) La cererea părţii interesate, termenul
luat în cunoştinţă, potrivit art. 224, sau pentru care au fost trimise
citaţiile nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice şi cu citarea
părţilor. Citarea acestora se face în termen scurt, în camera de consiliu.
Soluţionarea cererii de preschimbare a termenului de judecată este de
competenţa completului.
(2) In cazul în care la termenul fixat instanţa nu îşi
poate desfăşura activitatea de judecată din cauza unor motive obiective,
judecătorul va dispune preschimbarea termenului din oficiu, fără citarea
părţilor. Acestea vor fi citate însă pentru noul termen fixat.
Notele de şedinţă. Inregistrarea şedinţei
Art. 226. - (1) Grefierul care participă la şedinţă
este obligat să ia note în legătură cu desfăşurarea procesului, care vor fi
vizate de către preşedinte. Părţile pot cere citirea notelor şi, dacă este
cazul, corectarea lor.
(2) Instanţa va înregistra şedinţele de judecată.
Inregistrarea va putea fi ulterior transcrisă la cererea părţii interesate, în
condiţiile legii. Transcrierile înregistrărilor vor fi semnate de preşedinte şi
de grefier şi vor avea puterea doveditoare a încheierilor de şedinţă.
Redactarea încheierii de şedinţă
Art. 227. - (1) Pe baza notelor de şedinţă, iar dacă
este cazul şi a înregistrărilor efectuate, grefierul redactează încheierea de
şedinţă.
(2) Incheierea se redactează de grefier în cel mult 3
zile de la data şedinţei de judecată.
Cuprinsul încheierii de şedinţă
Art. 228. - (1) Pentru fiecare şedinţă a instanţei se
întocmeşte o încheiere care va cuprinde următoarele:
a) denumirea instanţei şi numărul dosarului;
b) data şedinţei de judecată;
c) numele, prenumele şi calitatea membrilor
completului de judecată, precum şi numele şi prenumele grefierului;
d) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea
părţilor, numele şi prenumele persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale
apărătorilor şi celorlalte persoane chemate la proces, cu arătarea calităţii
lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit;
e) numele, prenumele procurorului şi parchetul de care
aparţine, dacă a participat la şedinţă;
f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;
g) obiectul procesului;
h) probele care au fost administrate;
i) cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a
susţinerilor părţilor, precum şi a concluziilor procurorului, dacă acesta a
participat la şedinţă;
j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu
arătarea motivelor, în fapt şi în drept;
k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia,
atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat;
l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără
prezenţa publicului ori în camera de consiliu;
m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.
(2) Incheierea trebuie să arate cum s-a desfăşurat
şedinţa, cuprinzând, dacă este cazul, menţiuni despre ceea ce s-a consemnat în
procese-verbale separate.
(3) In cazul în care hotărârea se pronunţă în ziua în
care au avut loc dezbaterile, nu se întocmeşte încheierea de şedinţă,
menţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) făcându-se în partea introductivă a
hotărârii.
Regulile aplicabile
Art. 229. - (1) Dispoziţiile privitoare la deliberare,
opinie separată, precum şi orice alte dispoziţii referitoare la hotărârile prin
care instanţa se dezînvesteşte de judecarea fondului cererii se aplică în mod
corespunzător şi încheierilor.
(2) In cazul în care încheierile pronunţate de instanţă
pe parcursul judecăţii sunt supuse apelului sau, după caz, recursului separat
de hotărârea de fond, dosarul se înaintează instanţei superioare în copie
certificată de grefa instanţei a cărei încheiere se atacă.
Incheierile preparatorii şi interlocutorii
Art. 230. - Instanţa nu este legată de încheierile
premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt
încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra
procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte
chestiuni litigioase.
Domeniul de aplicare
Art. 231. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică
atât la cercetarea procesului, cât şi la dezbaterea în fond a cauzei.
SECŢIUNEA a 2-a
Cercetarea procesului
SUBSECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Scopul şi conţinutul cercetării procesului
Art. 232. - (1) In etapa de cercetare a procesului se
îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din
oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.
(2) In vederea realizării scopului prevăzut la alin.
(1), instanţa:
1. va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le
poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenţie formulate de
părţi sau de terţe persoane, în condiţiile legii;
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe
baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la
întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul;
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute
şi care sunt contestate;
5. la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri
asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei
situaţii de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau
în parte, potrivit art. 198;
6. va lua act de renunţarea reclamantului, de
achiesarea pârâtului sau de tranzacţia părţilor;
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care
le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră
necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii;
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se
pot formula la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
9. va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării
verificărilor în registrele de evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul
civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar
soluţionării cauzei, inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi
speciale.
Estimarea duratei cercetării procesului
Art. 233. - (1) La primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima
durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi
previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere.
(2) Pentru motive temeinice, ascultând părţile,
judecătorul va putea reconsidera durata prevăzută la alin. (1).
Alegerea procedurii de administrare a probelor
Art. 234. - Judecătorul, la primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate, pune în vedere acestora, dacă sunt
reprezentate sau asistate de avocat, că pot să convină ca probele să fie
administrate de către avocaţii lor, în condiţiile art. 360-382. Dispoziţiile
art. 233 sunt aplicabile.
Locul cercetării procesului
Art. 235. - (1) Cercetarea procesului are loc în faţa
judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Dispoziţiile art.
149 sunt aplicabile.
(2) In căile de atac cercetarea procesului, dacă este
necesară, se face în şedinţă publică.
Asigurarea celerităţii
Art. 236. - (1) Pentru cercetarea procesului,
judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. Dispoziţiile art.
224 sunt aplicabile.
(2) Dacă există motive temeinice, se pot acorda şi
termene mai îndelungate decât cele prevăzute la alin. (1).
(3) Judecătorul poate stabili pentru părţi, precum şi
pentru alţi participanţi în proces îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea
dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la interogatoriul
comunicat potrivit art. 349, asistarea şi concursul la efectuarea în termen a
expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei.
(4) Când este necesar pentru îndeplinirea îndatoririlor
prevăzute la alin. (3), părţile, experţii, traducătorii, interpreţii, martorii
şi orice alţi participanţi în proces pot fi încunoştinţaţi şi telefonic,
telegrafic, prin fax, poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare
care asigură transmiterea textului actului ce se comunică ori înştiinţarea
pentru prezentarea la termen, precum şi confirmarea primirii acestora. In cazul
încunoştinţării telefonice, grefierul va întocmi un referat în care va arăta
cum s-a făcut încunoştinţarea.
Imprejurările care pun capăt procesului
Art. 237. -In cazul în care, în cursul cercetării
procesului, reclamantul renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată ori
la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri ori
excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară
dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică,
judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre.
Terminarea cercetării procesului
Art. 238. - (1) Când judecătorul se socoteşte lămurit,
prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen
pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică.
(2) Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în
vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la
dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără
a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.
(3) Părţile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să
urmeze în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen.
(4) Cererea de judecată în lipsă presupune că partea
care a formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în
camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca
aceasta să aibă loc în şedinţă publică.
SUBSECŢIUNEA a 2-a
Excepţiile procesuale
Noţiunea
Art. 239. - Excepţia procesuală este mijlocul prin
care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă,
fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale
privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa
instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la
acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii,
refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
Excepţiile absolute şi relative
Art. 240. - (1) Excepţiile absolute sunt cele prin care
se invocă încălcarea unor norme de ordine publică.
(2) Excepţiile relative sunt cele prin care se invocă
încălcarea unor norme care ocrotesc cu precădere interesele părţilor.
Invocarea
Art. 241. - (1) Excepţiile absolute pot fi invocate de
parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru
soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor
noi.
(2) Excepţiile relative pot fi invocate de partea care
justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după
săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi
înainte de a se pune concluzii în fond.
(3) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce
toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt
cunoscute. In caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii
adverse, dispoziţiile art. 184-186 fiind aplicabile.
Procedura de soluţionare
Art. 242. - (1) Instanţa se va pronunţa mai întâi
asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac
inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea
în fond a cauzei.
(2) In cazul în care s-au invocat simultan mai multe
excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele
pe care acestea le produc.
(3) Dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată
asupra excepţiei invocate, va amâna judecata şi va stabili un termen scurt în
vederea soluţionării excepţiei.
(4) Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor,
respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se
administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării
procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.
(5) Incheierea prin care s-a respins excepţia, precum
şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare
învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
§ 1. Dispoziţii generale
Sarcina probei
Art. 243. - Cel care face o susţinere în cursul
procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de
lege.
Obiectul probei şi mijloacele de probă
Art. 244. - Dovada unui act juridic sau a unui fapt se
poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre
părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin
expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fata locului
sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
Lipsa îndatoririi de a proba
Art. 245. - Nimeni nu este ţinut de a proba/dovedi ceea
ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.
Obligativitatea cunoaşterii din oficiu
Art. 246. - (1) Instanţa de judecată trebuie să ia
cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.
(2) Cu toate acestea, textele care nu sunt publicate în
Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de
lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în
România, care nu sunt integrate/cuprinse într-un text de lege, precum si
dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
Posibilitatea cunoaşterii din oficiu
Art. 247. - Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă
din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat.
Ea poate, de asemenea, să ceară ca proba acestuia să fie făcută, între altele,
prin mărturia unui expert sau prin producerea unui certificat emis de un
specialist al dreptului, român ori străin.
Propunerea probelor. Rolul instanţei
Art. 248. - (1) Probele se propun, sub sancţiunea
decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către
pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi
oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile
alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în
afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea
judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanţei că, din motive
temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.
(3) In cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă
are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a
încuviinţat proba invocată.
(4) In cazul amânării, pentru motivele prevăzute la
alin. (2), partea este obligată, când se cere proba cu martori, să depună lista
acestora în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, iar dacă s-a
încuviinţat proba cu înscrisuri, trebuie să depună copii certificate de pe
înscrisurile invocate, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru
judecată, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba
încuviinţată.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru
lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să
completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în
discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate
ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de
atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au
propus si administrat în condiţiile legii.
Admisibilitatea probelor
Art. 249. - (1) Probele trebuie să fie admisibile
potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică
ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele
cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
(3) Obiceiurile, uzurile, uzanţele, regulile
deontologice, regulamentele şi reglementările locale nu trebuie dovedite decât
în cazul în care instanţa sau una dintre părţi nu le cunoaşte.
(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt
obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile
ori reglementările solicitate.
Convenţiile asupra probelor
Art. 250. - Convenţiile asupra admisibilităţii,
obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepţia celor care privesc
drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori
dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii
publice sau bunelor moravuri.
Renunţarea la probă
Art. 251. - (1) Când o parte renunţă la probele
propuse, cealaltă parte poate să şi le însuşească.
(2) Instanţa poate dispune administrarea din oficiu a
probei la care s-a renunţat.
Incuviinţarea probelor
Art. 252. - (1) Probele se pot încuviinţa numai dacă
sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 249, în afară de cazul când ar
exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Incheierea prin care se încuviinţează probele va
arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum
şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.
(3) Instanţa va putea limita numărul martorilor
propuşi.
Revenirea asupra probelor încuviinţate
Art. 253. - Instanţa poate reveni asupra unor probe
încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea
vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună această
împrejurare în discuţia părţilor.
Administrarea probelor
Art. 254. - (1) Administrarea probelor se va face în
ordinea stabilită de instanţă.
(2) Probele se vor administra, când este posibil,
chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte
probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se impun pentru
prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a
oricăror alte mijloace de probă.
(3) Probele vor fi administrate înainte de începerea
dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Dovada şi dovada contrară vor fi administrate,
atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.
(5) Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului,
aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte
probe.
(6) Când proba cu martori a fost încuviinţată în
condiţiile prevăzute la art. 248 alin. (2), dovada contrară va fi cerută, sub
sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă.
(7) Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este
obligată să ceară proba contrară la şedinţa următoare, iar în caz de
împiedicare, la primul termen când se înfăţişează.
Locul administrării probelor
Art. 255. - (1) Administrarea probelor se face în faţa
instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune
altfel.
(2) Dacă, din motive obiective, administrarea probelor
nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta
se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad
sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de
acelaşi grad. In cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc,
instanţa care administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor.
(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie
constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripţia altei
instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie
instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit
însărcinarea.
(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda
la administrarea probelor în prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au
fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi instanţa sesizată, în ceea ce
priveşte procedura de urmat.
(5) După ce s-a efectuat administrarea probelor prin
comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu,
termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru
dezbaterea fondului.
Cheltuielile necesare administrării probelor
Art. 256. - (1) Când administrarea probei încuviinţate
necesită cheltuieli, instanţa va pune în vedere părţii care a cerut-o să depună
la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanţă, dovada achitării sumei
stabilite pentru acoperirea lor.
(2) In cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu
sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile
prevăzute la art. 90 alin. (1), instanţa va stabili, prin încheiere,
cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească,
putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi.
(3) Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în
termenul fixat atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada
încuviinţată în faţa acelei instanţe.
(4) Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea
însă face şi după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână
judecata.
(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică şi în cazul
în care administrarea probei se face prin comisie rogatorie.
Situaţia părţii decăzute
Art. 257. - Partea decăzută din dreptul de a administra
o probă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia
susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.
Aprecierea probelor
Art. 258. - (1) Instanţa va examina probele
administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.
(2) In vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei
faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le
apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea
stabileşte puterea lor doveditoare.
§ 2. Dovada cu înscrisuri
I. Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 259. -Inscrisul este orice scriere sau altă
consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de
suportul ei material ori de modalitatea de conservare si stocare.
Inscrisurile pe suport informatic
Art. 260. -Inscrisul pe suport informatic este admis ca
probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege.
Inscrisurile în formă electronică
Art. 261. - Inscrisurile făcute în formă electronică
sunt supuse dispoziţiilor legii speciale.
Rolul semnăturii
Art. 262. - (1) Semnătura unui înscris face deplină
credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care
l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui
funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile
legii.
(2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este
valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege.
II. Inscrisul autentic
Noţiunea
Art. 263. - (1) Inscrisul autentic este înscrisul
întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate
publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului
se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului
acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.
(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis
de către o autoritate publică si căruia legea îi conferă acest caracter.
Puterea doveditoare
Art. 264. - (1) Inscrisul autentic face deplină dovadă,
faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la
constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în
condiţiile legii.
(2) Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul
autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de
oricare alte persoane.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul
menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al
părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni
constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.
Nulitatea şi conversiunea înscrisului autentic
Art. 265. - (1) Inscrisul autentic întocmit fără
respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană
incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate
absolută, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Inscrisul prevăzut la alin. (1) face însă deplină
dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu
este semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă.
III. Inscrisul sub semnătură privată
Noţiunea
Art. 266. -Inscrisul sub semnătură privată este acela
care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este
supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.
Puterea doveditoare
Art. 267. - (1) Inscrisul sub semnătură privată, recunoscut
de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face
dovadă între părţi până la proba contrară.
(2) Menţiunile din înscris care sunt în directă
legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba
contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot
servi doar ca început de dovadă scrisă.
Pluralitatea de exemplare
Art. 268. - (1) Inscrisul sub semnătură privată, care
constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost
făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt.
(2) Un singur exemplar original este suficient pentru
toate persoanele având acelaşi interes.
(3) Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune
despre numărul originalelor ce au fost făcute. Lipsa acestei menţiuni nu poate
fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia
constatată în acel înscris.
(4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută
când părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de
ele.
Formalitatea „bun şi aprobat"
Art. 269. - (1) Inscrisul sub semnătură privată, prin
care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau
o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna
celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu
mâna sa „bun şi aprobat pentru...", cu arătarea în litere a sumei sau a
cantităţii datorate.
(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită
de cea arătată în formula „bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu
există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula „bun şi
aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai
dacă se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede
altfel.
Excepţiile
Art. 270. - (1) Dispoziţiile art. 268 şi 269 nu se
aplică în raporturile dintre întreprinzători sau alţi profesionişti.
(2) In cazurile prevăzute la alin. (1), data
înscrisului sub semnătură privată poate fi dovedită, chiar şi faţă de terţi, cu
orice mijloc de probă, în măsura în care legea specială nu cere forma scrisă
pentru dovedirea convenţiei înseşi.
Sancţionarea nerespectării formalităţilor speciale
Art. 271. -Inscrisurile sub semnătură privată pentru
care nu s-au îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 268 si 269 vor putea fi
socotite ca început de dovadă scrisă.
Data certă a înscrisului sub semnătură privată
Art. 272. - (1) Data înscrisurilor sub semnătură
privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai
din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de
lege, respectiv:
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se
conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt
funcţionar competent în această privinţă;
2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau
instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru
sau alt document public;
4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit
neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei
care l-au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar
şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 263, precum
încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de
inventar;
6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de
aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
(2) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare,
instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau
în parte, a dispoziţiilor alin. (1) în privinţa chitanţelor liberatorii.
Registrele şi hârtiile domestice
Art. 273. - Registrele şi hârtiile domestice nu fac
dovadă pentru cel care Ie-a scris. Ele fac dovadă împotriva lui:
1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o
plată primită;
2. când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost
făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru a tine loc de titlu.
Registrele întreprinzătorilor şi ale altor
profesionişti
Art. 274. - (1) Registrele întreprinzătorilor şi ale
altor profesionişti, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale,
pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi
chestiunile legate de activitatea lor profesională.
(2) Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neţinute
cu respectarea dispoziţiilor legale, fac dovadă contra celor care le-au ţinut.
Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conţinutul
lor.
(3) In toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia
dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui întreprinzător sau altui
profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la această
probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să
atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.
Menţiunile făcute de creditor
Art. 275. - Orice menţiune făcută de creditor în josul,
pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face
dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a
stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea
făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului unui înscris
sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului.
IV. Inscrisurile pe suport informatic
Noţiunea
Art. 276. - (1) Când datele unui act juridic sunt
redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date
constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă
garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa
conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană.
(2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa
trebuie să ţină seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi
documentul care Ie-a reprodus.
Prezumţia de validitate a înscrierii
Art. 277. -Inscrierea datelor unui act juridic pe
suport informatic este prezumată a prezenta garanţii suficient de serioase
pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este făcută în mod
sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate contra
alterărilor şi contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este
deplin asigurată. O astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din
simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist.
Puterea doveditoare
Art. 278. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic,
face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.
(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru
redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după
circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă.
V. Duplicatele şi copiile de pe înscrisurile
autentice sau sub semnătură privată
Regimul duplicatelor
Art. 279. - Duplicatele de pe înscrisurile notariale
sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condiţiile prevăzute de lege,
înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca si acesta.
Regimul copiilor
Art. 280. - (1) Copia, chiar legalizată, de pe orice
înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre
ceea ce este cuprins în înscrisul original.
(2) Părţile pot să ceară confruntarea copiei cu
originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de
instanţă, în condiţiile prevăzute la art. 286 alin. (2).
(3) Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau
duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură
privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.
(4) Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
(5) Extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi
copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din
înscrisul original pe care o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar
originalul este imposibil să fie prezentat, instanţa are dreptul să aprecieze,
în limitele prevăzute la alin. (3) şi (4), în ce măsură partea din original,
reprodusă în extras, poate fi socotită ca având putere doveditoare, independent
de părţile din original care nu au fost reproduse.
Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi
informatice
Art. 281. - Datele din înscrisurile autentice sau sub
semnătură privată redate pe microfilme şi alte suporturi accesibile de
prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea dispoziţiilor legale,
au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile în baza cărora au fost redate.
VI. Inscrisurile recognitive sau reînnoitoare
Puterea doveditoare
Art. 282. -Inscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a
unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau
succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea
documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă.
VII. Regimul altor înscrisuri
Alte categorii de înscrisuri
Art. 283. - (1) Contractele încheiate pe formulare
tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după caz,
sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede
altfel.
(2) Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele
şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice
sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantă a
înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.
(3) Telexul, precum şi telegrama ale căror originale,
depuse la oficiul poştal, au fost semnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca
si înscrisul sub semnătură privată.
Anexele
Art. 284. - Planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile
şi orice alte documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile
la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă
semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente care a întocmit
înscrisul.
Modificările înscrisului
Art. 285. - Ştersăturile, radierile, corecturile şi
orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi
luate în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel
competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după caz.
VIII. Administrarea probei cu înscrisuri
Depunerea înscrisurilor
Art. 286. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel,
fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se
folosească, în copie certificată pentru conformitate.
(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a
depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte
instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.
(3) Dacă partea adversă nu poate să îşi dea seama de
exactitatea copiei faţă cu originalul înfăţişat în şedinţă, judecătorul va
putea acorda un termen scurt, obligând partea să depună originalul în păstrarea
grefei.
(4) Inscrisurile depuse în original nu vor putea fi
retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul instanţei unde
au fost depuse.
(5) Inscrisurile întocmite în altă limbă decât cea
folosită în faţa instanţei trebuie însoţite de traduceri legalizate.
(6) Inscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi
retrase de părţi.
Obligaţia părţii adverse de a prezenta înscrisul
Art. 287. - (1) Când partea învederează că partea
adversă deţine un înscris probatoriu, referitor la proces, instanţa poate
ordona înfăţişarea lui.
(2) Cererea de înfăţişare va fi admisă, dacă înscrisul
este comun părţilor din proces, dacă însăşi partea adversă s-a referit în
proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să înfăţişeze
înscrisul.
Cazurile de respingere a cererii de prezentare a
înscrisului
Art. 288. - (1) Judecătorul va respinge motivat cererea
de depunere la dosar a înscrisului, în întregime sau în parte, când:
1. conţinutul înscrisului se referă la chestiuni
strict personale privind demnitatea sau viaţa privată a unei persoane;
2. depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legală
de păstrare a secretului;
3. depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a
părţii, a soţului sau a unei rude ori afin până la gradul al treilea inclusiv.
(2) Dacă legea nu dispune altfel, incidenţa vreunuia
dintre cazurile de mai sus va fi verificată de judecător, prin cercetarea
conţinutului înscrisului. In încheierea de şedinţă se va face o menţiune
corespunzătoare.
Refuzul de a prezenta înscrisul
Art. 289. - Dacă partea refuză să răspundă la
interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului,
dacă reiese din dovezile administrate că a ascuns înscrisul ori l-a distrus sau
dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu se conformează ordinului
dat de instanţă de a-l înfăţişa, instanţa va putea socoti ca dovedite
afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a
cerut înfăţişarea.
Cercetarea înscrisului prin judecătorul delegat
Art. 290. - (1) Când un înscris, necesar dezlegării
procesului, se găseşte la una dintre părţi şi nu poate fi prezentat fiindcă
aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase
ori numeroase, se va putea delega un judecător în prezenţa căruia părţile vor
cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1),
instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate să ceară doar prezentarea unor
extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate, certificate de persoana care
le deţine. In asemenea cazuri, dacă este necesar, instanţa poate dispune
verificarea conformităţii extrasului sau copiei cu originalul.
Obligaţia terţului de a prezenta înscrisul
Art. 291. - (1) Când se arată că un înscris necesar
soluţionării procesului se află în posesia unui terţ, acesta va putea fi citat
ca martor, punându-i-se în vedere să aducă înscrisul în instanţă.
(2) Când deţinătorul înscrisului este o persoană
juridică, reprezentanţii ei vor putea fi citaţi ca martori.
(3) Terţul poate refuza înfăţişarea înscrisului în
cazurile prevăzute la art. 288.
Obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a
prezenta înscrisul
Art. 292. - (1) Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea
unei autorităţi sau instituţii publice, instanţa va lua măsuri, la cererea
uneia dintre părţi sau din oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în
acest scop, punând în vedere conducătorului autorităţii sau instituţiei publice
deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare.
(2) Autoritatea sau instituţia publică deţinătoare este
în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea
naţională, siguranţa publică sau relaţiile diplomatice. Extrase parţiale vor
putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune.
Inscrisurile care nu pot fi trimise instanţei
Art. 293. - (1) Instanţa nu va putea cere trimiterea în
original a cărţilor funciare şi a planurilor, a registrelor autorităţilor sau
instituţiilor publice, a testamentelor depuse la instanţe, notari publici sau
avocaţi, precum şi a altor înscrisuri originale ce se găsesc în arhivele
acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora.
(2) Cercetarea acestor înscrisuri, dacă este necesară,
se va face, cu citarea părţilor, de un judecător delegat sau, dacă înscrisul se
găseşte în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanţa
respectivă.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2),
când procedura verificărilor înscrisurilor o impune, instanţa va putea ordona
prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale, depuse la
instanţe, notari publici sau avocaţi, pentru efectuarea expertizei grafoscopice
în laboratoarele de specialitate dacă expertiza actului nu se poate efectua la
sediul arhivei.
Prezentarea registrelor întreprinzătorilor
Art. 294. - (1) La cererea uneia dintre părţi sau chiar
din oficiu, instanţa va putea ordona înfăţişarea registrelor întreprinzătorilor
şi ale altor profesionişti sau comunicarea lor.
(2) Când înscrisurile sau registrele prevăzute la alin.
(1) ce urmează a fi cercetate se află în altă circumscripţie judecătorească,
cercetarea lor se va face prin comisie rogatorie.
IX. Verificarea înscrisurilor
Recunoaşterea sau contestarea înscrisului sub
semnătură privată
Art. 295. - (1) Acela căruia i se opune un înscris sub
semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori
semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul
termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii.
(2) Moştenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia
de la care se pretinde a fi înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau
semnătura autorului lor.
Obligaţia de verificare a înscrisului
Art. 296. - (1) Când una dintre persoanele menţionate
la art. 295 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaşte,
instanţa va proceda la verificarea înscrisului prin:
1. compararea scrierii şi semnăturii de pe înscris cu
scrierea şi semnătura din alte înscrisuri necontestate;
2. expertiză;
3. orice alte mijloace de probă admise de lege.
(2) In acest scop, preşedintele completului de judecată
va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să
semneze sub dictarea sa părţi din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va
putea fi considerat ca o recunoaştere a scrierii sau semnăturii.
Procedura de verificare
Art. 297. - (1) Judecătorul, după compararea
înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în faţa sa ori, dacă este cazul,
şi cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra înscrisului.
(2) Dacă însă, din compararea scrierilor, judecătorul
nu este lămurit, va ordona ca verificarea să se facă prin expertiză, obligând
părţile sau alte persoane să depună de îndată înscrisuri de comparaţie.
(3) Se primesc ca înscrisuri de comparaţie:
1. înscrisurile autentice;
2. înscrisurile sau alte scrieri private necontestate
de părţi;
3. partea din înscris care nu este contestată;
4. scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanţei.
(4) Inscrisurile depuse pentru verificare vor fi
semnate de preşedinte, grefier şi părţi.
(5) Părţile iau cunoştinţă de înscrisuri în şedinţă.
Denunţarea înscrisului ca fals
Art. 298. - (1) Dacă cel mai târziu la primul termen
după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că
acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să
arate motivele pe care se sprijină.
(2) Dacă partea care foloseşte înscrisul nu este
prezentă, instanţa va ordona ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua
cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să dea
explicaţiile necesare.
(3) Judecătorul poate ordona prezentarea părţilor chiar
şi înainte de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare,
că scrierea sau semnătura sa este falsificată.
(4) In cazuri temeinic justificate, părţile pot fi
reprezentate prin mandatari cu procură specială.
Verificarea stării înscrisului denunţat ca fals
Art. 299. - (1) Judecătorul va constata de îndată, prin
proces-verbal, starea materială a înscrisului denunţat ca fals, dacă există pe
el ştersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, şi
îl va încredinţa grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier şi de părţi.
(2) Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va
face menţiune despre toate acestea în procesul-verbal.
Ascultarea părţilor
Art. 300. - (1) La acelaşi termen în care înscrisul a
fost denunţat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 298 alin. (2), la termenul
următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înţelege să
se folosească de el.
(2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte,
refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi
înlăturat, în tot sau în parte, după caz.
(3) Dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals
lipseşte, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul
va fi considerat ca recunoscut.
Suspendarea procesului şi sesizarea parchetului
Art. 301. - Dacă partea care a prezentat înscrisul
stăruie să se folosească de acesta, deşi denunţarea ca fals a acestuia nu a
fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorul falsului sau complicele
acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul
denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu
procesul-verbal ce se va încheia în acest scop.
Cercetarea falsului de către instanţa civilă
Art. 302. - In cazul în care, potrivit legii, acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului
se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.
§ 3. Proba cu martori
I. Admisibilitatea probei cu martori
Admisibilitatea probei
Art. 303. - (1) Proba cu martori este admisibilă în
toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori,
dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se
poate face dovada cu martori, contra unui întreprinzător sau altui profesionist,
a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta
în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea
specială cere probă scrisă.
(3) In cazul în care legea cere forma scrisă pentru
validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.
(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori
dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de
cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală
de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit
prevederilor art. 304;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina
unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această
probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare,
doi, violenţă ori cauză ilicită, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva
sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că
s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu
cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia
cazurilor prevăzute la alin. (4).
Inceputul de dovadă scrisă
Art. 304. - (1) Se socoteşte început de dovadă scrisă
orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană
căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este
acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
(2) Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul,
chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în
faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris
sunt conforme celor făcute de acea persoană.
(3) Inceputul de dovadă scrisă poate face dovada între
părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin
proba cu martori ori prin prezumţii.
II. Administrarea probei cu martori
Ascultarea si înlocuirea martorilor
Art. 305. - (1) Când instanţa a încuviinţat dovada cu
martori, ea va dispune citarea şi ascultarea acestora.
(2) Inlocuirea martorilor nu se va încuviinţa decât în
caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va
depune sub sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare.
(3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la
ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în
mod lămurit.
(4) Decăderea din dreptul de a administra dovada cu
martori pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 256 se acoperă
dacă aceştia se înfăţişează la termenul fixat pentru ascultarea lor.
Ascultarea martorilor necitaţi
Art. 306. - (1) Martorii pot fi ascultaţi chiar la
termenul la care proba a fost încuviinţată.
(2) La termenul fixat pentru administrarea probei,
partea va putea aduce martorii încuviinţaţi chiar fără a fi citaţi.
(3) Dacă partea se obligă să prezinte martorul la
termenul de judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu
îşi îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune citarea martorului pentru un
nou termen. Dispoziţiile art. 307 sunt aplicabile.
Refuzul martorului de a se prezenta
Art. 307. - (1) Impotriva martorului care lipseşte la
prima citare, instanţa poate emite mandat de aducere.
(2) In pricinile urgente, se poate dispune aducerea
martorilor cu mandat chiar la primul termen.
(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul
nu poate fi găsit sau nu se înfăţişează, instanţa va putea proceda la judecată.
