HOTARARE Nr.
1183 din 24 septembrie 2008
pentru aprobarea tezelor
prealabile ale proiectului Codului penal
ACT EMIS DE:
GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 686 din 8 octombrie 2008
In temeiul art. 108 din Constituţia României,
republicată, şi al art. 26 şi 27 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare,
Guvernul României adoptă
prezenta hotărâre.
Articol unic. - Se aprobă tezele prealabile ale
proiectului Codului penal, prevăzute în anexa care face parte integrantă din
prezenta hotărâre.
PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemnează:
Ministrul justiţiei,
Cătălin Marian Predoiu
ANEXĂ
TEZE PREALABILE
ale proiectului Codului penal
I. Cadrul legislativ
actual şi necesitatea elaborării unui nou Cod
penal
Codul penal actual, adoptat prin Legea nr. 15/1968,
aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969, deşi elaborat în perioada regimului
comunist, a reprezentat corolarul unei munci de durată, desfăşurată de o echipă
de specialişti de prestigiu, sub coordonarea eminentului profesor şi cercetător
Vintilă Dongoroz. Aşa se face că, în pofida orientării ideologice din epocă şi a impunerii modelului sovietic
ca principală sursă de inspiraţie pentru codurile penale din fostele state
socialiste, s-a reuşit menţinerea în cuprinsul legii penale fundamentale a unor
instituţii ce dobândiseră o tradiţie în dreptul nostru sub imperiul codurilor
anterioare.
Cu toate acestea, structura de bază a Codului poartă în
mod iremediabil amprenta modelului sovietic, atât în privinţa instituţiei
infracţiunii, cât şi în ceea ce priveşte sancţiunile. Modificările aduse
Codului începând cu anul 1990 au încercat să înlăture unele reglementări
incompatibile cu exigenţele statului de drept, dar nu au fost - şi nici nu
puteau fi - în măsură să determine o modificare structurală a reglementării
penale române.
Pe de altă parte, există în prezent circa 250 de legi
penale speciale sau extrapenale conţinând dispoziţii penale, cu numeroase
suprapuneri de texte, cu abrogări implicite asupra cărora planează
incertitudinea, cu pedepse legale între care există diferenţe flagrante în
pofida naturii similare a faptelor incriminate, ceea ce le face dificil de
aplicat pentru organele judiciare şi foarte puţin previzibile pentru cetăţeni.
In aceste condiţii, începând
din anul 2001 s-a trecut la elaborarea unui nou Cod penal, adoptat de către
Parlament prin Legea nr. 301/2004. Deşi acest nou Cod s-a dorit o lege modernă,
compatibilă cu reglementările similare din alte state europene, lucrându-se sub
presiunea timpului s-au strecurat atât de multe prevederi neizbutite, lacune şi
necorelări încât textul este aproape imposibil de aplicat în practică.
Iniţial, în cadrul Ministerului Justiţiei a fost
alcătuită o comisie de experţi având ca mandat găsirea unor posibilităţi de
înlăturare a neajunsurilor semnalate de teoreticieni şi practicieni, pe calea
unei modificări a Legii nr. 301/2004. Pe parcursul desfăşurării lucrărilor
acestei comisii, în considerarea numărului şi implicaţiilor deficienţelor de
fond ale reglementării, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia singura
modalitate eficientă de lucru este elaborarea unui nou proiect, care să preia
elementele ce pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din Legea nr. 301/2004
şi să le integreze pe baza unei concepţii unitare alături de elemente preluate
din alte sisteme de referinţă dar şi din reglementările adoptate la nivelul Uniunii
Europene pentru realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
II. Rezultatele
cercetărilor, studiilor şi documentărilor ştiinţifice efectuate
A. Decizia elaborării unui nou proiect al Codului penal
a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în
intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
- în privinţa modelelor care au stat la baza
reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la două modele principale - codul
penal în vigoare şi codul penal francez - îndepărtându-se astfel de tradiţia de
inspiraţie italo-austriacă dezvoltată sub imperiul
Codului penal anterior;
- sub aspectul definiţiei şi trăsăturilor infracţiunii
a fost păstrată reglementarea din Codul penal în vigoare, bazată pe concepţia
materială asupra infracţiunii, specifică sistemelor de drept penal de
inspiraţie sovietică. Această concepţie nu este însă compatibilă cu
reglementările de inspiraţie franceză introduse în Cod, aşa cum este cazul
