HOTARARE Nr. 0
din 2 decembrie 2008
în Cauza Giuglan si altii
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 408 din 16 iunie 2009
(Cererea nr. 3.834/04)
In Cauza Giuglan şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Elisabet Fura-Sandstrom, Egbert Myjer,
Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier
adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13
noiembrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3.834/04)
îndreptată împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, domnii
Daniel Giuglan şi Ion Toma Giuglan şi doamnele Florica Iliescu şi Maria Nicolau
(reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 12 decembrie 2003 în temeiul
art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale [Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, preşedintele Secţiei a
treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3
din Convenţie, acesta a decis să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea
şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anii 1947, 1939,
1942 şi, respectiv, 1941 şi locuiesc în Bucureşti, Piteşti şi Găieşti.
5. Prin sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992,
Judecătoria Târgovişte a statuat în temeiul art. 37 din Legea fondului funciar
nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) că reclamanţii erau îndreptăţiţi să li
se reconstituie dreptul de proprietate asupra a 3 parcele de teren în suprafaţă
de 25.211,8 m2, 23.762 m2 şi 4.352 m2, situate
în satul Gemenea (Voineşti), pe vechile amplasamente identificate într-un
raport de expertiză, ce făcea parte integrantă din sentinţă (respectiv în
aşa-numitele „Cornu Badului", „Argeşeanu" şi „Piua Priboaie").
Cu toate acestea, deoarece pe o parte din terenul revendicat pe locul aşa-numit
„Argeşeanu" a fost construită o şcoală, reclamanţilor ar fi trebuit să li
se atribuie în acest sens, cu titlu de despăgubire, o parcelă echivalentă în
suprafaţă de 2.062 m2, situată în intravilanul satului, pe un
amplasament ce urma să fie stabilit de către autorităţile locale. Reclamanţilor
trebuia să li se elibereze titluri de proprietate. In motivarea sentinţei,
instanţa a reţinut că o parte din parcelele menţionate mai sus se aflau în
posesia unor terţi ce făcuseră schimburi de terenuri cu Primăria Voineşti şi că
raportul de expertiză nu precizase titlurile de proprietate în baza cărora
terţii beneficiau de aceste parcele. Prin decizia pronunţată la data de 20
decembrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca inadmisibil recursul în
anulare formulat împotriva sentinţei menţionate mai sus de către procurorul
general, care susţinea greşita aplicare în speţă a art. 37 din Legea nr.
18/1991.
6. Prin decizia rămasă definitivă din data de 15 martie
1994, Curtea de Apel Bucureşti a obligat Primăria Voineşti şi comisia judeţeană
Dâmboviţa pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să îi pună pe reclamanţi în
posesia terenurilor menţionate mai sus şi să le elibereze titluri de
proprietate, conform sentinţei rămase definitivă din 23 noiembrie 1992,
menţionată anterior. In urma unei proceduri distincte, reclamanţii au obţinut
obligarea autorităţilor locale la plata unor penalităţi până la executarea
hotărârilor definitive din 23 noiembrie 1992 şi din 15 martie 1994, menţionate
mai sus.
7. După ce, în anul 1995, prefectul de Dâmboviţa a
emis ordine de restituire către reclamanţi a terenurilor ce făceau obiectul
sentinţei din 23 noiembrie 1992 menţionată mai sus, prin decizia rămasă
definitivă din data de 20 decembrie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a anulat
aceste ordine. Pentru a ajunge la această decizie, Curtea de Apel a statuat că
terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul Primăriei Voineşti în anul
1990, aşa cum prevedea art. 37 din Legea nr. 18/1991, ci în patrimoniul unor
terţi. In plus, a adăugat că Judecătoria Târgovişte îşi depăşise competenţele
atunci când a stabilit în sentinţa din data de 23 noiembrie 1992 amplasamentele
terenurilor ce trebuiau restituite reclamanţilor. Decizia menţionată mai sus a
fost pusă la dispoziţia publicului la data de 20 decembrie 2002. La 12 februarie
2003, contestând motivele acestei decizii, reclamanţii au sesizat procurorul
general cu o cerere de recurs în anulare, cerere ce a fost respinsă.