Imposibilitatea de prezentare
Art. 308. - Martorul care, din cauză de boală sau altă
împiedicare gravă, nu poate veni în instanţă va putea fi ascultat la locul unde
se află, cu citarea părţilor.
Persoanele care nu pot fi ascultate ca martori
Art. 309. - (1) Nu pot fi martori:
1. rudele şi afinii până la gradul al treilea
inclusiv;
2. soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;
3. cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese
cu vreuna dintre părţi;
4. persoanele puse sub interdicţie judecătorească;
5. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
(2) Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie
ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.
Ascultarea rudelor si afinilor
Art. 310. -In procesele privitoare la filiaţie, divorţ
şi alte raporturi de familie se vor putea asculta rudele şi afinii prevăzuţi la
art. 309, în afară de descendenţi.
Persoanele scutite de a depune mărturie
Art. 311. - (1) Sunt scutiţi de a fi martori:
1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii,
avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti, mediatorii, moaşele şi
asistenţii medicali şi orice alţi profesionişti cărora legea le impune să
păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de
care au luat cunoştinţă în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor,
chiar şi după încetarea activităţii lor;
2. judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici,
chiar şi după încetarea funcţiei lor, asupra împrejurărilor secrete de care au
avut cunoştinţă în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei
înşişi sau ar expune pe vreuna dintre persoanele arătate la art. 309 alin. (1)
pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu
excepţia slujitorilor cultelor, vor putea totuşi depune mărturie, dacă au fost
dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea interesată la
păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie şi
persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2, dacă autoritatea sau instituţia pe
lângă care funcţionează ori au funcţionat, după caz, le dă încuviinţarea.
Identificarea martorului
Art. 312. - (1) Preşedintele, înainte de a lua
declaraţia, va cere martorului să arate:
a) numele, prenumele, profesia, domiciliul şi vârsta;
b) dacă este rudă sau afin cu una dintre părţi şi în ce
grad;
c) dacă se află în serviciul uneia dintre părţi.
(2) Preşedintele va pune apoi în vedere martorului
îndatorirea de a jura şi semnificaţia jurământului.
Depunerea jurământului
Art. 313. - (1) Inainte de a fi ascultat, martorul
depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde
nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".
(2) In timpul depunerii jurământului, martorul ţine
mâna pe cruce sau pe Biblie.
(3) Referirea la divinitate din formula jurământului
se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
(4) Martorului de altă religie decât cea creştină nu
îi sunt aplicabile prevederile alin. (2).
(5) Martorul fără confesiune va depune următorul
jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce ştiu."
(6) Martorii care din motive de conştiinţă sau
confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă
oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu."
(7) Persoanele mute şi surdo-mute ştiutoare de carte
vor depune jurământul transcriind formula acestuia şi semnând-o; persoanele
hipoacuzice vor rosti jurământul, iar cele care nu ştiu să scrie vor jura prin
semne cu ajutorul unui interpret.
(8) Situaţiile la care se referă alin. (3)-(7) se
reţin de către instanţă pe baza afirmaţiilor făcute de martor.
(9) După depunerea jurământului, preşedintele va pune
în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă.
(10) Despre toate acestea se face menţiune în
declaraţia scrisă.
Scutirea de jurământ
Art. 314. - Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani
şi cei care sunt lipsiţi de discernământ în momentul audierii, fără a fi puşi
sub interdicţie, pot fi ascultaţi, fără jurământ, însă instanţa le va atrage
atenţia să spună adevărul şi va ţine seama, la aprecierea depoziţiei lor, de
situaţia lor specială.
Ascultarea martorului
Art. 315. - (1) Fiecare martor va fi ascultat separat,
cei neascultaţi încă neputând fi de faţă.
(2) Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de
preşedinte, ţinând seama şi de cererea părţilor.
(3) Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse
de preşedinte, iar apoi şi la întrebările puse, cu încuviinţarea acestuia, de
către partea care l-a propus, precum şi de către partea adversă.
(4) După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă
până la sfârşitul cercetării, afară numai dacă instanţa hotărăşte altfel.
(5) Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să îşi
facă liber depoziţia, fără să aibă voie să citească un răspuns scris de mai
înainte; el se poate servi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui,
dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.
Reascultarea şi confruntarea martorilor
Art. 316. - (1) Martorii pot fi din nou întrebaţi, dacă
instanţa găseşte de cuviinţă.
(2) Martorii ale căror declaraţii nu se potrivesc pot
fi confruntaţi.
(3) Dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă de parte
nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un
fapt a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviinţa. Instanţa, la
cererea părţii, va trece în încheierea de şedinţă atât întrebarea formulată,
cât şi motivul pentru care nu a fost încuviinţată.
Consemnarea declaraţiei martorului
Art. 317. - (1) Mărturia se va scrie de grefier, după
dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnată pe fiecare
pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor, după ce acesta a
luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul refuză sau nu poate să semneze, se va
face menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.
(2) Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în
cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi
martor, sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare.
(3) Locurile nescrise din declaraţie trebuie barate cu
linii, astfel încât să nu se poată face adăugiri.
(4) Dispoziţiile art. 226 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
Aprecierea probei cu martori
Art. 318. - In aprecierea declaraţiilor martorilor,
instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au
luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.
Bănuiala de mărturie mincinoasă
Art. 319. - Dacă, din cercetare, reies bănuieli de
mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, instanţa va încheia un
proces-verbal şi îl va trimite pe martor în fata autorităţilor penale.
Drepturile băneşti ale martorului
Art. 320. - (1) Martorul are dreptul la rambursarea
cheltuielilor de transport, cazare şi masă dacă este din altă localitate,
precum şi dreptul la despăgubiri pentru acoperirea veniturilor pe care le-ar fi
obţinut dacă şi-ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de la locul de muncă,
prilejuită de chemarea sa în vederea ascultării ca martor, stabilite în raport
cu starea sau profesia pe care o exercită, precum şi cu timpul efectiv pierdut.
(2) Drepturile băneşti se asigură de partea care a
propus martorul şi se stabilesc, la cerere, de către instanţă, prin încheiere
executorie.
§ 4. Prezumţiile
Noţiunea
Art. 321. - Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea
sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt
necunoscut.
Prezumţiile legale
Art. 322. - (1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe
acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele
considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi
profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe
care se întemeiază aceasta.
(2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba
contrară, dacă legea nu dispune altfel.
Prezumţiile judiciare
Art. 323. -In cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi
înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au
greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot
fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.
§ 5. Expertiza
Incuviinţarea expertizei
Art. 324. - (1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări
de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va
numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi. Termenul va fi
stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanţă să aibă loc
conform dispoziţiilor art. 330.
(2) Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea
expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.
(3) In domeniile strict specializate, în care nu există
experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi,
judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor
personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.
(4) Dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia
celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă judiciară şi obligarea
la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile
prevăzute la alin. (2) şi (3).
(5) La efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute
la alin. (1) şi (2) pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de
instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se
dispune altfel. In acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi
observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la
obiectivele expertizei.
Numirea expertului
Art. 325. - (1) Dacă părţile nu se învoiesc asupra
numirii experţilor, ei se vor numi de către instanţă, prin tragere la sorţi, de
pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând
persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate, potrivit legii, să efectueze
expertize judiciare.
(2) Incheierea de numire a expertului va stabili
obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunţe, termenul în care
trebuie să efectueze expertiza şi onorariul provizoriu al expertului.
(3) Dovada plăţii onorariului se depune la grefa
instanţei de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de
la numire. Acesta poate fi majorat, în condiţiile prevăzute la art. 333 alin.
(2).
Recuzarea expertului
Art. 326. - (1) Experţii pot fi recuzaţi pentru
aceleaşi motive ca şi judecătorii.
(2) Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5
zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în
celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de
recuzare.
(3) Recuzările se judecă cu citarea părţilor si a
expertului.
Inştiinţarea şi înlocuirea expertului
Art. 327. - (1) Dispoziţiile privitoare la citare,
aducerea cu mandat şi sancţionarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă
aplicabile experţilor.
(2) Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate
dispune înlocuirea lui.
Ascultarea expertului
Art. 328. - Dacă experţii pot să îşi exprime de îndată
opinia, aceştia vor fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va
consemna într-un proces-verbal, dispoziţiile art. 317 aplicându-se în mod
corespunzător.
Citarea părţilor
Art. 329. - (1) Dacă pentru expertiză este nevoie de o
lucrare la faţa locului sau sunt necesare explicaţiile părţilor, ea nu poate fi
făcută decât după citarea părţilor prin scrisoare recomandată cu conţinut
declarat şi confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora şi locul
unde se va face lucrarea. Citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie comunicată
părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării.
Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiză.
(2) Părţile sunt obligate să dea expertului orice
lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.
Raportul de expertiză
Art. 330. - (1) Constatările şi concluziile motivate
ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i
s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va
fi depus cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. In
cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi
micşorat.
(2) Când sunt mai mulţi experţi cu păreri deosebite
lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.
(3) In cazurile anume prevăzute de lege, depunerea
raportului se va face numai după obţinerea avizelor tehnice necesare ce se
eliberează numai de organismele de specialitate competente.
Lămurirea sau completarea raportului
Art. 331. - Dacă este nevoie de lămurirea sau
completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între
părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate
solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl
lămurească sau să îl completeze.
Efectuarea unei noi expertize
Art. 332. - (1) Pentru motive temeinice, instanţa poate
dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt
expert.
(2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub
sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au
formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la
obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.
Drepturile băneşti ale expertului
Art. 333. - (1) Fapta experţilor de a cere sau de a
primi o sumă mai mare decât onorariul fixat de instanţă se pedepseşte potrivit
legii penale.
(2) La cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama
de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora,
prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, însă numai după depunerea
raportului, a răspunsului la eventualele obiecţiuni sau a raportului
suplimentar, după caz.
(3) Expertul are aceleaşi drepturi ca şi martorul în
ceea ce priveşte cheltuielile de transport, cazare si masă.
Comisia rogatorie
Art. 334. - Dacă expertiza se face la o altă instanţă,
prin comisie rogatorie, numirea experţilor şi stabilirea sumelor cuvenite vor
fi lăsate în sarcina acestei din urmă instanţe.
§ 6. Mijloacele
materiale de probă
Lucrurile ca mijloace de probă
Art. 335. - (1) Sunt mijloace materiale de probă
lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe
care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluţionarea procesului.
(2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi
fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a
sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute
prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.
Păstrarea
Art. 336. - (1) Mijloacele materiale de probă puse la
dispoziţia instanţei vor fi păstrate până la soluţionarea definitivă a
procesului.
(2) Dacă aducerea la instanţă a mijloacelor materiale
de probă prezintă greutăţi datorită numărului, volumului sau altor însuşiri ale
lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în custodia deţinătorului
sau a altei persoane.
Verificarea
Art. 337. - (1) Mijloacele materiale de probă, aflate
în păstrarea instanţei, se aduc în şedinţa de judecată.
(2) Dacă mijloacele materiale de probă nu se află în
păstrarea instanţei, aceasta poate ordona, după caz, fie aducerea lor, fie
verificarea la faţa locului, dispoziţiile art. 287-294 fiind aplicabile în mod
corespunzător.
(3) In încheierea sau în procesul-verbal, după caz,
conţinând constatările instanţei, se va face menţiune şi despre starea şi
semnele caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate.
Restituirea. Trecerea în proprietatea unităţii
administrativ-teritoriale
Art. 338. - In cazul în care instanţa a dispus
restituirea bunurilor care au servit ca mijloace materiale de probă şi cei în
drept a le primi nu le ridică în termen de 6 luni de la data când au fost
încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de consiliu, citând părţile
interesate şi organul financiar local competent, va da o încheiere prin care
aceste lucruri vor fi considerate ca abandonate şi trecute în proprietatea
privată a unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul instanţa.
Incheierea poate fi atacată numai cu apel la instanţa ierarhic superioară.
§ 7. Cercetarea la
faţa locului
Incuviinţarea cercetării la faţa locului
Art. 339. - (1) Cercetarea la faţa locului se poate
face, la cerere sau din oficiu, când instanţa apreciază că ea este necesară
pentru lămurirea procesului.
(2) Incheierea prin care se admite cercetarea va
determina împrejurările de fapt ce urmează să fie lămurite la fata locului.
Efectuarea cercetării la faţa locului
Art. 340. - (1) Cercetarea la faţa locului se face, cu
citarea părţilor, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet de
judecată. Prezenţa procurorului este obligatorie când participarea acestuia la
judecată este cerută de lege.
(2) Instanţa poate, de asemenea, încuviinţa ca
ascultarea martorilor, experţilor şi părţilor să se facă la fata locului.
Consemnarea rezultatului cercetării
Art. 341. - (1) Despre cele constatate şi măsurile
luate la faţa locului, instanţa va întocmi un proces-verbal, în care se vor
consemna şi susţinerile ori obiecţiunile părţilor, care va fi semnat de către
cei prezenţi.
(2) Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile
făcute la faţa locului vor fi alăturate procesului-verbai şi vor fi semnate de
către judecător şi de părţile prezente la cercetare.
§ 8. Mărturisirea
I. Admisibilitatea probei
Noţiunea şi felurile
Art. 342. - (1) Constituie mărturisire recunoaşterea
de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii
interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia
sau, după caz, apărarea.
(2) Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară
Art. 343. - (1) Mărturisirea judiciară face deplină
dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu
procură specială.
(2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată
împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu
au legătură între ele.
(3) De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi
nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de
fapt scuzabile.
(4) Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a
fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea
unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.
Mărturisirea extrajudiciară
Art. 344. - (1) Mărturisirea făcută în afara procesului
este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de
probaţiune.
(2) Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi
invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.
II. Interogatoriul
Incuviinţarea interogatoriului
Art. 345. - Instanţa poate încuviinţa, la cerere sau
din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părţi, cu privire la
fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluţionarea procesului.
Luarea interogatoriului persoanelor fizice
Art. 346. - (1) Cel chemat în persoană va fi întrebat
de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte.
(2) Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre
judecători, procurorul, când participă la judecată, precum şi partea adversă
pot pune direct întrebări celui chemat ia interogatoriu.
(3) Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de
răspuns scris în prealabil. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu
încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie
să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen
pentru interogatoriu.
(5) Când ambele părţi sunt de fată la luarea
interogatoriului, ele pot fi confruntate.
Luarea interogatoriului reprezentantului legal
Art. 347. - Reprezentantul legal al unei persoane
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cel care asistă persoana cu capacitate
de exerciţiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu numai în legătură
cu actele încheiate şi faptele săvârşite în această calitate.
Consemnarea răspunsurilor la interogatoriu
Art. 348. - (1) Răspunsurile la interogatoriu vor fi
trecute pe aceeaşi foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare
pagină de preşedinte, grefier, de cel care l-a propus, precum şi de partea care
a răspuns după ce a luat cunoştinţă de cuprins. Tot astfel vor fi semnate
adăugirile, ştersăturile sau schimbările aduse, sub sancţiunea de a nu fi
ţinute în seamă.
(2) Dacă partea interogată sau cealaltă parte nu
voieşte ori nu poate să semneze, se va consemna în josul interogatoriului.
(3) In cazul în care interogatoriul a fost dispus din
oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 346 alin. (2), vor fi consemnate în
încheierea de şedinţă atât întrebările, cât si răspunsurile.
Luarea interogatoriului persoanelor juridice
Art. 349. - (1) Statul şi celelalte persoane juridice
de drept public, precum şi persoanele juridice de drept privat vor răspunde în
scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil, în condiţiile
prevăzute la art. 189 lit. e).
(2) Se exceptează societăţile de persoane, ai căror
asociaţi cu drept de reprezentare vor fi citaţi personal la interogatoriu.
Luarea interogatoriului părţii aflate în străinătate
Art. 350. - (1) Partea care se află în străinătate şi
este reprezentată în proces printr-un mandatar va putea fi interogată prin
acesta.
(2) In acest caz, interogatoriul va fi comunicat în
scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri
speciale şi autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială
certificată de acesta este suficientă.
Luarea interogatoriului prin judecător delegat sau
comisie rogatorie
Art. 351. - (1) Instanţa poate încuviinţa luarea
interogatoriului la locuinţa celui chemat la interogatoriu, printr-un judecător
delegat, dacă partea, din motive temeinice, este împiedicată de a veni în faţa
instanţei. In acest caz, răspunsurile la întrebări se vor consemna în prezenţa
părţii adverse sau în lipsă, dacă aceasta a fost citată şi nu s-a prezentat.
(2) Partea care locuieşte în circumscripţia altei
instanţe, în cazurile prevăzute la alin. (1), se va asculta prin comisie
rogatorie.
Neprezentarea la interogatoriu şi refuzul de a
răspunde
Art. 352. - Dacă partea, fără motive temeinice, refuză
să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti
aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă
în folosul aceluia care a propus interogatoriul. In acest din urmă caz, atât dovada
cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile, pot fi admise pentru
completarea probatoriului.
§ 9. Asigurarea
probelor
Condiţiile de admisibilitate
Art. 353. - (1) Oricine are interes să constate de
urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile
sau imobile ori să obţină recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui
drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în
viitor, va putea cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea
acestor probe.
(2) In cazul în care partea adversă îşi dă acordul,
cererea poate fi făcută, chiar dacă nu există urgentă.
Soluţionarea cererii
Art. 354. - (1) Cererea se va îndrepta, înainte de
judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul
constatării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care judecă procesul în prima
instanţă.
(2) Partea va arăta în cerere probele a căror
administrare o pretinde, faptele pe care vrea să le dovedească, precum şi motivele
care fac necesară asigurarea acestora sau, după caz, acordul părţii adverse.
(3) Instanţa va dispune citarea părţilor şi va
comunica părţii adverse copie de pe cerere. Aceasta nu este obligată să depună
întâmpinare.
(4) Instanţa va soluţiona cererea în camera de
consiliu, prin încheiere.
(5) In caz de pericol în întârziere, instanţa,
apreciind împrejurările, va putea încuviinţa cererea si fără citarea părţilor.
Regimul căilor de atac
Art. 355. - (1) Incheierea de admitere a cererii de
asigurare este executorie şi nu este supusă niciunei căi de atac.
(2) Incheierea de respingere poate fi atacată separat
numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea
părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
Administrarea probelor asigurate
Art. 356. - (1) Administrarea probei ce trebuie
asigurată va putea fi făcută de îndată sau la termenul ce se va fixa în acest
scop.
(2) Administrarea probelor asigurate se constată
printr-o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.
Puterea doveditoare
Art. 357. - (1) Probele asigurate în condiţiile
prevăzute la art. 356 vor fi cercetate de instanţă, la judecarea procesului,
sub raportul admisibilităţii şi concludentei lor. In cazul în care găseşte
necesar, instanţa va proceda, dacă este cu putinţă, la o nouă administrare a
probelor asigurate.
(2) Probele asigurate pot să fie folosite si de partea
care nu a cerut administrarea lor.
(3) Cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor
fi ţinute în seamă de instanţa care judecă pricina în fond.
Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt
Art. 358. - (1) La cererea oricărei persoane care are
interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să
înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul
judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să se facă constatarea va putea
constata la faţa locului această stare de fapt.
(2) In cazul în care efectuarea constatării prevăzute
la alin. (1) necesită concursul părţii adverse sau al unei alte persoane,
constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia.
(3) In lipsa acordului prevăzut la alin. (2), partea
interesată va putea cere instanţei să încuviinţeze efectuarea constatării.
Instanţa poate încuviinţa efectuarea constatării fără citarea aceluia împotriva
căruia se cere. Dispoziţiile art. 354-357 se aplică în mod corespunzător.
(4) Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în
copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi
are puterea doveditoare a înscrisului autentic.
Dispoziţiile speciale
Art. 359. -In caz de pericol în întârziere, asigurarea
dovezii şi constatarea unei stări de fapt se vor putea face şi în zilele
nelucrătoare şi chiar în afara orelor legale, însă numai cu încuviinţarea
expresă a instanţei.
SUBSECŢIUNEA a 4-a
Administrarea probelor de către avocaţi sau
consilieri juridici
Domeniul de aplicare
Art. 360. - Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt
aplicabile tuturor litigiilor, cu excepţia celor ce privesc starea civilă şi
capacitatea persoanelor, relaţiile de familie, precum şi orice alte drepturi
asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Obligaţia instanţei
Art. 361. - La primul termen de judecată la care
părţile au fost legal citate şi dacă acestea sunt prezente sau reprezentate,
instanţa le va întreba dacă sunt de acord ca probele să fie administrate
potrivit dispoziţiilor din prezenta subsectiune.
Convenţia părţilor
Art. 362. - (1) La termenul prevăzut la art. 361
părţile, prezente personal sau reprezentate, pot conveni ca avocaţii care le
asistă şi le reprezintă să administreze probele în cauză, potrivit
dispoziţiilor prezentei subsecţiuni.
(2) Consimţământul pentru administrarea probelor,
prevăzut la alin. (1), se va da de către părţi, personal sau prin mandatar cu
împuternicire specială, în faţa instanţei, luându-se act despre aceasta în
încheiere, sau prin înscris întocmit în faţa avocatului, care este obligat să
certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o asistă ori o reprezintă.
Dacă sunt mai multe părţi asistate de acelaşi avocat, consimţământul se va da
de fiecare dintre ele separat.
(3) Totodată, fiecare parte este obligată să declare
că pentru procedura din prezenta subsectiune îşi alege domiciliul la avocatul
care o reprezintă.
(4) Consimţământul dat potrivit alin. (2) nu poate fi
revocat de către una dintre părţi.
Desfăşurarea şedinţei de judecată
Art. 363. - Pe parcursul administrării probelor de
către avocaţi, şedinţele de judecată, atunci când acestea sunt necesare, se
desfăşoară potrivit art. 235, cu participarea obligatorie a avocaţilor.
Măsurile luate de instanţă
Art. 364. - (1) După constatarea valabilităţii
consimţământului dat conform art. 362, instanţa va lua măsurile prevăzute la
art. 232 alin. (2). Dispoziţiile art. 249, 250, art. 251 alin. (1), art. 252 şi
254 sunt aplicabile.
(2) Când, potrivit legii, cererile prevăzute la alin.
(1) pot fi formulate şi ulterior primului termen de judecată la care părţile
sunt legal citate, instanţa poate acorda în acest scop un termen scurt, dat în
cunoştinţă părţilor reprezentate prin avocat.
(3) Dispoziţiile art. 222 şi ale art. 248 alin. (2)-(4)
sunt aplicabile.
(4) Partea care lipseşte nejustificat la termenul de
încuviinţare a probelor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra
orice probă, cu excepţia celei cu înscrisuri, dar va putea participa la
administrarea probelor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste
probe.
Termenul administrării probelor
Art. 365. - (1) Pentru administrarea probelor de către
avocaţi instanţa va stabili un termen de până la 6 luni, ţinând seama de
volumul şi complexitatea acestora.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) va putea fi
prelungit dacă în cursul administrării probelor:
1. se invocă o excepţie sau un incident procedural
asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe; în acest caz,
termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau
incidentului;
2. a încetat, din orice cauză, contractul de asistenţă
juridică dintre una dintre părţi şi avocatul său; în acest caz, termenul se
prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea altui avocat;
3. una dintre părţi a decedat; în acest caz, termenul
se prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat potrivit art. 406
alin. (1) pct. 1 sau cu termenul acordat părţii interesate pentru introducerea
în proces a moştenitorilor;
4. în orice alte cazuri în care legea prevede
suspendarea procesului, termenul se prelungeşte cu perioada suspendării,
dispoziţiile art. 405 alin. (1) pct. 2 nefiind însă aplicabile.
Programul administrării probelor
Art. 366. - (1) In cel mult 5 zile de la încuviinţarea
probelor, avocaţii părţilor vor prezenta instanţei programul de administrare a
acestora, purtând semnătura avocaţilor, în care se vor arăta locul şi data
administrării fiecărei probe. Programul se încuviinţează de instanţă, în camera
de consiliu, şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor.
(2) In procesele prevăzute la art. 90 alin. (2) şi (3)
programul încuviinţat potrivit alin. (1) va fi comunicat de îndată
procurorului, în condiţiile art. 377.
(3) Probele pot fi administrate în cabinetul unuia
dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune
aceasta. Părţile, prin avocaţi, sunt obligate să îşi comunice înscrisurile şi
orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod
direct, sub luare de semnătură.
(4) Nerespectarea nejustificată a programului
prevăzut la alin. (1) atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra
proba respectivă.
(5) Dispoziţiile art. 256 sunt aplicabile.
Soluţionarea incidentelor
Art. 367. - Dacă în cursul administrării probelor una
dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie, inadmisibilitatea vreunei
probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza
instanţa care, cu citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată în camera de
consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile
de la data la care a fost sesizată. Incheierea poate fi atacată numai odată cu
fondul procesului.
Inscrisurile deţinute de terţi
Art. 368. - In cazul în care se dispune înfăţişarea
unui înscris deţinut de o autoritate sau de o altă persoană, instanţa, potrivit
dispoziţiilor art. 292, va dispune solicitarea înscrisului şi, îndată ce acesta
este depus la instanţă, comunicarea lui în copie fiecărui avocat.
Verificarea înscrisurilor
Art. 369. - Dacă una dintre părţi nu recunoaşte scrisul
sau semnătura dintr-un înscris, avocatul părţii interesate, potrivit art. 367,
va solicita instanţei să procedeze la verificarea înscrisurilor.
Ascultarea martorilor
Art. 370. - (1) Martorii vor fi ascultaţi, la locul şi
data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă, de către avocaţii
părţilor, în condiţiile art. 312 alin. (1)şi art. 315 alin. (1), (2), (4) şi
(5), care se aplică în mod corespunzător. Ascultarea martorilor se face fără
prestare de jurământ, punându-li-se însă în vedere că dacă nu vor spune
adevărul săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se
face menţiune în declaraţia scrisă.
(2) Martorii prevăzuţi la art. 314 vor fi ascultaţi
numai de către instanţă.
Consemnarea mărturiei
Art. 371. - (1) Mărturia se va consemna întocmai de
către o persoană convenită de părţi şi se va semna, pe fiecare pagină şi la
sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de cel ce a consemnat-o şi de martor,
după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprinsul consemnării.
(2) Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în
cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate prin semnătura celor menţionaţi la
alin. (1), sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă.
(3) Dacă mărturia a fost stenografiată, aceasta va fi
transcrisă. Atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor fi semnate potrivit
alin. (1) şi depuse la dosar.
(4) Dacă mărturia a fost înregistrată cu mijloace
audiovizuale, aceasta va putea fi ulterior transcrisă la cererea părţii
interesate, în condiţiile legii. Transcrierea înregistrărilor va fi semnată
potrivit alin. (1) si depusă la dosar.
Autentificarea mărturiei
Art. 372. - Părţile pot conveni ca declaraţiile martorilor
să fie consemnate şi autentificate de un notar public. Dispoziţiile art. 370
sunt aplicabile.
Expertiza
Art. 373. - (1) In cazul în care este încuviinţată o
expertiză, în programul administrării probelor părţile vor trece numele
expertului pe care îl vor alege prin învoiala lor, precum şi numele
consilierilor fiecăreia dintre ele.
(2) Dacă părţile nu se învoiesc asupra alegerii
expertului, ele vor cere instanţei, la termenul când încuviinţează probele
potrivit art. 364, să procedeze la desemnarea acestuia, potrivit art. 325 alin.
(1) şi (2).
(3) Expertul este obligat să efectueze expertiza şi să
o predea avocaţilor părţilor, sub semnătură de primire, cu cel puţin 30 de zile
înainte de termenul fixat de instanţă potrivit art. 365. De asemenea, el are îndatorirea
să dea explicaţii avocaţilor şi părţilor, iar după fixarea termenului de
judecată, sa se conformeze dispoziţiilor art. 331-333.
Cercetarea la faţa locului
Art. 374. - Dacă s-a dispus o cercetare la faţa
locului, aceasta se va face de către instanţă potrivit dispoziţiilor art.
339-341. Procesul-verbal prevăzut la art. 341 alin. (1) va fi întocmit în
atâtea exemplare câte părţi sunt şi va fi înmânat avocaţilor acestora în cel
mult 5 zile de la efectuarea cercetării.
Interogatoriul
Art. 375. - Când s-a încuviinţat chemarea la
interogatoriu, instanţa va cita părţile, la termenul stabilit, în camera de
consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel luat, precum şi de pe cel dispus şi
primit potrivit art. 349 alin. (1) vor fi înmânate de îndată avocaţilor
părţilor.
Incidentele privind probele
Art. 376. - (1) Instanţa, în condiţiile art. 367, va
hotărî asupra cererii de înlocuire a martorilor, de ascultare din nou sau de
confruntare a acestora.
(2) De asemenea, în condiţiile arătate la alin. (1),
instanţa se va pronunţa cu privire la cererea de a se admite noi martori sau
alte probe ce se dovedesc necesare şi care nu puteau fi prevăzute pentru a fi
solicitate potrivit art. 232 alin. (2) pct. 7.
Concluziile scrise
Art. 377. - (1) După administrarea tuturor
probelor încuviinţate de instanţă reclamantul, prin avocatul său, va redacta
concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite,
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod
direct, sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este
cazul, Ministerului Public.
(2) După primirea concluziilor scrise ale reclamantului
fiecare parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii scrise, pe
care le va comunica, potrivit alin. (1), reclamantului, celorlalte părţi,
precum si, când este cazul, Ministerului Public.
Alcătuirea dosarului
Art. 378. - (1) Avocaţii părţilor vor alcătui pentru
fiecare parte câte un dosar şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un
exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată
administrarea fiecărei probe.
(2) Dosarele prevăzute la alin. (1) vor fi numerotate,
şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină.
Depunerea dosarului la instanţă
Art. 379. - La expirarea termenului stabilit de
instanţă, potrivit art. 365, avocaţii părţilor vor prezenta împreună instanţei
dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 378.
Judecarea cauzei
Art. 380. - (1) Primind dosarul, instanţa va fixa
termenul de judecată, dat în cunoştinţă părţilor, care nu va putea fi mai lung
de 15 zile de la data primirii dosarului.
(2) La acest termen, instanţa va putea hotărî, pentru
motive temeinice şi după ascultarea părţilor, să se administreze noi probe sau
să se administreze nemijlocit în faţa sa unele dintre probele administrate de
avocaţi.
(3) In acest scop, instanţa va stabili termene scurte,
în continuare, date în cunoştinţă părţilor. Pentru prezentarea în faţa
instanţei martorii vor fi citaţi, de asemenea, în termen scurt, cauzele fiind
considerate urgente. Dispoziţiile art. 154 şi ale art. 307 alin. (2) sunt
aplicabile.
(4) Dacă, la termenul prevăzut la alin. (1), instanţa
socoteşte că nu este necesară administrarea de noi probe sau a unora dintre
cele administrate de avocaţi, va proceda la judecarea în fond a procesului,
acordând părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.