renunţării la pedeapsă;
- diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte,
deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod
defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluţie nu poate fi găsită
în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea
tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că,
în prezent, noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici
pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor
în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens,
distincţia în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii
corespunzătoare în plan procedural,
cum ar fi, de exemplu, Curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca
fundament tradiţia, experienţa acumulată în timp şi o anumită cultură juridică
în spaţiul civic. In lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, golită de
sens, ineficace;
- Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja
declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, aşa cum este cazul
obligaţiei reparării prejudiciului pentru dispunerea anumitor măsuri de
individualizare a executării pedepsei (art. 108, 109), al regimului plângerii
prealabile în cazul infracţiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea
privată a statului [art. 266 alin. (6)] etc. In plus, numeroase alte prevederi
pun probleme serioase de constituţionalitate (de pildă, imunitatea penală a
tuturor instituţiilor publice);
- numeroase instituţii au fost reglementate într-o
manieră puţin compatibilă cu exigenţele principiului legalităţii şi, în
principal, a previzibilitatii legii penale: reglementarea unor sisteme
alternative de sancţionare a concursului de infracţiuni în absenţa oricăror
criterii pe baza cărora instanţa ar urma să opteze pentru unul sau altul (art.
48), prevederea în mod alternativ a sistemului parificării, respectiv a
sistemului diversificării pedepsei în cazul tentativei la anumite infracţiuni
(art. 183) etc;
- în alte cazuri, lipsa de previzibilitate provine
din ambiguitatea reglementării. De exemplu, în cazul concursului ideal nu se
poate şti dacă instanţa va stabili câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune
şi apoi se va aplica cea mai gravă sau va fi judecată numai infracţiunea
susceptibilă să atragă pedeapsa cea mai grea;
- reglementarea ierarhiei pedepselor principale în
materia delictelor [art. 58 alin. (4)] nu îşi găseşte
reflectare în conţinutul altor instituţii. Astfel, din enumerarea legală
rezultă că amenda este o sancţiune mai severă decât munca în folosul
comunităţii. Pe această bază şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2)
se ajunge la concluzia că tentativa la o infracţiune sancţionată doar cu amendă
va fi pedepsită cu munca în folosul comunităţii. Art. 69, însă, prevede că în
caz de sustragere cu rea-credinţă de la plata amenzii se poate aplica munca în
folosul comunităţii;
- unele dintre instituţiile
nou-introduse suprapuse reglementării regimului sancţionator al minorilor, care
a rămas clădită pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancţionator
mai sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânării
aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei aplicate minorului,
dacă se aplică şi obligaţia de a presta o muncă neremunerată);
- răspunderea penală a persoanei juridice a fost
preluată din varianta iniţială a Codului penal francez din 1994, variantă ce nu
s-a dovedit viabilă şi la care legiuitorul francez a renunţat parţial ulterior
(de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de răspundere a persoanei juridice);
- în privinţa părţii speciale, se remarcă introducerea
în textul Codului a numeroase prevederi din legislaţia specială, demers pe
deplin justificat, însă acestea au fost în cea mai mare parte luate ca atare,
fără a fi supuse unei selecţii riguroase şi cu atât mai puţin unei ameliorări a
reglementării. Aşa se face că paralelismele de reglementare existente
actualmente între Cod şi legislaţia penală specială au fost uneori transferate
în interiorul Codului. In acelaşi timp, unele texte din legislaţia specială
aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate;
- este de menţionat şi faptul
că la elaborarea Legii nr. 301/2004 nu a existat nicio preocupare pentru
transpunerea deciziilor-cadru adoptate la nivelul Uniunii europene, chiar dacă
acestea vizau materii reglementate de Cod (falsificare de monedă, corupţie,
trafic de persoane etc).
