HOTARARE Nr. 0
din 16 februarie 2006
in Cauza Porteanu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 783 din 15 septembrie 2006
(Cererea nr. 4.596/03)
In cauza Porţeanu împotriva
României,
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M.
Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V.
Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele,
judecători, şi domnul V. Berger,
grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 26 ianuarie 2006,
a pronunţat următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află
Cererea nr. 4.596/03, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, doamna Rodica Porţeanu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 17 decembrie 2002, în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de către agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 7 ianuarie 2005,
preşedintele celei de-a treia Secţii a decis comunicarea cererii Guvernului
român, In baza art. 29 paragraful 3 din Convenţie, s-a hotărât examinarea în
acelaşi timp a admisibilităţii şi a fondului cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta, doamna Rodica Porţeanu, este cetăţean român, născută în
anul 1940 şi are domiciliul în Bucureşti.
5. In 1933, bunica sa, A.P., a
cumpărat o casă situată în Bucureşti şi terenul aferent.
6. Reclamanta este moştenitoarea
lui A.P.
7. In 1950, invocând Decretul
de naţionalizare nr. 92/1950, statul şi-a apropriat casa şi terenul lui A.P.
A. Acţiunea în revendicare în
contradictoriu cu statul
8. La data de 15 octombrie 1997, reclamanta a introdus o acţiune în revendicare
imobiliară în contradictoriu cu statul, argumentând că Decretul nr. 92/1950 nu
era aplicabil bunului naţionalizat, întrucât A.P. era, la momentul
naţionalizării, muncitoare şi bunurile sale erau exceptate, din această cauză,
de la naţionalizare.
9. Prin Sentinţa pronunţată la
data de 25 noiembrie 1997, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea
în revendicare, cu motivarea că naţionalizarea fusese ilegală. Constatând că
A.P. şi apoi reclamanta rămăseseră proprietarele de drept ale bunului,
Judecătoria a dispus restituirea acestuia.
10. In absenţa apelului, sentinţa
a rămas definitivă şi irevocabilă.
11. Prin Decizia din 26
ianuarie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului
către reclamantă. Cu toate acestea, doar o parte a bunului a putut fi
restituită. Astfel, procesul-verbal de punere în posesie a constatat că primul
etaj al imobilului, care era format dintr-un singur apartament (apartamentul nr. 3), fusese vândut, la 25 februarie 1997, de către stat chiriaşilor care
locuiau în imobilul reclamantei, familia N., în baza Legii nr. 112/1995.
B. Acţiunea în constatarea
nulităţii contractului de vânzare-cumpărare
12. Printr-o acţiune introdusă
la data de 28 mai 1998, reclamanta a solicitat Judecătoriei Sectorului 4
Bucureşti constatarea nulităţii vânzării amintite, arătând că Legea nr.
112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor intrate în mod legal în
patrimoniul statului.
13. La 3 septembrie 1999,
Judecătoria a respins acţiunea, considerând că terţii dobânditori fuseseră de
bună-credinţă la încheierea contractului, având în vedere faptul că vânzarea
era anterioară Hotărârii definitive din 25 noiembrie 1997, care a declarat nul
titlul de proprietate al statului.
C. Acţiunea în revendicare în
contradictoriu cu familia N.
14. La o
dată neprecizată, reclamanta a introdus o acţiune în revendicare imobiliară în
contradictoriu cu cumpărătorii apartamentului nr. 3, familia N.
15. Prin Sentinţa pronunţată la
data de 10 aprilie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea,
considerând că titlul de proprietate al reclamantei era preferabil celui al
familiei N. Instanţa a constatat astfel că titlul de proprietate al reclamantei
provenea de la proprietarul de drept, A.P., în timp ce acela al familiei N.
provenea de la un proprietar fără titlu legal, statul.
16. Prin Decizia din 9 octombrie
2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul introdus de familia N.,
statuând că, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cele ale art. 6
alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamanta nu mai putea revendica bunul, care
fusese dobândit de bună-credinţă de către pârâţi, ea beneficiind de măsuri
reparatorii, în baza primei legi citate.
17. Prin Decizia din 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins
recursul declarat de reclamantă. Instanţa a calificat titlul de proprietate al
reclamantei ca incontestabil, dar a decis că familia N. avea dreptul de a
păstra bunul cumpărat, dată fiind buna-credinţă a acesteia.
