HOTARARE Nr. 0
din 12 octombrie 2006
in Cauza Ruxanda Ionescu
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 570 din 20 august 2007
SECŢIA A TREIA
(Cererea nr. 2.608/02)
Strasbourg
In Cauza Ruxanda Ionescu împotriva Romaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
reunită în cadrul unei camere formate din domnii J. Hedigan, preşedinte, C.
Bîrsan, V. Zagrebelski, doamna A. Gyulumyan, domnii E.
Myjer, David Thor Bjorvinsson, doamna I. Ziemele,
judecători, şi domnul V. Berger,
grefier de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la 21 septembrie
2006, pronunţă următoarea hotărare, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 2.608/02
îndreptată împotriva Romaniei,
prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Ruxanda
Ionescu (reclamanta) a sesizat Curtea în data
de 23 noiembrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este
reprezentată de E. Cinteză, avocat în Bucureşti. Guvernul
roman (Guvernul) este reprezentat de agentul
guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu.
3. La data de 24 mai 2005, preşedintele Secţiei a
III-a a dispus comunicarea cererii către Guvern. In baza dispoziţiilor art. 29
alin. (3), acesta a hotărat ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate în acelaşi timp.
4. Atat reclamanta, cat şi
Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 paragraful
1 din Regulament).
IN FAPT
I. Circumstanţele Cauzei
5. Reclamanta este
născută în 1937 şi locuieşte în Bucureşti.
6. In anul 1950, în baza Decretului de naţionalizare
nr. 92/1950, statul a preluat posesia unui bun imobil situat în Bucureşti, str.
Edgar Quinet nr. 9, constand
într-o clădire cu mai multe apartamente, care a aparţinut tatălui reclamantei.
7. In data de 11 octombrie 1996, societatea H.,
administrator al bunurilor aparţinand statului, a vandut soţilor P.C. apartamentul nr. 3 din imobilul litigios, în care
aceştia locuiau în calitate de chiriaşi.
1. Acţiunea în revendicare
8. In data de 20 februarie 1998, reclamanta a sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în revendicare a imobilului în
cauză, îndreptată împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
9. Printr-o hotărare definitivă din data de 3 aprilie 1998, instanţa a admis cererea
reclamantei, cu motivarea că statul preluase posesia imobilului fără a avea un
titlu valabil, şi a dispus restituirea imobilului de către parat. Această hotărare a fost învestită cu formulă executorie în data de 2 iunie 1998.
10. Printr-o dispoziţie din data de 15 septembrie
1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului către
reclamantă. Printr-un proces-verbal încheiat la data de 24 martie 1999,
reclamanta a fost pusă în posesia imobilului, cu excepţia apartamentului nr. 3,
vandut anterior soţilor P.C.
11. Printr-o hotărare definitivă din data de 3 decembrie 1998, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a constatat că P.E. era creditorul soţilor P.C. pentru suma de 31.269
dolari americani (USD). P.E. a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu
scopul de a iniţia executarea silită imobiliară împotriva soţilor P.C. şi a
solicitat vanzarea la
licitaţie a apartamentului lor.
12. Printr-o hotărare definitivă din data de 15 septembrie 1999,
în urma vanzării la licitaţie, instanţa a atribuit
apartamentul litigios lui P.E.
13. In data de 4 noiembrie 1999, P.E. şi-a înscris
dreptul său de proprietate în registrul de transcripţiuni imobiliare.
2. Acţiunea tinzand la obţinerea restituirii apartamentului nr. 3
14. In data de 15 octombrie
1999, printr-o acţiune introdusă împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti,
societăţii H. şi soţilor P.C., reclamanta a solicitat Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti să constate nulitatea contractului de vanzare
încheiat la data de 11 octombrie 1996.
15. La termenul din data de 6 ianuarie 2000, P.E. a
formulat o cerere de intervenţie, cu scopul de a se constata dreptul său de
proprietate asupra apartamentului în cauză, susţinand că, în urma Hotărarii definitive din
data de 15 septembrie 1999, el era proprietarul
acestui apartament şi că era un subdobanditor de bună-credinţă.
16. La termenul din data de 10 februarie 2000,
reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că îşi îndreaptă cererea împotriva
lui P.E. Ulterior, la termenul din data de 30 martie 2000, P.E. a formulat o cerere reconvenţională, reiterand pe fond argumentele invocate în
sprijinul cererii de intervenţie.