B. In cadrul Comisiei pentru elaborarea Codului penal a
fost realizată o analiză amănunţită atât a infracţiunilor din Codul penal în
vigoare, cât şi din legile penale speciale, analiză care a condus la concluzia că este necesară o
reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator pentru aceste fapte.
Reducerea pedepselor, care se preconizează, nu trebuie înţeleasă
ca o slăbire a represiunii penale, ea fiind expresia unei viziuni moderne
asupra rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis
infracţiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a
limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii.
Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare
închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancţiune legală - nemaiîntâlnită în
niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus la o scădere
semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004,
2005 şi 2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin
privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani
închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu au simţit nevoia
să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în
cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului
calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi
cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani)
a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele
concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru
infracţiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul
previzibil al actului de justiţie. Soluţia de dorit nu este deci o majorare
dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească
ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (de exemplu, furtul
unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 lei este sancţionat de legea
astăzi în vigoare la fel ca omorul). Intr-un stat de drept, întinderea şi
intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în
primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei
care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru
cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu
atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de
pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii
generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator
prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni.
C. Cercetările ştiinţifice şi documentarea realizate
în cadrul comisiei au pus în evidenţă un alt imperativ al noilor reglementări
din partea specială, şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de
incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea
suprapunerilor cu textele părţii generale. Astfel, în cazul în care o
circumstanţă este prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă agravantă
generală, ea nu mai trebuie reluată în conţinutul incriminărilor din partea
specială, urmând a se aplica textul general.
D. Pentru asigurarea unităţii în reglementarea
infracţiunilor este necesară includerea în conţinutul proiectului Codului penal
a unor infracţiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale şi care au o
mai mare frecvenţă în practica judiciară (infracţiuni la regimul circulaţiei
rutiere, infracţiuni informatice, infracţiuni de corupţie etc).
Astfel, în proiectul Codului penal trebuie introduse
toate acele fapte incriminate în legi speciale, care merită în mod real o
sancţiune penală, iar în aceste cazuri textul incriminator trebuie conceput
astfel încât să se integreze organic în structura proiectului.
Analiza legislaţiei penale speciale a evidenţiat
necesitatea modificării sau, după caz, a abrogării acelor infracţiuni din
legile speciale care fie nu sunt în acord cu noua reglementare, fie nu
întrunesc exigenţele cerute unor norme de incriminare, fie dublează
incriminările din Cod.
Totodată, pentru asigurarea unităţii sistemului
infracţiunilor este necesară dezincriminarea unor fapte prevăzute în legile
penale speciale care, prin atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, ar
trebui să atragă răspunderea contravenţională, şi nu răspunderea penală a
făptuitorilor.
III. Componenţa
Comisiei pentru elaborarea proiectului Codului penal
Comisia pentru elaborarea proiectului Codului penal,
constituită la Ministerul Justiţiei, potrivit
dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, este următoarea:
1. procuror Katalin-Barbara
Kibedi, consilier al ministrului justiţiei, preşedinte al Comisiei;
2. profesor univ. dr. Valerian Cioclei, Facultatea de
Drept, Universitatea din Bucureşti;
3. profesor univ. dr. Ilie Pascu, Facultatea de Drept
şi Ştiinţe Administrative, Universitatea „Andrei Şaguna" din Constanţa;
4. conf. univ. dr. Florin Streteanu, Facultatea de
Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca;
5. judecător Gabriel Ionescu, înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
6. judecător Ana Cristina Lăbuş, membru al Consiliului Superior al Magistraturii;
7. judecător Andreea Stoica, Curtea de Apel Bucureşti;
8. judecător Mihail Udroiu, Tribunalul Bucureşti,
detaşat la Ministerul Justiţiei;
9. consilier Elena Cismaru, şef sector - Sectorul de
legislaţie penală şi contravenţională, Consiliul Legislativ;
10. avocat Marian Nazat.