D. Cererea de acordare de
despăgubiri depusă în baza Legii nr. 10/2001 din data de 14 februarie 2001
18. La data de 23 ianuarie 2002,
reclamanta a depus o cerere de acordare de despăgubiri
pentru apartamentul nr. 3, vândut familiei N., în baza Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989. Ea a arătat că este îndreptăţită la despăgubiri
în baza acestei legi şi că, în orice caz, statul se îmbogăţise pe seama sa,
întrucât încasase preţul apartamentului. Reclamanta a solicitat acordarea de
despăgubiri la valoarea de piaţă a apartamentului.
19. Cererea reclamantei a fost
înregistrată de către Prefectura Municipiului Bucureşti la 25 ianuarie 2002.
20. Până în prezent, reclamanta
nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
21. Dispoziţiile
legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost prezentate în Hotărârea în
Cauza Străin şi alţii împotriva României din 21
iulie 2005 (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, CEDO 2005-...).
22. Dispoziţiile legale şi
jurisprudenţa internă pertinente au fost prezentate, de asemenea, în Hotărârea Brumărescu
împotriva României [(M.C.), nr. 28.342/95,
paragrafele 31 -44, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44].
23. Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată de Legea nr. 247/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege dezvoltă formele de acordare a măsurilor
reparatorii, permiţând beneficiarilor să opteze între compensarea sub forma
bunurilor şi serviciilor şi o despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de
piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării
sumei.
Dispoziţiile pertinente din Legea
nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate de Legea nr. 247/2005, prevăd
următoarele:
Articolul 1 alin. (1) şi (2)
„(1) Imobilele preluate în mod
abuziv de stat, [...] în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii
nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în
condiţiile prezentei legi.
(2) In cazurile în care
restituirea în natură nu este posibilă se vor
stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin
echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii [...], cu
acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile
prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv. [...]"
Articolul 10 alin. (1)
„(1) In situaţia imobilelor
preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost
demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul
liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile
demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin
echivalent. [...]"
Articolul 11 alin. (6)
„(6) Valoarea construcţiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură
şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de
la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor
internaţionale de evaluare."
Articolul 20 alin. (2)
„In cazul în care imobilul a
fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana
îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea
de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită
potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite
au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul
la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi
valoarea corespunzătoare a imobilului."
Articolul 45 alin. (2)
„(2) Actele juridice de
înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca
obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,
în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă."
24. Legea nr. 247/2005 descrie, în
plus, în titlul VII, modul în care sunt stabilite şi acordate despăgubirile pentru bunurile apropriate abuziv de
către stat. Dispoziţiile pertinente ale acestui titlu prevăd următoarele:
Articolul 13 alin. (1)
„(1) Pentru analizarea şi
stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit
prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei
Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită
în continuare Comisia Centrală, [...]"
Articolul 16 alin. (1), (2),
(5), (6) şi (7)
„(1) Deciziile/dispoziţiile
emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de
retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice
centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume
care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia
juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie
aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii
demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii,
se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei
Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu
de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Notificările formulate
potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
republicată, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la
data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal
de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/ dispoziţiile emise de entităţile
învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după
caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând
propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia
juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie
aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele
construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în
arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării
deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor. [...]
(5) Secretariatul Comisiei
Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2),
în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după
care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori
desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
(6) După
primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va
efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl
va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor
în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
(7) In baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre
reevaluare."
25. Articolul 77 din Legea nr.
58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale stipulează următoarele:
„Reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor
reglementa printr-o lege specială."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din primul Protocol adiţional
la Convenţie
26. Reclamanta se plânge de atingerea adusă dreptului său de
proprietate, incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, care prevăd următoarele:
„Orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc
atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru
a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
27. Curtea constată că cererea
nu este în mod vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 paragraful 3 din
Convenţie. Ea consideră că cererea nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Ca atare, o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
28. Guvernul consideră că
reclamanta nu dispunea de un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie, întrucât dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut de o
hotărâre internă definitivă anterioară vânzării bunului către terţi. El invocă,
în această privinţă, cauzele Malhous împotriva
Republicii Cehe [(dec), nr. 33.071/96, CEDO
2000-XII] şi Costandache împotriva României [(dec), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002]. Guvernul arată că imobilul
în litigiu fusese naţionalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel
încât el nu se mai afla în patrimoniul reclamantei la momentul introducerii, la
data de 15 octombrie 1997, în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a
acţiunii sale în revendicare imobiliară. In plus, statul însuşi nu mai era
proprietarul primului etaj al casei, întrucât îl vânduse, la 25 noiembrie 1997,
familiei N. In ceea ce priveşte Hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997,
care a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta nu era
opozabilă cumpărătorilor N. Pe
cale de consecinţă, reclamanta avea, cel mult, o „speranţă legitimă", iar
nu un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
29. Guvernul apreciază, de
asemenea, că reclamanta putea obţine despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001,
pentru primul etaj al casei.