17. Prin Hotărarea din data de 11 mai 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
respins acţiunea reclamantei, a admis cererea reconvenţională formulată de PE.,
motivand că acesta îşi
transcrisese dreptul său de proprietate în registrul de transcripţiuni, şi a
constatat validitatea contractului de vanzare încheiat la data de 11 octombrie 1996, reţinand buna-credinţă a soţilor P.C. la
încheierea sa.
18. Prin Hotărarea din data de 17 noiembrie 2000, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a admis apelul reclamantei şi a respins cererea reconvenţională
formulată de P.E. Instanţa a reţinut că titlul de
proprietate al reclamantei era incontestabil, că
acesta datează dinaintea anului 1950 şi că legalitatea sa fusese constatată
prin Hotărarea definitivă a
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din data de 3 aprilie 1998, care a dobandit autoritate de lucru judecat. A
reţinut, pe de altă parte, că titlul de proprietate al lui RE. decurge dintr-un
contract de vanzare-cumpărare
încheiat între un neproprietar, în speţă statul, şi soţii RC. In aceste
circumstanţe, după ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantei şi
RE., instanţa a reţinut că titlul reclamantei era preferabil.
19. In recursul introdus de RE., prin Decizia
definitivă din data de 6 iulie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a modificat
decizia dată în apel şi a menţinut sentinţa dată de prima instanţă. Curtea de
Apel Bucureşti a reţinut că apartamentul fusese vandut chiriaşilor, în data de 11 octombrie 1996, în baza şi cu
respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, că reclamanta obţinuse o decizie
favorabilă de restituire a imobilului în data de 3 aprilie 1998 şi că, în afară
de aceste aspecte, imobilul litigios intrase în circuitul executării silite
imobiliare, fapt neimputabil lui RE. Pe de altă parte, instanţa a reţinut că
reclamanta ar fi putut beneficia de o indemnizare, în baza dispoziţiilor Legii
nr. 10/2001.
3. Demersuri pentru a
obţine restituirea apartamentului litigios conform dispoziţiilor Legii nr.
10/2001
20. In data de 19 iulie 2001, reclamanta a adresat o
notificare Primăriei Municipiului Bucureşti, în scopul de a obţine restituirea
apartamentului nr. 3 din imobilul situat în municipiul Bucureşti, str.
EdgarQuinet nr. 9, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
21. Din dosar reiese că, pană la această dată, reclamanta nu a primit niciun răspuns la
cererea sa.
II. Dreptul şi practica
interne pertinente
22. Dispoziţiile legale
şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărarile Brumărescu împotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii
împotriva Romaniei (nr.
57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva Romaniei (nr. 63.252/00,
§§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva
Romaniei (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie
2006).
23. Legea nr. 247/2005, care a modificat Legea nr.
10/2001, prevede că indemnizarea la care au dreptul persoanele care nu obţin
restituirea imobilelor naţionalizate şi al cărei cuantum va fi fixat în urma
unei proceduri administrative de către o comisie centrală este constituită
dintr-o participaţie la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat
sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. In principiu, beneficiarii unei astfel de indemnizări primesc
titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni în momentul în care Proprietatea va fi cotată la bursă. Pe
de altă parte, art. 3 din legea sus-menţionată precizează că titlurile de
valoare nu pot fi vandute
înainte de convertirea lor în acţiuni.
24. In data de 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca
titlurile de valoare să poată fi convertite în acţiuni
emise de Proprietatea şi pentru ca aceste
acţiuni să poată face obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie ca,
mai întai să fie urmată
procedura de agrement de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM).
După calendarul previzional al Fondului „Proprietatea", care a fost
modificat de mai multe ori, cotarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfarşitul anului 2006.
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
25. Reclamanta se plange de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor,
incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
26. Curtea constată că plangerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. In plus, observă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, o declară admisibilă.
B. Pe fond
27. Amintind cauzele Brezny
şi Brezny împotriva Slovaciei [(decizie), nr.
23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky împotriva Slovaciei ([MC], nr.
44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004) şi Costandache împotriva Romaniei [(decizie),
nr. 46.312/99, 11 iunie 2002], Guvernul consideră că CEDO nu are competenţa ratione temporis pentru a examina
circumstanţele naţionalizării imobilului litigios, care a avut loc înainte de
ratificarea Convenţiei de către Romania. De asemenea, Guvernul consideră că reclamanta nu dispune de un
bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 amintit, de vreme ce dreptul său de
proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărare judecătorească definitivă înainte de vanzarea bunului către terţi.