IV. Obiectivele noii
reglementări şi impactul social al acesteia
Obiectivele urmărite de prezentul proiect al Codului
penal sunt următoarele:
1. crearea unui cadru legislativ coerent în materie
penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul
Cod penal şi în legile speciale;
2. simplificarea reglementărilor de drept substanţial,
menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea
organelor judiciare;
3. asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din
principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte;
4. transpunerea în cadrul
legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii
Europene;
5. armonizarea dreptului penal material român cu
sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a
cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere
reciprocă.
Prin atingerea acestor obiective se va realiza
racordarea legislaţiei penale naţionale la exigenţele contemporane ale
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
In plan social, simplificarea reglementărilor de drept
substanţial, coroborată cu modificările preconizate în proiectul Codului de
procedură penală, ar trebui să conducă la asigurarea previzibilităţii legii
penale, precum şi la creşterea încrederii generale în actul de justiţie penală.
V. Conţinutul
proiectului Codului penal şi principalele coordonate ale reglementării
Proiectul Codului penal va cuprinde, urmându-se
structura consacrată, două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală reuneşte regulile aplicabile
ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, indiferent de
natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind
infracţiunea, stabilind trăsăturile sale generale şi elementele constitutive,
reglementând totodată condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare.
Partea specială va cuprinde principalele infracţiuni,
grupate în funcţie de valorile sociale a căror ocrotire se realizează prin
incriminare. Vor fi avute în vedere, spre a fi incluse în partea specială a
Codului, categoriile de infracţiuni cu care practica judiciară se confruntă în
mod frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale
pentru o societate democratică, dar şi faptele a căror incriminare este impusă
de dezvoltarea societăţii contemporane.
In realizarea obiectivelor noii reglementări se
conturează, în principal, următoarele coordonate ale acesteia:
A. Partea generală
a) In elaborarea proiectului se vor avea în vedere, pe
de o parte, valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române, iar pe de altă
parte, racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme
juridice de referinţă în dreptul penal european. Aceste două deziderate pot fi
atinse prin preluarea unor noi reglementări pe filieră italo-germană, aşa cum
s-a procedat şi în cazul Codului penal din 1936.
b) In privinţa aplicării în timp a legii penale se
impune o reconsiderare a principiilor care guvernează această materie în
vederea asigurării deplinei compatibilităţi a reglementării penale cu
dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
In egală măsură trebuie restabilit un echilibru între
aplicarea pedepsei mai blânde după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive.
c) In privinţa aplicării în spaţiu a legii penale este
necesară o regândire a limitelor de incidenţă a legii penale române şi
restrângerea acestora la ceea ce este necesar şi rezonabil.
d) Sub aspectul reglementării instituţiei infracţiunii,
mai multe aspecte vor sta în atenţia comisiei. In primul rând, dacă se decide
păstrarea unei definiţii a infracţiunii în Codul penal, se impune o regândire a
acesteia. Este astfel necesar să se renunţe la concepţia materială asupra
infracţiunii, specifică statelor din sfera de influenţă sovietică, şi implicit
la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii. Situaţiile care
astăzi sunt soluţionate pe baza art. 181 din Codul penal vor trebui să îşi găsească rezolvarea pe baza
principiului oportunităţii urmăririi penale.
In acelaşi timp, fiecare trăsătură din definiţia
infracţiunii va trebui să îşi găsească un corespondent în materia cauzelor care
exclud infracţiunea (cauze justificative, cauze care înlătură imputabilitatea).
Tot în contextul instituţiei infracţiunii se impune
reglementarea infracţiunii comisive prin omisiune, recunoscută ca atare de
doctrina şi practica judiciară română, în absenţa unui text de lege care să o
consacre. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea în absenţa unui text de lege
constituie o analogie în defavoarea inculpatului, prohibită în dreptul penal.
e) In materia pluralităţii de infracţiuni se impune
atât o simplificare a reglementării, de exemplu prin reducerea numărului de
forme de recidivă prevăzute de lege şi, mai ales, prin stabilirea unui
tratament sancţionator mai uşor de aplicat.
f) In materia participaţiei se impune consacrarea unei
reglementări legale a coautoratului, unanim recunoscut de doctrina şi practica
judiciară. In acelaşi timp, va trebui făcută o opţiune între păstrarea
reglementării actuale a participaţiei improprii şi introducerea instituţiei
autorului mediat, recunoscută de majoritatea sistemelor
penale europene.
g) In privinţa sistemului pedepselor, principala
preocupare va fi aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate şi
diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru
a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu
periculozitatea infractorului, cât şi o modalitate eficientă de recuperare
socială a infractorului.