Dispoziţiile aplicabile
Art. 381. - (1) Dispoziţiile subsecţiunii a 3-a
„Probele" a secţiunii a 2-a a capitolului II sunt aplicabile, dacă în
prezenta subsecţiune nu se prevede altfel.
(2) La cererea avocatului sau a părţii interesate
instanţa poate lua măsura amenzii judiciare şi obligării la plata de
despăgubiri, în cazurile şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 182-185.
Consilierii juridici
Art. 382. - Dispoziţiile prezentei subsecţiuni sunt
aplicabile în mod corespunzător şi consilierilor juridici care, potrivit legii,
reprezintă partea.
SECŢIUNEA a 3-a
Dezbaterea în fond a procesului
Obiectul dezbaterilor
Art. 383. - Dezbaterile procesului poartă asupra
împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile
lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu.
Chestiunile prealabile dezbaterilor în fond
Art. 384. -Inainte de a se trece la dezbaterea fondului
cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia
acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost
soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit
legii, pot fi invocate în orice stare a procesului.
Completarea sau refacerea unor probe
Art. 385. - Instanţa poate proceda la completarea ori
refacerea unor probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea
acestei măsuri.
Deschiderea dezbaterilor în fond
Art. 386. - Dacă părţile declară că nu mai au cereri de
formulat şi nu mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide
dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi
condiţiile prevăzute la art. 211, pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi
apărările formulate în proces.
Continuarea dezbaterilor în fond
Art. 387. - Dezbaterile începute vor fi continuate la
acelaşi termen până la închiderea lor, cu excepţia cazului în care, pentru motive
temeinice, sunt lăsate în continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor
fixate pentru judecarea pricinilor.
Inchiderea dezbaterilor în fond
Art. 388. - (1) Când consideră că au fost lămurite
toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, preşedintele
închide dezbaterile.
(2) Dacă va considera necesar, instanţa poate cere
părţilor, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite
potrivit art. 238. Părţile pot depune aceste completări şi în cazul în care
acestea nu au fost cerute de instanţă.
(3) După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot
depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în
seamă.
SECŢIUNEA a 4-a
Deliberarea şi
pronunţarea hotărârii
Deliberarea
Art. 389. - (1) După închiderea dezbaterilor, completul
de judecată deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează să pronunţe.
(2) La deliberare iau parte numai membrii completului
în faţa cărora au avut loc dezbaterile. Fiecare dintre membrii completului de
judecată are îndatorirea să îşi exprime opinia, începând cu cel mai nou în
funcţie. Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă.
(3) Judecătorul care a luat parte la judecată este
ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective,
cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de
judecător sau este suspendat din funcţie. In această situaţie, procesul se
repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca ele să pună din nou concluzii în
fata completului de judecată legal constituit.
Amânarea pronunţării
Art. 390. - (1) In cazuri justificate, dacă instanţa nu
ia hotărârea de îndată, pronunţarea acesteia poate fi amânată pentru un termen
care nu poate depăşi 15 zile.
(2) In cazul amânării prevăzute la alin. (1),
preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea,
poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la
dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
(3) Dacă pronunţarea a fost amânată, hotărârea nu poate
fi pronunţată mai înainte de data fixată în acest scop.
Soluţionarea cauzei
Art. 391. - (1) Instanţa este obligată să se pronunţe
asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau
altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Dacă cererea are ca obiect pretenţii privitoare la
obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă, plata
salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanţa
îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după achitarea taxelor de
timbru, potrivit legii, şi la plata sumelor devenite exigibile după
introducerea cererii.
Luarea hotărârii
Art. 392. - (1) Hotărârea trebuie să fie rezultatul
acordului membrilor completului de judecată şi se dă în numele legii.
(2) Când unanimitatea nu poate fi realizată, hotărârea
se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată. Dacă din deliberare
rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se apropie mai
mult sunt datori să se unească într-o singură opinie.
(3) In cazul în care majoritatea nu poate fi realizată,
procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în
completul iniţial şi a preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a
preşedintelui de secţie ori a unui judecător desemnat de preşedinte.
Judecata în complet de divergenţă
Art. 393. - (1) In situaţia prevăzută la art. 392 alin.
(3), divergenţa se judecă în aceeaşi zi sau, dacă nu este posibil, într-un
termen care nu poate depăşi 20 de zile de la ivirea divergenţei, cu citarea
părţilor. In pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de
7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor
rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, instanţa fiind
îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi
şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.
(3) Părţile vor pune din nou concluzii asupra
chestiunilor aflate în divergenţă.
(4) Dispoziţiile art. 392 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a
provocat divergenţa.
(5) Când divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie
dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergenţă,
completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea
cauzei.
Repunerea pe rol
Art. 394. - Dacă în timpul deliberării instanţa găseşte
că sunt necesare probe sau lămuriri noi, va dispune repunerea pe rol a cauzei,
cu citarea părţilor.
Intocmirea minutei
Art. 395. - (1) După ce a fost luată hotărârea, se va
întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta,
când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.
(2) Minuta, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, se va
semna pe fiecare pagină de către judecători, după care se va trece într-un
registru special, ţinut la grefa instanţei.
Pronunţarea hotărârii
Art. 396. - Sub rezerva dispoziţiilor art. 390 alin.
(2), hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat
dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al
completului de judecată, care va citi minuta, indicând si calea de atac ce
poate fi folosită împotriva hotărârii.
Data hotărârii
Art. 397. - Data hotărârii este aceea la care minuta
este pronunţată potrivit legii.
Renunţarea la calea de atac în faţa primei instanţe
Art. 398. - (1) Partea prezentă la pronunţarea
hotărârii poate renunţa, în condiţiile legii, la calea de atac, făcându-se
menţiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi de grefier.
(2) Renunţarea se poate face şi ulterior pronunţării,
chiar şi după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea
preşedintelui instanţei sau prin înscris autentic, atât timp cât dosarul nu a
fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în
mod corespunzător.
Nulitatea hotărârii
Art. 399. - Nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută
decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea
prevede în mod expres altfel.
CAPITOLUL III
Unele incidente procedurale
SECŢIUNEA 1
Renunţarea la judecată
Condiţiile
Art. 400. - (1) Reclamantul poate să renunţe oricând la
judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin
cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu
procură specială.
(3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii
de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe
reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul Ie-a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul
termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment,
renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte
părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că
renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi
exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la
termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.
(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în
căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi
anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor
pronunţate în cauză.
(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre
supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei
care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 9
judecători.
Efectele renunţării
Art. 401. - (1) Renunţarea la judecată a unuia dintre
reclamanţi nu este opozabilă celorlalţi reclamanţi.
(2) Renunţarea produce efecte numai faţă de părţile în
privinţa cărora a fost făcută şi nu afectează cererile incidentale care au
caracter de sine stătător.
SECŢIUNEA a 2-a
Renunţarea la
dreptul pretins
Renunţarea în prima instanţă
Art. 402. - (1) Reclamantul poate, în tot cursul
procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta,
fără a fi necesar acordul pârâtului.
(2) In caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa
pronunţă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând şi asupra
cheltuielilor de judecată.
(3) Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă,
consemnându-se în încheiere, cât si prin înscris autentic.
Renunţarea în căile de atac
Art. 403. - (1) Când renunţarea este făcută în instanţa
de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura
renunţării, dispoziţiile art. 402 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Când renunţarea este făcută în căile extraordinare
de atac, vor fi anulate hotărârile pronunţate în cauză, dispoziţiile art. 402
aplicându-se în mod corespunzător.
Căile de atac
Art. 404. - Hotărârea este supusă recursului, care se
judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţarea la
dreptul pretins. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 9 judecători.
SECŢIUNEA a 3-a
Suspendarea procesului
Suspendarea voluntară
Art. 405. - (1) Judecătorul va suspenda judecata:
1. când amândouă părţile o cer;
2. când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se
înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă
reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.
(2) Cererea de judecată în lipsă produce efecte numai
la instanţa în faţa căreia a fost formulată.
Suspendarea de drept
Art. 406. - (1) Judecarea cauzelor se suspendă de
drept:
1. prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea
în cauză a moştenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen
pentru introducerea în judecată a acestora;
2. prin interdicţia judecătorească sau punerea sub
curatelă a unei părţi, până la numirea tutorelui sau curatorului;
3. prin decesul reprezentantului sau al mandatarului
uneia dintre părţi, survenit cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua
înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;
4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului,
până la numirea unui nou tutore sau curator;
5. când persoana juridică este dizolvată, până la
desemnarea lichidatorului;
6. prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul
unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat,
până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar;
7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea
Europeană;
8. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu
împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea
dezbaterilor.
Suspendarea facultativă
Art. 407. - (1) Instanţa poate suspenda judecata:
1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte,
de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;
2. când s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să
se dea, dacă legea nu prevede altfel;
3. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată
în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.
(3) Cu toate acestea, instanţa poate reveni motivat
asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un
comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea,
tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat
suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit
suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.
Hotărârea de suspendare
Art. 408. - (1) Asupra suspendării judecării procesului
instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod
separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul se judecă de Completul de 9
judecători.
(2) Recursul se poate declara cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care
s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus
respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.
Reluarea judecării procesului
Art. 409. - Judecata cauzei suspendate se reia:
1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre
părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei
lor;
2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută
cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de
mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părţii interesate, a
lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în
cazurile prevăzute la art. 406 alin. (1) pct. 1-6;
3. în cazurile prevăzute la art. 406 alin. (1) pct. 7,
după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.
SECŢIUNEA a 4-a
Perimarea cererii
Cererile supuse perimării
Art. 410. - (1) Orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de
retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în
nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.
(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.
(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când
actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive
care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu
se poate fixa termen de judecată.
Intreruperea cursului perimării
Art. 411. - Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea
unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea
care justifică un interes.
Suspendarea cursului perimării
Art. 412. - (1) Cursul perimării este suspendat cât
timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile
prevăzute la art. 407, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă
suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
(2) In cazurile prevăzute la art. 406, cursul perimării
este suspendat timp de o lună de la data când s-au petrecut faptele care au
determinat suspendarea judecăţii, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din
urmă 3 luni ale termenului de perimare.
(3) Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât
partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic
justificate, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Efectele cererii asupra coparticipanţilor
Art. 413. -In cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi
sau pârâţi împreună, cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător de
perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi.
Procedura perimării
Art. 414. - (1) Perimarea se constată din oficiu sau la
cererea părţii interesate. Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune
grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură
cu perimarea.
(2) Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie
în camera de consiliu sau în şedinţă publică.
(3) Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate
fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.
Hotărârea de perimare
Art. 415. - (1) Dacă instanţa constată că perimarea nu
a intervenit, pronunţă o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul
procesului.
(2) Hotărârea care constată perimarea este supusă
recursului, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la
pronunţare. Când perimarea se constată de o secţie a Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 9 judecători.
Efectele perimării
Art. 416. - (1) Perimarea lipseşte de efect toate
actele de procedură făcute în acea instanţă.
(2) Când însă se face o nouă cerere de chemare în
judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii
perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este necesară
refacerea lor.
Perimarea instanţei
Art. 417. - Orice cerere adresată unei instanţe şi care
a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perima de drept, chiar în lipsa unor
motive imputabile părţii. Dispoziţiile art. 414 se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL IV
Hotărârile judecătoreşti
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
§ 1. Denumirea, întocmirea şi comunicarea hotărârii
Denumirea hotărârilor
Art. 418. - (1) Hotărârea prin care cauza
este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără
a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.
(2) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra
apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum şi hotărârea
pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi
reţinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după
casarea cu reţinere în recurs, se numeşte decizie.
(3) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra
contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă
sau decizie.
(4) Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc
încheieri, dacă legea nu prevede altfel.
Conţinutul hotărârii
Art. 419. - (1) Hotărârea va cuprinde:
a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile
prevăzute la art. 228 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate
într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai
denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor
completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele
procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte
date sunt arătate în încheiere;
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul
cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt
reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de
drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au
admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
c) dispozitivul, în care se vor arăta numele,
prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată
tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată
acordate.
(2) Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor
reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine
fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul,
dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.
(3) In partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă
hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă,
data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o
altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile judecătorilor şi
grefierului. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi
instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
Redactarea şi semnarea hotărârii
Art. 420. - (1) Hotărârea se redactează de judecătorul
care a soluţionat procesul. Când completul de judecată a fost compus din mai
mulţi judecători, preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să
redacteze hotărârea.
(2) In cazul în care unul dintre judecători a rămas în
minoritate la deliberare, el îşi va redacta opinia separată care va cuprinde
expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia. De
asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente
diferite, va redacta separat opinia concurentă.
(3) Hotărârea va fi semnată de către judecători şi de
grefier.
(4) Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să
semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de preşedintele completului,
iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situaţie,
hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei. Când împiedicarea
priveşte pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-şef. în toate cazurile
se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.
(5) Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult
30 de zile de la pronunţare. Opinia separată a judecătorului rămas în
minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se
semnează în acelaşi termen.
(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare
originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va
depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei.
Comunicarea hotărârii
Art. 421. - (1) Hotărârea se va comunica din oficiu
părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de
îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii.
(2) Hotărârile definitive prin care s-a dispus
efectuarea unei înscrieri în cartea funciară sau, după caz, în alte registre
publice se vor comunica din oficiu şi instituţiei sau autorităţii care ţine
acele registre.
(3) Hotărârile definitive prin care s-a dispus
anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial, se comunică din oficiu
notarului public instrumentator, direct ori prin intermediul Camerei Notarilor
Publici în circumscripţia căreia funcţionează.
(4) De asemenea, hotărârile prin care instanţa se
pronunţă în legătură cu prevederi cuprinse în Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene şi în alte acte juridice ale Uniunii Europene se comunică, din
oficiu, chiar dacă nu sunt definitive, şi autorităţii sau instituţiei naţionale
cu atribuţii de reglementare în materie.
Adăugirile, schimbările sau corecturile
Art. 422. -Adăugirile, schimbările sau corecturile în
cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancţiunea neluării
lor în seamă.
§ 2. Efectele
hotărârii judecătoreşti
Dezînvestirea instanţei
Art. 423. - După pronunţarea hotărârii instanţa se
dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.
Autoritatea de lucru judecat
Art. 424. - (1) Hotărârea judecătorească ce
soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei
excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare,
autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul,
precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care
s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură
provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
(4) Când hotărârea este supusă apelului sau
recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau
revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu
o altă hotărâre.
Efectele lucrului judecat
Art. 425. - (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată
de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi
obiect.
(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior
judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din
urmă.
Excepţia autorităţii de lucru judecat
Art. 426. - Excepţia autorităţii de lucru judecat poate
fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar
înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se
poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea
atacată.
Puterea executorie
Art. 427. - Hotărârea judecătorească are putere
executorie, în condiţiile prevăzute de lege.
Forţa probantă
Art. 428. - Hotărârea are forţa probantă a unui înscris
autentic.
Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii
Art. 429. - (1) Hotărârea judecătorească este
obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.
(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane
atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.
SECŢIUNEA a 2-a
Hotărârile date în baza recunoaşterii
pretenţiilor
Cazurile
Art. 430. - (1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în
parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da
o hotărâre în măsura recunoaşterii.
(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va
continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a
pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora.
Calea de atac
Art. 431. - (1) Hotărârea prevăzută la art. 430 poate
fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.
(2) Când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută
înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura
recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii.
Dispoziţiile art. 430 alin. (2) rămân aplicabile.
SECŢIUNEA a 3-a
Hotărârea prin care se încuviinţează învoiala
părţilor
Condiţiile în care se poate lua act de tranzacţie
Art. 432. - (1) Părţile se pot înfăţişa oricând în
cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o
hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor.
(2) Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită
pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un
singur judecător.
(3) Dacă părţile se înfăţişează într-o altă zi,
instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.
Forma tranzacţiei
Art. 433. - Tranzacţia va fi încheiată în formă scrisă
şi va alcătui dispozitivul hotărârii.
Calea de atac
Art. 434. - Hotărârea care consfinţeşte tranzacţia
intervenită între părţi poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu
recurs la instanţa ierarhic superioară.
Domeniul de aplicare
Art. 435. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică
în mod corespunzător şi în cazul în care tranzacţia părţilor este urmarea
procedurii de mediere.
SECŢIUNEA a 4-a
Indreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii
Indreptarea hotărârii
Art. 436. - (1) Erorile sau omisiunile cu privire la
numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice
alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din
oficiu ori la cerere.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera
de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este
necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
(3) In cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în
ambele exemplare ale hotărârii.
Lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor
contradictorii
Art. 437. - (1) In cazul în care sunt necesare lămuriri
cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori
dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care
a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile
potrivnice.
(2) Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin
încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor.
(3) Incheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul
cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.
Completarea hotărârii
Art. 438. - (1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a
omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori
asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii
în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva
acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu
reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.
(2) Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea
părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 437 alin. (3) se aplică în
mod corespunzător.
(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în
cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor,
experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la
drepturile lor.
Obligativitatea procedurii
Art. 439. - Indreptarea, lămurirea, înlăturarea
dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe
calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 436-438.
Căile de atac
Art. 440. -Incheierile pronunţate în temeiul art. 436
şi 437, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 438 sunt supuse aceloraşi
căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz,
îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori
completarea.
Suportarea cheltuielilor de judecată
Art. 441. -In cazul în care cererea de îndreptare, de
lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de
parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit
legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte
potrivit dreptului comun.
SECŢIUNEA a 5-a
Executarea provizorie
Executarea provizorie de drept
Art. 442. - (1) Hotărârile primei instanţe sunt
executorii de drept când au ca obiect:
1. stabilirea modului de exercitare a autorităţii
părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum şi modul de exercitare a
dreptului de a avea legături personale cu minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din
raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii,
şomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul
asigurărilor sociale;
5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a
integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă
de prestaţii băneşti periodice;
6. reparaţii grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea
inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce
priveşte posesia;
9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de
către pârât a pretenţiilor reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 430;
10. în orice alte cazuri în care legea prevede că
hotărârea este executorie. (2) Executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1)
are caracter provizoriu.
Executarea provizorie judecătorească
Art. 443. - (1) Instanţa poate încuviinţa executarea
provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că
măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea
de insolvabilitate a debitorului, precum şi atunci când ar aprecia că neluarea
de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor. In aceste
cazuri, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni, în
condiţiile art. 708 alin. (2) şi (3).
(2) Executarea provizorie nu se poate încuviinţa:
1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă;
2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept
sau radierea lui din cartea funciară.
(3) Cererea de executare provizorie se va putea face în
scris, precum şi verbal în instanţă până la închiderea dezbaterilor.
(4) Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea
poate fi făcută din nou în apel.
Suspendarea executării provizorii
Art. 444. - (1) Suspendarea executării provizorii va
putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul
judecăţii în apel.
(2) Cererea se va depune la prima instanţă sau, după
caz, la instanţa de apel. In această din urmă situaţie, la cerere se va alătura
o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.
(3) Cererea de suspendare se va judeca de către
instanţa de apel. Dispoziţiile art. 708 alin. (6) sunt aplicabile.
(4) Suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu
plata unei cauţiuni al cărei cuantum va fi stabilit de instanţă în condiţiile
art. 708 alin. (2) şi (3).
(5) Până la soluţionarea cererii de suspendare,
aceasta va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială,
chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin.
(4).
SECŢIUNEA a 6-a
Cheltuielile de judecată
Cuantumul cheltuielilor de judecată
Art. 445. - (1) Cheltuielile de judecată constau în
taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale
experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 324 alin. (3),
sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de
necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul,
de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a
procesului.
(2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă
motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor,
atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau
complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi
de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect
asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod
corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în
condiţiile art. 324 alin. (3).
(4) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de
judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului
judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1).
Dovada cheltuielilor de judecată
Art. 446. - Partea care pretinde cheltuieli de judecată
trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel
mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Acordarea cheltuielilor de judecată
Art. 447. - (1) Partea care pierde procesul va fi
obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia
cheltuieli de judecată.
(2) Când cererea a fost admisă numai în parte,
judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată
la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea
dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Exonerarea de plată a pârâtului
Art. 448. - Pârâtul care a recunoscut, la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va
putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în
care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către
reclamant sau se afla de drept în întârziere.
Situaţia mai multor reclamanţi sau pârâţi
Art. 449. - Dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau
mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de
judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în
proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.
TITLUL II
Căile de atac
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Enumerarea
Art. 450. - Calea ordinară de atac este apelul, iar
căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi
revizuirea.
Legalitatea căii de atac
Art. 451. - (1) Hotărârea judecătorească este supusă
numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de
aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
(2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu
privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra
dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
(3) Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de
atac exercitată de partea interesată în considerarea dispoziţiilor alin. (2),
hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din
oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat
hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul,
termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Subiectele căilor de atac
Art. 452. - Căile de atac pot fi exercitate numai de
părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care,
potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.
Ordinea exercitării căilor de atac
Art. 453. - (1) Căile extraordinare de atac nu pot fi
exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.
(2) In cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă
acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre
susceptibilă de apel poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu
recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva
hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau
prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi
consemnată într-un proces-verbal. In acest caz recursul poate fi exercitat
numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
(3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate si
concomitent, în condiţiile legii.
Unicitatea căii de atac
Art. 454. - (1) O cale de atac poate fi exercitată
împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen
de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de
atac.
(2) Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi
cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute
de lege pentru cererea principală.
(3) In cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost
soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt
supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă
apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.
(4) Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală
sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu
privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii.
(5) In cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de
apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi
speciale se prevede altfel.
Partea din hotărâre care poate fi atacată
Art. 455. - (1) Calea de atac se îndreaptă împotriva
soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac
vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor
probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa,
admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu
propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii
atacate.
Inţelegerea părţilor în căile de atac
Art. 456. - Părţile pot solicita instanţei legal
învestite cu soluţionarea unei căi de atac să ia act de înţelegerea lor cu
privire la soluţionarea litigiului. Dispoziţiile art. 432-435 se aplică în mod
corespunzător.
Achiesarea la hotărâre
Art. 457. - (1) Achiesarea la hotărâre reprezintă
renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a
exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva
hotărâre.
(2) Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu
produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă.
(3) Dispoziţiile art. 398 rămân aplicabile.
Felurile achiesării
Art. 458. - (1) Achiesarea poate fi expresă sau tacită,
totală ori parţială.
(2) Achiesarea expresă se face de parte prin act
autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în
temeiul unei procuri speciale.
(3) Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte
sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi
da adeziunea la hotărâre.
(4) Achiesarea poate fi totală, dacă priveşte hotărârea
în întregul ei, sau, după caz, parţială, dacă priveşte numai o parte din
hotărârea respectivă.
Măsurile de administrare judiciară
Art. 459. - Măsurile de administrare judiciară nu pot
face obiectul niciunei căi de atac.
CAPITOLUL II
Apelul
Apelul principal. Obiectul
Art. 460. - (1) Hotărârile pronunţate în primă instanţă
pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă
instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă
instanţă.
(3) Hotărârile date în ultimă instanţă rămân
neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă
instanţă.
(4) Impotriva încheierilor premergătoare nu se poate
face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.
Situaţiile în care partea nu poate face apel
principal
Art. 461. - (1) Partea care a renunţat expres la apel
cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de a face apel principal.
(2) Partea care a executat parţial hotărârea de primă
instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are
dreptul de a face apel principal cu privire la dispoziţiile executate.
Termenul de apel
Art. 462. - (1) Termenul de apel este de 30 de zile de
la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la
comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu
încheierea de încuviinţare a executării silite.
(3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea
hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.
(4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la
pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la
judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii.
(5) Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de
primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. în aceleaşi
condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.
Intreruperea termenului de apel
Art. 463. - (1) Termenul de apel se întrerupe prin
moartea părţii care are interes să facă apel. In acest caz se face din nou o
singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele
moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor.
(2) Termenul de apel va începe să curgă din nou de la
data comunicării prevăzute la alin. (1). Pentru moştenitorii incapabili, cei cu
capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va
curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul
provizoriu, după caz.
(3) Apelul nu constituie prin el însuşi un act de
acceptare a moştenirii.
(4) Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea
mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. In acest caz se va face o nouă
comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă
din nou de la această dată.
Cererea de apel
Art. 464. - (1) Cererea de apel va cuprinde:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal,
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă apelantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează
să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) indicarea hotărârii atacate;
c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
apelul;
d) probele invocate în susţinerea apelului;
e) semnătura.
(2) La cererea de apel se va ataşa dovada achitării
taxelor de timbru.
(3) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e), ca şi cele
de la alin. (2), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin.
(1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi
împlinită în condiţiile art. 191 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei
de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea
a fost legal citată în apel.
(4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri
nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile
art. 189 lit. e).
(5) In cazul în care termenul pentru exercitarea
apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea
apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la
data comunicării hotărârii.
Depunerea cererii de apel
Art. 465. - (1) Apelul şi, când este cazul, motivele de
apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.
(2) Dispoziţiile art. 190 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(3) In cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei care primeşte cererea de
apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să
modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris,
dacă apelul a fost trimis prin poştă, fax sau curier. Completarea sau
modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă preşedintele
apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este
suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea
termenului de apel în care să se depună completarea sau modificarea cererii.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care motivele de apel se depun separat de cerere.
(5) După primirea cererii de apel, respectiv a
motivelor de apel, preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va
dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe
înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă,
punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de
cel mult 15 zile de la data comunicării.
(6) Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică
de îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.
Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.
(7) Preşedintele, după împlinirea termenului de apel
pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la alin. (5) şi (6), va
înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea,
răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare a acestor acte, potrivit
alin. (5) şi (6).
(8) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri
potrivit art. 436-438, dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât după
împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă
cereri. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplică în mod corespunzător.
Apelul incident
Art. 466. - (1) Intimatul este în drept, după
împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului
în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie
care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau
dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care
nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne
fără efect.
Apelul provocat
Art. 467. - In caz de coparticipare procesuală, precum
şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces,
intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în
scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă
instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi
de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile
art. 466 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Depunerea apelului incident şi a celui provocat
Art. 468. - (1) Apelul incident şi apelul provocat se
depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind
aplicabile prevederile art. 465 alin. (6).
(2) Apelul provocat se comunică şi intimatului din
acest apel, prevăzut la art. 467, acesta fiind dator să depună întâmpinare în
termenul prevăzut la art. 465 alin. (6), care se aplică în mod corespunzător.
Cel care a exercitat apelul provocat va lua cunoştinţă de întâmpinare de la
dosarul cauzei.
Pregătirea judecăţii apelului
Art. 469. - (1) Preşedintele instanţei de apel, îndată
ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea stabilirii
aleatorii a completului şi a termenului de judecată, după care se va face
citarea părţilor.
(2) Primul termen de judecată va fi de cel mult 20 de
zile de la data rezoluţiei. Dispoziţiile art. 196 alin. (4)-(6) se aplică în
mod corespunzător.
(3) Apelurile principale, incidente şi provocate făcute
împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată.
Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet
învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel
dintâi învestit.
Efectul devolutiv al apelului
Art. 470. - (1) Apelul exercitat în termen provoacă o
nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi
în drept.
(2) In cazul în care apelul nu se motivează ori
motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau
dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanţă.
(3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata
în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea
ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii
sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.
Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce
s-a apelat
Art. 471. - (1) Instanţa de apel va proceda la
rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către
apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din
hotărâre care a fost atacată.
(2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză
atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci
când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este
indivizibil.
Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce
s-a supus judecăţii la prima instanţă
Art. 472. - (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul
procesual stabilit în faţa primei instanţe.
(2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei
de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la
prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa
de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă
din dezbateri.
(3) In apel nu se poate schimba calitatea părţilor,
cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula
pretenţii noi.
(4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au
fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.
(5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate,
venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii
primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.
Dispoziţiile speciale privind judecata
Art. 473. - (1) Instanţa de apel va verifica, în
limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de
către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
(2) Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră
că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum si administrarea probelor
noi propuse în condiţiile art. 472 alin.(2).
Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel
Art. 474. - (1) Instanţa de apel poate păstra hotărârea
atacata, situaţie in care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va
constata perimarea lui.
(2) In caz de admitere a apelului, instanţa poate anula
ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.
(3) In cazul în care se constată că, în mod greşit,
prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de
apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate
acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre
rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din
aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres
luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea
spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului.
Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi
necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului.
(4) Dacă prima instanţă s-a declarat competentă, iar
instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă va anula hotărârea atacată
şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu
activitate jurisdicţională competent.
(5) In cazul în care instanţa de apel constată că ea
are competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va
judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau
recurs.
(6) Când se constată că există un alt motiv de
nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond,
instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei
instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o
hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.
Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac
Art. 475. - (1) Apelantului nu i se poate crea în
propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în
afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau dacă se invocă motive
de ordine publică de drept material.
(2) Motivele de ordine publică de drept procesual nu
pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, în afară de
cazurile în care legea prevede altfel.
Completarea cu alte norme
Art. 476. - Dispoziţiile de procedură privind judecata
în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt
potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.
CAPITOLUL III
Căile extraordinare de atac
SECŢIUNEA 1
Recursul
Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă
Art. 477. - (1) Hotărârile date în apel, cele date,
potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres
prevăzute de lege sunt supuse recursului.
(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în
cererile prevăzute la art. 92 pct. 1 lit. a)-k), art. 93 pct. 1 lit. d) şi e),
precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei
inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele
de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt
supuse numai apelului.
(3) Recursul urmăreşte să supună Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile.
(4) In cazurile anume prevăzute de lege, recursul se
soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat
hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Suspendarea executării
Art. 478. - (1) Recursul suspendă de drept executarea
hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi
în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) La cererea recurentului formulată în condiţiile
art. 82 alin. (2) şi (3), instanţa sesizată cu judecarea recursului poate
dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs în alte cazuri decât
cele la care se referă alin. (1). Cererea se depune direct la instanţa de
recurs, alăturându-se o copie certificată de pe cererea de recurs şi dovada
depunerii cauţiunii prevăzute la art. 708. In cazul în care cererea se face
înainte de a ajunge dosarul la instanţa de recurs, se va alătura şi o copie
legalizată de pe dispozitivul hotărârii atacate cu recurs.
(3) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu
citarea părţilor printr-un agent procedural al instanţei sau prin alt salariat
al acesteia ori prin modalităţile prevăzute ia art. 149 alin. (4) şi (5), după
cum urmează:
1. de un complet anume constituit, format din 3
judecători, în condiţiile legii, în cazul în care cererea s-a depus înainte de
ajungerea dosarului la instanţa de recurs;
2. de completul de filtru, după ce acesta a fost
desemnat, în cazurile prevăzute la art. 487;
3. de completul care judecă recursul pe fond, în cazul
în care s-a fixat termen în şedinţă publică.
(4) Termenul de judecată, pentru care se face citarea,
se stabileşte astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea
cererii de suspendare.
(5) Completul se pronunţă, în cel mult 24 de ore de la
judecată, printr-o încheiere motivată care poate fi atacată cu recurs în mod
separat, în termen de 5 zile de la pronunţare. In termenul de recurs se va face
şi motivarea acestuia.
(6) Recursul se judecă de un alt complet al instanţei
de recurs, stabilit aleatoriu, în cel mult 10 zile de la înregistrarea cererii
de recurs, fără a se parcurge procedura filtrului prevăzută la art. 487.
Pronunţarea se face în termenul stabilit la alin. (5).
(7) La judecata cererii de suspendare şi, eventual, a
recursului părţile trebuie reprezentate de avocat sau, când este cazul, de
consilier juridic.
(8) Pentru motive temeinice, instanţa de recurs poate
reveni asupra suspendării acordate, dispoziţiile alin. (3)-(7) aplicându-se în
mod corespunzător.
Termenul de recurs
Art. 479. - (1) Termenul de recurs este de 30 de zile
de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art.
462 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 463 se aplică în mod corespunzător.
(2) Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau
din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în
termen.
Cererea de recurs
Art. 480. - (1) Cererea de recurs va cuprinde
următoarele menţiuni:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa
părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul
profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului
juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în
care recurentul locuieşte în străinătate;
b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori,
după caz, denumirea şi sediul intimatului;
c) indicarea hotărârii care se atacă;
d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază
recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse
printr-un memoriu separat;
e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul
prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului
juridic.
(2) La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării
taxei de timbru, conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială sau, după
caz, delegaţia consilierului juridic.
(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi lit.
c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii.
Motivarea recursului
Art. 481. - (1) Recursul se va motiva prin însăşi
cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 464 alin. (5),
aplicabile şi în recurs.
(2) In cazurile în care Ministerul Public a participat
în proces, se va depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.
Motivele de casare
Art. 482. - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere
numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit
dispoziţiilor legale;
2. când judecătorul stabilit aleatoriu pentru
soluţionarea cauzei a fost schimbat, cu încălcarea normelor aplicabile, pe
parcursul judecăţii ori dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât
cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea
competenţei de ordine publică a altei instanţe;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat
regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de
natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material.
(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite
decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul
judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau
instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Sancţiunea nemotivării recursului
Art. 483. - (1) Recursul este nul dacă nu a fost
motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).
(2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care
motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 482.
(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare
care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar
după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de
filtrare, fie în şedinţă publică.
Depunerea recursului
Art. 484. - (1) Recursul şi, dacă este cazul, motivele
de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea
nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 82 alin. (3) şi art. 83.
(2) Dispoziţiile art. 465 se aplică în mod
corespunzător. Termenul prevăzut la art. 465 alin. (5) se dublează în cazul
recursului. Intâmpinarea trebuie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul
juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau
consilierul juridic al recurentului. Prin aceste acte de procedură se va
menţiona dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci
când este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de
filtru prevăzut la art. 487.
Recursul incident şi recursul provocat
Art. 485. - (1) Recursul incident şi recursul provocat
se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 466 şi 467, care se aplică în
mod corespunzător. Dispoziţiile art. 482 rămân aplicabile.
(2) Prevederile art. 468 se aplică în mod
corespunzător.
Probe noi în recurs
Art. 486. - (1) In instanţa de recurs nu se pot produce
noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii,
odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.
(2) In cazul în care recursul urmează să fie soluţionat
în şedinţă publică, pot fi depuse si alte înscrisuri noi până la primul termen
de judecată.
Procedura de filtrare a recursurilor
Art. 487. - (1) Când recursul este de competenţa
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele
de secţie, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua,
prin rezoluţie, măsuri în vederea stabilirii aleatorii a unui complet format
din 3 judecători, care va decide asupra admisibilităţii în principiu a
recursului. Dispoziţiile art. 469 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la
întâmpinare şi a înscrisurilor noi, preşedintele completului va întocmi un
raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului sau va desemna un alt
membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop. Raportul trebuie
întocmit în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului. Raportorul nu
devine incompatibil.
(3) Raportul va verifica dacă recursul îndeplineşte
cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate
se încadrează în cele prevăzute la art. 482, dacă există motive de ordine
publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 483 alin. (3) ori dacă este vădit
nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi
poziţia doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea
atacată.
(4) După analiza raportului în completul de filtru,
acesta se comunică de îndată părţilor care pot formula în scris un punct de
vedere asupra soluţiei preconizate în termen de 10 zile de la comunicare. In
lipsa dovezii de comunicare a raportului completul nu va putea trece la
examinarea recursului potrivit alin. (5) şi (6).
(5) In cazul în care completul este în unanimitate de
acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare
invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 482 sau
că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul
printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este
supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părţilor.
(6) Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil
şi toţi membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu
este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul se poate pronunţa asupra fondului
recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se
comunică părţilor. In soluţionarea recursului instanţa va ţine seama de
punctele de vedere ale părţilor formulate potrivit alin. (4).
(7) In cazul în care recursul nu poate fi soluţionat
potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o
încheiere de admitere în principiu a recursului şi va trimite dosarul pentru
stabilirea aleatorie a altui complet şi a termenului de judecată pe fond a
recursului, cu citarea părţilor. Dacă acest din urmă complet, în unanimitate,
va aprecia că în mod greşit recursul a fost declarat admisibil în principiu, va
fi sesizat Completul de 9 judecători, care, cu citarea părţilor, va decide
asupra admisibilităţii printr-o hotărâre definitivă.
(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (7), dacă
părţile au cerut în mod expres judecarea în fond a recursului de către
completul de filtru, acesta se va pronunţa în fond fără citarea părţilor,
printr-o decizie definitivă, în afară de cazul în care apreciază că este
necesară ascultarea părţilor, când va dispune citarea lor.
Regulile privind judecata
Art. 488. - Dispoziţiile de procedură privind judecata
în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în
care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.
Ordinea cuvântului în şedinţă
Art. 489. - (1) Preşedintele va da mai întâi cuvântul
recurentului, iar apoi intimatului.
(2) Procurorul vorbeşte cel din urmă, în afară de cazul
când este recurent. Dacă procurorul a pornit acţiunea civilă în care s-a
pronunţat hotărârea atacată cu recurs, procurorului i se va da cuvântul după
recurent.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de
recurs
Art. 490. - (1) In cazul în care recursul a fost
declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate
şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata
perimarea lui.
(2) In caz de admitere a recursului, hotărârea atacată
poate fi casată, în tot sau în parte.
Soluţiile pe care le poate pronunţa Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie
Art. 491. -Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz
de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a
pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 474 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre
este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a
justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi
grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi
trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent
potrivit legii. In cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru
judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.
Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de
recurs
Art. 492. - (1) In cazul în care competenţa de
soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat
hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa
de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în
care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest
scop.
(2) Cu toate acestea, instanţele prevăzute la alin. (1)
vor casa cu trimitere în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată
cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata
s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea
probelor, cât şi la dezbaterea fondului. In vederea rejudecării, cauza se
trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de
acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 491 se
aplică în mod corespunzător în caz de necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor
puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat.
Motivarea hotărârii
Art. 493. - Prin derogare de la prevederile art. 419
alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente
numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au
admis ori, după caz, s-au respins. In cazul în care recursul se respinge fără a
fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de
recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca si analiza
motivelor de casare.
Efectele casării
Art. 494. - (1) Hotărârea casată nu are nicio putere.
(2) Actele de executare sau de asigurare făcute în
temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de
recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin
dispozitivul hotărârii de casare.
Judecata în fond după casare
Art. 495. - (1) In caz de casare, hotărârile instanţei
de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru
instanţa care judecă fondul.
(2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea
regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.
(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou,
în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea
instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
(4) In cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau
cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.
Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac
Art. 496. - La judecarea recursului, precum şi la
rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs,
dispoziţiile art. 475 sunt aplicabile în mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 2-a
Contestaţia în anulare
Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare
Art. 497. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu
contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici
nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi
atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o
instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la
alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de
recurs a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei
erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau
admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare
invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia
dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în
mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot
fi atacate cu recurs.
Condiţiile de admisibilitate
Art. 498. - (1) Contestaţia în anulare este
inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 497 alin. (1) putea fi invocat pe
calea apelului sau a recursului.
(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în
cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a
respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul
sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond.
(3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat
contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă
contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive.
Instanţa competentă
Art. 499. - (1) Contestaţia în anulare se introduce la
instanţa a cărei hotărâre se atacă.
(2) In cazul în care se invocă motive care atrag
competenţe diferite, nu operează prorogarea competentei.
Termenul de exercitare
Art. 500. - (1) Contestaţia în anulare poate fi
introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă
de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
definitivă.
(2) Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile
prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia.
Suspendarea executării
Art. 501. - Instanţa poate suspenda executarea
hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni.
Dispoziţiile art. 478 se aplică în mod corespunzător.
Procedura de judecată
Art. 502. - (1) Contestaţia în anulare se soluţionează
de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile
judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.
(2) Intâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar
cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua
cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei.
(3) Dacă motivul de contestaţie este întemeiat,
instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi
va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este
posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va
fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre. In acest
ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat.
(4) Hotărârea dată în contestaţie în anulare este
supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.
SECŢIUNEA a 3-a
Revizuirea
Obiectul şi motivele revizuirii
Art. 503. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate
asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a
cerut;
2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte
la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la
pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în
cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia
pronunţată în cauză. In cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate
face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi,
pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate.
In acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de
săvârşirea infracţiunii;
4. un judecător a fost sancţionat disciplinar
definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă,
dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;
5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;
6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea
unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public,
minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu
au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi
apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de
instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de
lucru judecat a primei hotărâri;
9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la
judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat
o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea
Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză,
declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1)
pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse
revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
Instanţa competentă
Art. 504. - (1) Cererea de revizuire se îndreaptă la
instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.
(2) In cazul dispoziţiilor art. 503 alin. (1) pct. 8,
cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de
instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele de recurs la
care se referă aceste dispoziţii este Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.
(3) In cazul în care se invocă motive care atrag
competenţe diferite, nu va opera prorogarea competentei.
Termenul de exercitare
Art. 505. - (1) Termenul de revizuire este de o lună şi
se va socoti:
1. în cazurile prevăzute la art. 503 alin. (1) pct. 1,
de la comunicarea hotărârii, iar, în cazurile în care, potrivit legii,
hotărârea nu se comunică, de la pronunţare;
2. în cazul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 2, de
la cel din urmă act de executare;
3. în cazurile prevăzute la art. 503 alin. (1) pct. 3,
din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a
declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii penale. In lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge
de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care
constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu
mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
4. în cazul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 4, din
ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea prin care a fost sancţionat
disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data
rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară;
5. în cazul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 5, din
ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă;
6. în cazul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 6, din
ziua în care partea a luat cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea
hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai
târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de casare, anulare
sau schimbare;
7. în cazurile prevăzute la art. 503 alin. (1) pct. 7,
din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoştinţă de
hotărâre, dar nu mai târziu de un an de ia data rămânerii definitive a
acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească
sau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel
interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea
tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la încetarea curatelei ori
înlocuirea curatorului;
8. în cazul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 8, de
la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
(2) In cazul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 9,
termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea
împiedicării.
(3) Pentru motivele prevăzute la art. 503 alin. (1)
pct. 10 şi 11, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii
Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de
declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub
sancţiunea nulităţii.
(5) Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite
de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător pentru
fiecare motiv în parte.
Suspendarea executării
Art. 506. - Instanţa poate suspenda executarea
hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni.
Dispoziţiile art. 478 se aplică în mod corespunzător.
Procedura de judecată
Art. 507. - (1) Cererea de revizuire se soluţionează potrivit
dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.
(2) Intâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar
cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Revizuentul va lua
cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei.
(3) Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea
revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
(4) Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire,
ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor
definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de
hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.
(5) Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor
de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.
(6) Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri
potrivnice calea de atac este recursul. In cazul în care revizuirea a fost
soluţionată de una dintre secţiile Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
recursul este de competenţa Completului de 9 judecători.
TITLUL III
Dispoziţii privind asigurarea unei practici
judiciare unitare
CAPITOLUL I
Recursul în interesul legii
Calitatea procesuală
Art. 508. - Pentru a se asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel,
precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost
soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
Condiţiile de admisibilitate
Art. 509. - Recursul în interesul legii este admisibil
numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul
judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive, care se anexează cererii.
Judecarea recursului în interesul legii
Art. 510. - (1) Recursul în interesul legii se judecă
de un complet format din preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia
în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit
de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte
secţii. Preşedintele completului este preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
(2) In cazul în care chestiunea de drept prezintă
interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie va stabili secţiile din care provin cei 20 de judecători.
(3) După sesizarea Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedintele acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea
aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră
chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele
judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în
alcătuirea completului prevăzut la alin. (1).
(4) La primirea cererii, preşedintele completului va
desemna 3 judecători din cadrul secţiei/secţiilor în a cărei/căror competenţă
intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele
judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii.
(5) In vederea întocmirii raportului, preşedintele
completului va putea solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra
chestiunilor de drept soluţionate diferit.
(6) Raportul va cuprinde soluţiile diferite date
problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa
relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau
a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie,
precum şi opinia specialiştilor consultaţi. Totodată, judecătorii raportori vor
întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în
interesul legii.
(7) Şedinţa completului se convoacă de preşedintele
acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu
convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a soluţiei
propuse.
(8) La şedinţă participă toţi judecătorii completului.
Dacă există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea regulilor
prevăzute la alin. (3).
(9) Recursul în interesul legii se susţine în faţa
completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de
judecătorul desemnat de colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, respectiv al curţii de apel ori de Avocatul Poporului sau de un
reprezentant al acestuia.
(10) Recursul în interesul legii se judecă în cel mult
3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două
treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.
Conţinutul hotărârii şi efectele ei
Art. 511. - (1) Asupra cererii, completul Inaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie.
(2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu
are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese.
(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de
zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial
al României, Partea I.
CAPITOLUL II
Sesizarea Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de
drept
Obiectul sesizării
Art. 512. - Dacă, în cursul judecăţii, un complet de
judecată al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al
tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că
o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost
dezlegată unitar în practica instanţelor, va putea solicita secţiei corespunzătoare
a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se
dea rezolvare de principiu problemei de drept cu care a fost sesizată.
Procedura de judecată
Art. 513. - (1) Sesizarea secţiei corespunzătoare a
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea
părţilor, după dezbateri contradictorii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 512, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de
atac.
(2) Prin aceeaşi încheiere, cauza va fi suspendată
până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea problemei de drept.
(3) La primirea sesizării, preşedintele secţiei va
desemna un judecător, pentru a întocmi un raport asupra problemei de drept
supuse judecăţii. Dispoziţiile art. 510 alin. (5)-(8) se aplică în mod
corespunzător.
(4) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen
de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau,
după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind problema de
drept supusă judecăţii.
(5) In cazul în care problema de drept priveşte
activitatea mai multor secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
preşedintele secţiei care a fost învestită o va transmite preşedintelui Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţilor secţiilor interesate în
soluţionarea problemei de drept, în vederea sesizării acestora şi a
soluţionării problemei de drept, în şedinţă comună, cu respectarea
dispoziţiilor alin.(3).
(6) Şedinţa comună a secţiilor este convocată de
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va fi prezidată de
preşedintele secţiei iniţial învestite.
(7) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor în cel
mult 3 luni de la data învestirii secţiei, iar soluţia se adoptă cu jumătate
plus unu din numărul judecătorilor prezenţi. Nu se admit abţineri de la vot.
(8) Procedura prevăzută în prezentul capitol este
scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Conţinutul si efectele hotărârii
Art. 514. - (1) Asupra sesizării, secţia sau, după caz,
secţiile se pronunţă prin decizie, numai cu privire la problema de drept supusă
dezlegării.
(2) Dispoziţiile art. 511 alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
(3) Dezlegarea dată problemelor de drept este
obligatorie pentru instanţe, inclusiv în cauza în legătură cu care s-a ridicat
problema de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
TITLUL IV
Contestaţia privind tergiversarea procesului
Subiectele contestaţiei si motivele ei
Art. 515. - (1) Oricare dintre părţi, precum şi
procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând
încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi
previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să
fie înlăturată.
(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face
în următoarele cazuri:
1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei
proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a
împlinit fără rezultat;
2. când instanţa a stabilit un termen în care un
participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest
termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a
îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;
3. când o persoană ori o autoritate care nu are
calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit
termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi
care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă
instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile
prevăzute de lege;
4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a
soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor
stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o
impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs
de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii
sau îndeplinirea actului.
Retragerea contestaţiei
Art. 516. - Contestaţia poate fi retrasă oricând până
la soluţionarea ei. Odată retrasă, contestaţia nu poate fi reiterată.
Forma contestaţiei. Procedura înaintea instanţei
care judecă procesul
Art. 517. - (1) Contestaţia se formulează în scris şi
se depune la instanţa învestită cu soluţionarea procesului în legătură cu care
se invocă tergiversarea judecăţii. Contestaţia se poate face şi verbal în
şedinţă, caz în care va fi consemnată, împreună cu motivele arătate de parte,
în încheierea de şedinţă.
(2) Contestaţia nu suspendă soluţionarea cauzei.
(3) Contestaţia se soluţionează de către completul
învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără
citarea părţilor.
(4) Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată,
completul de judecată pronunţă o încheiere nesupusă niciunei căi de atac, prin
care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat
tergiversarea judecăţii. In acest caz, contestatorului îi va fi comunicată,
pentru informare, o copie a încheierii.
(5) Când apreciază contestaţia ca neîntemeiată,
completul de judecată o va respinge prin încheiere. Impotriva acestei încheieri
contestatorul poate face plângere în termen de 3 zile de la comunicare.
Plângerea se depune la instanţa care a pronunţat încheierea, care o va înainta
de îndată, pentru soluţionare, instanţei ierarhic superioare. Când procesul se
judecă la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângerea se soluţionează de un
alt complet al aceleiaşi secţii.
Procedura de soluţionare a plângerii
Art. 518. - (1) Instanţa va soluţiona plângerea în
termen de 10 zile de la primirea dosarului, în complet format din 3 judecători.
Judecata se face fără citarea părţilor, printr-o hotărâre care nu este supusă
niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de la pronunţare.
(2) Dacă instanţa găseşte plângerea întemeiată, va
dispune ca instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură
sau să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind,
când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor.
(3) In toate cazurile, instanţa care soluţionează
plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra
unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a
pricinii ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a
hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului.
Sancţionarea contestatorului de rea-credintă
Art. 519. - (1) Atunci când contestaţia sau plângerea a
fost făcută cu rea-credinţă, autorul acesteia poate fi obligat la plata unei
amenzi judiciare de la 500 lei la 2.000 lei, precum şi, la cererea părţii
interesate, la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin
introducerea contestaţiei sau plângerii.
(2) Reaua-credinţă rezultă din caracterul vădit
nefondat al contestaţiei ori al plângerii, precum şi din orice alte împrejurări
care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop
decât acela pentru care legea o recunoaşte.
CARTEA a III-a
Procedura necontencioasă judiciară
TITLUL I
Dispoziţii generale
Domeniul de aplicare
Art. 520. - Cererile pentru soluţionarea cărora este
nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea
autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere,
ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi.
Competenţa
Art. 521. - (1) Cererile necontencioase care sunt în
legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă
ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în
depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă.
(2) In celelalte cazuri, competenţa instanţei şi
soluţionarea incidentelor privind competenta sunt supuse regulilor prevăzute
pentru cererile contencioase.
Verificarea competenţei
Art. 522. - (1) Instanţa îşi verifică din oficiu
competenţa, chiar dacă este de ordine privată, putând cere părţii lămuririle
necesare.
(2) Dacă instanţa se declară necompetentă va trimite
dosarul instanţei competente.
Cuprinsul cererii
Art. 523. - (1) Cererea va cuprinde numele, prenumele
şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul celui care o face şi, după
împrejurări, ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea
instanţei, obiectul, motivarea acesteia şi semnătura.
(2) Ea va fi însoţită de înscrisurile pe care se
sprijină.
Caracterul contencios
Art. 524. - Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei ori
prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă
caracter contencios, instanţa o va respinge.
Procedura
Art. 525. - (1) Cererea se judecă în camera de
consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în cerere, dacă legea
o impune. In caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea
instanţei.
(2) Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice
măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce
lămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate
de hotărâre.
Soluţionarea cererii
Art. 526. - Instanţa se pronunţă prin încheiere, în
raport cu toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au
fost invocate în cerere sau pe parcursul procedurii.
Calea de atac
Art. 527. - (1) Incheierea prin care se încuviinţează
cererea este executorie.
(2) Incheierea prevăzută la alin. (1) este supusă numai
apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.
(3) Termenul de apel va curge de la pronunţare, pentru
cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare,
pentru cei care au lipsit.
(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată,
chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii, termenul de apel curgând
de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an
de la data pronunţării.
(5) Apelul se judecă în camera de consiliu.
Efectele hotărârii
Art. 528. -Incheierile pronunţate în procedura
necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat.
Regulile aplicabile
Art. 529. - (1) Dispoziţiile art. 520-528 referitoare
la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură
contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura
necontencioasă a cererii.
(2) Materiile necontencioase cu privire la care legea
prevede o procedură specială rămân supuse acelor dispoziţii, care se vor
completa cu cele ale prezentei cărţi.
Măsurile luate de preşedintele instanţei
Art. 530. - (1) Procedura necontencioasă se aplică şi
în cazurile în care legea dă în competenţa preşedintelui instanţei luarea unor
măsuri cu caracter necontencios.
(2) In aceste cazuri, preşedintele trebuie să pronunţe
încheierea în termen de cel mult 5 zile de la primirea cererii.
(3) Apelul împotriva încheierii date de preşedintele
judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul împotriva încheierii date de
preşedintele tribunalului sau curţii de apel se judecă de un complet al
instanţei respective.
(4) Incheierile date de preşedinţii secţiilor Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt definitive.
TITLUL II
Dispoziţii speciale
Eliberarea de copii de pe hotărâri şi de pe alte
înscrisuri
Art. 531. - (1) La cerere, grefa instanţei va elibera
copii de pe încheierea de şedinţă, de pe hotărâre sau dispozitiv sau de pe
celelalte înscrisuri aflate la dosar.
(2) Copiile de pe încheierile de şedinţă, de pe
hotărâre sau de pe dispozitiv se vor putea elibera numai după ce acestea au
fost semnate de toţi judecătorii, sub sancţiunea aplicabilă grefierilor pentru
infracţiunea de fals.
(3) In cazul în care dezbaterile nu s-au desfăşurat în
şedinţă publică, alte persoane decât părţile nu pot dobândi copii de pe
încheieri, expertize, înscrisuri sau declaraţii de martori decât cu
încuviinţarea preşedintelui. Dispoziţiile art. 530 alin. (2)-(4) se aplică în
mod corespunzător.
Incheierile pentru eliberarea unor bunuri
Art. 532. - (1) Cererea de eliberare privind sumele de
bani sau alte valori ori titluri, consemnate, precum şi orice alte bunuri,
păstrate la instanţă ori aflate în custodia altuia, după caz, în legătură cu un
proces, se introduce, de persoana îndreptăţită, la instanţa care a dispus acea
măsură.
(2) Cererea se va soluţiona prin încheiere executorie,
dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate dacă instanţa consideră
necesar.
(3) In încheierea de eliberare se va arăta deţinătorul
obligat la eliberarea bunurilor, precum şi persoana îndreptăţită să le
primească.
(4) Incheierea prevăzută la alin. (3) este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea pe baza căreia s-a cerut eliberarea
bunului.
CARTEA a IV-a
Despre arbitraj
TITLUL I
Dispoziţii generale
Noţiunea
Art. 533. - (1) Arbitrajul este o jurisdicţie
alternativă având caracter privat.
(2) In administrarea acestei jurisdicţii, părţile
litiganteşi tribunalul arbitrai competent pot stabili reguli de procedură
derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie
contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.
Obiectul arbitrajului
Art. 534. - (1) Persoanele care au capacitate deplină
de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre
ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor,
dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra
cărora părţile nu pot să dispună.
(2) Statul şi autorităţile publice au facultatea de a
încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin
convenţii internaţionale la care România este parte.
(3) Persoanele juridice de drept public care au în
obiectul lor de activitate şi activităţi economice au facultatea de a încheia
convenţii arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de
înfiinţare sau de organizare prevede altfel.
Tribunalul arbitrai
Art. 535. -Arbitrajul poate fi încredinţat, prin
convenţia arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în
conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre
definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii
învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor prezentei cărţi, tribunalul
arbitrai.
Organizarea arbitrajului de către părţi
Art. 536. - (1) Arbitrajul se organizează şi se
desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, încheiată conform dispoziţiilor
titlului II din prezenta carte.
(2) Sub rezerva respectării ordinii publice şi a
bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot
stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai
târziu odată cu constituirea tribunalului arbitrai, fie direct, fie prin
referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind
constituirea tribunalului arbitrai, numirea, revocarea şi înlocuirea
arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care
tribunalul arbitrai trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv
procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părţi a
cheltuielilor arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna
desfăşurare a arbitrajului.
(3) In lipsa regulilor prevăzute la alin. (2),
tribunalul arbitrai va putea stabili procedura de urmat aşa cum va socoti mai
potrivit.
(4) Dacă nici tribunalul arbitrai nu a stabilit aceste
norme, se vor aplica dispoziţiile ce urmează.
Organizarea arbitrajului de un terţ
Art. 537. - Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie
organizat de o instituţie permanentă de arbitraj, potrivit titlului VII din
prezenta carte, sau de o altă entitate ori de o persoană fizică. In aceste
cazuri, soluţionarea litigiului este încredinţată unor arbitri, numiţi ori
acceptaţi de părţi potrivit convenţiei arbitrale sau regulilor instituţiei
permanente de arbitraj.
Reprezentarea părţilor
Art. 538. - (1) In litigiile arbitrale, părţile pot
formula cereri şi îşi pot exercita drepturile procesuale personal sau prin
reprezentant. Aceştia pot fi asistaţi de alţi specialişti.
(2) In procedura arbitrală, împuternicirea dată
avocaţilor, potrivit legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a
sediului procesual la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel,
şi cuprinde dreptul avocatului de a exercita opţiunile cu privire la
caducitatea arbitrajului potrivit art. 560, precum şi de a solicita ori de a
accepta prelungirea termenului arbitrajului, prevăzut la art. 559.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul reprezentării părţii prin consilier juridic.
Intervenţia instanţei
Art. 539. - (1) Pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar
ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi pentru îndeplinirea
altor atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în arbitraj, partea interesată
poate sesiza tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul. Tribunalul
va soluţiona cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă
instanţă.
(2) Instanţa va soluţiona aceste cereri de urgenţă şi
cu precădere, prin procedura ordonanţei preşedinţiale, hotărârea nefiind supusă
niciunei căi de atac.
TITLUL II
Convenţia arbitrală
Forma scrisă
Art. 540. - (1) Convenţia arbitrală se încheie în
scris, sub sancţiunea nulităţii. Condiţia formei scrise se consideră
îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de
corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori
când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una dintre părţi şi nu a fost
contestată de cealaltă.
(2) In cazul în care convenţia arbitrală se referă la
un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui
drept real asupra unui bun imobil, convenţia trebuie încheiată în formă
autentică notarială, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Felurile convenţiei arbitrale
Art. 541. - (1) Convenţia arbitrală se poate încheia
fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori
stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face
trimitere, fie sub forma compromisului.
(2) Existenţa convenţiei arbitrale se prezumă dacă
reclamantul formulează o cerere de arbitrare, iar pârâtul nu ridică, la primul
termen la care a fost legal citat, obiectiuni cu privire la aceasta.
Clauza compromisorie
Art. 542. - (1) Prin clauza compromisorie părţile
convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau
în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se,
sub sancţiunea nulităţii, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. In
cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la regulile de
procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.
(2) Validitatea clauzei compromisorii este
independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
(3) In caz de îndoială, clauza compromisorie se
interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul
sau din raportul juridic la care ea se referă.
Compromisul
Art. 543. - (1) Prin compromis părţile convin ca un
litigiu intervenit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului,
arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor
sau modalitatea de numire a lor.
(2) Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul
intervenit între părţi este deja pe rolul unei alte instanţe.
Eficacitatea clauzei compromisorii
Art. 544. - Incheierea procedurii arbitrale cu sau fără
pronunţarea unei hotărâri asupra fondului cauzei nu aduce atingere eficacităţii
convenţiei arbitrale, sub forma clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne
valabilă şi va servi drept temei pentru orice nouă procedură arbitrală care ar
fi declanşată în temeiul acesteia pentru soluţionarea oricărui litigiu apărut
între părţi derivând din contractul principal.
Excluderea competenţei instanţei
Art. 545. -Incheierea convenţiei arbitrale exclude,
pentru litigiul care face obiectul ei, competenta instanţelor judecătoreşti.
Verificarea competenţei instanţei
Art. 546. - (1) Instanţa judecătorească, sesizată cu o
cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica
propria competenţă şi se va declara necompetentă numai dacă părţile sau una
dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia arbitrală.
(2) Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă:
a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio
rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală;
b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este
inoperantă;
c) tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din cauze
vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
(3) Conflictul de competenţă dintre tribunalul arbitrai
şi o instanţă judecătorească este soluţionat de instanţa judecătorească
ierarhic superioară celei aflate în conflict.
TITLUL III
Tribunalul arbitrai
Arbitrii
Art. 547. - Poate fi arbitru orice persoană fizică dacă
are capacitate deplină de exerciţiu.
Numărul arbitrilor
Art. 548. - (1) Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă
de un arbitru unic sau de mai mulţi arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în
număr impar.
(2) Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor,
litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar
al treilea - supraarbitrul - desemnat de cei 2 arbitri.
(3) Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi
pârâţi, părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru.
Nulitatea
Art. 549. - Este nulă clauza din convenţia arbitrală
care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitru în locul celeilalte
părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decât cealaltă parte.
Numirea arbitrilor
Art. 550. - (1) Arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau
înlocuiţi conform convenţiei arbitrale.