8. La data de 2 octombrie 2002, în temeiul sentinţei
din 23 noiembrie 1992 menţionată mai sus, comisia judeţeană Dâmboviţa Ie-a
eliberat reclamanţilor un titlu de proprietate referitor la o livadă în
suprafaţă de 3.920 m2, acordat părţilor interesate cu titlu de
despăgubire pentru terenul construibil în suprafaţă de 2.062 m2
(paragraful 5 de mai sus). Părţilor interesate Ie-a fost eliberat un nou titlu
de proprietate la data de 6 mai 2005, comisia judeţeană restituindu-le atât
livada menţionată mai sus, cât şi alte două parcele, în total o suprafaţă de
5.432 m2 în locul aşa-numit „Argeşeanu". Printr-un alt titlu de
proprietate, eliberat în aceeaşi zi, părţilor interesate Ie-a fost restituită o
parcelă în suprafaţă de 2.483 m2, situată în locul aşa-numit „Cornu
Badului".
9. Prin decizia rămasă definitivă din data de 3 mai
2007, Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea în revendicare referitoare la
parcele în suprafaţă totală de 11.485 m2, situate în locul aşa-numit
„Argeşeanu", acţiune pe care reclamanţii au îndreptat-o împotriva terţilor
posesori ai acestor parcele. Aceasta a statuat că Primăria Voineşti şi,
ulterior, terţii nu îşi însuşiseră în mod legal decât posesia parcelelor în
cauză, nu şi dreptul de proprietate, şi că problema celor câteva construcţii
ridicate de aceşti terţi pe aceste parcele va fi rezolvată ulterior de către
părţile la litigiu. Printr-un proces-verbal din 30 octombrie 2007, semnat de
primul reclamant, un executor judecătoresc a pus părţile interesate în posesia
parcelelor menţionate mai sus. Prin decizia din 28 ianuarie 2008, contestaţia
în anulare formulată de terţi împotriva acestei decizii a fost respinsă,
condiţiile necesare pentru reexaminarea cauzei pe fond nefiind întrunite.
10. Conform adreselor din datele de 5 şi 8 octombrie
2007, transmise Guvernului de către Prefectura Dâmboviţa şi de către comisia
locală, aceasta din urmă adoptase două decizii în anul 2006, în temeiul Legii
nr. 18/1991, pentru ca reclamanţii să fie înscrişi pe o listă pentru a obţine
despăgubiri pentru un teren cu o suprafaţă de aproximativ 35.900 m2.
Comisia locală a precizat că din cauza procedurilor aflate pe rol (paragraful 9
de mai sus) autorităţile nu le-au putut elibera un titlu de proprietate
reclamanţilor pentru celelalte parcele precizate în sentinţa rămasă definitivă
din data de 23 noiembrie 1992.
11. Din informaţiile furnizate de părţi reiese că,
exceptând parcelele menţionate mai sus (paragrafele 8 şi 9 de mai sus),
autorităţile nu au procedat la restituirea celorlalte terenuri ce făceau
obiectul sentinţei rămase definitive din data de 23 noiembrie 1992. In plus,
din dosar nu reiese că procedura de acordare a despăgubirilor pentru o parte
din terenurile ce au fost restituite în baza acestei sentinţe a fost finalizată
prin calculul sumei datorate părţilor interesate şi plata acesteia.
II. Dreptul intern pertinent
12. Extrasele relevante din Legea fondului
funciar nr. 18/1991 sunt prezentate în Cauza Sabin Popescu împotriva
României (nr. 48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). Art. 37 din această lege
(devenit art. 41 în versiunea publicată în anul 1998) preciza că terenurile
agricole fără construcţii, instalaţii sau amenajări de interes public, care au
intrat în patrimoniul statului şi care se aflau în administraţia autorităţilor
locale în momentul intrării în vigoare a legii (1991), vor fi restituite
foştilor proprietari în limita a 10 ha.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie
13. Reclamanţii susţin că executarea parţială şi
cu întârziere a sentinţei rămase definitive din data de 23 noiembrie 1992 a
Judecătoriei Târgovişte le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, precum şi
dreptul la respectarea bunurilor lor. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd următoarele în părţile
lor relevante în speţă:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)"