28. Chiar dacă prin Hotărarea definitivă din data de 3 aprilie 1998 statul a fost obligat să
restituie imobilul către reclamantă, aceasta nu avea posesia apartamentului în
discuţie şi nu plătise impozit pentru acesta, neputand aşadar să pretindă că are un interes patrimonial substanţial,
garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. In plus, statul însuşi nu mai era
proprietarul apartamentului în momentul introducerii acţiunii în revendicare de
către reclamantă, deoarece îl vanduse în data de 11 octombrie 1996 către soţii RC. Mai mult, Hotărarea definitivă din data de 3 aprilie 1998,
prin care s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, nu era opozabilă
cumpărătorilor RC.
29. Chiar presupunand că
Decizia Curţii de Apel Bucureşti din data de 6 iulie 2001 constituie o
ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, Guvernul consideră că
această ingerinţă era prevăzută de lege, mai precis de dreptul comun, şi
urmărea un scop legitim, respectiv protecţia drepturilor altuia. Mai mult,
Guvernul susţine că imobilul a intrat în „circuitul civil", iar reclamanta
nu a acţionat cu diligentă pentru a cere constatarea nulităţii contractului de
vanzare din 11 octombrie 1996,
pentru că a introdus această acţiune la mai mult de un an după ce fusese
informată cu privire la vanzarea
apartamentului către chiriaşi. Guvernul apreciază că reclamanta nu mai putea
obţine restituirea apartamentului, ci o indemnizare, în baza Legii nr. 10/2001,
ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr.
1.
30. In sfarşit, Guvernul
solicită Curţii să ţină cont de reforma instituită prin Legea nr. 247/2005,
prin care se urmăreşte accelerarea procedurii de restituire şi, acolo unde
această restituire nu este posibilă, acordarea unei indemnizări sub forma unei
participaţii la un organism de plasament colectiv de valori mobiliare (OPCVM).
31. Reclamanta contestă această teză. Potrivit
reclamantei, instanţele interne au recunoscut dreptul său de proprietate şi
consideră că vanzarea apartamentului
în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu a fost legală, întrucat naţionalizarea a fost „fără titlu".
Cat priveşte posibilitatea
obţinerii unei indemnizări, reclamanta consideră că Legea nr. 10/2001 nu
acoperă şi situaţia
proprietarilor ale căror imobile, restituite în baza unei hotărari judecătoreşti definitive, au fost vandute de către stat unor terţi. Reclamanta
subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere
adusă dreptului său la respectul bunurilor.
32. Curtea aminteşte că în Cauza Străin citată
mai sus, ea a considerat că vanzarea
de către stat a bunului unei persoane către terţi de bună-credinţă, chiar dacă
a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate
al acelei persoane, combinată cu absenţa totală a indemnizării, constituie o
privare de proprietate, contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin,
citată mai sus, § 39 şi 59).
33. Mai mult, în Cauza Păduraru,
citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că
statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi
coerent la problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vanzarea imobilelor intrate în posesia sa în
baza decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat, de asemenea, că
incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care
s-a văzut în imposibilitatea de a recupera întregul bun, chiar dacă beneficia
de o hotărare definitivă care
obliga statul să i-l restituie.
34. In speţă, Curtea nu vede
niciun motiv pentru a se depărta de jurisprudenţa amintită, situaţia de fapt
fiind sensibil aceeaşi. Ca şi în cauzele Păduraru şi Porţeanu (§
33), în cauza de faţă terţii au devenit proprietari ai apartamentului litigios
înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei să fie confirmat definitiv cu
efect retroactiv. Şi, întocmai ca în aceste cauze, ca şi în Cauza Străin, reclamanta
a fost recunoscută ca proprietar legitim, instanţele apreciind ca incontestabil
titlul său de proprietate, avand
în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (a se vedea paragrafele 9 şi 10
de mai sus).