(2) Când arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au
fost numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de
numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj va comunica celeilalte părţi,
în scris, să procedeze la numirea lor potrivit art. 548 alin. (2) şi (3).
(3) In comunicare se arată numele, domiciliul şi, pe
cât posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului unic propus sau
ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la arbitraj, precum şi
enunţarea succintă a pretenţiilor şi a temeiului lor.
(4) Partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să
transmită, la rândul său, în termen de 10 zile de la primirea acesteia,
răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz, numele,
prenumele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale
arbitrului desemnat de aceasta.
(5) Când propun arbitrii, fie prin convenţia arbitrală,
fie în condiţiile alin. (2)-(4), părţile vor propune şi câte un supleant,
pentru cazul în care arbitrul principal ar fi sau ar ajunge în situaţia să nu
îsi poată îndeplini însărcinarea.
Acceptarea sarcinii de arbitru
Art. 551. -Acceptarea însărcinării de arbitru trebuie
să fie făcută în scris şi va fi comunicată părţilor, în termen de 5 zile de la
data primirii propunerii de numire, prin poştă, telefax, poştă electronică sau
prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea
primirii acestuia.
Numirea supraarbitrului
Art. 552. - Cei 2 arbitri vor proceda la numirea
supraarbitrului şi a unui supleant al acestuia, în termen de 10 zile de la
ultima acceptare. Supraarbitrul se va conforma prevederilor art. 551.
Numirea arbitrilor de către instanţă
Art. 553. - (1) In caz de neînţelegere între părţi cu
privire la numirea arbitrului unic sau dacă o parte nu numeşte arbitrul ori
dacă cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea
care vrea să recurgă la arbitraj poate cere tribunalului prevăzut la art. 539
alin. (1) să procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a supraarbitrului.
(2) Tribunalul se pronunţă în termen de 10 zile de la
sesizare, cu citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi
de atac.
Incompatibilitatea arbitrilor
Art. 554. - (1) In afară de cazurile de
incompatibilitate prevăzute pentru judecători, arbitrul poate fi recuzat şi
pentru următoarele motive, care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea
sa:
a) neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a
altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală;
b) când o persoană juridică al cărei asociat este sau
în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză;
c) dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de
serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părţi, cu o
societate controlată de una dintre părţi sau aflată sub un control comun cu
aceasta;
d) dacă arbitrul a prestat consultanţă uneia dintre
părţi, a asistat sau a reprezentat una dintre părţi ori a depus mărturie în una
dintre fazele precedente ale litigiului.
(2) O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât
pentru cauze survenite sau de care a luat cunoştinţă după numire.
(3) Persoana care ştie că în privinţa sa există o
cauză de recuzare este obligată să înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri
mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze
survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut.
(4) Această persoană nu poate participa la judecarea
litigiului decât dacă părţile, înştiinţate potrivit alin. (3), comunică în
scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să
se abţină de la judecarea litigiului, fără ca abţinerea să însemne
recunoaşterea cauzei de recuzare.
(5) Abţinerea produce efecte pe data formulării ei,
fără nicio altă formalitate.
Cererea de recuzare
Art. 555. - (1) Recuzarea trebuie să fie cerută, sub
sancţiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat
cunoştinţă de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de
recuzare.
(2) Cererea de recuzare se soluţionează de tribunalul
prevăzut la art. 539 alin. (1) prin încheiere, pronunţată cu citarea părţilor
şi a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. încheierea nu
este supusă niciunei căi de atac.
(3) Dispoziţiile prezentului cod privind recuzarea
judecătorilor se aplică în mod corespunzător.
Inlocuirea arbitrilor
Art. 556. -In caz de recuzare, revocare, abţinere,
renunţare, deces, precum şi în orice alt caz în care arbitrul este împiedicat
să îşi îndeplinească sarcina şi dacă supleantul, la rândul său, este împiedicat
să îşi exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit
dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui.
Răspunderea arbitrilor
Art. 557. -Arbitrii răspund, în condiţiile legii,
pentru prejudiciul cauzat, dacă:
a) după acceptare, renunţă în mod nejustificat la
însărcinarea lor;
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea
litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia
arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului,
publicând sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri,
fără a avea autorizarea părţilor;
d) încalcă cu rea-credintă sau gravă neglijentă alte
îndatoriri ce le revin.
Constituirea tribunalului arbitrai
Art. 558. - (1) Tribunalul arbitrai se consideră
constituit la data acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a
ultimei acceptări a însărcinării de arbitru ori de supraarbitru.
(2) Data acceptării este cea a expedierii comunicării
prevăzute la art. 551.
Termenul arbitrajului
Art. 559. - (1) Dacă părţile nu au prevăzut altfel,
tribunalul arbitrai trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 6 luni
de la data constituirii sale, sub sancţiunea caducităţii arbitrajului.
(2) Termenul se suspendă pe timpul judecării unei
cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate tribunalului
prevăzut la art. 539.
(3) In cadrul termenului prevăzut la alin. (1),
părţile pot consimţi în scris la prelungirea termenului arbitrajului.
(4) Tribunalul arbitrai poate dispune, pentru motive
temeinice, prelungirea termenului, o singură dată, cu cel mult 3 luni.
(5) Termenul se prelungeşte de drept cu 3 luni în cazul
decesului uneia dintre părţi.
Caducitatea arbitrajului
Art. 560. - (1) La primul termen de judecată la care au
fost legal citate, părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea
decăderii, dacă înţeleg să invoce caducitatea arbitrajului.
(2) Când cel puţin una dintre părţi a formulat
declaraţia prevăzută la alin. (1), tribunalul arbitrai, la expirarea termenului
prevăzut la art. 559, va pronunţa o hotărâre prin care va constata că
arbitrajul a devenit caduc, cu excepţia situaţiei în care părţile declară în
mod expres că renunţă la caducitate, caz în care va continua judecata.
(3) Probele administrate în cadrul procedurii devenite
caducă vor putea fi utilizate, dacă este cazul, într-un nou arbitraj, în măsura
în care se socoteşte că nu este necesară refacerea lor.
Locul arbitrajului
Art. 561. - Părţile stabilesc locul arbitrajului. In
lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se stabileşte de tribunalul
arbitrai.
Limba arbitrajului
Art. 562. - (1) Dezbaterea litigiului în faţa
tribunalului arbitrai se face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau,
dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o înţelegere
ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă
de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitrai.
(2) Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară
dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitrai îi asigură
serviciile unui traducător.
(3) Părţile pot să participe la dezbateri cu
traducătorul lor.
TITLUL IV
Procedura arbitrală
CAPITOLUL I
Sesizarea tribunalului arbitrai
Cererea de arbitrare
Art. 563. - (1) Tribunalul arbitrai este sesizat de
reclamant printr-o cerere scrisă, care va cuprinde:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa
părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea,
cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul
bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de
reclamant. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul
ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă
partea în litigiu, când este cazul anexându-se dovada calităţii;
c) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie
de pe contractul în care este inserată, iar dacă a fost consemnată într-un
înscris separat ori s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;
d) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul
prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
e) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe
care se întemeiază cererea;
f) numele, prenumele şi domiciliul membrilor
tribunalului arbitrai;
g) semnătura părţii.
(2) Cererea se poate face printr-un proces-verbal
încheiat în faţa tribunalului arbitrai şi semnat de părţi sau numai de
reclamant, precum şi de arbitri.
Comunicarea cererii arbitrale
Art. 564. - Reclamantul va comunica pârâtului, precum
şi fiecărui arbitru copie de pe cererea de arbitrare si de pe înscrisurile
anexate.
Intâmpinarea
Art. 565. - (1) In termen de 30 de zile de la primirea
copiei de pe cererea de arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând
excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la
această cerere, probele propuse în apărare, precum şi, în mod corespunzător,
celelalte menţiuni prevăzute la art. 563 pentru cererea de arbitrare.
(2) Excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au
fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancţiunea decăderii, cel
mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
(3) Dacă tribunalul arbitrai apreciază că nedepunerea
întâmpinării justifică amânarea soluţionării litigiului, pârâtul va putea fi
obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.
(4) Dispoziţiile art. 564 se aplică în mod
corespunzător.
Cererea reconvenţională
Art. 566. - (1) Dacă pârâtul are pretenţii împotriva
reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere
reconvenţională.
(2) Cererea reconvenţională va fi introdusă în cadrul
termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul
termen de judecată la care pârâtul a fost legal citat şi trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.
CAPITOLUL II
Judecata
Dispoziţiile generale
Art. 567. - (1) Judecata arbitrală se desfăşoară
potrivit regulilor procedurale stabilite la art. 568.
(2) Cu toate acestea, principiile fundamentale ale
procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (1) teza a II-a, art. 8-10, art.
12-16, art. 19-21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6) şi la art. 23 sunt
aplicabile în mod corespunzător şi în procedura arbitrală.
Regulile de procedură aplicabile
Art. 568. - (1) Părţile pot stabili, în convenţia
arbitrală, regulile de procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici
pe arbitri să stabilească aceste reguli. Aceste reguli se completează, dacă
este cazul, cu prevederile prezentei cărţi.
(2) Când părţile recurg la arbitrajul
institutionalizat, se aplică dispoziţiile art. 608 alin. (3).
(3) In toate celelalte cazuri, procedura arbitrală este
cea stabilită de prezenta carte.
Comunicarea actelor de procedură
Art. 569. - (1) Comunicarea între părţi sau către părţi
a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, hotărârilor arbitrale şi încheierilor
de şedinţă se face prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi
confirmare de primire. Inştiinţarea părţilor cu privire la alte măsuri luate de
tribunalul arbitrai poate fi făcută şi prin telefax, poştă electronică sau prin
alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia.
(2) Inscrisurile pot fi înmânate şi personal părţii,
sub semnătură.
(3) Dovezile de comunicare se depun la dosar.
Verificarea dosarului
Art. 570. - (1) Indată după expirarea termenului pentru
depunerea întâmpinării, tribunalul arbitrai verifică stadiul pregătirii
litigiului pentru dezbatere şi, dacă va socoti necesar, va dispune măsurile
corespunzătoare pentru completarea dosarului.
(2) După această verificare şi, dacă este cazul, după
completarea dosarului, tribunalul arbitrai fixează termen de dezbatere a
litigiului si dispune citarea părţilor.
Verificarea competenţei
Art. 571. - (1) La primul termen de judecată cu
procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitrai îşi verifică propria sa
competenţă de a soluţiona litigiul.
(2) Dacă tribunalul arbitrai hotărăşte că este
competent, consemnează acest lucru într-o încheiere, care se poate desfiinţa
numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform
art. 599.
(3) Dacă tribunalul arbitrai hotărăşte că nu este
competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat, îşi declină
competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în
anulare, prevăzută la art. 599.
Termenul de citare
Art. 572. -Intre data primirii citaţiei şi termenul de
dezbatere trebuie să existe un interval de timp de cel puţin 15 zile.
Participarea terţilor
Art. 573. - (1) Terţii pot participa la procedura
arbitrală în condiţiile art. 60-76, dar numai cu acordul lor şi al tuturor
părţilor. Cu toate acestea, intervenţia accesorie este admisibilă şi fără
îndeplinirea acestei condiţii.
(2) Dispoziţiile art. 572 se aplică în mod
corespunzător.
Absenţa unei părţi
Art. 574. - Neprezentarea părţii legal citate nu
împiedică dezbaterea litigiului, afară numai dacă partea lipsă nu va cere, cel
mai târziu cu 3 zile înainte de data pentru care a fost stabilită dezbaterea,
amânarea acesteia pentru motive temeinice, încunoştinţând în acelaşi termen şi
cealaltă parte, precum şi arbitrii. Aprecierea temeiniciei motivelor absenţei
uneia dintre părţi, precum şi a motivelor pentru care absenţa justifică
amânarea dezbaterii este de competenţa exclusivă a tribunalului arbitrai,
hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.
Solicitarea judecării în lipsă
Art. 575. - Oricare dintre părţi poate cere în scris ca
soluţionarea litigiului să se facă în lipsa sa, pe baza probelor aflate la
dosar. Dispoziţiile art. 572 se aplică în mod corespunzător.
Absenţa ambelor părţi
Art. 576. - (1) Dacă ambele părţi, deşi legal citate,
nu se prezintă la termen, tribunalul arbitrai va soluţiona litigiul, în afară
de cazul în care s-a cerut amânarea pentru motive temeinice. Aprecierea
temeiniciei motivelor amânării este de competenţa exclusivă a tribunalului
arbitrai, hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.
(2) Chiar dacă părţile nu solicită amânarea
soluţionării litigiului, tribunalul arbitrai poate să amâne judecarea acestuia,
citând părţile, dacă apreciază că prezenţa lor la dezbatere este necesară, sau
acordând un termen pentru ca părţile să îşi poată formula concluziile în scris.
Măsurile asigurătorii
Art. 577. - (1) Inaintea sau în cursul arbitrajului,
oricare dintre părţi poate cere tribunalului prevăzut la art. 539 să
încuviinţeze măsuri asigurătorii şi măsuri provizorii cu privire la obiectul
litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.
(2) La această cerere se vor anexa, în copie, cererea
de arbitrare sau, în lipsă, dovada comunicării prevăzute la art. 550 alin. (2),
precum şi convenţia arbitrală.
(3) Incuviinţarea acestor măsuri va fi adusă la
cunoştinţa tribunalului arbitrai de către partea care Ie-a cerut.
(4) In cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii şi
măsurile provizorii, precum şi constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi
încuviinţate şi de tribunalul arbitrai. In caz de împotrivire, executarea
acestor măsuri se dispune de către instanţa judecătorească, potrivit
prevederilor alin. (1).
Sarcina probei
Art. 578. - (1) Fiecare dintre părţi are sarcina să
dovedească faptele pe care îşi întemeiază în litigiu pretenţia sau apărarea.
(2) In vederea soluţionării litigiului, tribunalul
arbitrai poate cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii
şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute
de lege.
Propunerea probelor
Art. 579. - (1) Probele care nu au fost cerute prin
cererea de arbitrare sau prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în
cursul arbitrajului, în afară de cazurile prevăzute la art. 248 alin. (2).
(2) Tribunalul arbitrai are competenţa exclusivă de a
decide asupra utilităţii, pertinenţei şi concludentei probelor propuse de
părţi. Cu consultarea părţilor, tribunalul arbitrai poate fixa termene-limită
pentru administrarea probelor încuviinţate. După expirarea acestor termene,
administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitrai
apreciază că aceasta este esenţială pentru soluţionarea corectă a litigiului.
Administrarea probelor
Art. 580. - (1) Administrarea probelor se efectuează în
şedinţa tribunalului arbitrai. Acesta poate dispune ca administrarea probelor
să fie efectuată în faţa supraarbitrului sau, cu acordul părţilor, în faţa unui
arbitru din compunerea tribunalului arbitrai.
(2) Dacă una dintre părţi deţine un mijloc de probă,
tribunalul arbitrai poate ordona înfăţişarea lui.
Audierea martorilor şi a experţilor
Art. 581. - (1) Martorii şi experţii sunt audiaţi fără
prestare de jurământ.
(2) Audierea martorilor şi a experţilor poate fi
făcută, la cererea sau cu consimţământul acestora, şi la locuinţa ori la locul
unde îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, tribunalul arbitrai le cere să
răspundă în scris întrebărilor puse, acordând un termen în acest scop.
(3) Tribunalul arbitrai nu poate să recurgă la mijloace
de constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor. Pentru
luarea acestor măsuri părţile se pot adresa tribunalului prevăzut la art. 539.
Informaţiile deţinute de autorităţile publice
Art. 582. - (1) Tribunalul arbitrai poate solicita
informaţii scrise autorităţilor publice în legătură cu actele şi acţiunile
acestora, care sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
(2) Dacă autoritatea publică refuză transmiterea
informaţiilor, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile art. 292 alin. (2), părţile
sau arbitrii pot sesiza tribunalul prevăzut la art. 539, care va lua măsurile
prevăzute la art. 292 alin. (1).
Aprecierea probelor
Art. 583. - Aprecierea probelor se face de către
arbitri potrivit intimei lor convingeri.
Cererile şi excepţiile
Art. 584. - (1) Orice excepţie privind existenţa şi
validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitrai, limitele
însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de
judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea
decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai
scurt.
(2) Orice cereri şi orice înscrisuri vor fi depuse cel
mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal
citate. Dispoziţiile art. 579 se aplică în mod corespunzător.
(3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă
dacă nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori,
dacă a lipsit la acel termen, la primul termen de judecată la care a fost
prezent ori legal citat după producerea neregularităţii si înainte de a se pune
concluzii în fond.
Incheierea de şedinţă
Art. 585. - (1) Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate
în încheierea de şedinţă.
(2) Orice dispoziţie a tribunalului arbitrai va fi
consemnată în încheiere şi va fi motivată.
(3) Incheierea de şedinţă va cuprinde, pe lângă
menţiunile prevăzute la art. 594 alin. (1) lit. a) şi b), şi următoarele
menţiuni:
a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
b) cererile şi susţinerile părţilor;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor
art. 593 alin. (3).
(4) Dispoziţiile art. 594 alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
(5) Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul
încheierilor şi de actele dosarului. La cererea părţilor sau din oficiu,
tribunalul arbitrai poate îndrepta sau completa încheierea de şedinţă printr-o
altă încheiere. Părţilor li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de
şedinţă.
CAPITOLUL III
Cheltuielile arbitrale
Cheltuielile arbitrale
Art. 586. - (1) Cheltuielile pentru organizarea şi
desfăşurarea arbitrajului, precum şi onorariile arbitrilor, cheltuielile de
administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor, arbitrilor,
experţilor, martorilor se suportă potrivit înţelegerii dintre părţi.
(2) In lipsa unei asemenea înţelegeri, cheltuielile
arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral, dacă cererea
de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporţional cu ceea ce s-a
acordat, dacă cererea este admisă în parte.
Onorariul arbitrilor
Art. 587. - (1) Tribunalul arbitrai poate evalua, în
mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor şi poate obliga părţile să
consemneze, potrivit dispoziţiilor sale, suma respectivă prin contribuţie
egală.
(2) Părţile pot fi obligate solidar la plată.
(3) Dacă pârâtul nu îşi îndeplineşte obligaţia care îi
revine potrivit alin. (1), în termenul stabilit de tribunalul arbitrai,
reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se
stabilească cuantumul final al onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul
de suportare de către părţi.
Plata anticipata a cheltuielilor
Art. 588. - (1) Tribunalul arbitrai poate obliga
părţile sau pe fiecare dintre ele la avansarea oricăror cheltuieli necesare
pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului.
(2) Tribunalul arbitrai poate să nu dea curs
arbitrajului până la consemnarea, avansarea sau plata sumelor prevăzute în
prezentul capitol.
Verificarea cheltuielilor
Art. 589. - La cererea oricăreia dintre părţi,
tribunalul prevăzut la art. 539 va examina temeinicia măsurilor dispuse de
tribunalul arbitrai şi va stabili, prin încheiere executorie şi care nu este
supusă niciunei căi de atac, cuantumul onorariilor arbitrilor şi al celorlalte
cheltuieli arbitrale, precum şi modalităţile de consemnare, de avansare sau de
plată.
Plata onorariilor
Art. 590. - (1) Plata onorariilor arbitrilor se va face
după comunicarea către părţi a hotărârii arbitrale.
(2) Dacă arbitrajul se întrerupe fără a se pronunţa o
hotărâre, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod
corespunzător.
Regularizarea cheltuielilor
Art. 591. - Orice diferenţă în plus sau în minus de
cheltuieli arbitrale se regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală
şi se plăteşte până la comunicarea hotărârii către părţi. Hotărârea nu se va
comunica, dacă este cazul, până la plata diferenţei.
CAPITOLUL IV
Hotărârea arbitrală
Soluţionarea litigiului
Art. 592. - (1) Tribunalul arbitrai soluţionează
litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor de drept aplicabile,
ţinând seama, când este cazul, şi de uzanţe sau reguli profesionale.
(2) Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul
arbitrai poate soluţiona litigiul în echitate.
Deliberarea şi pronunţarea
Art. 593. - (1) In toate cazurile, pronunţarea trebuie
să fie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea
stabilită de convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitrai.
(2) Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 21 de
zile, sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului, stabilit potrivit art.
559.
(3) Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi.
(4) După deliberare, se va întocmi o minută, care va
cuprinde pe scurt conţinutul dispozitivului hotărârii şi în care se va arăta,
când este cazul, opinia minoritară.
Hotărârea arbitrală
Art. 594. - (1) Hotărârea arbitrală se redactează în
scris şi trebuie să cuprindă:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitrai, locul
şi data pronunţării hotărârii;
b) numele şi prenumele părţilor, domiciliul ori
reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele şi prenumele
reprezentanţilor părţilor, precum şi ale celorlalte persoane care au participat
la dezbaterea litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia
s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale
părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în
cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect, întemeiază
soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 593
alin. (3), şi, dacă este cazul, semnătura asistentului arbitrai.
(2) In cazul în care hotărârea arbitrală se referă la
un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea
altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta
instanţei sau notarului public pentru a obţine, după caz, învestirea cu titlul
executoriu sau un act autentic notarial, în baza căruia, după verificările
impuse de lege, efectuate de către instanţa de judecată sau de către notarul
public, şi după achitarea de către părţi a impozitului privind transferul
dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară şi
se va realiza transferul de proprietate şi/sau constituirea altului drept real
asupra bunului imobil în cauză.
(3) Arbitrul care a avut o altă părere va redacta şi va
semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină.
Această regulă se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care există opinie
concurentă.
Lămurirea, completarea şi îndreptarea hotărârii
Art. 595. - (1) In cazul în care sunt necesare lămuriri
cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori
acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre părţi poate cere
tribunalului arbitrai să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile
potrivnice.
(2) Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitrai
a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe
sau incidentale, oricare dintre părţi poate solicita completarea ei.
(3) Cererea de lămurire sau de completare se
formulează, potrivit alin. (1), respectiv alin. (2), în termen de 10 zile de la
data primirii hotărârii şi se soluţionează de tribunalul arbitrai, prin
hotărâre separată, cu citarea părţilor.
(4) Greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale
sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile
de calcul pot fi îndreptate, prin încheiere, la cererea oricăreia dintre părţi,
formulată în termenul prevăzut la alin. (3), sau din oficiu. Părţile vor fi
citate dacă tribunalul arbitrai apreciază că este necesar.
(5) Hotărârea de lămurire sau de completare ori
încheierea de îndreptare se pronunţă de îndată şi face parte integrantă din
hotărârea arbitrală.
(6) Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor
legate de lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii.
Comunicarea hotărârii
Art. 596. - (1) Hotărârea arbitrală va fi comunicată
părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei.
(2) La cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul
arbitrai îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii, în condiţiile
alin. (1).
Efectele hotărârii arbitrale
Art. 597. - Hotărârea arbitrală comunicată părţilor
este definitivă şi obligatorie.
Păstrarea dosarului
Art. 598. -In termen de 30 de zile de la data
comunicării hotărârii sau de la data lămuririi, completării ori îndreptării ei,
potrivit art. 595, tribunalul arbitrai va depune dosarul litigiului la
tribunalul prevăzut la art. 539, ataşând şi dovezile de comunicare a hotărârii
arbitrale.
TITLUL V
Desfiinţarea hotărârii arbitrale
Acţiunea în anulare
Art. 599. - (1) Hotărârea arbitrală poate fi
desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele
motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea
arbitrajului;
b) tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să
existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitrai nu a fost constituit în
conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc
dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea
termenului arbitrajului prevăzut la art. 559, deşi cel puţin una dintre părţi a
declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu
continuarea judecăţii, potrivit art. 560 alin. (1) şi (2);
f) tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor
lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi
motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele
moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
(2) Nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea
hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 584
alin. (1) şi (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 595.
(3) Pentru dovedirea motivelor de anulare nu pot fi
aduse ca probe noi decât înscrisuri.
Renunţarea la acţiunea în anulare
Art. 600. - (1) Părţile nu pot renunţa prin convenţia
arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii
arbitrale.
(2) Renunţarea la acest drept se poate face numai după
pronunţarea hotărârii arbitrale.
Instanţa competentă
Art. 601. - Competenţa de a judeca acţiunea în anulare
revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
Termenul de exercitare
Art. 602. -Acţiunea în anulare va fi introdusă la
curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.
Dacă s-a formulat o cerere potrivit art. 595, termenul curge de la data
comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost soluţionată
cererea.
Suspendarea executării
Art. 603. - Curtea de apel va putea suspenda executarea
hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare.
Dispoziţiile art. 478 alin. (2)-(6) şi (8) se aplică în mod corespunzător.
Judecarea acţiunii în anulare
Art. 604. - (1) Curtea de apel va judeca acţiunea în
anulare în completul prevăzut de lege pentru judecarea recursului.
(2) Intâmpinarea este obligatorie. Dispoziţiile art.
200-203 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula
hotărârea arbitrală şi:
a) în cazurile prevăzute la art. 599 alin. (1) lit. a),
b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze,
potrivit legii;
b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 599 alin. (1),
dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunţa în fond, în limitele
convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi
probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor. In acest din urmă
caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea
probelor, hotărârea asupra fondului.
(4) Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit
alin. (3), sunt definitive.
TITLUL VI
Executarea hotărârii arbitrale
Executarea de bunăvoie
Art. 605. - Hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire
de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în
termenul arătat în cuprinsul acesteia.
Executarea silită
Art. 606. - (1) Pentru a fi executată silit, hotărârea
arbitrală se învesteşte cu formulă executorie.
(2) Cererea de învestire se va soluţiona de tribunalul
prevăzut la art. 539, potrivit legii. Dacă există îndoieli cu privire la
regularitatea hotărârii arbitrale, părţile vor fi citate.
(3) Hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie
constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre
judecătorească.
TITLUL VII
Arbitrajul institutionalizat
Noţiunea
Art. 607. - (1) Arbitrajul institutionalizat este acea
formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod
permanent pe lângă o organizaţie sau o instituţie internă ori internaţională
sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în
condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor
litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale.
Activitatea arbitrajului institutionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte
obţinerea de profit.
(2) In reglementarea şi desfăşurarea activităţii
jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este autonom în raport cu
instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru
garantarea autonomiei.
Alegerea arbitrajului instituţionalizat
Art. 608. - (1) Părţile, prin convenţia arbitrală, pot
supune soluţionarea litigiilor dintre ele unei anumite instanţe arbitrale
aparţinând arbitrajului instituţionalizat.
(2) In caz de contrarietate între convenţia arbitrală
şi regulamentul arbitrajului instituţionalizat la care aceasta trimite, va
prevala convenţia arbitrală.
(3) Dacă părţile nu au convenit altfel, se vor aplica
regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat în vigoare la momentul
sesizării acestuia.
Arbitrii
Art. 609. - (1) Arbitrajul instituţionalizat poate
întocmi liste facultative cu persoane care pot fi arbitri sau supraarbitri.
Aceste liste nu au caracter obligatoriu.
(2) In cazul în care părţile nu se înţeleg asupra
arbitrului unic ori când o parte nu numeşte arbitrul sau când cei 2 arbitri nu
cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, autoritatea de desemnare este
preşedintele arbitrajului instituţionalizat, afară numai dacă regulile de
procedură ale acestuia sau părţile însele nu dispun altfel.
(3) Organizaţiile cu caracter asociativ sau cele
constituite pentru apărarea intereselor unei categorii profesionale nu pot să
numească arbitri dintre membrii lor, în cazurile în care acestea sunt în
litigiu cu terţii.
Regulile arbitrale
Art. 610. - (1) Regulile de procedură ale arbitrajului
instituţionalizat se adoptă de către conducerea acestuia potrivit normelor sale
de funcţionare stabilite prin actul de înfiinţare.
(2) Prin desemnarea unui anumit arbitraj
instituţionalizat ca fiind competent în soluţionarea unui anumit litigiu sau
tip de litigii, părţile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de
procedură. Orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă,
ţinând seama de condiţiile speţei şi de conţinutul regulilor de procedură
indicate de părţi ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului
instituţionalizat competent decide că pot fi aplicate şi regulile alese de
părţi, stabilind dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin
analogie.
(3) Dacă părţile nu au convenit altfel, se vor aplica
regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat în vigoare la momentul
sesizării acestuia.
(4) Dreptul la apărare al părţilor în litigiu şi
contradictorialitatea dezbaterilor sunt garantate.
(5) In cazul arbitrajului organizat de o instituţie
permanentă, dosarul se păstrează la acea instituţie.
Cheltuielile arbitrale
Art. 611. -In cazul arbitrajului organizat de o
instituţie permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile
arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc
conform regulamentului acelei instituţii.
Refuzul soluţionării litigiului
Art. 612. - Dacă organizaţia sau instituţia prevăzută
la art. 607 refuză să organizeze arbitrajul, convenţia arbitrală rămâne valabilă,
iar litigiul dintre părţi va fi soluţionat potrivit prevederilor prezentei
cărţi.
CARTEA a V-a
Despre executarea silită
TITLUL I
Dispoziţii generale
CAPITOLUL I
Scopul şi obiectul executării silite
Indeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul
executoriu
Art. 613. - (1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei
instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de
bunăvoie.
(2) In cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie
obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care
începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor
prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
(3) Executarea silită are loc în oricare dintre formele
prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului
recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a
altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor de
executare.
Organul de executare
Art. 614. - Executarea silită a oricărui titlu
executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului
general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii
Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul
judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.
Modalităţile de executare
Art. 615. - (1) Executarea silită se efectuează prin:
1. urmărirea bunurilor mobile şi imobile ale
debitorului sau aparţinând terţilor ţinuţi să răspundă, în condiţiile legii,
pentru obligaţiile debitorului, în scopul îndestulării creditorilor;
2. predarea către creditor a bunurilor prevăzute în
titlul executoriu, ce sunt deţinute fără drept de debitor;
3. alte măsuri prevăzute de lege.
(2) Executarea unor obligaţii de a face, precum
înscrierea sau radierea unui drept, act sau fapt dintr-un registru public,
emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui certificat sau predarea unui înscris
şi altele asemenea, se obţine la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, făcută
în temeiul unui titlu executoriu, fără a fi necesară intervenţia executorului
judecătoresc, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Legalitatea executării silite
Art. 616. - (1) Executarea silită se face cu
respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane
interesate.
(2) Este interzisă efectuarea de acte de executare de
către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 614.
Rolul statului în executarea silită
Art. 617. - Statul este obligat să asigure, prin
agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi
a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la
repararea integrală a prejudiciului suferit.