30. Reclamanta subliniază că,
deşi dispunea de un titlu valabil de proprietate, adică de contractul de
vânzare-cumpărare al bunului încheiat de bunica sa în 1933, confirmat prin
Sentinţa din 25 noiembrie 1997 şi prin Decizia din 25 septembrie 2002 a Curţii
de Apel Bucureşti, ea nu se poate bucura de o parte a acestui bun, vândută de
stat unor terţi. Ea arată, de asemenea, că cererea sa de acordare de
despăgubiri, depusă în baza Legii nr. 10/2001, nu a primit niciun răspuns.
31. Curtea aminteşte că, în Cauza
Brumărescu împotriva României, dreptul de proprietate al reclamantului,
confirmat printr-o hotărâre judecătorească din 1993, era contestat de un terţ,
care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi
bun, în baza unui contract de vânzare-cumpărare din 1973. Cu privire la acest
aspect, Curtea a constatat că procedura declanşată în faţa ei de către domnul
Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât în ceea ce
priveşte drepturile şi obligaţiile acestor două părţi [Cauza Brumărescu
împotriva României (MC), nr. 28.342/95, paragraful
69, CEDO 1999-VII]. Curtea a menţinut această poziţie
în hotărârea sa privind satisfacţia echitabilă, stabilind în sarcina statului
român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumărescu,
„dincolo de orice pretenţie" pe care terţul intervenient ar putea-o avea
asupra unei părţi din proprietatea reclamantului [Cauza Brumărescu împotriva
României (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 28.342/95, paragraful 22 in fine, CEDO 2001-I].
32. Curtea a statuat, de
asemenea, că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului
altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de
proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri,
reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie (Cauza Străin, citată anterior, paragrafele 39 şi 59). In această cauză, Curtea a
constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia
să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în
cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului
(Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47). De
asemenea, Curtea a stabilit că dreptul român în vigoare la acea dată, şi în
special legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nicio
posibilitate de despăgubire pentru o astfel de privare.
33. In speţă, Curtea nu
identifică niciun motiv pentru a se îndepărta de la jurisprudenţa menţionată,
situaţia de fapt fiind aproape aceeaşi. Similar Cauzei Brumărescu, în prezenta cauză, terţii au devenit
proprietari asupra unei părţi din imobil înainte ca dreptul de proprietate al
reclamantei asupra bunului imobil să fie confirmat în mod definitiv cu efect
retroactiv. Asemenea situaţiei din Cauza Străin, reclamantei i-a fost recunoscută calitatea
de proprietar legitim, instanţele judecătoreşti, având în vedere naţionalizarea
abuzivă, stabilind că titlul său de proprietate este de necontestat. Curtea observă că vânzarea unei părţi din
imobilul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât
înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal, împiedică reclamanta să se
bucure de dreptul său de proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordată
vreo despăgubire pentru această privare. In sfârşit, deşi reclamanta a depus o
cerere privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru
partea din imobil care a fost înstrăinată, până în acest moment nu a primit
niciun răspuns.
34. Curtea notează că la 22 iulie
2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001.
Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeaşi situaţie ca şi
reclamanta, cel puţin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul
valorii de piaţă a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuşi, în speţă, în baza noii legi nu
s-a reuşit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire. Părţile
nu au furnizat informaţii asupra perspectivelor unei proceduri întemeiate pe
noua lege. In plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul
suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor,
înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a
oricărei despăgubiri.
35. Astfel, Curtea consideră că
privarea reclamantei de proprietate, combinată cu absenţa totală a unei
despăgubiri, a constituit o sarcină disproporţională şi excesivă, incompatibilă
cu respectul dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie. Prin urmare,
această prevedere a fost încălcată.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
36. Potrivit
art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă
este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
37. In cererea sa din 17
decembrie 2002, reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentului
nr. 3 sau 30.000 EUR, reprezentând valoarea acestuia. In observaţiile sale din 10 martie 2005, reclamanta a cerut minimum
60.000 EUR pentru prejudiciul material suferit, arătând că, potrivit Camerei Notarilor
din Bucureşti, valoarea
impozabilă a apartamentului era de aproximativ 60.000-70.000 EUR. Printr-o scrisoare din 23 august 2005,
reclamanta arată că expertiza prezentată de către Guvern (paragraful 38 de mai
jos) nu este realistă, întrucât, pe de o parte, expertul nu a vizitat
apartamentul, iar pe de altă parte, bunul a fost subevaluat, întrucât valoarea
la care s-a ajuns prin expertiză este net inferioară celei ce ar rezulta chiar
şi din utilizarea, în momentul calculului, a decretului comunist nr. 256 din
1984. Or, Legea nr. 247/2005 stabileşte ca despăgubire valoarea de piaţă a
bunului la data acordării despăgubirii, valoare stabilită în conformitate cu
standardele internaţionale de evaluare.