35. Curtea aminteşte, de asemenea, că în Cauza Brumărescu,
mai sus citată, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o
hotărare judecătorească
definitivă datand din anul
1993, a fost repus în discuţie de către terţul intervenient, care pretindea că
are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun, în baza unui act
de cumpărare datand din anul 1973. Cu privire la acest
aspect, Curtea a stabilit că procedura iniţiată în
faţa ei de către domnul Brumărescu împotriva statului roman nu putea produce efecte decat asupra
drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi (Brumărescu, mai sus citată, §
69). Curtea a confirmat această abordare în hotărarea sa asupra satisfacţiei echitabile, stabilind în sarcina statului
roman obligaţia de a restabili
dreptul de proprietate al domnului Brumărescu, „fără a impieta asupra oricărei
pretenţii" pe care terţii intervenienţi ar putea să o aibă asupra unei
părţi din proprietatea reclamantului [Brumărescu împotriva Romaniei (satisfacţie echitabilă)] [MC], nr.
28.342/95, § 22 in fine, CEDO 2001-I).
36. Curtea reţine că vanzarea de către stat a bunului reclamantei, în baza Legii nr.
112/1995, care nu permitea decat vanzarea bunurilor naţionalizate în mod legal, o împiedică pe aceasta
să se bucure de dreptul său. Curtea observă că, în cadrul acţiunii în
revendicare introduse împotriva lui P.E., Curtea de Apel Bucureşti a statuat în
Hotărarea sa din data de 6
iulie 2001 că actul de vanzare
din data de 11 octombrie 1996 respectase dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Pe de
altă parte, în prezenta cauză, apartamentul litigios a intrat în „circuitul
civil", mai precis în patrimoniul lui P.E., în urma unei vanzări la licitaţie.
37. Mai mult, Curtea reţine că, deşi Curtea de Apel
Bucureşti constatase că reclamanta avea dreptul să obţină o indemnizare, nicio
astfel de indemnizare nu i-a fost acordată pentru această privare. In fapt,
reclamanta a introdus, la data de 19 iulie 2001, o cerere de restituire a
bunului, în baza Legii nr. 10/2001, completată între timp prin Legea nr.
247/2005, dar nici pană în
prezent nu a primit vreun răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici referitor la
indemnizarea la care Guvernul susţine că ar avea dreptul.
38. Curtea reţine că, deşi în data de 22 iulie 2005 a
fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001, operaţiunile
prealabile acordării unei indemnizări efective nu s-au finalizat pană în prezent şi că, după calendarul
previzional pentru Fondul „Proprietatea", cotarea sa efectivă la bursă
este prevăzută pentru sfarşitul
anului 2006 (paragrafele 23 şi 24 de mai sus).
39. Presupunand că cererea de
restituire formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă
şi ar face obiectul unei indemnizări, Curtea observă că Fondul
„Proprietatea" nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să
conducă la o indemnizare efectivă a reclamantei şi că cererea sa întemeiată pe
legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul niciunei examinări de mai bine de
5 ani. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o
modifică, nu ia în considerare prejudiciul suferit prin lipsirea îndelungată de
indemnizare a persoanelor care, ca şi reclamanta, s-au văzut private de
bunurile lor, care le-au fost restituite în baza unei hotărari definitive (Porţeanu, citată mai sus, § 34).
40. Prin urmare, Curtea consideră că nerespectarea
dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 3, combinată
cu absenţa totală a indemnizării, i-a impus o sarcină disproporţionată şi
excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de
art. 1 din Protocolul nr. 1.
41. A avut loc aşadar o încălcare a acestei dispoziţii.
II. Cu privire la
aplicarea art. 41 din Convenţie
42. In formularea art.
41 din Convenţie:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a convenţiei sau a protocoalelor şi dacă dreptul intern al înaltei
părţi contractante nu permite decat o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
43. Reclamanta pretinde, cu titlu de prejudiciu
material, fie restituirea apartamentului nr. 3, fie acordarea sumei de 100.000
euro (EUR) reprezentand valoarea de piaţă a acestuia.
Reclamanta solicită suma de 10.000 EUR cu titlu de despăgubiri morale pentru
disconfortul cauzat de frustrarea determinată de imposibilitatea de a se bucura
de bunul său.