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
14. Guvernul se opune acestei teze.
A. Asupra admisibilităţii
15. Curtea constată că această parte a cererii
nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă
parte, Curtea constată că aceasta nu este afectată de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
16. In observaţiile sale din luna octombrie 2007,
Guvernul recunoaşte că autorităţile trebuie să le restituie reclamanţilor
terenurile precizate în sentinţa definitivă din data de 23 noiembrie 1992. El
arată că demersurile făcute în acest sens au avut ca rezultat restituirea unei
părţi a acestor terenuri (paragraful 8 in fine de mai sus) şi că, pentru
restul terenurilor, autorităţile aşteaptă soluţionarea procedurilor aflate pe
rol între reclamanţi şi terţii posesori ai unora dintre aceste parcele, pentru
a preciza amplasamentul terenurilor care trebuie restituite.
17. Reclamanţii au arătat că, deşi sentinţa definitivă
din data de 23 noiembrie 1992 a precizat amplasamentul parcelelor care trebuia
să le fie restituite, autorităţile nu au făcut demersuri efective pentru
executarea acestei sentinţe. In opinia lor, anularea ordinelor prefectului de
restituire a terenurilor în cauză este o dovadă în acest sens. In plus, abia
după 13 ani de la pronunţarea sentinţei menţionate mai sus autorităţile le-au
restituit, în mod efectiv, o mică parte din parcelele în discuţie. Ei consideră
că procedurile pe care au fost nevoiţi să le iniţieze după anul 1992 împotriva
comisiilor administrative şi împotriva terţilor posesori ai parcelelor dovedesc
lipsa de diligentă a autorităţilor.
18. Curtea reaminteşte că în cauza de faţă, deşi
reclamanţii au obţinut la data de 23 noiembrie 1992 o sentinţă definitivă care
dispune ca autorităţile administrative să le restituie mai multe terenuri
determinate cu exactitate printr-o expertiză şi să le elibereze titluri de
proprietate, această sentinţă nu a fost nici executată ad litteram integral,
nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de recurs prevăzute de
lege. Situaţia continuă de neexecutare ar putea înceta numai printr-o astfel de
anulare sau prin înlocuirea de către instanţă a obligaţiei datorate conform
sentinţei în cauză printr-o altă obligaţie echivalentă (Sabin Popescu
împotriva României, nr. 48.102/99, § 54, 2 martie 2004).
19. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce
ridicau probleme similare celor din speţa de faţă, în care a constatat
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
(a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României, menţionată
mai sus; şi Luca împotriva României, nr. 1.204/03, 13 mai 2008).
20. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit niciun fapt sau
argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. In mod
special, ea observă că părţile nu contestă că sentinţa definitivă menţionată
mai sus nu a fost executată decât după câţiva ani de la pronunţarea sentinţei
definitive din 23 noiembrie 1992 şi numai în ceea ce priveşte o parte din
terenurile ce trebuiau restituite reclamanţilor (paragrafele 8 in fine şi
9 de mai sus: parcelele în suprafaţă de 5.432 m2 şi 11.485 m2,
situate în locul aşa-numit „Argeşeanu", şi cea în suprafaţă de 2.483 m2,
situată în locul aşa-numit „Cornu Badului"). In plus, ea constată că
Guvernul nu a dovedit că, după pronunţarea deciziei definitive din data de 3
mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi după punerea în posesie a reclamanţilor
asupra terenului în suprafaţă de 11.485 m2 menţionat mai sus,
autorităţile le-au eliberat un titlu de proprietate pentru terenul respectiv.
21. Pe de altă parte, Curtea observă că faptul că nişte
terţi se aflau în posesia unora dintre parcelele în discuţie nu a fost
considerat de către judecătorie ca un element care ar împiedica-o să pronunţe
sentinţa definitivă din data de 23 noiembrie 1992 şi să le restituie astfel
părţilor interesate dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză
(paragraful 5 de mai sus). Or, Curtea constată că, dacă autorităţile au dispus
într-o primă fază restituirea terenurilor în cauză reclamanţilor, ordinele
prefectului în această privinţă au fost anulate din cauza drepturilor terţilor
posesori ai parcelelor (paragraful 7 de mai sus). Curtea reaminteşte că este de
datoria fiecărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi
suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin şi că
autorităţilor le revine sarcina de a efectua demersurile efective menite să
clarifice situaţia juridică în discuţie şi să execute în mod efectiv o sentinţă
definitivă pronunţată împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis, Pop
împotriva României, nr. 7.234/03, § 35, 21 decembrie 2006). Prin urmare,
Curtea nu poate accepta faptul că argumentele invocate de Guvern ar putea
reprezenta o justificare valabilă pentru întârzierea şi executarea parţială a
sentinţei definitive menţionate mai sus.