De exemplu, pedeapsa amenzii trebuie să primească o
nouă reglementare, dar şi o sferă de aplicare semnificativ lărgită faţă de
Codul penal în vigoare, prin creşterea numărului infracţiunilor pentru care
aceasta poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai cu seamă ca pedeapsă
alternativă la pedeapsa închisorii.
In acelaşi timp, calcularea amenzii se va face prin
sistemul zilelor-amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului,
asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul
proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât şi al eficienţei,
prin determinarea valorii unei zile-amendă ţinându-se seama de situaţia
patrimonială a condamnatului. Acest sistem foloseşte două elemente esenţiale
pentru determinarea cuantumului amenzii, şi anume: numărul zilelor-amendă, care
exprimă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului,
considerent pentru care numărul acestora se stabileşte pe baza criteriilor
generale de individualizare a pedepsei, şi valoarea unei zile-amendă, care
reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă, ce se determină
ţinându-se seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale
ale acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilit, numărul
zilelor-amendă se înmulţeşte cu valoarea unei zile-amendă, iar rezultatul
obţinut reprezintă suma pe care condamnatul va fi obligat să o plătească cu
titlul de amendă.
In privinţa pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi, se impune o regândire a reglementării, astfel încât să se ajungă la o
diversificare a conţinutului acesteia, dar şi la o extindere a sferei faptelor
pentru care se poate dispune, lăsând judecătorului posibilităţi mai largi de
individualizare. Nu în ultimul rând, se impune a fi reevaluat raportul dintre
pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă, inclusiv prin transferarea în
prima categorie a unor sancţiuni aplicabile astăzi ca măsuri de siguranţă ce
depind de existenţa unei pedepse principale.
h) Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei,
necesitatea evitării aplicării unor pedepse mult diferite sub aspectul speciei
sau duratei pentru fapte similare impune o mai bună articulare a elementelor de
individualizare a pedepsei, evitând recurgerea la criterii foarte generale.
In acelaşi timp, se impune a fi revăzute efectele
circumstanţelor pentru a se realiza pe cât posibil o simetrie a atenuării,
respectiv agravării în cazul reţinerii lor.
i) Sub aspectul modalităţilor de individualizare a
executării pedepsei, noul Cod va trebui, aşa cum a făcut şi Legea nr. 301/2004,
să diversifice cadrul reglementărilor în materie, prin introducerea unor
modalităţi alternative la executarea pedepsei în regim de detenţie (renunţarea
la pedeapsă, amânarea pronunţării pedepsei, suspendarea executării etc).
Totodată, se impune ca pe durata termenelor de încercare a diferitelor
modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate să se reglementeze
o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, în vederea supravegherii
eficiente a persoanei condamnate şi a prevenirii comiterii de către aceasta a
unor noi infracţiuni.
In acelaşi timp, în cazul liberării condiţionate, modul
de reglementare a condiţiilor de acordare trebuie să evidenţieze mai clar rolul
şi raţiunile acesteia. Practica judiciară din ultimul deceniu a transformat
liberarea condiţionată - este adevărat şi din cauza majorării drastice a
limitelor de pedeapsă -într-un drept al condamnatului de a fi liberat după
executarea fracţiei de pedeapsă prevăzută de lege. De asemenea, s-a observat că
în ceea ce priveşte condiţia existenţei dovezilor temeinice de îndreptare,
aceasta a fost socotită ca fiind îndeplinită atât timp cât condamnatul nu a
fost sancţionat disciplinar pentru abateri comise în perioada încarcerării.