44. Guvernul reiterează observaţiile sale cu privire
la posibilitatea reclamantei de a obţine o indemnizare. După ce a făcut o
scurtă descriere a modului în care funcţionează Fondul „Proprietatea",
Guvernul consideră că trebuie luată în considerare, întocmai ca în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC],
nr. 31.443/96, § 149, CEDO, 2004-V), larga marjă de apreciere a statului în a
alege măsurile ce vizează respectarea drepturilor patrimoniale şi în a dispune
de timpul necesar pentru punerea lor în practică. Guvernul consideră că
adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării
dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi funcţional într-un termen
rezonabil. Astfel, conform susţinerilor Guvernului, întarzierea în acordarea unei indemnizări reprezintă o circumstanţă
excepţională.
45. In sfarşit, pentru cazul în
care Curtea ar considera că cererea întemeiată pe art. 41 din Convenţie ar fi
în stare de judecată, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de
85.258 EUR. In acest sens, depune un raport de expertiză. Cu privire la
eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nicio
legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa violare a
prevederilor Convenţiei şi daunele morale solicitate şi că, în orice caz,
pretinsul prejudiciu ar fi compensat în mod suficient printr-o eventuală
constatare a încălcării.
46. Curtea aminteşte că o hotărare
constatand o încălcare a prevederilor Convenţiei
antrenează pentru statul parat
obligaţia juridică de a pune
capăt acestei violări şi de a elimina consecinţele, astfel încat să se restabilească, pe cat posibil, situaţia anterioară acesteia [Metaxas, citată mai sus, § 35, şi latridis împotriva Greciei (satisfacţie
echitabilă)] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO, 2000-XI).
47. In cauza de faţă, Curtea apreciază că restituirea
apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Edgar Quinet nr. 9, aşa cum a
fost ea dispusă prin hotărarea
definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ar plasa reclamanta, pe cat posibil, într-o situaţie echivalentă
celei în care s-ar fi găsit dacă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar
fi fost încălcate. In orice caz, în absenţa unei astfel de restituiri de către
stat, în termen de 3 luni începand cu data de la care prezenta hotărare va fi devenit definitivă, Curtea decide că statul va trebui să
plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă reprezentand valoarea actuală a apartamentului.
48. Cu privire la acest aspect, Curtea remarcă cu
interes că Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001 califică drept
abuzive naţionalizările operate de către regimul comunist şi prevede obligaţia
restituirii unui bun scos din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel
de privări. In cazul imposibilităţii restituirii, cauzată, de exemplu, de vanzarea bunului către un terţ de
bună-credinţă, legea acordă o indemnizare în cuantum egal cu valoarea de piaţă
a bunului în momentul acordării acestei indemnizări (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).
49. In cauza de faţă, cu privire la determinarea
cuantumului indemnizării ce ar putea fi acordată reclamantei, Curtea observă că
aceasta nu a depus o expertiză care să permită determinarea valorii
apartamentului, dar că a estimat valoarea bunului în cauză la suma de 100.000 EUR. Cat priveşte Guvernul, acesta a
prezentat un raport întocmit de un expert, conform căruia valoarea
apartamentului ar fi de 85.258 EUR.
50. Ţinand cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de
pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de piaţă actuală a
bunului este de 87.000 EUR.
51. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în
discuţie au reprezentat atingeri grave ale dreptului reclamantei la respectul
bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă
a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
52. Reclamanta nu a
solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
53. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decat
în măsura în care a solicitat acest lucru. Aşa fiind,
în cauza de faţă, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă de bani cu acest
titlu.
C. Majorări de întarziere
54. Curtea hotărăşte să
aplice majorările de întarziere echivalente cu rata
dobanzii pentru facilitatea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul
nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul parat trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 3, situat la
primul etaj al imobilului în chestiune, în termen de 3 luni de la data rămanerii definitive a hotărarii, în conformitate cu art. 44 alin. 2
din Convenţie; că, în lipsa restituirii, statul parat trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data
rămanerii definitive a hotărarii, în conformitate cu art. 44 alin. 2
din Convenţie, suma de 87.000 EUR (optzeci şi şapte mii de euro) cu titlu de
daune materiale; că, în orice caz, statul parat trebuie să plătească reclamantei suma de 3.000 EUR (trei mii de
euro) pentru prejudiciul moral, la care se adaugă sumele datorate cu titlu de
impozit, convertite în lei la rata de schimb aplicabilă în ziua plăţii;
b) că, începand de la data expirării termenului amintit
şi pană la momentul efectuării
plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobandă simplă a cărei rată este egală cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte
procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 12 octombrie 2006, în conformitate art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Preşedinte,
John Hedigan
Vincent Berger,
grefier