Rolul activ al executorului judecătoresc
Art. 618. - (1) In tot cursul executării, executorul
judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele
admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a
drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
(2) Dacă socoteşte că este în interesul executării,
executorul judecătoresc îi va cere debitorului, în condiţiile legii, lămuriri
în scris în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în
proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate
efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru
a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la
care s-ar expune în cazul continuării executării silite. In toate cazurile,
debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de
executare.
(3) Refuzul nejustificat al debitorului de a se
prezenta ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii
incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum
si aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2).
Obligaţiile susceptibile de executare silită
Art. 619. - (1) Pot fi executate silit obligaţiile al
căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a
folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, a unei plantaţii ori a
altei lucrări, încredinţarea minorului, stabilirea locuinţei şi vizitarea
acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul executoriu.
(2) In cazul în care prin titlul executoriu au fost
acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul
acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii.
(3) Dacă prin titlul executoriu au fost acordate
dobânzi, penalităţi sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit
alin. (2), executorul judecătoresc poate actualiza valoarea obligaţiei
principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, şi se va proceda, la
cererea creditorului, la actualizarea acestei sume. In cazul în care titlul
executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va
proceda, la cererea creditorului, la actualizare în funcţie de rata inflaţiei,
calculată de ia data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în
cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit
exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare
dintre aceste titluri.
(4) Pentru sumele stabilite potrivit prezentului
articol, încheierea executorului judecătoresc este titlu executoriu.
Veniturile şi bunurile supuse executării
Art. 620. - (1) Veniturile şi bunurile debitorului pot
fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în
măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.
(2) Bunurile supuse unui regim special de circulaţie
pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Inţelegerile privind efectuarea executării
Art. 621. - In tot cursul executării silite, sub
supravegherea executorului judecătoresc, creditorul şi debitorul pot conveni ca
aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor
băneşti sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi
să se facă prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să se facă în alt mod
admis de lege.
Domeniul de aplicare
Art. 622. - (1) Executarea silită poate fi pornită
împotriva oricărei persoane fizice sau persoane juridice, de drept public sau
de drept privat, cu excepţia acelora care beneficiază, în condiţiile legii, de
imunitate de executare.
(2) Dispoziţiile prezentei cărţi constituie dreptul
comun în materie de executare silită, indiferent de izvorul sau de natura
obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu ori de calitatea juridică a
părţilor.
CAPITOLUL II
Titlul executoriu
Temeiul executării silite
Art. 623. - (1) Executarea silită se poate efectua
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care,
potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(2) Pentru a constitui titluri executorii, hotărârile
judecătoreşti şi alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie
trebuie învestite cu formulă executorie, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Hotărârile executorii
Art. 624. - Sunt hotărâri executorii:
1. hotărârile definitive;
2. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se
prevede altfel;
3. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de
apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct
recursul, potrivit art. 453 alin. (2);
4. orice alte hotărâri cu privire la care legea prevede
că sunt executorii.
Hotărârile definitive
Art. 625. - (1) Sunt hotărâri definitive:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici
recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de
apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost
atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs,
precum şi cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea
s-a soluţionat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot
fi atacate cu recurs.
(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive
la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după
caz, la data pronunţării.
Hotărârile judecătoreşti şi alte înscrisuri care se
învestesc cu formulă executorie
Art. 626. - Sunt supuse învestirii cu formulă
executorie:
1. hotărârile executorii ale instanţelor
judecătoreşti, în afara celor prevăzute la art. 627 pct. 1 şi 2;
2. hotărârile arbitrale;
3. înscrisurile autentice, cu excepţia actelor
autentice notariale care constituie titluri executorii potrivit legii;
4. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea
le recunoaşte putere executorie.
Hotărârile judecătoreşti şi alte înscrisuri care nu
se supun învestirii cu formulă executorie
Art. 627. - Nu se învestesc cu formulă executorie:
1. hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă cu
executare provizorie;
2. ordonanţele şi încheierile pronunţate de instanţă şi
declarate de lege executorii;
3. titlurile executorii europene pentru creanţe
necontestate;
4. încheierile şi procesele-verbale întocmite de
executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii;
5. actele autentice notariale care, potrivit legii,
constituie titluri executorii.
Executarea hotărârilor supuse controlului judiciar
Art. 628. - Punerea în executare a unei hotărâri
judecătoreşti executorii care poate fi însă atacată cu apel sau recurs se face
numai pe riscul creditorului care, dacă titlul este ulterior modificat sau
desfiinţat, va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în
drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
Instanţa competentă pentru învestire
Art. 629. - (1) Sunt competente a învesti cu formulă
executorie:
1. pentru hotărârile judecătoreşti executorii, prima
instanţă;
2. pentru hotărârile arbitrale, tribunalul în
circumscripţia căruia a avut loc arbitrajul;
3. pentru înscrisurile autentificate de un notar
public, altele decât cele care, potrivit legii, constituie titluri executorii,
judecătoria în a cărei circumscripţie funcţionează notarul public;
4. pentru înscrisurile autentificate de autorităţile
diplomatice sau consulare române în străinătate, tribunalul locului unde
urmează a se face executarea;
5. pentru titlurile de credit sau alte înscrisuri
cărora legea le recunoaşte putere executorie, judecătoria de la locul plăţii.
(2) Dacă se refuză emiterea titlului executoriu de
către alte organe competente potrivit legii şi dacă legea specială nu prevede
altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia
se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile
de la data când a luat cunoştinţă de refuz.
Investirea cu formulă executorie
Art. 630. - (1) Cererea creditorului de învestire cu
formulă executorie se va soluţiona de către instanţa competentă, în camera de
consiliu, printr-o încheiere dată fără citarea părţilor.
(2) Instanţa va verifica:
a) dacă înscrisul este susceptibil de învestire,
potrivit art. 626;
b) dacă înscrisul, dintre cele prevăzute la art. 626,
altul decât o hotărâre judecătorească, întruneşte toate condiţiile de fond şi
de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic sau a dreptului pe
care îl constată.
(3) Incheierea prin care instanţa admite cererea de
învestire cu formulă executorie nu este supusă niciunei căi de atac, cu
excepţia contestaţiei la executare.
(4) Dacă instanţa respinge cererea de învestire,
încheierea poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicare.
(5) Prin cererea de învestire cu formulă executorie se
va putea solicita şi încuviinţarea executării silite, dacă ambele cereri sunt
de competenţa aceleiaşi instanţe. In acest caz, instanţa se va pronunţa prin
aceeaşi încheiere asupra ambelor capete de cerere, dispoziţiile alin. (1)-(4)
şi cele ale art. 654-656 aplicându-se în mod corespunzător.
Formula executorie
Art. 631. - (1) Formula executorie se aplică pe
originalul titlului, când acesta se află în posesia părţii, iar în celelalte
cazuri, pe o copie legalizată, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Ea are următorul cuprins:
„Noi, Preşedintele României"
(Aici urmează cuprinsul hotărârii sau, după caz, al
înscrisului.)
„Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor
judecătoreşti să pună în executare prezentul titlu. Ordonăm agenţilor forţei
publice să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de
executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a
titlului executoriu, în condiţiile legii. Spre credinţă, prezentul titlu s-a
semnat de..." (Urmează semnătura preşedintelui instanţei şi a
grefierului.)
Eliberarea titlului executoriu
Art. 632. - (1) In vederea executării silite, titlul se
învesteşte o singură dată cu formulă executorie.
(2) Titlul se eliberează părţii care a cerut învestirea
sau reprezentantului său arătat în cererea de învestire.
(3) Nu se vor elibera aceloraşi părţi mai multe
exemplare ale titlurilor învestite cu formulă executorie decât cu încuviinţarea
instanţei judecătoreşti şi numai dacă acestea justifică un interes legitim,
respectiv dacă executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri sau
hotărârea s-a dat în folosul mai multor creditori şi altele asemenea.
(4) Grefierul va menţiona numele persoanei căreia i s-a
eliberat exemplarul învestit cu formula executorie, atât pe exemplarul predat,
cât şi pe originalul hotărârii, iar în cazul altor titluri, pe copia titlului
rămasă la dosar.
Desfiinţarea titlului executoriu
Art. 633. - Dacă s-a desfiinţat titlul executoriu,
toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept,
dacă prin lege nu se prevede altfel. In acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile
privitoare la întoarcerea executării.
CAPITOLUL III
Participanţii la executarea silită
Enumerarea
Art. 634. - (1) Participanţii la executarea silită
sunt:
1. părţile;
2. terţii garanţi;
3. creditorii intervenienţi;
4. instanţa de executare;
5. executorul judecătoresc;
6. Ministerul Public;
7. agenţii forţei publice;
8. martorii asistenţi, experţii, interpreţii şi alţi
participanţi, în condiţiile anume prevăzute de lege.
(2) Dispoziţiile art. 40 şi următoarele se aplică în
mod corespunzător şi participanţilor la procedura de executare silită.
Părţile
Art. 635. - (1) Sunt părţi în procedura de executare
silită creditorul şi debitorul.
(2) Calitatea de creditor sau de debitor se poate
transmite oricând în cursul executării silite, potrivit dreptului comun. In
acest caz, actele de executare efectuate până la data transmiterii calităţii
procesuale sunt opozabile, în condiţiile legii, succesorilor în drepturi ai
creditorului sau ai debitorului, după caz.
Drepturile părţilor
Art. 636. - (1) Creditorul şi debitorul au dreptul să
asiste, personal sau prin reprezentanţii lor, la efectuarea tuturor actelor de
executare, să ia cunoştinţă de actele dosarului de executare şi să obţină
adeverinţe şi copii de pe aceste acte, certificate de executorul judecătoresc,
pe cheltuiala părţii interesate, iar atunci când se consideră vătămaţi în
drepturile ori interesele lor legitime, pot contesta actele de executare sau
executarea silită însăşi, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. Acest
drept îl au şi alte persoane care justifică un interes ocrotit de lege.
(2) La cererea debitorului, executorul judecătoresc va
aplica, în condiţiile legii, compensaţia legală dintre creanţa prevăzută în
titlul a cărui executare s-a cerut împotriva sa şi creanţa pe care el o opune
pe baza unui alt titlu executoriu.
Obligaţiile părţilor
Art. 637. - (1) Creditorul este obligat să acorde
executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea
la îndeplinire, în bune condiţii, a executării silite, punându-i la dispoziţie
şi mijloacele necesare în acest scop. El este obligat să avanseze cheltuielile
necesare îndeplinirii actelor de executare, potrivit dispoziţiilor luate de
executor.
(2) Debitorul este obligat, sub sancţiunile prevăzute
la art. 183 alin. (2), să declare, la cererea executorului, toate bunurile
sale, mobile şi imobile, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe
cote-părţi sau în devălmăşie, cu arătarea locului în care acestea se află,
precum şi toate veniturile sale, curente sau periodice.
(3) Debitorul ale cărui bunuri au fost deja
sechestrate este ţinut să aducă la cunoştinţa executorului care sechestrează
aceleaşi bunuri existenţa sechestrului anterior şi identitatea organului de
executare care l-a aplicat, predând executorului o copie a procesului-verbal de
sechestru.
Terţii garanţi
Art. 638. - (1) Creditorul, în condiţiile legii, poate
urmări, în limita creanţei şi a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după
caz, separat, şi bunurile terţilor care au garantat plata datoriilor
debitorului. In acest caz, dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile
debitorului se aplică în mod corespunzător şi terţilor garanţi, în afară de
cazul în care prin lege se dispune altfel.
(2) Când se urmăreşte numai terţul fidejusor ori garant
ipotecar, toate actele de executare vor fi comunicate în acelaşi timp şi
debitorului principal, care va fi introdus din oficiu în procedura de urmărire
silită.
Creditorii intervenienti
Art. 639. - Orice creditor al debitorului poate, în
condiţiile art. 680 şi următoarele, să intervină în procedura de executare
silită aflată în curs până la data fixării de către executorul judecătoresc a
termenului pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după depunerea sau
consemnarea sumelor realizate din urmărire, poate să participe la distribuirea
acestor sume, potrivit dispoziţiilor art. 853 si următoarele.
Terţii
Art. 640. - Orice terţă persoană vătămată printr-un act
de executare silită poate solicita desfiinţarea acestuia sau, după caz,
încetarea executării silite înseşi, numai pe calea contestaţiei la executare,
dacă prin lege nu se dispune altfel.
Instanţa de executare
Art. 641. - (1) Instanţa de executare este judecătoria
în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face
executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
(2) Instanţa de executare soluţionează cererile de
încuviinţare a executării silite, judecă contestaţiile la executare, precum şi
orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor
date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
(3) Hotărârile pronunţate de instanţa de executare sunt
executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la
comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Executorul judecătoresc
Art. 642. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel,
hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către
executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează:
a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al
urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe
imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se
află imobilul;
b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al
executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia
curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului;
c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face
şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripţia
curţii de apel unde urmează să se facă executarea.
(2) Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se
află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare
dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.
(3) Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi
silite ori al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de
executare, competent teritorial este executorul judecătoresc care a început
procedura de executare sau executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de
apel unde a fost deplasat bunul. Dovada deplasării bunului se poate face prin
orice mijloc de probă. Actele de executare silită, precum şi orice acte şi
lucrări efectuate anterior deplasării bunului rămân valabile.
(4) Nerespectarea dispoziţiilor prezentului articol
atrage nulitatea necondiţionată a actelor de procedură efectuate.
Recuzarea executorilor judecătoreşti
Art. 643. - Executorii judecătoreşti pot fi recuzaţi
numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 41 şi următoarele din
prezentul cod. Cererea de recuzare nu suspendă de drept executarea. Cu toate
acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendarea executării
până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă
niciunei căi de atac.
Competenţa. Conexarea executărilor
Art. 644. - (1) Când, privitor la aceleaşi bunuri, se
efectuează mai multe executări silite de către executori judecătoreşti
diferiţi, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima
executare, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, le
va conexa, dispunând să se facă o singură executare de către executorul
judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă
executările sunt în acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a
început cel dintâi executarea.
(2) Dacă au fost pornite executări silite de către un
executor judecătoresc şi un executor fiscal asupra aceloraşi bunuri ale
debitorului, instanţa va dispune conexarea în favoarea executorului
judecătoresc.
(3) In cazul în care dispune conexarea executărilor,
instanţa, prin încheiere, se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de executare
efectuate până în momentul conexării. Totodată, instanţa va dispune trimiterea
dosarelor conexate la executorul desemnat potrivit alin. (1) sau (2).
(4) După conexare, procedura de executare va continua
de la actul de urmărire cel mai înaintat.
(5) Desistarea, după conexare, a oricăruia dintre
creditorii urmăritori nu va putea să împiedice continuarea executării de la
actul de executare cel mai înaintat.
(6) In cazul executărilor silite aflate pe rolul
aceluiaşi executor, conexarea se va dispune de executor, prin încheiere dată cu
citarea părţilor, dispoziţiile alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.
Concursul dintre executarea silită şi executarea
pornită de un creditor
Art. 645. - Dispoziţiile art. 644 rămân aplicabile şi
atunci când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări,
unele pornite de executorul judecătoresc, la cererea unui creditor, iar altele
direct de către alţi creditori, în cazurile anume prevăzute de lege. In astfel
de cazuri, toate actele de executare vor fi efectuate de către executorul
judecătoresc competent în favoarea căruia s-a dispus conexarea, potrivit
regulilor prevăzute de prezentul cod, dacă prin lege specială nu se prevede
altfel.
Actele executorului judecătoresc
Art. 646. - (1) In îndeplinirea atribuţiilor şi
îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor executorii,
executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale şi alte acte de
procedură cu formele şi în termenele prevăzute de lege.
(2) Erorile materiale săvârşite cu prilejul întocmirii
actelor arătate la alin. (1) se pot îndrepta, din oficiu sau la cerere, cu
respectarea dispoziţiilor legale prevăzute pentru întocmirea lor.
Incheierile executorului judecătoresc
Art. 647. - (1) Amânarea, suspendarea şi încetarea
executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare,
precum şi alte măsuri anume prevăzute de lege se dispun de executorul
judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul
dosarului de executare;
c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează
procedura de executare;
d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi
sediul creditorului şi ale debitorului;
e) procedura de executare care face obiectul
încheierii;
f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea;
g) motivele în fapt şi în drept care au determinat
darea încheierii;
h) dispoziţia luată de executor;
i) calea şi termenul de atac al încheierii;
j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.
(2) Menţiunile de la alin. (1) lit. a)-h) şi j) sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
(3) Dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile se
dau fără citarea părţilor, sunt executorii de drept si pot fi atacate numai cu
contestaţie la executare.
Ministerul Public
Art. 648. - Ministerul Public spnjină, în condiţiile
legii, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. In
cazurile anume prevăzute de lege, Ministerul Public este obligat să ceară
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Agenţii forţei publice
Art. 649. - (1) In cazurile prevăzute de lege, precum
şi când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie,
jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să
sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare
silită, fără a condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor sume de
bani sau de efectuarea unei alte contraprestaţii.
(2) In acest scop, executorul se va adresa autorităţii
competente pentru a asigura concursul forţei publice, care va trebui să ia
măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea sau împiedicarea executării.
Indatorirea terţilor de a da informaţii
Art. 650. - (1) La cererea executorului judecătoresc,
cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale
acestuia supuse urmăririi potrivit legii au datoria să dea toate informaţiile
necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea
obligaţiilor lor faţă de debitorul urmărit, eventualele modalităţi care le-ar
putea afecta, precum şi cesiunile de creanţă, delegaţiile sau sechestrele
anterioare, dacă este cazul.
(2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc,
organele fiscale, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte
persoane sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi
informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi
speciale se dispune altfel. La cererea executorului sau a părţii interesate,
instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute la art. 182 alin. (1) pct. 2
lit. f) si la art. 184.
(3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile
solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde,
la cererea executorului judecătoresc, diligentele necesare pentru aflarea
informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau
private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente
de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de
stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire
silită.
(4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure
secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel. Aceste informaţii
nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind interzisă
cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe
persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale.
(5) In vederea obţinerii informaţiilor necesare
executării, executorul judecătoresc are acces liber şi gratuit la cartea
funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date
despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită, dacă se face
dovada începerii executării silite.
(6) Pentru informaţiile deţinute şi acordate de terţi,
în condiţiile prezentului articol, aceştia nu pot percepe şi nici condiţiona
transmiterea acestora de plata vreunei sume sau a unei alte prestaţii
echivalente.
Martorii asistenţi
Art. 651. - (1) In cazurile şi în condiţiile anume
prevăzute de lege, prezenţa martorilor asistenţi este obligatorie la
pătrunderea într-o locuinţă, în localuri, depozite sau alte încăperi, la
cercetarea acestora, precum şi la sechestrarea şi ridicarea bunurilor debitorului.
(2) La aprecierea executorului judecătoresc sau la
cererea părţilor, martorii asistenţi pot fi invitaţi şi în alte cazuri.
(3) Pot fi martori asistenţi persoanele cu capacitate
de exerciţiu deplină care nu sunt interesate de săvârşirea actelor de executare
şi care nu se află cu participanţii la procedura de executare în legătură de
rudenie până la gradul al patrulea inclusiv sau de afinitate până la gradul al
doilea ori de subordonare.
(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, numărul
martorilor asistenţi trebuie să fie de cel puţin 2.
Drepturile şi îndatoririle martorilor asistenţi
Art. 652. - (1) Martorul asistent, prin semnarea
procesului-verbal, atestă faptele la care a asistat.
(2) El este îndreptăţit să ceară informaţii despre
actele de executare la care este invitat şi să facă observaţii în legătură cu
îndeplinirea lor. Observaţiile martorului asistent, când este cazul, vor fi
consemnate de către executorul judecătoresc în proces-verbal.
(3) Inainte de a începe efectuarea actelor de executare
la care urmează să participe, executorul judecătoresc va explica martorilor
asistenţi drepturile şi îndatoririle lor.
(4) Pentru serviciul prestat, martorul asistent are
dreptul la sumele prevăzute la art. 320, care se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL IV
Efectuarea executării silite
SECŢIUNEA 1
Sesizarea organului de executare
Creanţa certă, lichidă şi exigibilă
Art. 653. - (1) Executarea silită nu se poate face
decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.
(2) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică
rezultă din însuşi titlul executoriu.
(3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este
determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea
lui.
(4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului
este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de
plată.
(5) Creanţele cu termen şi cele condiţionale nu pot fi
puse în executare, însă ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea
sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului.
Cererea de executare silită
Art. 654. - (1) Executarea silită poate porni numai la
cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Cererea de executare silită se depune, personal sau
prin reprezentant legal ori convenţional, la biroul executorului judecătoresc
competent ori se transmite acestuia prin poştă, curier, telefax, poştă
electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi
confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.
(3) Cererea de executare silită, în afara menţiunilor
prevăzute la art. 143, va cuprinde:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz,
denumirea şi sediul creditorului şi debitorului;
b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;
c) modalitatea de executare solicitată de creditor.
(4) La cerere se vor ataşa titlul executoriu în
original şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar,
precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege. Dacă sunt
sesizaţi mai mulţi executori judecătoreşti, la cererea de executare se va ataşa
copie legalizată de pe titlul executoriu, menţionându-se biroul executorului
judecătoresc unde a fost depus titlul original.
Inregistrarea cererii de executare
Art. 655. - (1) De îndată ce primeşte cererea de
executare, executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea
acesteia şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, va refuza motivat
deschiderea procedurii de executare.
(2) Incheierea prevăzută de alin. (1) se comunică de
îndată creditorului. In cazul în care executorul refuză deschiderea procedurii
de executare, creditorul poate face plângere în termen de 15 zile de la data
comunicării încheierii prevăzute la alin. (1) la judecătoria în a cărei
circumscripţie îşi are biroul executorul judecătoresc.
Incuviinţarea executării silite
Art. 656. - (1) In termen de maximum 3 zile de la
înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviinţarea
executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie
certificată de executor pentru conformitate cu originalul, cererea
creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 655 alin. (1) şi
dovada taxei de timbru.
(2) Cererea de încuviinţare a executării silite se
soluţionează de instanţă în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea
acesteia la judecătorie, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără
citarea părţilor.
(3) Incheierea va cuprinde, în afara menţiunilor
arătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se
va face executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat
urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului,
modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres
aceasta, şi autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a
obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.
(4) Incuviinţarea executării silite permite
creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea
să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute
de lege, în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de
executare. De asemenea, încuviinţarea executării silite este de drept valabilă
şi pentru titlurile executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în
cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
(5) In municipiul Bucureşti, încuviinţarea executării
silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc să facă acte de
executare pe tot cuprinsul municipiului.
(6) Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a
executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa
altui organ de executare decât cel sesizat;
2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie,
dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării
silite;
3. titlul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu
întruneşte toate condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru validitatea
actului juridic sau a dreptului pe care îl constată;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la
îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege.
(7) Incheierea prin care instanţa admite cererea de
încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac.
Incheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite
poate fi atacată exclusiv cu apel numai de creditor, în termen de 5 zile de la
comunicare.
Inştiinţarea debitorului
Art. 657. - (1) Dacă cererea de executare a fost
încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe
încheierea dată în condiţiile art. 656, împreună cu o copie, certificată de
executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă
legea nu prevede altfel, o somaţie.
(2) Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu
excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, este prevăzută sub sancţiunea
nulităţii executării.
Somaţia
Art. 658. - Debitorul va fi somat să îşi îndeplinească
obligaţia, de îndată sau în termenul acordat de lege, cu arătarea că, în caz
contrar, se va proceda la continuarea executării silite.
Excepţiile de la comunicare
Art. 659. - Nu este necesară comunicarea titlului
executoriu şi a somaţiei:
1. în cazurile prevăzute la art. 665;
2. în cazul în care executarea se face în temeiul
titlurilor executorii prevăzute la art. 627 pct. 2.
Cheltuielile de executare
Art. 660. - (1) Partea care solicită îndeplinirea unui
act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să
avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile
dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.
(2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării
silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a
renunţat la executare, situaţie în care vor fi suportate de acesta, sau dacă
prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte
cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea
cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul
executoriu, chiar dacă el a executat-o de bunăvoie. Cu toate acestea, în cazul
în care debitorul, somat potrivit art. 658, a executat obligaţia de îndată sau
în termenul acordat de lege, el nu va fi ţinut să suporte decât cheltuielile
pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum şi onorariul executorului
judecătoresc şi, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporţional cu
activitatea depusă de aceştia.
(3) Sunt cheltuieli de executare:
1. taxele de timbru necesare declanşării executării
silite;
2. onorariul executorului judecătoresc, stabilit
potrivit legii;
3. onorariul avocatului în faza de executare silită;
4. onorariul expertului şi al interpretului;
5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicităţii
procedurii de executare silită şi cu efectuarea altor acte de executare silită;
6. cheltuielile de transport;
7. alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare
desfăşurării executării silite.
(4) Sumele datorate ce urmează să fie plătite se
stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor
prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Aceste sume pot fi
cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare
formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de
aceasta. Dispoziţiile art. 445 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(5) In cazul în care sumele stabilite potrivit alin.
(4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din
alte cauze, ele vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la
debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului
de prescripţie.
(6) Pentru sumele stabilite potrivit prezentului
articol, încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât si
pentru executorul judecătoresc.
Depunerea şi consemnarea de cauţiuni sau alte sume
Art. 661. - (1) Depunerea sau consemnarea oricărei sume
în scopul participării la desfăşurarea, potrivit legii, a executării silite ori
al obţinerii suspendării executării silite, depunerea sumelor cu afectaţiune
specială, precum şi depunerea sau consemnarea sumelor reprezentând veniturile
bunurilor urmărite ori preţul rezultat din vânzarea acestor bunuri se fac la
CEC Bank - S.A., Trezoreria Statului sau la orice altă instituţie de credit
care are în obiectul de activitate operaţiuni de consemnare la dispoziţia
instanţei de executare sau a executorului judecătoresc.
(2) Dovada depunerii sau consemnării acestor sume se
poate face cu recipisa de consemnare sau cu orice alt înscris admis de lege.
(3) Eliberarea acestor sume se face persoanelor îndreptăţite
sau reprezentanţilor acestora numai pe baza dispoziţiei executorului
judecătoresc ori a instanţei de executare, după caz.
(4) Dispoziţiile art. 1.042 şi următoarele privitoare
la cauţiunea judiciară se aplică în mod corespunzător.
Comunicarea actelor de procedură
Art. 662. - Comunicarea actelor de procedură în cadrul
executării silite se poate face de către executorul judecătoresc fie personal,
fie prin intermediul agentului său procedural. Dovada comunicării prin agent
procedural are aceeaşi forţă probantă cu dovada comunicării efectuate de către
executor însuşi.
SECŢIUNEA a 2-a
Efectuarea actelor de executare silită
Trecerea la executarea silită
Art. 663. -In afară de cazul în care legea prevede
altfel, executarea silită efectivă nu poate avea loc decât după expirarea
termenului arătat în somaţie sau, în lipsa acesteia, în cel prevăzut în
încheierea prin care s-a încuviinţat executarea.
Existenţa unui termen de plată
Art. 664. - Când prin titlul executoriu s-a stabilit un
termen de plată, executarea nu se poate face mai înainte de împlinirea acelui
termen.
Decăderea debitorului din beneficiul termenului de
plată
Art. 665. - (1) Debitorul care beneficiază de un termen
de plată va fi decăzut, la cererea creditorului, din beneficiul acestui termen,
dacă:
1. debitorul se sustrage de la îndeplinirea
obligaţiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării
silite;
2. debitorul risipeşte averea sa;
3. debitorul este în stare de insolvabilitate
îndeobşte cunoscută sau, dacă prin fapta sa, săvârşită cu intenţie sau dintr-o
culpă gravă, a micşorat garanţiile date creditorului său ori nu le-a dat pe
cele promise sau, după caz, încuviinţate;
4. alţi creditori fac executări asupra averii lui.
(2) In cazurile prevăzute la alin. (1), instanţa de
executare va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, în
termen scurt. In situaţia în care debitorul nu mai are domiciliul sau sediul
cunoscut, va fi citat la ultimul său domiciliu ori sediu.
(3) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică atunci când
debitor este statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Cazul obligaţiilor alternative
Art. 666. - (1) Când titlul executoriu cuprinde o
obligaţie alternativă, fără să se arate termenul de alegere, executorul
judecătoresc va notifica debitorului să îşi exercite acest drept în termen de
10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub
sancţiunea decăderii.
(2) Alegerea prestaţiei va fi făcută prin act scris
care va fi notificat executorului judecătoresc, iar acesta îl va înştiinţa de
îndată pe creditor despre alegerea făcută.
(3) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1),
dreptul de alegere trece asupra creditorului. In acest caz, executorul
judecătoresc îl va soma pe debitor, punându-i în vedere să execute prestaţia
aleasă de creditor.
Executarea prestaţiilor reciproce
Art. 667. - Când executarea depinde de o
contraprestaţie, ce rezultă din acelaşi titlu executoriu şi urmează să fie
făcută de creditor în acelaşi timp cu prestaţia debitorului, executarea va
putea fi făcută numai după ce creditorul a oferit debitorului propria prestaţie
sau după ce a făcut dovada cu înscris că debitorul a primit-o ori este în
întârziere cu primirea ei.
Existenta unei cauţiuni
Art. 668. - Hotărârile ce se execută provizoriu cu dare
de cauţiune nu se vor executa mai înainte de a se depune cauţiunea.
Constatarea actelor de executare
Art. 669. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
pentru toate actele efectuate în cursul executării, executorul judecătoresc
este obligat să încheie procese-verbale care vor cuprinde următoarele menţiuni:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) numele şi calitatea celui care încheie
procesul-verbal;
c) data întocmirii procesului-verbal şi numărul
dosarului de executare;
d) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează
actul de executare;
e) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi
sediul debitorului şi creditorului;
f) locul, data şi ora efectuării actului de executare;
g) măsurile luate de executor sau constatările
acestuia;
h) consemnarea explicaţiilor, opoziţiilor şi
obiecţiunilor participanţilor la executare;
i) alte menţiuni cerute de lege sau considerate de
executor ca fiind necesare;
j) menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului
sau debitorului ori a refuzului sau a împiedicării de a semna procesul-verbal;
k) menţionarea numărului de exemplare în care s-a
întocmit procesul-verbal, precum şi a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;
1) semnătura executorului, precum şi, când este cazul,
a altor persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului
de executare;
m) ştampila executorului judecătoresc.
(2) Menţiunile de la alin. (1) lit. a)-g), l) şi m)
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Accesul la bunurile debitorului
Art. 670. - (1) In vederea executării unei hotărâri
judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă
domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri,
cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, cu concursul forţei publice.
(2) In cazul altor titluri executorii decât hotărârile
judecătoreşti, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, depusă
odată cu cererea de încuviinţare a executării silite ori pe cale separată,
instanţa competentă va autoriza intrarea în locurile menţionate la alin. (1).