38. Guvernul a prezentat o
expertiză realizată în iulie 2005 de către un expert mandatat de el. Raportul
indică faptul că apartamentul nr. 3, neputând fi vizitat, expertiza este
ipotetică. Conform acestui raport, valoarea de piaţă ipotetică a apartamentului
este de 37.005 EUR.
39. Curtea aminteşte că o hotărâre
care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică, în
baza Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele. Dacă
dreptul intern nu permite decât înlăturarea imperfectă a consecinţelor acestei
încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie
părţii lezate prin actul sau prin omisiunea în legătură cu care încălcarea
Convenţiei a fost constatată. In exercitarea acestei puteri, ea dispune de o
oarecare latitudine; adjectivul „echitabilă" şi exprimarea „dacă este
cazul" demonstrează acest lucru.
40. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează asupra
acestui aspect, se regăsesc prejudiciul material, adică pierderile efectiv
suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate, şi prejudiciul moral,
adică acordarea de despăgubiri pentru starea de angoasă, pentru neplăcerile şi
nesiguranţa rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii decât
cele materiale (a se vedea, printre altele, Cauza Ernestina
Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful
25, 10 noiembrie 2004).
41. In
plus, în cazul în care diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se
pretează la un calcul exact sau în cazul în care distincţia dintre prejudiciul material
şi cel moral este dificilă, Curtea poate decide să le analizeze în mod global
[Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV].
42. Curtea apreciază, având în
vedere circumstanţele cauzei, că restituirea bunului litigios, astfel cum a
fost dispusă prin Hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei
Sectorului 4 Bucureşti, ar plasa-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o
situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispoziţiile art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate. In lipsa unei astfel de
restituiri din partea statului, într-un termen de 3 luni de la data la care această hotărâre va deveni definitivă,
Curtea decide că acesta va trebui să-i plătească reclamantei, cu titlu de
prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.
43. Cu
privire la acest aspect, Curtea notează că Legea nr. 247/2005, care modifică
Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile ce
reies din jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce
priveşte despăgubirile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate, de o
manieră constantă, de către Curte în jurisprudenţa sa referitoare la privările
ilegale sau de facto [Cauza
Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie
echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A
nr. 330-B, pag. 59-61, paragrafele 36-39, Cauza Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii
1996-IV, pag. 1.078, paragraful 49, şi Cauza Brumărescu împotriva României (satisfacţie
echitabilă), precitată, paragrafele 22 şi 23].
In fapt, noua lege română califică
drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia
de restituire în natură a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane ca
urmare a unei astfel de privări. In caz de imposibilitate de restituire, de
exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună-credinţă, legea acordă
despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului la momentul acordării acestor
despăgubiri (titlul I, secţiunea
I, art. 1, 16 şi 43 ale
legii).
44. In prezenta cauză, sub aspectul stabilirii valorii despăgubirilor
datorate reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a prezentat o expertiză care
să permită stabilirea valorii apartamentului. Ea s-a limitat la a indica, fără
documente justificative, estimarea elaborată de către Camera Notarilor în
privinţa valorii impozabile a unui apartament asemănător celui în cauză, care
stabilea această valoare la 60.000-70.000 EUR. In ceea ce priveşte Guvernul,
acesta a prezentat o expertiză bazată pe valoarea ipotetică a apartamentului, întrucât expertul nu l-a vizitat.
45. Având în vedere informaţiile
aflate la dispoziţia instanţei în privinţa pieţei imobiliare locale, Curtea estimează
că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 60.000 EUR.
B. Majorări de întârziere
46.
Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu
rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală
Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a existat o
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să
restituie reclamantei apartamentul nr. 3, situat la primul etaj al imobilului
în cauză, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii,
conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie;
b) că, în lipsa unei asemenea
restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de
3 luni, 60.000 EUR (şaizeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu material,
plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la
cursul aplicabil la data plăţii;
c) că, începând de la data
expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, această sumă
va fi majorată, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă
pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă,
la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză şi
comunicată în scris la data de 16 februarie 2006, cu aplicarea art. 77 alin. 2
şi 3 din Regulamentul Curţii.
Bostjan M. Zupancic,
Preşedinte
Vincent Berger,
grefier