Liberarea condiţionată nu reprezintă un drept
recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un
instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este
necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea
integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin
conduita avută pe toată durata executării, dovedeşte că a făcut progrese
constante în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu
prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Pornind de la aceste considerente
vor fi reglementate şi condiţiile în raport cu care este evaluată conduita
condamnatului pentru acordarea liberării condiţionate.
In plus, pe durata termenului de supraveghere,
condamnatul trebuie să fie obligat la respectarea anumitor măsuri de
supraveghere ori la îndeplinirea anumitor activităţi utile procesului de
reintegrare.
j) In reglementarea răspunderii penale a minorilor se
impune reformarea completă a sistemului existent în prezent.
In primul rând, în acord cu tendinţa generală în plan
european, este necesară reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă
angajarea răspunderii penale a minorului, până la 13 sau chiar până la 12 ani.
In prezent, limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani
în Franţa, în Marea Britanie şi în Elveţia, de 12 ani în Grecia şi în Olanda,
iar în Spania vârsta este stabilită în prezent la 14 ani, dar un proiect de
lege aflat în curs de dezbatere parlamentară prevede coborârea acestei vârste
la 12 ani. Dincolo de convergenţa cu această tendinţă, modificarea se impune în
considerarea a cel puţin două elemente:
1. creşterea continuă în ultimii ani a numărului
faptelor penale săvârşite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceştia ajungând nu
de puţine ori să comită fapte foarte grave sau să fie atraşi în activitatea
grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea imposibilităţii
tragerii lor la răspundere penală;
2. datele statistice privind expertizele efectuate cu
privire la existenţa discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 16 ani arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existenţa
acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există
anterior vârstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic şi
mediul social contemporan favorizând o maturizare mai rapidă a adolescenţilor
în raport cu perioada de acum 4 decenii.
O a doua modificare importantă trebuie să o constituie
renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacrată astăzi de Codul penal -
pedepse şi măsuri educative. Acest sistem nu a făcut decât să creeze probleme
în practica judiciară, ierarhizarea legală instituită de art. 100 din Codul
penal trebuind să fie adeseori ignorată. De aceea, se impun renunţarea completă
la pedepse în cazul minorului infractor şi instituirea unui sistem sancţionator
bazat doar pe măsuri educative, incluzând, bineînţeles, şi măsuri educative
privative de libertate.
Regula o va constitui aplicarea în cazul minorilor a
măsurilor educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate
constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau de
minori care au comis multiple infracţiuni.
Regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri va fi
astfel conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând
adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe durata executării.
k) In ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei
juridice va fi menţinut în linii generale regimul instituit prin modificările
aduse Codului penal în vigoare prin prevederile Legii nr. 278/2006, cu câteva
corective, cum ar fi: restrângerea imunităţii instituţiilor publice, o mai bună
individualizare legală a pedepsei amenzii, introducerea unor noi pedepse
complementare prevăzute de unele decizii-cadru adoptate la nivelul Uniunii Europene ulterior intrării
în vigoare a Legii nr. 278/2006 etc.
l) Referitor la cauzele care
înlătură răspunderea penală, se impune renunţarea la reglementarea paralelă a
lipsei şi retragerii plângerii prealabile, respectiv la împăcarea părţilor,
fiind necesar a se opta pentru una dintre ele. Soluţia cea mai potrivită ar fi
renunţarea la împăcarea părţilor şi consacrarea retragerii plângerii
prealabile, cu efecte in personam.
B. Partea specială
In ceea ce priveşte partea specială, sub aspectul
sistematizării, se impune renunţarea la structura codurilor penale anterioare
în favoarea reglementării mai întâi a infracţiunilor care aduc atingere
persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea a infracţiunilor care aduc
atingere atributelor statului sau altor valori sociale fundamentale. Această
structură se regăseşte în majoritatea codurilor europene recente (Austria,
Spania, Franţa, Portugalia) şi reflectă concepţia actuală privind locul individului
şi al drepturilor şi libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură
de protecţie, inclusiv prin mijloace penale.
