HOTARARE   Nr. 4867 din 19 ianuarie 2010

în Cauza Andreescu Muraretsi altii împotriva României

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 738 din 4 noiembrie 2010

(Cererea nr. 4.867/04)

In Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 decembrie 2009,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.867/04) îndreptată împotriva României, prin care patru cetăţeni ai acestui stat, doamnele Elena Andreescu Murăreţ şi Măria Andreescu şi domnii Valentin-Georgin Andreescu şi Ioan Andreescu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 10 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de prima reclamantă, doamna Elena Andreescu Murăreţ. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 5 decembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

IN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanţii s-au născut în anul 1924, 1939, 1966 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.

5. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.

6. Prin Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliară introdusă de reclamanţi împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti şi a societăţii H., administrator al bunurilor statului. Instanţa Ie-a recunoscut calitatea de proprietari pentru imobilul situat în str. Octav Cocărescu nr. 35 din Bucureşti, statuând că naţionalizarea sa, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, fusese ilegală.

7. La data de 26 iulie 2001, reclamanţii au sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouă acţiune în revendicare îndreptată împotriva lui M.A. şi M.E., cărora statul le vânduse în anul 1976 o parte a imobilului aflat în litigiu. Ei s-au prevalat de Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, care le recunoştea calitatea de proprietari ai întregului bun.

8. Prin Sentinţa din data de 5 ianuarie 2002, instanţa Ie-a admis cererea. Aceasta a apreciat că, din moment ce naţionalizarea fusese ilegală, bunul în cauză nu fusese niciodată scos din patrimoniul lor şi că titlul lor de proprietate prevala faţă de cel al cumpărătorilor M.A. şi M.E., ce rezulta din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1976 cu statul.

9. Prin Decizia din data de 11 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de M.A şi M.E. şi, pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor. Acesta a decis că terţii cumpărători fuseseră de bună-credinţă la data vânzării şi că, în aceste condiţii, reclamanţii erau îndreptăţiţi, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obţină o reparaţie prin echivalent.

10. Prin Decizia rămasă definitivă din data de 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia deciziei pronunţate în apel. Aceasta a subliniat că instanţele naţionale erau încă obligate să aplice legea specială ale cărei prevederi derogau de la dreptul comun, aşa cum pe bună dreptate procedase Tribunalul Bucureşti în decizia sa din data de 11 iunie 2002.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

11. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§'19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) si Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

12. Reclamanţii susţin că a existat o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilităţii lor de a se folosi de apartamentul ai cărui proprietari au fost recunoscuţi printr-o sentinţă rămasă definitivă şi devenită irevocabilă. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii

13. Guvernul invocă excepţia nerespectării termenului de 6 luni, arătând că hotărârea judecătorească definitivă ce trebuie luată în considerare este Decizia din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, în timp ce cererea a fost introdusă în faţa Curţii la data de 10 octombrie 2003.

14. Reclamanţii se opun acestei excepţii.

15. Curtea consideră că imposibilitatea pretinsă de reclamanţi de a beneficia, timp de mai mulţi ani, de dreptul de proprietate recunoscut prin Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, se analizează ca o situaţie continuă. Simplul fapt că ei au încercat fără succes să îi pună capăt, solicitând, pe calea unei acţiuni în justiţie, restituirea în totalitate a bunului lor, nu schimbă cu nimic această constatare. In prezent, reclamanţilor nu li s-a restituit bunul aflat în litigiu şi nici nu au primit o despăgubire la valoarea de piaţă a acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenţie nu a început, aşadar, să curgă în speţă (a se vedea Todicescu împotriva României, nr. 18.419/02, § 16, 24 mai 2007, si Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11.116/02, § 24, 31 mai 2007).

16. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisă. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea observă că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

17. Guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. El subliniază în special circumstanţele excepţionale care caracterizează în România mecanismul de restituire a bunurilor naţionalizate sau de despăgubire a foştilor proprietari, făcând trimitere la jurisprudenţa Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, '72.203/01 si 72.552/01, CEDO 2005-VI).

18. Reclamanţii contestă caracterul real şi efectiv al sistemului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

19. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59; Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, § 35, 16 februarie 2006).

20. In speţă, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a se abate de la abordarea sa din cauzele menţionate mai sus. Vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor îi împiedică pe aceştia şi în prezent să îşi exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie echivalează, în absenţa oricărei despăgubiri, cu o privare de proprietate de facto.

21. Curtea aminteşte că, la data evenimentelor, în dreptul intern nu exista nicio cale de atac efectivă care să le poată oferi reclamanţilor o despăgubire pentru această privare (Străin, menţionată mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu, menţionată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). In plus, aceasta observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat faptul că sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 le permitea beneficiarilor acestei legi să încaseze, în baza unei proceduri şi a unui calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost privaţi.

22. Această concluzie nu exclude orice evoluţie pozitivă pe care ar putea-o cunoaşte în viitor mecanismele de finanţare prevăzute de această lege specială, în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca şi reclamanţilor, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

23. Prin urmare, a avut loc şi continuă să aibă loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

24. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

25. Reclamanţii solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 73.938 euro (EUR), reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu, a dependinţelor sale şi a terenului aferent, precum şi suma de 10.000 EUR pentru daunele morale, In sprijinul cererii lor, aceştia trimit o expertiză tehnică din data de 16 aprilie 2006.

26. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului litigios este de 64.403 EUR şi transmite un raport de expertiză din luna mai 2006.

27. In ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul arată că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu şi pretinsa încălcare a Convenţiei. El consideră că o eventuală hotărâre a Curţii de constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 poate constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamanţi.

28. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenţiei.

29. Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când statuează în materie se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării pretinse, precum şi prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din această încălcare, precum şi a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

30. Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi în această privinţă şi având în vedere neplăcerile şi incertitudinea pe care situaţia litigioasă Ie-a provocat-o reclamanţilor, Curtea, statuând în echitate, le acordă împreună suma de 71.000 EUR, pentru toate prejudiciile confundate.

B. Cheltuieli de judecată

31. Reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără a preciza suma şi fără a furniza documente justificative.

32. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi cheltuielile de judecată angajate. El nu se opune rambursării acestora, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.

33. Curtea reaminteşte că, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile care au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesităţi şi care sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).

34. Ţinând cont de faptul că reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile expuse, Curtea hotărăşte să nu le acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

35. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

3. hotărăşte:

a) ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 71.000 EUR (şaptezeci şi una mii euro), pentru toate prejudiciile confundate, sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să fie majorate cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

Preşedinte

Santiago Quesada,

grefier