Instanţa se pronunţă, de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea terţului
care deţine bunul, prin încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi
de atac.
Identificarea bunurilor urmăribile
Art. 671. - (1) Executorul judecătoresc are dreptul să
identifice bunurile urmăribile ale debitorului şi, la locul unde ele se găsesc,
să îndeplinească asupra lor acte de executare, în prezenţa debitorului sau a
unuia dintre membrii majori ai familiei sale ori a unei alte persoane majore
care se află în acel loc, iar în lipsa acestora, în prezenţa unui agent al
forţei publice sau, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, a 2 martori
asistenţi.
(2) Identificarea bunurilor urmăribile şi efectuarea
actelor de executare la domiciliul sau la sediul altei persoane decât cel al
debitorului se pot face, în lipsa acordului persoanei respective, numai cu
autorizarea prealabilă a instanţei de executare, dată potrivit art. 670 alin.
(2).
Măsurile în cazul opunerii la executare
Art. 672. - (1) In cazul în care executorul
judecătoresc întâmpină opunere la efectuarea unui act de executare, la cererea
acestuia, făcută în condiţiile art. 649 alin. (2), organele de poliţie,
jandarmerie şi alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să asigure îndeplinirea
efectivă a activităţii de executare silită, inclusiv prin îndepărtarea de la
locul executării, la cererea executorului, a debitorului sau a oricărei alte
persoane.
(2) Dacă opunerea la executare întruneşte elementele
constitutive ale unei fapte prevăzute de legea penală, executorul judecătoresc
încheie un proces-verbal, pe care îl va trimite de îndată parchetului de pe
lângă instanţa de executare. Sesizarea parchetului nu împiedică continuarea
executării silite.
Locul executării
Art. 673. - Executarea silită se efectuează, după caz,
la locul unde debitorul realizează venituri sau la locul unde se găsesc alte
venituri ori bunuri ale sale supuse urmăririi, dacă legea nu dispune altfel.
Timpul în care se efectuează executarea
Art. 674. - (1) Niciun act de executare nu se va putea
face înainte de ora 6,00 şi nici după ora 20,00.
(2) Executarea silită nu se va putea face la alte ore
decât cele menţionate şi nici în zilele nelucrătoare, stabilite potrivit legii,
în afară de cazul în care se dispune altfel prin chiar hotărârea judecătorească
pusă în executare sau de cazurile urgente în care executarea poate fi
încuviinţată de instanţa de executare, prin încheiere dată în condiţiile art.
670 alin. (2).
(3) Cu titlu de excepţie, executarea începută va putea
continua în aceeaşi zi, dar nu mai târziu de ora 22,00, iar în zilele
următoare, în condiţiile prevăzute la alin. (1).
Executarea în lipsa părţilor
Art. 675. -Actele de executare îndeplinite în lipsa
părţilor, când prezenţa lor nu este expres cerută de lege, sunt valabile, dacă
sunt făcute cu respectarea dispoziţiilor legale.
Sancţiunea
Art. 676. -Incălcarea dispoziţiilor art. 664, 668 şi
674 atrage anularea executării.
SECŢIUNEA a 3-a
Executarea împotriva moştenitorilor
Interzicerea executării silite
Art. 677. - (1) Dacă debitorul moare înainte de
sesizarea executorului judecătoresc, nicio executare silită nu poate fi
pornită, iar dacă moare după ce aceasta a fost pornită, ea nu poate fi
continuată cât timp moştenirea nu a fost acceptată de către cei chemaţi la
moştenire sau, în lipsă, cât timp nu a fost numit, în condiţiile legii, un
curator al succesiunii ori, după caz, un curator special pentru executare, în
condiţiile art. 57.
(2) In cazul în care creditorul sau executorul
judecătoresc ia cunoştinţă, în orice mod, de faptul că debitorul a decedat,
acesta este obligat să solicite de îndată camerei notarilor publici în a cărei
circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul să facă menţiune în registrul
special prevăzut de lege despre începerea executării silite şi să îi elibereze
un certificat din care să rezulte dacă moştenirea debitorului a fost sau nu
dezbătută, iar în caz afirmativ, care sunt persoanele care au calitatea de
moştenitori, precum şi faptul dacă până la acceptarea moştenirii de către cel
puţin unul dintre succesibili a fost sau nu numit un curator al succesiunii.
(3) In cazul în care se constată că moştenirea nu a
fost dezbătută sau, după caz, acceptată, creditorul sau executorul judecătoresc
poate cere camerei notarilor publici în a cărei circumscripţie a avut ultimul
domiciliu defunctul sau, după caz, notarului public deja sesizat întocmirea
inventarului succesiunii sau desemnarea unei persoane în acest scop.
Inceperea executării contra moştenitorilor
Art. 678. - (1) Dacă debitorul moare înainte de
începerea executării silite şi se constată că nu există niciun moştenitor
acceptant şi nici nu este numit un curator al succesiunii, la cererea
creditorului ori a executorului judecătoresc, instanţa de executare va numi de
îndată un curator special, până când va fi numit, în condiţiile legii,
curatorul succesiunii, dispoziţiile art. 57 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) In cazul în care moştenirea a fost acceptată şi
există numai moştenitori majori, executarea silită va fi pornită împotriva
tuturor, în afară de cazul în care numai unii dintre aceştia sunt chemaţi, de
lege ori potrivit voinţei defunctului, să răspundă pentru anumite datorii ale
defunctului. Dacă executarea silită este pornită contra tuturor moştenitorilor,
aceştia vor fi citaţi, printr-o înştiinţare colectivă, făcută la locul
deschiderii moştenirii, pe numele acesteia, cu excepţia cazului în care au
ales, cu ocazia dezbaterii succesorale ori chiar ulterior, un alt domiciliu în
vederea citării sau un reprezentant al acestora, după caz.
(3) Dacă între moştenitori sunt şi minori sau persoane
puse sub interdicţie judecătorească, executarea silită nu va putea fi pornită
decât după numirea reprezentanţilor sau a ocrotitorilor legali. Dacă însă după
o lună de la moartea debitorului sau de la punerea sub interdicţie
judecătorească nu a fost numit reprezentantul sau a ocrotitorul legal,
creditorul sau executorul judecătoresc va putea cere instanţei de executare
numirea unui curator special, până la numirea lor, dispoziţiile art. 57
aplicându-se în mod corespunzător.
Continuarea executării contra moştenitorilor
Art. 679. - Dacă la moartea debitorului executarea era
începută, ea se suspendă şi nu va fi reluată împotriva succesibililor
acceptanţi decât după 10 zile de la data când aceştia au fost încunoştinţaţi
despre continuarea executării silite, dispoziţiile art. 678 aplicându-se în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA a 4-a
Intervenţia altor creditori
Dreptul de intervenţie
Art. 680. - (1) Orice creditor poate interveni în
cursul executării silite pornite de un alt creditor, însă numai în condiţiile
şi limitele prevăzute la alin. (2).
(2) Pot interveni în executarea silită:
1. creditorii care au deja un titlu executoriu contra
debitorului;
2. creditorii care au luat măsuri asigurătorii asupra
bunurilor acestuia;
3. creditorii care au un drept real de garanţie sau,
după caz, un drept de preferinţă asupra bunului urmărit, conservat în
condiţiile prevăzute de lege;
4. creditorii chirografari titulari ai unor creanţe
băneşti rezultate din înscrisuri cu dată certă ori din registre ţinute cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Termenul de intervenţie
Art. 681. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel,
intervenţia poate fi făcută, sub sancţiunea prevăzută la art. 686, până la
termenul stabilit de către executor pentru valorificarea, în oricare dintre
modalităţile prevăzute de lege ori convenite de părţi, a bunurilor mobile sau
imobile urmărite.
(2) Cu toate acestea, creditorii care au un drept real
de garanţie asupra bunurilor urmărite şi care este conservat în condiţiile
prevăzute de lege, creditorii care au creanţe având ca obiect venituri datorate
bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene, precum şi alţi
creditori privilegiaţi care intervin în cursul urmăririi silite au dreptul să
participe la distribuire după rangul conferit de dreptul lor de preferinţă,
chiar dacă cererea de intervenţie a fost făcută după expirarea termenului
stabilit potrivit alin. (1), dacă şi-au depus titlurile de creanţă în termenul
prevăzut la art. 858 alin. (2), în vederea întocmirii proiectului de
distribuire a sumei rezultate din urmărire. Dispoziţiile art. 855 rămân
aplicabile.
Procedura
Art. 682. - (1) Cererea de intervenţie trebuie să fie
făcută cu respectarea cerinţelor prevăzute la art. 654, indicându-se în mod
expres dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, precum şi dacă este
garantată sau negarantată, în tot ori în parte, privilegiată sau chirografară,
după caz. In cazul în care creditorul a cerut sau a obţinut luarea unor măsuri
asigurătorii asupra bunurilor debitorului, se va face menţiune şi despre acest
lucru, indicându-se bunurile pentru care s-a cerut luarea acestor măsuri.
(2) Cererea se depune la executorul judecătoresc,
împreună cu copii certificate de pe documentele justificative, precum şi de pe
procesul-verbal de constatare a aplicării măsurii asigurătorii, dacă este
cazul. In situaţia în care se reclamă creanţe băneşti rezultate din înscrierile
contabile făcute în registre ţinute cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege, cererea va fi însoţită, sub sancţiunea inadmisibilităţii, de un extras de
pe înscrierile care cuprind aceste sume, legalizate de un notar public.
(3) După înregistrarea cererii, executorul
judecătoresc o va înainta de îndată instanţei de executare competente, împreună
cu toate documentele justificative, dispoziţiile art. 655 şi 656 aplicându-se
în mod corespunzător. Până la soluţionarea cererii de intervenţie, orice
eliberare sau distribuire de sume obţinute din valorificarea bunurilor
debitorului se suspendă de drept.
(4) Instanţa soluţionează cererea în camera de
consiliu, fără citarea părţilor, dispoziţiile art. 656 aplicându-se în mod
corespunzător. Dacă creditorii care au formulat cerere de intervenţie nu au
titlu executoriu, instanţa va convoca în camera de consiliu, de urgenţă şi în
termen scurt, debitorul şi creditorii care nu au titlu executoriu, pentru
recunoaşterea de către debitor a creanţelor, dispunând totodată comunicarea
către debitor a copiilor de pe cererile de intervenţie şi de pe documentele
justificative.
(5) La termenul fixat de instanţă, debitorul trebuie
să declare dacă înţelege să recunoască, în tot sau în parte, creanţele pentru
care a avut loc intervenţia. Dacă debitorul nu se înfăţişează, se consideră că recunoaşte
toate creanţele reclamate prin cererile de intervenţie.
(6) Dacă debitorul contestă, în tot sau în parte,
creanţele reclamate, creditorii intervenienţi ale căror creanţe au fost
contestate au dreptul să solicite instanţei să dispună executorului
judecătoresc ca sumele reclamate să fie puse deoparte, dacă, în termen de 15
zile de la data când a avut loc convocarea prevăzută la alin. (4), aceştia vor
face dovada că au introdus acţiune în justiţie în scopul obţinerii titlului
executoriu. Până la expirarea acestui termen, eliberarea sau distribuirea
acestor sume, dacă este cazul, se suspendă de drept. In cazul în care a fost
introdusă acţiunea în justiţie, aceste sume vor fi consemnate până la
soluţionarea litigiului printr-o hotărâre definitivă, cu excepţia cazului în
care ar fi pretinse de alţi creditori în rang util.
Inştiinţarea creditorului urmăritor şi a debitorului
Art. 683. - (1) Odată cu sesizarea instanţei de
executare, potrivit art. 682 alin. (3), executorul judecătoresc va comunica o
copie de pe cererea de intervenţie şi de pe documentele justificative
creditorului urmăritor, iar după soluţionarea cererii de intervenţie, şi o
copie certificată de pe încheierea de încuviinţare a acesteia.
(2) Dacă cererea de intervenţie a fost încuviinţată, executorul
îl va înştiinţa şi pe debitor, dispoziţiile art. 657 aplicându-se în mod
corespunzător.
Drepturile creditorului urmăritor
Art. 684. - (1) In cazul creditorilor chirografari care
au intervenit în cursul urmăririi silite şi ale căror creanţe au fost
recunoscute de debitor, în tot sau în parte, creditorul urmăritor are dreptul
de a le indica acestora, printr-o notificare, făcută în termen de 10 zile de la
data comunicării de către executorul judecătoresc a copiei certificate a
încheierii de încuviinţare a cererii de intervenţie, existenţa şi a altor
bunuri ale debitorului, care pot fi urmărite în mod util, invitându-i să ceară
extinderea urmăririi şi asupra acestor bunuri, dacă au titlu executoriu, şi să
avanseze, în toate cazurile, cheltuielile necesare pentru extindere.
(2) Dacă însă creditorii intervenienţi nu solicită
extinderea urmăririi şi la bunurile indicate de creditorul urmăritor sau, după
caz, nu avansează cheltuielile necesare extinderii, în termen de 10 zile de la
data notificării prevăzute la alin. (1), creditorul urmăritor are dreptul de a
fi preferat acestora la distribuirea sumei rezultate din urmărire.
(3) Creditorii urmăritori nu se pot opune cererilor de
intervenţie făcute de alţi creditori, în afară de cazul în care ei fac dovada
că aceştia au acţionat în frauda drepturilor lor. Ei pot însă contesta, în
termenul prevăzut de lege, repartizarea creanţelor potrivit proiectului de
distribuire a sumelor rezultate din urmărire întocmit de către executor.
Efectele intervenţiei
Art. 685. - (1) Creditorii intervenienţi şi cei ale
căror creanţe au fost recunoscute de către debitor, în condiţiile prevăzute la
art. 682, pot să participe la distribuirea sumei rezultate din urmărire, în
limita sumelor reclamate sau, după caz, recunoscute, şi, dacă au titluri
executorii, să participe, în condiţiile legii, la urmărirea bunurilor
debitorului şi să solicite efectuarea unor acte de executare silită, dacă este
cazul.
(2) Creditorii intervenienţi ale căror creanţe au fost
contestate, în tot sau în parte, de către debitor şi care au cerut instanţei ca
sumele reclamate să fie puse deoparte pot participa numai la distribuirea
sumelor consemnate în condiţiile prevăzute la art. 682 alin. (6), în afară de
cazul în care ar fi pretinse de alţi creditori în rang util.
Intervenţia tardivă
Art. 686. - Creditorii chirografari care au intervenit
după expirarea termenului prevăzut la art. 681 alin. (1), dar înainte de
expirarea termenului pentru depunerea titlurilor de creanţă, în vederea
întocmirii proiectului de distribuire a sumei rezultate din urmărire, au
dreptul să participe la distribuirea părţii din suma rămasă după îndestularea
drepturilor creditorilor urmăritori, a creditorilor garantaţi sau privilegiaţi
şi a celor care au intervenit în timp util. Dispoziţiile art. 682 alin. (4)-(6)
rămân aplicabile.
SECŢIUNEA a 5-a
Perimarea executării silite
Termenul de perimare
Art. 687. - (1) In cazul în care creditorul, din culpa
sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act necesar executării
silite, cerut, în scris, de executorul judecătoresc, orice executare se perima
de drept, indiferent de obiectul ei.
(2) In caz de suspendare a executării, termenul de
perimare curge de la încetarea suspendării. Termenul de perimare nu se suspendă
pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului.
Constatarea perimării. Efectele
Art. 688. - (1) Perimarea se constată de către instanţa
de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate,
prin încheiere dată cu citarea în termen scurt a părţilor.
(2) Perimarea executării atrage desfiinţarea tuturor
actelor de executare, cu excepţia celor care au dus la realizarea, în parte, a
creanţei cuprinse în titlul executoriu şi a accesoriilor.
Reînnoirea cererii de executare
Art. 689. - (1) In caz de perimare a executării, se va
putea face, înăuntrul termenului de prescripţie, o nouă cerere de executare
silită, dispoziţiile art. 655 şi 656 fiind aplicabile în mod corespunzător.
(2) După încuviinţarea executării silite, executorul va
comunica debitorului încheierea instanţei, precum şi o nouă somaţie, la care nu
se va mai alătura titlul ce se execută.
SECŢIUNEA a 6-a
Amânarea, suspendarea şi restrângerea executării
Amânarea executării
Art. 690. - (1) In afara altor cazuri prevăzute de
lege, executorul judecătoresc nu poate amâna executarea decât dacă procedura de
citare sau de întocmire a anunţurilor şi publicaţiilor de vânzare nu a fost
îndeplinită sau dacă, la termenul stabilit, executarea nu poate fi efectuată
datorită neîndeplinirii de către creditor a obligaţiilor prevăzute la art. 637
alin. (1).
(2) In cazurile prevăzute la alin. (1), amânarea se
dispune de executorul judecătoresc prin încheiere.
Suspendarea executării
Art. 691. - (1) Executarea silită se suspendă în cazurile
în care aceasta este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţă.
(2) La cererea creditorului urmăritor, executarea va fi
suspendată de către executorul judecătoresc.
(3) Pe perioada suspendării executării, actele de
executare efectuate anterior, măsurile de executare dispuse de instanţa de
executare sau de executor, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor,
veniturilor şi conturilor bancare, rămân în fiinţă, în afară de cazul în care
prin lege sau prin hotărâre judecătorească se dispune altfel.
(4) După încetarea suspendării, executorul, la cererea
părţii interesate, va dispune continuarea executării, în măsura în care actele
de executare sau executarea silită însăşi nu au fost desfiinţate de instanţa de
judecată ori acestea nu au încetat prin efectul legii.
Restrângerea executării
Art. 692. - (1) Când creditorul urmăreşte în acelaşi
timp mai multe bunuri mobile sau imobile a căror valoare este vădit excesivă în
raport cu creanţa ce urmează a fi satisfăcută, instanţa de executare, la
cererea debitorului şi după citarea creditorului, poate să restrângă executarea
la anumite bunuri.
(2) In acest caz, instanţa competentă să soluţioneze o
astfel de cerere este aceea la care a început executarea acelui bun al
debitorului, care apare ca îndestulător pentru acoperirea creanţelor tuturor
creditorilor urmăritori.
(3) Dacă cererea este admisă, instanţa va suspenda
executarea celorlalte bunuri, iar în caz de executări pornite în
circumscripţiile mai multor instanţe de executare, debitorul, pe baza simplei
înfăţişări a încheierii prin care s-a încuviinţat restrângerea, poate cere
acestor din urmă instanţe suspendarea acelor executări. Până la soluţionarea
acestor cereri, executarea este suspendată de drept.
(4) Executările suspendate nu vor putea fi reluate
decât după rămânerea definitivă a proiectului de distribuire a sumelor
rezultate din executarea efectuată.
SECŢIUNEA a 7-a
Incetarea executării silite
Cazurile
Art. 693. - Executarea silită încetează dacă:
1. s-a realizat integral obligaţia prevăzută în
titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume
datorate potrivit legii; în acest caz, executorul judecătoresc îi va preda
creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a
obligaţiei, şi îi va remite debitorului un certificat constatator al
îndeplinirii integrale a obligaţiilor mai sus menţionate;
2. nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza
lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel
de bunuri; în aceste cazuri, executorul îi va remite personal creditorului sau
reprezentantului său titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza restituirii
şi partea de obligaţie ce a fost executată, precum şi, când este cazul, îi va
remite debitorului un certificat constatator al părţii din obligaţie ce a fost
executată;
3. creditorul a renunţat la executare;
4. a fost desfiinţat titlul executoriu;
5. a fost anulată executarea.
Nulitatea executării silite
Art. 694. - Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la
executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage
nulitatea actului nelegal, precum şi a actelor de executare subsecvente,
dispoziţiile art. 169 şi următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.
Reluarea executării
Art. 695. - (1) In cazurile prevăzute la art. 693 pct.
2 se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie
a dreptului de a obţine executarea silită.
(2) Reluarea executării silite poate fi cerută şi
asupra aceluiaşi bun. Dacă acesta este un imobil, atât timp cât, potrivit
legii, poate avea loc reluarea executării silite, nu se va putea solicita de
către executorul judecătoresc radierea urmăririi înscrise potrivit
dispoziţiilor art. 811.
CAPITOLUL V
Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită
Termenul de prescripţie şi efectele acesteia
Art. 696. - (1) Dreptul de a obţine executarea silită
se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. In cazul
titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de
10 ani.
(2) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. în cazul hotărârilor
judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
rămânerii lor definitive.
(3) Prin împlinirea termenului de prescripţie se
stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi
pierde puterea executorie. In cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale,
dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz,
nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui
nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
Suspendarea prescripţiei
Art. 697. - (1) Cursul prescripţiei se suspendă:
1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea
termenului de prescripţie a dreptului de a obţine obligarea pârâtului;
2. pe timpul cât suspendarea executării silite este
prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de alt organ
jurisdicţional competent;
3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care
nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage veniturile şi bunurile de la
urmărire;
4. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.
(3) Prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea
silită este suspendată la cererea creditorului urmăritor.
Intreruperea prescripţiei
Art. 698. - (1) Cursul prescripţiei se întrerupe:
1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de
începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de
executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în
orice alt mod, a datoriei;
2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de
titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare
necompetent;
3. pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul
urmăririi silite pornite de alţi creditori;
4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a
unui act de executare;
5. pe data depunerii cererii de reluare a executării;
6. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) După întrerupere, începe să curgă un nou termen de
prescripţie.
(3) Prescripţia nu este întreruptă dacă executarea
silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a
făcut-o a renunţat la ea.
Repunerea în termenul de prescripţie
Art. 699. - (1) După împlinirea termenului de
prescripţie, creditorul poate cere repunerea în acest termen numai dacă a fost
împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice.
(2) Cererea de repunere în termen se introduce la
instanţa de executare competentă, în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării. Judecata cererii se face cu citarea părţilor, prin hotărâre
supusă numai apelului, potrivit dreptului comun.
(3) Dacă cererea de repunere în termen a fost admisă,
creditorul poate formula cerere de executare silită în termen de 30 de zile de
la data rămânerii definitive a hotărârii.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 700. - Prevederile prezentului capitol se
completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.
CAPITOLUL VI
Contestaţia la executare
Obiectul contestaţiei
Art. 701. - (1) Impotriva executării silite, a
încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act
de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi
prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul
în care executorul judecătoresc refuză să îndeplinească un act de executare
silită în condiţiile legii.
(2) Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art.
437, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu
privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.
(3) De asemenea, se poate face contestaţie împotriva
greşitei învestiri cu formulă executorie a hotărârii sau a unui alt înscris,
după caz.
(4) Impărţirea bunurilor proprietate comună pe
cote-părţi sau în devălmăşie poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate,
si în cadrul judecării contestaţiei la executare.
Condiţiile de admisibilitate
Art. 702. - (1) Dacă executarea silită se face în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca
pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune
în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost
deschisă.
(2) In cazul în care executarea silită se face în
temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească sau
arbitrală, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de
drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă
legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.
(3) Nu se poate face o nouă contestaţie de către
aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii.
(4) Creditorii neurmăritori au dreptul de a interveni
în executarea efectuată de alţi creditori, pentru a lua parte la executare sau
la distribuirea sumelor obţinute din urmărirea silită a bunurilor debitorului.
(5) In cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau
imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la
executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă aceasta
pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul
respectiv.
Instanţa competentă
Art. 703. - (1) Contestaţia se introduce la instanţa de
executare.
(2) Contestaţia privind lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu ori privind greşita învestire cu
formulă executorie a unui înscris se introduce la instanţa care a pronunţat
hotărârea ce se execută sau, după caz, la instanţa care a învestit cu formulă
executorie înscrisul ce se execută. Dacă o asemenea contestaţie vizează un
titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de
soluţionare aparţine instanţei de executare.
Termenele
Art. 704. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
contestaţia privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în
termen de 15 zile de la data când:
1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de
executare pe care îl contestă;
2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz,
înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra
unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai
târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul
poprit;
3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit
încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat
cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit
încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face
fără somaţie.
(2) Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc,
în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face
în termen de 5 zile de la comunicare.
(3) Contestaţia privind lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu ori cea care se referă la greşita
învestire cu formulă executorie a unei hotărâri sau a unui alt înscris se poate
face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită.
(4) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia
prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt
drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot cursul executării
silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data
predării silite a bunului.
(5) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la
alin. (4) nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe
calea unei cereri separate, în condiţiile legii, sub rezerva drepturilor
definitiv dobândite de către terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor
urmărite.
Condiţiile de formă
Art. 705. - (1) Contestaţiile se fac cu respectarea
cerinţelor de formă prevăzute pentru cererile de chemare în judecată.
(2) Contestatorul care nu locuieşte sau nu are sediul
în localitatea de reşedinţă a instanţei poate, prin chiar cererea sa, să îşi
aleagă domiciliul sau sediul procesual în această localitate, arătând persoana
căreia urmează să i se facă comunicările.
(3) Intâmpinarea este obligatorie.
Procedura de judecata
Art. 706. - (1) Contestaţia la executare se judecă cu
procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanţă, care se
aplică în mod corespunzător.
(2) Instanţa sesizată va solicita de îndată
executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate
de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 280
fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în vedere părţii
interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.
(3) Părţile vor fi citate în termen scurt, iar
judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.
(4) La cererea părţilor sau atunci când apreciază că
este necesar, instanţa va putea solicita relaţii şi explicaţii scrise de la
executorul judecătoresc.
Căile de atac
Art. 707. - (1) Hotărârea pronunţată cu privire la
contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate
în temeiul art. 701 alin. (4) şi art. 704 alin. (4), care pot fi atacate în
condiţiile dreptului comun.
(2) Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia
privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută. Dacă prin contestaţie s-a
cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care nu
constituie hotărâre a unui organ de jurisdicţie, hotărârea prin care s-a
soluţionat contestaţia va putea fi atacată numai cu apel, dispoziţiile alin.
(1) aplicându-se în mod corespunzător.
Suspendarea executării
Art. 708. - (1) Până la soluţionarea contestaţiei la
executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii
interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda
executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau
prin cerere separată.
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o
solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată ia valoarea
obiectului contestaţiei, după cum urmează:
a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000
lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000
lei;
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte
100.000 lei;
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte
1.000.000 lei.
(3) Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în
bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune
altfel.
(4) Suspendarea executării este obligatorie şi
cauţiunea nu este necesară dacă:
1. hotărârea sau înscrisul care se execută nu este,
potrivit legii, executoriu;
2. înscrisul care se execută a fost declarat fals
printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă;
3. debitorul face dovada cu înscris autentic că a
obţinut de la creditor o amânare ori, după caz, beneficiază de un termen de
plată.
(5) Dacă bunurile urmărite sunt supuse pieirii,
degradării, alterării sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea
preţului obţinut din valorificarea acestor bunuri.
(6) Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate
cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru
judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate
fi atacată numai cu apel, în mod separat, în termen de 5 zile de la pronunţare
pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.
(7) In cazuri urgente şi dacă s-a plătit cauţiunea
prevăzută la alin. (2), instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea
părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de
suspendare. Incheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă
potrivit prezentului alineat este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de
instanţă, dacă este cazul.
(8) Incheierea prin care s-a dispus suspendarea
executării silite se comunică din oficiu şi de îndată executorului
judecătoresc.
Efectele soluţionării contestaţiei
Art. 709. - (1) Dacă admite contestaţia la executare,
instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula
actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării
înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu sau, când acesta a fost greşit
învestit, va anula încheierea de învestire cu formulă executorie.
(2) De asemenea, dacă prin contestaţia la executare s-a
cerut de către partea interesată împărţirea bunurilor proprietate comună,
instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora, potrivit legii.
(3) In cazul respingerii contestaţiei, contestatorul
poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin
întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credintă,
el va fi obligat si la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000
lei.
(4) Hotărârea de admitere sau de respingere a
contestaţiei, rămasă definitivă, va fi comunicată, din oficiu şi de îndată, şi
executorului judecătoresc.
(5) Dacă contestaţia este admisă, executorul
judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de
instanţă.
(6) Atunci când contestaţia a fost respinsă, suma
reprezentând cauţiunea depusă rămâne indisponibilizată, urmând a servi la
acoperirea creanţelor arătate la alin. (3) sau a celor stabilite prin titlul executoriu,
după caz, situaţie în care se va comunica executorului şi recipisa de
consemnare a acestei sume.
(7) In cazul în care constată refuzul nejustificat al
executorului de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită sau de
a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută
de lege, instanţa de executare va putea obliga executorul, prin aceeaşi
hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei, precum
şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel
cauzată.
(8) In situaţia prevăzută la alin. (7), instanţa va
solicita încheierea prevăzută la art. 655 alin. (1) sau, după caz, actul care
constată refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare silită
ori de a lua altă măsură prevăzută de lege.
CAPITOLUL VII
Depunerea cu afectaţiune specială
Condiţiile
Art. 710. - (1) Până la rămânerea definitivă a
adjudecării bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terţul garant
poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând
la unitatea prevăzută de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc,
întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare,
şi depunând dovada de consemnare la executorul judecătoresc.
(2) Asupra cererii debitorului sau a terţului garant
executorul judecătoresc se va pronunţa de urgenţă, prin încheiere, dată cu
citarea părţilor, ce va fi comunicată de îndată părţilor.
(3) Dacă cererea este admisă şi debitorul sau terţul garant
nu se opune, executorul judecătoresc, odată cu desfiinţarea măsurilor, va
dispune şi eliberarea sumei în mâinile creditorului.
(4) Dacă însă debitorul sau terţul garant va dovedi că
a făcut contestaţie în termen şi se va opune la eliberare, executarea este
suspendată de drept, iar executorul judecătoresc se va pronunţa asupra
eliberării sumei numai după ce instanţa a dat o hotărâre definitivă asupra
contestaţiei respective.
Efectele
Art. 711. - Suma consemnată de debitor sau de terţul
garant, potrivit art. 710, va servi exclusiv la plata creditorului pe seama
căruia s-a făcut consemnarea, precum şi la acoperirea cheltuielilor de
executare, cu excepţia cazului în care sunt mai mulţi creditori urmăritori sau
intervenienţi, când se va proceda la distribuire, potrivit dispoziţiilor art.
853 şi următoarele.
CAPITOLUL VIII
Intoarcerea executării
Dreptul la întoarcerea executării
Art. 712. - (1) In toate cazurile în care se
desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are
dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare
acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina
creditorului.
(2) Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor
restitui celui îndreptăţit, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv
dobândite de terţii de bună-credinţă.
(3) In cazul în care executarea silită s-a făcut prin
vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea
de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata
inflaţiei, cu excepţia situaţiei când se aplică art. 766.
Modalitatea de restabilire
Art. 713. - (1) In cazul în care instanţa
judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la
cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra
restabilirii situaţiei anterioare executării. In cazul în care bunul supus
executării silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării
operaţiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere
drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă, potrivit regulilor
de carte funciară.