22.Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea
apreciază că, în speţă, statul, prin intermediul organelor sale specializate,
nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea sentinţei
definitive în cauză într-un termen rezonabil, în ceea ce priveşte parcelele
restituite reclamanţilor, şi în mod integral şi efectiv, în ceea ce priveşte în
special restul terenurilor acordate de instanţă. Prin urmare, Curtea constată
că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul
nr. 1.
II. Asupra celorlalte pretinse încălcări
23. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie,
reclamanţii se plâng în esenţă de nedreptatea şi de modul de soluţionare a
procedurii care s-a încheiat prin decizia din 20 decembrie 2002 a Curţii de
Apel Ploieşti (paragraful 7 de mai sus). Făcând trimitere la Cauza Glod
împotriva României (nr. 41.134/98, 6 septembrie 2003), ei susţin, de
asemenea, încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, ce reiese din
motivele acestei decizii referitoare la competenţa instanţelor în materie de
amplasament al terenurilor ce trebuie restituite de către autorităţi.
24. Curtea observă că decizia definitivă menţionată mai
sus a fost pusă la dispoziţia publicului la data de 20 decembrie 2002.
Observând că reclamanţii nu contestă că au avut posibilitatea efectivă de a
avea acces la motivele deciziei în discuţie începând cu această dată, fapt
confirmat de altfel de trimiterile la textul deciziei în cererea lor din 12
februarie 2003, adresată procurorului general (paragraful 7 in fine de
mai sus), Curtea consideră că, în ceea ce priveşte capetele de cerere
menţionate mai sus, cererea a fost introdusă tardiv la data de 12 decembrie
2003.
25. Rezultă că această parte a cererii este tardivă şi
trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
26. Conform art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
27. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-au
suferit, reclamanţii solicită restituirea efectivă a tuturor terenurilor
menţionate în dispozitivul sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992,
precizând că valorile din grila notarială furnizate de Guvern sunt mult
inferioare preţului de pe piaţa imobiliară locală. De asemenea, ei solicită
suma de 144.647,7 euro (EUR) reprezentând venitul pe care l-ar fi putut
obţine din aceste terenuri. Cu acest titlu, ei trimit o estimare a lipsei de
folosinţă, calculată începând de la contractele de arendare încheiate după anul
2001, contracte ce se referă în special la livada în suprafaţă de 0,39 ha şi
care nu menţionează preţul de arendare. Pe de altă parte, ei îşi sprijină
cererea pe chitanţele de încasare a arendei, de unde reiese că venitul obţinut
de pe urma livezii menţionate mai sus varia între 600 şi 1.300 EUR pe an pentru
perioada menţionată mai sus. In fine, reclamanţii solicită suma de 32.000 EUR
cu titlu de daune morale pentru stresul şi suferinţele la care au fost supuşi
de-a lungul perioadei de neexecutare.
28. In ceea ce priveşte cererea de daune materiale,
Guvernul trimite un tabel folosit de birourile notariale pentru a stabili
onorariile şi taxele la vânzările de terenuri în judeţul respectiv, tabel ce
precizează valorile de referinţă minime ale terenurilor. Pentru satul Gemenea
(Voineşti), aceste valori variază, în funcţie de diferitele categorii de
terenuri, între circa 0,5 EUR şi 5 EUR/m2. Invocând jurisprudenţa
Curţii, Guvernul susţine că cererea reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă are
un caracter speculativ şi că ea este, în orice caz, excesivă. In ceea ce
priveşte daunele morale pretinse, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre
care să constate încălcarea ar constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a
prejudiciului respectiv.