In acelaşi timp, prin proiect se va realiza o reaşezare
în limite normale a tratamentului sancţionator pentru faptele incriminate în
partea specială, astfel încât să se dea expresie viziunii contemporane asupra
rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis
infracţiuni.
Principalele trăsături ale părţii speciale a
proiectului Codului penal vor fi:
a) In cazul infracţiunilor contra vieţii persoanei, se
impune o simplificare a reglementării omorului prin renunţarea la reglementarea
a două variante agravate distincte (omorul calificat şi omorul deosebit de
grav) şi reţinerea ca elemente circumstanţiale de calificare doar a acelor
împrejurări care conferă faptei o periculozitate ce excedează în mod vădit
posibilităţilor de individualizare pe baza limitelor de pedeapsă ale
variantei-tip sau de bază.
De asemenea, şi în cazul infracţiunii de ucidere din
culpă se impune o simplificare a reglementării prin reducerea numărului variantelor agravate.
b) Pentru instituirea unei reglementări coerente în
privinţa infracţiunilor de violenţă domestică, această împrejurare urmează a fi
valorificată ca un element circumstanţial de agravare în cazul tuturor
infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii.
c) Materia infracţiunilor împotriva libertăţii şi
integrităţii sexuale urmează a fi complet revizuită, pe baza unei noi
concepţii, în acord cu soluţiile diferitelor coduri europene în materie,
privind relaţiile dintre infracţiunile înscrise în această categorie.
In primul rând, violul va fi reglementat pornindu-se de
la ideea de act de penetrare, astfel încât în conţinutul acestei infracţiuni se
va include raportul sexual -în înţelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut
în mod tradiţional în dreptul nostru, acela de conjuncţie a organului sexual
masculin cu cel feminin - actul sexual oral şi, respectiv, actul sexual anal,
indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau
homosexual. De asemenea, se includ în conţinutul infracţiunii de viol şi actele
de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalităţi.
In privinţa altor acte de natură sexuală decât cele
care intră în conţinutul infracţiunii de viol, cu alte cuvinte acte care nu
presupun penetrare sau act sexual oral, săvârşite sub imperiul constrângerii
ori al stărilor asimilate acesteia, va fi creată o incriminare distinctă, aceea
de agresiune sexuală.
d) In materia infracţiunilor ce aduc atingere
domiciliului, vieţii private şi corespondenţei, pe lângă incriminările
tradiţionale vor fi introduse câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid
de reglementare şi să ofere un răspuns la noile modalităţi de lezare sau periclitare a valorilor sociale care
formează obiectul protecţiei penale în cuprinsul
acestui capitol.
Astfel, va fi incriminată ca faptă distinctă violarea
sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al
persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie. O
altă incriminare nouă va privi violarea confidenţialităţii datelor cu caracter
personal, textul urmărind să asigure protecţia acestor date, a căror manipulare
sau divulgare poate, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, aduce atingere dreptului la viaţă privată, ocrotit de art. 8 din
Convenţie.
e) In materia infracţiunilor contra patrimoniului se
vor urmări în primul rând o reconsiderare a limitelor legale de pedeapsă, în
vederea readucerii acestora în limite normale, dar şi o simplificare a
reglementării prin renunţarea la numeroase variante agravate.
In acelaşi timp, cadrul reglementării urmează a fi
completat cu incriminări noi, cum este cazul abuzului de încredere prin
fraudarea creditorilor, al înşelăciunii privind asigurările, deturnării
licitaţiilor publice sau exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile.
f) Reglementarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei
va cunoaşte modificări importante, justificate şi solicitate de noile realităţi
sociale, şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii, independenţei,
imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie,
prin sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore
ori să submineze autoritatea justiţiei.
Pornindu-se de la aceste raţiuni, au fost identificate
şi vor fi incriminate o serie de fapte evidenţiate şi în practica judiciară,
care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiţiei, precum:
obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, presiuni asupra
justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, sfidarea instanţei, asistenţa
şi reprezentarea neloială sau neexecutarea sancţiunilor penale. In acest
capitol urmează a fi introduse şi infracţiunea de tăinuire, respectiv aceea de
spălare de bani, într-o redactare îmbunătăţită faţă de cea a textului în
vigoare.
g) Cadrul infracţiunilor de corupţie urmează a fi
revizuit nu doar prin preluarea în textul Codului a incriminărilor cuprinse în
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi prin reformularea
unor texte.
h) Capitolul referitor la infracţiunile de fals urmează
a fi revizuit prin introducerea unor noi incriminări, ţinându-se seama de noile
modalităţi de comitere a acestor infracţiuni (falsul informatic, falsificarea
de mijloace de plată electronice etc), dar şi prin reconsiderarea incriminărilor
deja existente, mai ales în privinţa infracţiunilor de
fals în înscrisuri.
i) Faptele împotriva capacităţii de apărare vor
cunoaşte o nouă reglementare, ţinându-se cont de prevederile art. 55 şi art. 73
alin. (3) lit. f) din Constituţia României, republicată, de cele ale Legii nr.
395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu
şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, cât şi de propunerile
Ministerului Apărării.
j) Proiectul va reglementa într-o formă complet revizuită,
într-un titlu distinct, infracţiunile de genocid, infracţiunile contra
umanităţii şi infracţiunile de război. Conform art. 17 din Statutul Curţii
Penale Internaţionale (CPI), jurisdicţia Curţii este una complementară faţă de cea a instanţelor
naţionale ale statelor ce au ratificat Statutul. In consecinţă, ca urmare a
ratificării Statutului de către România prin Legea nr. 111/2002, este necesară
alinierea legislaţiei penale române la standardele Statutului CPI, în scopul
facilitării exercitării propriei competenţe, obiectiv ce va fi atins prin noua
reglementare.
C. Dispoziţii
tranzitorii şi finale
Dispoziţiile tranzitorii şi finale vor cuprinde norme
privind implicaţiile noii reglementări asupra legislaţiei penale actuale,
urmând a fi prevăzute în mod expres modificările, completările sau, după caz,
abrogările necesare.
Totodată, va fi prevăzută data intrării în vigoare a
Codului penal. In stabilirea acestei date se vor urmări atât corelarea cu data
intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, cât şi asigurarea
intervalului de timp necesar pentru asigurarea cunoaşterii noilor dispoziţii de
către destinatarii acestora. In finalul proiectului va fi inserată menţiunea
privind transpunerea normelor comunitare, potrivit dispoziţiilor art. 43 din Legea
nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
VI. Activităţile
planificate pentru desfăşurarea discuţiilor publice
Proiectul Codului penal va fi supus dezbaterilor
publice organizate cu societatea civilă, cu presa, cu asociaţii profesionale,
cu judecători şi procurori de la instanţele din teritoriu, cu reprezentanţi ai
Uniunii Naţionale a Barourilor din România, ai Baroului Bucureşti, ai Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici din România, precum şi ai Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti din România.
VII. Concordanţa cu
legislaţia comunitară
In vederea îndeplinirii obligaţiilor decurgând din
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, proiectul va transpune
deciziile-cadru adoptate până în prezent de Consiliul Uniunii Europene care au
incidenţă în materia dreptului penal substanţial. Este vorba, în principal,
despre:
- Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai
2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale şi de altă natură, a
protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 140 din 14
iunie 2000;
- Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie
2002 privind combaterea traficului de persoane, publicată în Jurnalul Oficial
al Comunităţilor Europene seria L nr. 203 din 1 august
2002;
- Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22
decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a
pornografiei infantile, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria
L nr. 13 din 20 ianuarie 2004;
- Decizia-cadru 2003/568/JAI a
Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat,
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 192 din 31 iulie
2003;
- Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24
februarie 2005 privind confiscarea produselor, a
instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005;
- Decizia-cadru 2005/222/JAI a Consiliului din 24
februarie 2005 privind atacurile împotriva sistemelor
informatice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 69
din 16 martie 2005;
- Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie
2002 privind combaterea terorismului, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene seria L nr. 164 din 22 iunie 2002.