(2) Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea
executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura
restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea
dispune de instanţa care rejudecă fondul.
(3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei
anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va
putea cere, pe cale separată, instanţei de executare. Judecata se va face de
urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului.
Cazurile speciale
Art. 714. - Dacă titlul executoriu emis de un alt organ
decât o instanţă judecătorească a fost desfiinţat de acel organ sau de un alt organ
din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii
situaţiei anterioare executării nu este prevăzută de lege ori, deşi este
prevăzută, nu s-a luat această măsură, ea se va putea obţine pe calea unei
cereri introduse la instanţa prevăzută la art. 713 alin. (3).
Executarea provizorie
Art. 715. - Hotărârea de primă instanţă prin care s-a
dispus restabilirea situaţiei anterioare executării poate fi dată cu executare
provizorie, dispoziţiile art. 443 aplicându-se în mod corespunzător.
TITLUL II
Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului
CAPITOLUL I
Urmărirea mobiliară
SECŢIUNEA 1
Bunurile mobile care nu se pot urmări
Bunurile neurmăribile
Art. 716. - Nu sunt supuse urmăririi silite:
a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile
traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai
multe de acelaşi fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi
cele destinate îngrijirii bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe
timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele
necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de
subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale
socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau
de familie şi altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile si în
condiţiile prevăzute de lege.
Bunurile destinate exercitării ocupaţiei sau
profesiei debitorului
Art. 717. - (1) Bunurile care servesc la exercitarea
ocupaţiei sau profesiei debitorului, persoană fizică, nu pot fi supuse
urmăririi silite decât în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru
obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra
mobilelor.
(2) Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi
urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul
agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi
seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor
bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea
creanţei.
Limitele urmăririi veniturilor băneşti
Art. 718. - (1) Salariile şi alte venituri periodice,
pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se
plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de
existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru
sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii;
b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice
alte datorii.
(2) Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume,
urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului,
indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede
altfel.
(3) Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se
plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de
existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul
salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum.
(4) Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă,
compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual
de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite
şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu
titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor
cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.
(5) Urmărirea drepturilor prevăzute la alin. (4) se va
putea face în limita a jumătate din cuantumul acestora.
(6) Sumele reţinute potrivit prevederilor alin. (1)-(4)
se eliberează sau se distribuie potrivit art. 853 şi următoarele.
(7) Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii,
ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele
acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum
şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit
legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.
Sancţiunea
Art. 719. - Renunţarea la beneficiul dispoziţiilor
prevăzute în articolele din prezenta secţiune, precum şi urmărirea ori cesiunea
făcută cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept.
SECŢIUNEA a 2-a
Procedura urmăririi mobiliare
§ 1. Sechestrarea
bunurilor mobile
Indicarea bunurilor asupra cărora să se facă
executarea
Art. 720. - Pentru realizarea creanţelor sale,
creditorul va putea urmări bunurile mobile ale debitorului, aflate la acesta
sau la alte persoane. Creditorul poate indica bunurile mobile asupra cărora ar
voi să se facă executarea. Dacă executorul judecătoresc apreciază că prin
valorificarea acestor bunuri nu se asigură realizarea drepturilor creditorului,
el va urmări şi alte bunuri.
Aplicarea sechestrului asupra bunurilor debitorului
Art. 721. - (1) Dacă în termen de o zi de la
comunicarea somaţiei însoţite de încheierea de încuviinţare a executării
debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc va proceda la
sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, în vederea
valorificării lor, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ.
(2) In cazul în care există pericol evident de
sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în
cuprinsul cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a
executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile odată cu comunicarea
somaţiei către debitor. In acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în
chiar încheierea de încuviinţare a executării.
(3) Pentru bunurile sechestrate asigurător nu este
necesară o nouă sechestrare, executorul judecătoresc fiind însă obligat să
verifice dacă bunurile respective se găsesc la locul aplicării sechestrului şi
dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri
ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente
pentru realizarea creanţei.
(4) In cazul în care se afirmă că unele bunuri aparţin
altei persoane, dar drepturile acesteia nu sunt evidente, executorul va
sechestra bunurile, însă va face menţiune în procesul-verbal de sechestru despre
drepturile pretinse.
Sechestrarea bunurilor aflate în mâinile terţilor
Art. 722. - (1) Sechestrul se va putea aplica şi asupra
bunurilor aparţinând debitorului, dar deţinute de un terţ, afară numai dacă
acesta din urmă nu recunoaşte că bunurile aparţin debitorului urmărit. Dacă
terţul recunoaşte că bunurile aparţin debitorului, este obligat să declare dacă
le deţine în temeiul vreunui titlu şi să înmâneze executorului o copie
certificată a acestuia, dacă este cazul.
(2) Dacă terţul deţinător nu recunoaşte că bunurile
aparţin debitorului, dar creditorul pretinde şi face dovada că bunurile
respective sunt ale acestuia, instanţa de executare va putea, prin încheiere
definitivă, dată cu citarea în termen scurt a părţilor, să îl autorizeze pe
executor să continue aplicarea sechestrului.
(3) Terţul deţinător care are un drept de folosinţă
asupra bunului sechestrat poate să ceară instanţei de executare să fie
autorizat să folosească în continuare bunul, dacă pentru acesta există o
asigurare facultativă contra daunelor ori urmează să fie contractată, în
termenul fixat de instanţă, după caz. In toate cazurile, acordul creditorului
urmăritor în acest sens suplineşte autorizaţia instanţei de executare.
Concursul forţei publice
Art. 723. - (1) Prezenţa unui agent de poliţie, unui
jandarm sau a altor agenţi ai forţei publice va fi necesară, sub sancţiunea
nulităţii, în următoarele situaţii:
1. dacă uşile imobilului debitorului sau al terţului
deţinător sunt încuiate şi acesta refuză să le deschidă;
2. dacă ei refuză să deschidă camerele sau mobilele;
3. dacă debitorul sau terţul deţinător lipseşte şi în
imobil nu se găseşte nicio persoană majoră sau nimeni nu dă curs solicitării
executorului de deschidere a uşilor imobilului.
(2) După deschiderea uşilor sau mobilelor, prezenţa
celor menţionaţi la alin. (1) va putea fi suplinită prin 2 martori asistenţi.
(3) In afara situaţiilor prevăzute la alin. (1),
executorul judecătoresc va putea de asemenea, cere concursul forţei publice,
fie pentru a înlătura împotrivirea la sechestru, fie pentru păstrarea ordinii
în timpul sechestrării.
Deschiderea încăperilor şi mobilelor
Art. 724. -In toate cazurile, încăperile şi mobilele se
vor deschide treptat, pe măsură ce bunurile sechestrate se vor trece în
procesul-verbal de sechestru.
Participarea specialiştilor
Art. 725. - Executorul judecătoresc va putea recurge,
dacă este cazul, şi la serviciile unor specialişti, pentru deschiderea
localului, încăperilor, caselor de fier şi a oricăror alte mobile în care se
află bunurile ce urmează a fi sechestrate, pentru identificarea acestora ori
pentru a asigura transportul lor, după caz.
Sechestrul asupra bunurilor aflate în casete
închiriate
Art. 726. - Dispoziţiile art. 723-725 sunt aplicabile
în mod corespunzător şi în cazul când sechestrul se înfiinţează asupra
conţinutului casetelor închiriate de debitor la instituţii de credit sau la
alte unităţi specializate.
Identificarea bunurilor sechestrate
Art. 727. - (1) Executorul judecătoresc este obligat să
identifice bunurile sechestrate printr-un semn distinctiv, putând şi fotografia
sau filma bunurile sechestrate.
(2) Dacă debitorul cere ca bunurile să fie aşezate
într-o încăpere cu intrări sigilate, acest semn nu se va aplica.
Sechestrul asupra bunurilor deja identificate
Art. 728. - (1) Dacă animalele sau obiectele
sechestrate sunt identificate, potrivit unor dispoziţii legale, prin înscrisuri
eliberate ori certificate de o autoritate sau instituţie publică, se va face
menţiune despre aplicarea sechestrului pe aceste înscrisuri.
(2) In cazul în care debitorul nu are sau refuză să
înfăţişeze înscrisurile respective, executorul va proceda la aplicarea unui
semn distinctiv asupra acestor bunuri, dacă acest lucru este posibil, sau, la
cererea creditorului, la ridicarea şi încredinţarea lor unui custode desemnat
de creditor, pe răspunderea acestuia. Toate cheltuielile efectuate cu aplicarea
acestor măsuri vor fi avansate de creditor şi suportate de debitor în cadrul
cheltuielilor de executare.
Sechestrarea autovehiculelor
Art. 729. - (1) In cadrul procedurii de urmărire a unui
autovehicul, proprietatea debitorului, executorul judecătoresc poate dispune
sechestrarea acelui bun, făcând menţiunea acestei măsuri şi pe certificatul de
înmatriculare, precum şi pe cartea de identitate a autovehiculului respectiv.
Dacă această din urmă măsură nu poate fi aplicată din diferite motive,
executorul judecătoresc va menţiona acest aspect în procesul-verbal de
sechestru, precum şi cauzele care au dus la crearea acestei situaţii.
(2) Autovehiculul va fi sechestrat prin aplicarea de
sigilii sau dat în custodia unei persoane alese cu precădere de către creditor.
Un exemplar al procesului-verbal de urmărire a acelui autovehicul va fi
comunicat atât organelor de poliţie rutieră, cât şi organelor fiscale în raza
cărora a fost înmatriculat acel bun, pentru a nota această măsură în evidenţele
proprii. Dacă indisponibilizarea autovehiculului şi a documentelor precizate la
alin. (1) nu poate fi realizată la termenul la care executorul judecătoresc a
dispus aplicarea măsurii sechestrului, procesul-verbal va fi comunicat
serviciului de poliţie rutieră, care va putea opri în trafic autovehiculul
urmărit, indiferent de locul în care acesta se află.
(3) Organul de poliţie rutieră va putea opri în trafic
autovehiculul sechestrat şi va proceda la ridicarea certificatului de
înmatriculare, a cărţii de identitate, punând în vedere conducătorului
autovehiculului că bunul este sechestrat şi să se prezinte într-un termen
rezonabil la executorul judecătoresc. Totodată va anunţa, de îndată, executorul
judecătoresc care a aplicat măsura prevăzută la alin. (1). Această operaţiune
va fi consemnată de către organul de poliţie într-un proces-verbal, în care se
va face şi o descriere sumară a autovehiculului sechestrat, o copie a acestuia
fiind remisă conducătorului autovehiculului. Atât documentele, cât şi o copie a
procesului-verbal vor fi trimise executorului judecătoresc care a aplicat
măsura sechestrului asupra acelui autovehicul.
(4) Executorul judecătoresc poate aplica, de asemenea,
măsura sechestrului asupra unui autovehicul în baza datelor obţinute de la
serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a
vehiculelor, dacă debitorul în cauză este proprietarul înregistrat al acelui
bun, poliţia rutieră, în baza procesului-verbal comunicat de executorul
judecătoresc, urmând a proceda potrivit alin. (2) şi (3).
(5) Autovehiculul supus sechestrului potrivit
dispoziţiilor prezentului articol va putea fi folosit de către debitor până la
valorificare, dacă acesta depune sau remite executorului judecătoresc o poliţă
de asigurare negociabilă, la o sumă asigurată cel puţin egală cu valoarea de
asigurare a autovehiculului.
Sechestrul bunurilor afectate unor garanţii reale
Art. 730. - (1) Dacă asupra bunului ce se sechestrează
există un drept real de garanţie constituit în favoarea unei terţe persoane,
executorul judecătoresc, luând cunoştinţă despre acest drept, va înştiinţa acea
persoană despre aplicarea sechestrului şi o va cita la toate termenele fixate
pentru vânzarea bunului respectiv.
(2) Despre aplicarea sechestrului se va face menţiune
în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sau în alte registre de
publicitate, după caz.
Publicitatea sechestrului
Art. 731. - Despre aplicarea sechestrului se va face
menţiune, la cererea executorului judecătoresc, în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, în registrul succesoral ţinut de camera notarilor
publici sau în alte registre de publicitate, după caz.
Sechestrul asupra bunurilor anterior sechestrate
Art. 732. - (1) Executorul judecătoresc care,
prezentându-se la domiciliul ori la sediul debitorului, terţului deţinător sau
al custodelui, va găsi înfiinţată o altă urmărire, după ce va lua o copie de pe
procesul-verbal respectiv, aflat în mâna debitorului, terţului deţinător sau al
custodelui ori la domiciliul sau sediul acestuia, va încheia un proces-verbal
în care va arăta numele şi calitatea celui care a făcut urmărirea anterioară şi
va declara aceleaşi bunuri sechestrate şi de el.
(2) Executorul va putea, în acelaşi timp, să
sechestreze şi alte bunuri care nu au fost urmărite anterior.
(3) O copie certificată a procesului-verbal de
sechestru va fi comunicată organului de executare care a început mai întâi
urmărirea.
(4) In acest caz, urmăririle se socotesc conexate,
fiind aplicabile dispoziţiile art. 644, iar creditorul pentru care s-a
înfiinţat sechestrul va putea continua urmărirea chiar dacă primul creditor
urmăritor s-a desistat de la urmărire.
Procesul-verbal de sechestru
Art. 733. - (1) Efectuarea sechestrului se va constata
de îndată într-un proces-verbal care va prevedea, în afara datelor şi
menţiunilor prevăzute la art. 669 alin. (1), următoarele:
a) somaţia de plată făcută verbal debitorului şi
răspunsul lui, dacă a fost prezent;
b) enumerarea, descrierea şi evaluarea, după aprecierea
executorului, dacă este posibil, a fiecărui bun mobil sechestrat;
c) indicarea bunurilor care, fiind exceptate de la
urmărire, nu au fost sechestrate, în cazul în care bunurile sechestrate nu
acoperă creanţa;
d) menţionarea drepturilor pretinse de alte persoane
asupra bunurilor sechestrate;
e) arătarea bunurilor sechestrate asupra cărora există
un drept real de garanţie constituit în favoarea unei terţe persoane;
f) arătarea bunurilor sechestrate care au fost sigilate
sau ridicate;
g) arătarea persoanei căreia i se lasă în custodie
bunurile sechestrate.
(2) Procesul-verbal se va semna de executor şi de
persoanele care, potrivit legii, au asistat la aplicarea sechestrului. Dacă ele
nu pot ori refuză să semneze, executorul judecătoresc va menţiona această
împrejurare în procesul-verbal.
(3) Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru
se va preda debitorului sau, după caz, terţului deţinător şi custodelui, acesta
din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare. Dacă aceste
persoane nu sunt prezente ori refuză să primească un exemplar al
procesului-verbal, se va proceda potrivit dispoziţiilor privitoare la
comunicarea şi înmânarea citaţiilor.
Indisponibilizarea bunurilor sechestrate
Art. 734. - Din momentul sechestrării bunurilor,
debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât durează executarea, sub
sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu
constituie infracţiune. Dispoziţiile art. 184-186 sunt aplicabile.
Păstrarea bunurilor sechestrate
Art. 735. - (1) Bunurile sechestrate se lasă, cu
acordul creditorului, în custodia debitorului sau a terţului deţinător ori pot
fi luate în custodie de creditor, dacă debitorul nu se opune.
(2) Dacă există pericolul ca debitorul sau terţul
deţinător să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile
sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea
lor.
(3) Dacă debitorul sau terţul deţinător refuză să
primească în custodie bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului,
precum şi în cazul ridicării bunurilor, executorul judecătoresc dă în păstrare
bunurile sechestrate unui custode, numit cu precădere dintre persoanele
desemnate de creditor. Custodele trebuie să fie major şi îndeobşte cunoscut ca
fiind solvabil. El poate fi obligat de instanţă, la cererea creditorului sau a
executorului, şi la darea unei cauţiuni. Soţul, rudele sau afinii debitorului,
până la al patrulea grad inclusiv, ori persoanele aflate în serviciul lui nu
vor putea fi desemnaţi custozi decât cu acordul creditorului.
(4) Sumele în lei sau în valută, titlurile de valoare,
obiectele din metale preţioase şi pietrele preţioase se ridică şi se predau de
executor, pe bază de proces-verbal, în custodia unor instituţii de credit sau a
unei alte entităţi autorizate în acest scop.
(5) Obiectele de artă, colecţiile de valoare, obiectele
de muzeu şi altele asemenea se ridică şi se predau de executor, pe bază de
proces-verbal, în custodia muzeelor sau a unei alte entităţi autorizate pentru
depozitarea acestora.
(6) Dacă entităţile arătate la alin. (4) şi (5) refuză
să ia în custodie bunurile sechestrate, se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3).
(7) In toate cazurile, executorul judecătoresc
păstrează dovada depunerii valorilor respective, iar în cazul titlurilor de
valoare, cum sunt acţiunile sau obligaţiunile nominative ori la purtător, va
sesiza de îndată instanţa de executare pentru a lua măsurile necesare pentru
conservarea şi administrarea titlurilor şi numirea, dacă este cazul, a unui
curator special, care să exercite drepturile aferente acestora.
(8) In cazul titlurilor de credit transmisibile prin
gir, executorul va face menţiune pe titluri despre aplicarea sechestrului, cu
precizarea datei când a fost făcută menţiunea. După facerea menţiunii,
titlurile sechestrate nu vor mai putea fi girate, iar debitorul menţionat în
titlul de credit nu se va mai putea libera valabil decât consemnând suma la
entitatea prevăzută de lege şi depunând recipisa la executor.
(9) Sechestrarea titlurilor nominative se va notifica
societăţii sau instituţiei emitente, precum şi societăţii ori altei persoane
căreia i-au fost date în păstrare sau administrare, spre a se face menţiune
despre sechestru în registrul respectiv.
Strămutarea bunurilor sechestrate
Art. 736. - Nici custodele, nici debitorul sau terţul
deţinător nu vor putea transporta bunurile sechestrate din locul unde au fost
autorizaţi să le păstreze, decât cu încuviinţarea executorului judecătoresc. In
acest din urmă caz, cheltuielile de transport vor fi avansate de partea
interesată.
Remuneraţia custodelui
Art. 737. - (1) In cazul în care custode este o altă
persoană decât debitorul sau terţul deţinător, acesta va avea dreptul la o
remuneraţie, ce se va fixa de executor, prin încheiere, ţinând seama de
activitatea depusă, iar în cazul unităţilor specializate, de tarifele sau
preţurile practicate de acestea pentru servicii similare. Remuneraţia şi
cheltuielile custodelui vor putea fi plătite cu anticipaţie de către creditorul
urmăritor care le va prelua cu precădere din preţul bunurilor urmărite.
(2) Incheierea prin care este fixată remuneraţia
custodelui se dă cu citarea părţilor.
Răspunderea custodelui
Art. 738. - Custodele, precum şi orice alte persoane
însărcinate cu paza bunurilor sechestrate vor răspunde pentru orice pagubă
adusă creditorului sau debitorului din cauza neglijenţei lor şi vor fi
înlocuiţi, potrivit dispoziţiilor referitoare la numirea custozilor, putând fi
condamnaţi, dacă este cazul, şi la pedepsele prevăzute de legea penală.
Liberarea terţului deţinător
Art. 739. - (1) Terţul deţinător se va putea libera, în
cursul sechestrului, de bunurile debitorului urmărit, dacă obligaţia lui de
restituire este ajunsă la scadenţă.
(2) In acest scop, el va putea cere executorului
judecătoresc încuviinţarea de a depune bunurile sechestrate la el, în mâinile
unei alte persoane. Executorul se va pronunţa de urgenţă, prin încheiere, dată
cu citarea terţului deţinător, a debitorului şi a creditorului urmăritor,
asupra persoanei căreia bunurile urmează să fie încredinţate. Creditorul
urmăritor şi debitorul vor putea conveni ca ele să fie încredinţate chiar
debitorului.
(3) Dacă creditorul urmăritor şi debitorul nu vor
cădea de acord, executorul va încredinţa bunurile sechestrate unei persoane
desemnate de creditor.
(4) Incredinţarea bunurilor în mâinile persoanei
acceptate sau desemnate, potrivit alin. (2) şi (3), va fi constatată printr-un
proces-verbal semnat de executor şi custode.
Oprirea urmăririi
Art. 740. - (1) Debitorul va putea împiedica aplicarea
sechestrului sau, după caz, va putea obţine ridicarea lui numai dacă:
1. plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi
cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său
având procură specială. In acest caz, executorul judecătoresc va întocmi un
proces-verbal constatând achitarea integrală a datoriei şi va preda
creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a
obligaţiei, iar debitorului, un certificat constatator al îndeplinirii
integrale a obligaţiilor de mai sus;
2. face depunerea cu afectaţiunea specială prevăzută la
art. 710 alin. (1) şi predă executorului recipisa de consemnare. In acest caz,
executorul judecătoresc va elibera debitorului o dovadă de primire a recipisei,
va încheia un proces-verbal în care va face această constatare şi, dacă
debitorul nu a făcut şi contestaţie în condiţiile alin. (2), va opri urmărirea
sau, după caz, va dispune ridicarea sechestrului. In caz contrar, dacă
debitorul a făcut contestaţie, executorul va depune de îndată procesul-verbal
constatator odată cu recipisa, la instanţa de executare, care se va pronunţa de
urgenţă, potrivit dispoziţiilor art. 706. Până la soluţionarea contestaţiei,
urmărirea este suspendată de drept.
(2) In cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2, dacă debitorul
face contestaţie şi se opune eliberării sumei consemnate, el o va putea depune
chiar în mâna executorului, odată cu recipisa de consemnare a sumei, sub luare
de dovadă, sau o va putea introduce direct la instanţa competentă, în termen de
5 zile de la data procesului-verbal întocmit de executor, caz în care o copie
de pe contestaţie va fi înmânată şi executorului.
(3) Contestaţia se va face cu respectarea condiţiilor
de formă prevăzute la art. 705.
(4) Dacă termenul prevăzut la alin. (2) a expirat fără
ca debitorul să fi depus ori introdus contestaţie, depunerea cu afectaţiune
specială se va socoti drept plată făcută creditorului, iar acesta va putea să
ridice suma consemnată, în temeiul unei încheieri a executorului judecătoresc
date de urgenţă, cu citarea părţilor.
Continuarea urmăririi
Art. 741. - (1) In orice alte cazuri decât cele
prevăzute la art. 740, debitorul sau o altă persoană interesată nu poate opri
vânzarea bunurilor sechestrate, dar poate contesta executarea, potrivit
dispoziţiilor art. 701 şi următoarele.
(2) Terţul care contestă executarea nu va putea dovedi
cu martori dreptul său de proprietate asupra bunurilor mobile sechestrate în
locuinţa sau întreprinderea debitorului urmărit, în afară de cazul când, faţă
de profesia sau comerţul contestatorului ori debitorului, o asemenea dovadă
devine admisibilă.
(3) Soţul contestator care locuieşte cu soţul debitor
şi care nu exercită o profesie şi nici nu exploatează o întreprindere nu va
putea dovedi dreptul său de proprietate asupra bunurilor mobile sechestrate
decât cu convenţia matrimonială sau cu alte înscrisuri cu dată certă, din care
să rezulte că acestea i-au aparţinut şi înainte de căsătorie ori că Ie-a
dobândit ulterior prin donaţie sau moştenire ori, dacă la data dobândirii avea
bunuri proprii, că le-a dobândit prin cumpărare ori în alt mod. Această
dispoziţie nu se aplică însă în privinţa bunurilor care, în mod vădit sau prin
destinaţia lor, aparţin soţului debitorului urmărit.
§ 2. Valorificarea
bunurilor sechestrate
Modalităţile de valorificare
Art. 742. - (1) Dacă în termen de 15 zile de la
aplicarea sechestrului nu au fost plătite suma datorată, toate accesoriile şi
cheltuielile de executare, executorul judecătoresc va proceda la valorificarea
bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă sau
prin alte modalităţi admise de lege.
(2) Cu toate acestea, vânzarea se va putea face de
îndată ce bunurile au fost sechestrate, dacă acestea sunt supuse pieirii,
degradării, alterării sau deprecierii ori dacă păstrarea lor ar prilejui
cheltuieli disproporţionat de mari în raport cu valoarea lor.
Vânzarea amiabilă
Art. 743. - (1) Executorul judecătoresc, cu acordul
creditorului, poate să îi încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la
valorificarea bunurilor sechestrate. In acest caz, debitorul este obligat să îl
informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând, după caz,
numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în
care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.
(2) Dacă până la împlinirea termenului prevăzut la
alin. (1) terţul cumpărător nu consemnează preţul oferit la dispoziţia
executorului judecătoresc, se va fixa termen pentru vânzare la licitaţie
publică, potrivit art. 747.
Vânzarea directă
Art. 744. - (1) Executorul judecătoresc poate, de
asemenea, proceda, cu acordul ambelor părţi, la valorificarea bunurilor
urmărite prin vânzare directă cumpărătorului care oferă cel puţin preţul
stabilit potrivit art. 747.
(2) Termenul pentru vânzarea directă va fi stabilit
prin acordul părţilor. Debitorul şi creditorul vor fi înştiinţaţi despre ziua,
ora şi locul vânzării, precum şi despre oferta de preţ depusă de potenţialul
cumpărător.
(3) La data vânzării, executorul va întocmi
procesul-verbal prevăzut la art. 762, dispoziţiile acestui articol fiind
aplicabile în mod corespunzător. Dacă vreuna dintre părţi lipseşte la
efectuarea vânzării, executorul îi va comunica o copie certificată de pe
procesul-verbal privind vânzarea.
Vânzarea silită
Art. 745. -In lipsa acordului părţilor sau dacă
vânzarea directă ori amiabilă nu se realizează, executorul judecătoresc va
proceda la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor sechestrate.
Vânzarea titlurilor de valoare şi a unor bunuri cu
regim de circulaţie special
Art. 746. - (1) Titlurile de credit şi orice alte
valori sau mărfuri negociabile la bursele de valori, bursele de mărfuri ori pe
alte pieţe se vor putea vinde prin intermediul bursei celei mai apropiate,
respectiv prin sistemul alternativ de tranzacţionare, cu formele şi condiţiile
prevăzute de legea specială.
(2) Obiectele din metale preţioase şi pietrele
preţioase, mijloacele de plată străine şi alte titluri de valoare decât cele
arătate la alin. (1) vor fi valorificate, în condiţiile legii, prin entităţi
autorizate, după caz, iar obiectele de artă, colecţiile de valoare şi obiectele
de muzeu, prin organele şi în condiţiile prevăzute de lege. Sumele obţinute din
vânzare se vor consemna la entitatea indicată de executorul judecătoresc.
(3) Vânzarea acţiunilor la societăţile închise şi a
părţilor sociale se face în mod amiabil, potrivit art. 743, iar în lipsă, de
către executor, prin licitaţie publică, dacă legea nu prevede un sistem special
privind circulaţia acestora.
(4) Dacă vânzarea bunurilor prevăzute la alin. (3) se
face de către executor sau de către un agent specializat, acesta va întocmi un
caiet de sarcini care, în afara altor menţiuni prevăzute de lege, va cuprinde,
sub sancţiunea nulităţii vânzării, actul constitutiv al societăţii, numărul şi
felul acţiunilor sau părţilor sociale supuse vânzării, garanţiile constituite
asupra lor, clauzele speciale privind vânzarea sau cesiunea acestora şi
drepturile de preferinţă acordate asociaţilor, situaţia financiară anuală pe
ultimele două exerciţii financiare, precum şi orice documente necesare pentru
aprecierea consistenţei şi valorii drepturilor societare aferente acţiunilor
sau părţilor sociale scoase la vânzare.
(5) Caietul de sarcini va fi comunicat debitorului,
creditorului, societăţii emitente şi celorlalţi asociaţi, pentru a formula
eventuale obiecţiuni, în termen de 5 zile de la comunicare, sub sancţiunea
decăderii. Executorul judecătoresc va soluţiona obiecţiunile, prin încheiere
executorie, dată cu citarea părţilor. Dacă nu se formulează obiecţiuni sau
acestea sunt respinse, iar încheierea nu este atacată de către cei interesaţi,
urmărirea va continua, potrivit legii.
(6) Regulile speciale privind vânzarea titlurilor de
valoare prevăzute în prezentul articol rămân aplicabile.
§ 3. Vânzarea la licitaţie
publică
Evaluarea bunurilor sechestrate
Art. 747. - (1) Cu ocazia aplicării sechestrului,
executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze bunurile
sechestrate, în afară de cazurile în care aceasta nu este cu putinţă. Bunurile
vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie, raportată la preţurile medii de
piaţă din localitatea respectivă.
(2) Separat de preţul bunurilor se va determina şi
valoarea drepturilor reale de folosinţă, potrivit criteriilor arătate la alin.
(1), iar dacă aceasta nu este cu putinţă, se va apela la un expert.
(3) La cererea părţilor interesate sau în cazul în
care nu poate proceda el însuşi la evaluare, executorul judecătoresc va numi un
expert care să fixeze preţul pentru vânzarea bunurilor sechestrate.
(4) Executorul va dispune ca expertul să fixeze preţul,
printr-un raport scris, care va fi predat cu cel puţin 5 zile înainte de ziua
fixată pentru vânzare.
(5) Cererea de expertiză va fi făcută de părţi, în mod
verbal, la data sechestrării bunurilor, fiind consemnată în procesul-verbal de
sechestru, sau în scris, în termen de 5 zile de la data comunicării
procesului-verbal de sechestru, sub sancţiunea decăderii.
(6) Executorul se va pronunţa de urgenţă, fără citarea
părţilor, asupra cererii de expertiză, prin încheiere executorie, care va
cuprinde stabilirea onorariului provizoriu ce se cuvine expertului şi termenul
în care trebuie depus raportul conform alin. (4).
(7) Onorariul provizoriu va fi depus de partea
interesată, sub sancţiunea decăderii, în cel mult 5 zile de la comunicarea
admiterii cererii de expertiză.
(8) Expertul va cita părţile. Acestea pot desemna
experţi consilieri, dispoziţiile art. 324 aplicându-se în mod corespunzător.
(9) Dacă expertul nu va depune raportul în termenul
fixat ori dacă din cauza nerespectării termenului a cauzat amânarea vânzării,
la cererea părţii interesate, instanţa de executare poate lua împotriva
acestuia măsurile prevăzute la art. 182 alin. (1) pct. 2 lit. d) si la
art. 184.
Fixarea termenului de licitaţie
Art. 748. - (1) Dacă valorificarea bunurilor urmează să
se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul judecătoresc, în termen
de cel mult o zi de la expirarea termenelor prevăzute la art. 742 alin. (1) sau
la art. 743, iar, în cazul bunurilor arătate la art. 742 alin. (2), de la data
procesului-verbal de sechestru, va fixa, prin încheiere definitivă, dată cu
citarea în termen scurt a părţilor, ziua, ora şi locul licitaţiei.