29. Curtea consideră că, în speţă, singurul fundament
ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în
constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie din cauza faptului că autorităţile nu au executat, într-un termen
rezonabil şi într-un mod integral şi efectiv, sentinţa definitivă din 23
noiembrie 1992. Totuşi, Curtea apreciază că este de datoria autorităţilor să ia
măsurile necesare pentru a restitui în mod efectiv terenurile precizate în
sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992 şi care nu au fost încă restituite
reclamanţilor. De asemenea, este de datoria lor să elibereze titlurile de
proprietate aferente, precum şi pe cel pentru parcela în suprafaţă de 11.485 m2
(paragraful 20 de mai sus), ceea ce ar repune părţile interesate, pe cât
posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele
articolelor menţionate mai sus nu ar fi fost încălcate.
30. Curtea hotărăşte ca, în termen de 3 luni de la
data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, dacă statul pârât nu procedează
la operaţiunile menţionate mai sus, Guvernul va trebui să le plătească
reclamanţilor, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii
terenurilor nerestituite. Având în vedere elementele furnizate de Guvern şi
informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară
locală, Curtea apreciază că se cuvine să le aloce în acest sens reclamanţilor
suma de 75.000 EUR ca daune materiale.
31. In ceea ce priveşte cererea referitoare la lipsa
de folosinţă, în lipsa unor documente justificative relevante cum ar fi o
expertiză sau o hotărâre judecătorească ce atestă valoarea prejudiciului
pretins, Curtea nu poate specula în acest sens şi consideră că această cerere
trebuie respinsă (vezi, mutatis mutandis, Dragne împotriva României (reparaţie
echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006, şi Corabian împotriva
României, nr. 4.305/03, § 59, 27 septembrie 2007). In acest sens, Curtea
observă că chitanţele primite de reclamanţi se referă numai la livada în
suprafaţă de 0,39 ha, care nu făcea parte din terenurile precizate cu
exactitate în sentinţa definitivă menţionată mai sus, şi că acest calcul
constând în multiplicarea venitului livezii pentru celelalte terenuri în
discuţie este mai degrabă speculativ.
32. In plus, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit
un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de
imposibilitatea de a obţine executarea în mod integral şi efectiv a sentinţei
definitive din 23 noiembrie 1992 după data de 20 iunie 1994, data ratificării
Convenţiei de către România, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat
printr-o constatare a încălcării. In aceste circumstanţe, ţinând cont de toate
elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede
art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă fiecăruia dintre reclamanţi suma de
5.500 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
33. Prezentând documente justificative pentru o
parte din cheltuieli, reclamanţii solicită şi suma de 1.141 EUR cu titlu de
cheltuieli de judecată angajate în cursul procedurilor interne şi în faţa
Curţii. Această sumă este defalcată astfel: 500 EUR pentru cheltuielile de
transport suportate de primul reclamant pentru a se prezenta la termenele
diferitelor proceduri judiciare interne referitoare la terenurile respective,
500 EUR pentru alte cheltuieli nespecificate şi circa 150 EUR pentru cheltuieli
de corespondenţă cu Curtea, cheltuieli cu timbrele etc.
34. Guvernul nu se opune să li se aloce reclamanţilor o
sumă cu titlu de cheltuieli de judecată, care să corespundă criteriilor de
rambursare stabilite de jurisprudenţa Curţii. Totuşi, el consideră că
reclamanţii ar fi putut solicita şi obţine rambursarea respectivă în cadrul
procedurilor interne.
35. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă şi
ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai
sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile
incluse, pe care Ie-o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la neexecutarea integrală şi efectivă
a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le restituie în mod efectiv
reclamanţilor terenurile precizate în sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992
şi care nu le-au fost încă restituite părţilor interesate şi să le elibereze
titlurile de proprietate aferente, precum şi titlul pentru parcela în suprafaţă
de 11.485 m2, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, dacă nu efectuează aceste operaţiuni, statul
pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma
de 75.000 EUR (şaptezeci şi cinci mii euro), plus orice sumă care ar putea fi
datorată cu titlu de impozit, ca daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească
fiecăruia dintre reclamanţi, în termenul menţionat mai sus, suma de 5.500 EUR
(cinci mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale şi să le plătească
împreună reclamanţilor suma de 200 EUR (două sute euro) cu titlu de cheltuieli
de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de
către reclamanţi;
d) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct