HOTARARE   Nr. 0 din 24 mai 2005

din 24 mai 2005, definitiva la 24 august 2005,in Cauza Buzescu impotriva Romaniei (Cererea nr. 61.302/00)

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 210 din 8 martie 2006

In Cauza Buzescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Doua), constituită într-o cameră formată din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, R. Turmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,

după deliberări în Camera de consiliu, la 18 noiembrie 2003 şi 26 aprilie 2005,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă data:

                                   PROCEDURA

1.   La originea cauzei se află Cererea nr. 61.302/00 împotriva României, adresată Curţii în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) de către un cetăţean român, domnul Petru Buzescu (reclamantul), în data de 25 iulie 2000.

2.  Reclamantul a fost reprezentat de domnul S. Grosz, un avocat din Londra. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii săi: doamna C. Tarcea, urmată de domnul B. Aurescu şi doamna R. Rizoiu.

3.  Reclamantul a susţinut, în special, că Decizia din data de 27 iunie 1996 a Uniunii Avocaţilor din România (UAR), prin care i-a fost anulată înscrierea în Baroul Constanţa, şi procedurile ulterioare care au menţinut această decizie au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil. Totodată, acesta s-a plâns că decizia menţionată a reprezentat un control al folosinţei bunurilor, incompatibil cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

4.   Cererea a fost repartizată Secţiei a Doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul respectivei secţii, Camera care a examinat cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) s-a constituit în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.

5.   Prin Decizia din data de 18 noiembrie 2003, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.

6.   Reclamantul şi Guvernul au formulat fiecare observaţii pe fond (art. 59 alin. 1 din Regulament). Intrucât Camera a hotărât, după consultarea părţilor, că nu este necesară o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament, in fine), fiecare dintre părţi a răspuns în scris observaţiilor celeilalte.

7.   La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cauza a fost atribuită Secţiei a Doua în noua componenţă (art. 52 alin. 1 din Regulament).

IN    FAPT

I.  Circumstanţele cauzei

A. Originile cauzei

8.   Reclamantul s-a născut în anul 1951 şi locuieşte în Bucureşti.

9.   Reclamantul s-a înscris în Baroul Constanţa (România) în anul 1977. A exercitat profesia de avocat până în anul 1981, când a emigrat în Statele Unite. In consecinţă, autorităţile române i-au retras cetăţenia română şi i-au cerut să notifice Baroului Constanţa cu privire la încetarea activităţilor sale profesionale şi să transfere colegilor săi dosarele la care lucra la acea dată.

10.   Prin Decizia din data de 30 octombrie 1981, Baroul Constanţa a admis cererea reclamantului de încetare a activităţilor sale profesionale şi a hotărât ştergerea sa din tabelul avocaţilor definitivi. Conform spuselor reclamantului, acesta nu a solicitat anularea calităţii sale de membru al Baroului.

II.  In anul 1985, reclamantul a devenit membru al Baroului New York şi a practicat avocatura acolo până în anul 1991.

12.   In august 1990, reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti înscrierea sa ca avocat. La data de 5 noiembrie 1990, preşedintele Uniunii Avocaţilor din România (UAR) i-a trimis următorul răspuns:

„Până la adoptarea unei noi legi a avocaţilor, putem doar să dispunem anularea deciziei de radiere din Baroul Constanţa, redevenind astfel avocat în acest barou, dar în situaţia de incompatibil până la repatrierea dumneavoastră. ...Deocamdată, legea actuală nu permite să fiţi membru a două barouri, indiferent că unul din barouri este în ţară sau străinătate."

13.   Preşedintele UAR şi-a confirmat poziţia cu ocazia întâlnirilor ulterioare pe care le-a avut cu reclamantul în martie 1991.

14.  In martie 1991, după ce şi-a redobândit cetăţenia română, reclamantul s-a întors să locuiască în România. La data de 12 aprilie 1991, acesta a solicitat Baroului Constanţa anularea deciziei din 1981, în temeiul faptului că nu solicitase niciodată anularea calităţii sale de membru în Barou. Totodată, a solicitat repunerea sa în drepturi ca avocat şi eliminarea numelui său de pe lista avocaţilor care nu au dreptul de a exercita profesia datorită faptului că era membru al altui barou.

15.   La data de 8 mai 1991, Baroul Constanţa a anulat decizia adoptată în 1981 cu privire la radierea reclamantului din Barou, dar a dispus reînscrierea acestuia în tabelul avocaţilor incompatibili, reclamantul fiind în continuare membru al altui barou.

16.    Incepând din anul 1991, reclamantul a oferit consultanţă în materia investiţiilor mai multor clienţi, societăţi multinaţionale care investeau în România.

17.  In anul 1994, acesta a înfiinţat o societate comercială, Petru Buzescu - S.R.L., ulterior redenumită Buzescu & Co S.R.L., la care era asociat unic şi al cărui principal domeniu de activitate era consultanţa de afaceri şi management.

18.   La data de 19 mai 1996, Baroul Constanţa a hotărât ridicarea stării de incompatibilitate a reclamantului şi reînscrierea sa în tabloul avocaţilor pledanţi începând cu data de 10 mai 1996.

19.   Din mai 1996 până în octombrie 1999, având în vedere că fusese reînscris în Baroul Constanţa, reclamantul a plătit taxa lunară la Barou şi taxele UAR care s-au ridicat la suma de 1.983.000 lei (aproximativ 225 euro, potrivit ratei medii de schimb pentru perioada respectivă).

B. Anularea deciziei de reprimire a reclamantului în profesie

20.   La data de 14 mai 1996, în conformitate cu Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995) şi Statutul profesiei de avocat, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucureşti, solicitând transferul de la Baroul Constanţa. Nu a primit nici un răspuns.

21.   La data de 27 iunie 1996, UAR a hotărât că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, repunerea în drepturi a reclamantului intră în sfera sa de competenţă şi nu în cea a Baroului. Astfel, UAR a constatat că Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea deciziei din data de 8 mai 1991. Mai mult, a declarat că decizia Baroului Constanţa din data de 19 mai 1996 prin care s-a anulat interdicţia exercitării profesiei de către reclamant a fost nelegală, având în vedere faptul că s-a bazat pe o decizie nelegală din 1991.

22.  Aparent, Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost comunicată nici reclamantului, nici Baroului Constanţa. Decizia nu a fost comunicată reclamantului până în data de 10 februarie 1998, când acesta a fost implicat în alte proceduri în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

23.   La data de 3 septembrie 1996, în urma unei comunicări din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii, G.D., şeful unui departament din Ministerul Român al Afacerilor Externe, a trimis o adresă preşedintelui UAR, în care a arătat că reînscrierea reclamantului în Barou în anul 1991 a fost un act de reparare, că acesta era consilier juridic pentru România pentru mai multe companii importante din Statele Unite, menţionate în adresă, şi că ar trebui luate în considerare modalităţile cele mai eficiente de soluţionare a cazului, în interesul bunelor relaţii dintre cele două ţări.

24.   La data de 27 noiembrie 1996, neprimind nici un răspuns la cererea sa de transfer, reclamantul a formulat o nouă cerere către Baroul Bucureşti de a fi transferat de la Baroul Constanţa.

25.  Neprimind nici un răspuns, în data de 18 martie 1997, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti, în baza Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990), cu o cerere prin care a solicitat instanţei să îi recunoască dreptul de a se transfera de la Baroul Constanţa la Baroul Bucureşti, să îl oblige pe acesta din urmă să-i admită cererea de transfer şi să pronunţe o hotărâre care să îl autorizeze să exercite profesia de avocat la o firmă privată de avocatură.

26.  Ca urmare a cererii Baroului Bucureşti de declinare a competenţei, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

27.   Pe durata desfăşurării procedurilor şi după mai multe termene de judecată, Baroul Bucureşti l-a invitat pe reclamant să participe la o întrunire organizată de Consiliul Baroului în data de 15 mai 1997. Cu ocazia acestei întâlniri, reclamantul a fost informat că Baroul Bucureşti este dispus să analizeze solicitarea sa de transfer, cu condiţia să îşi clarifice statutul la UAR. I s-a spus apoi că UAR a anulat decizia de reprimire a sa în profesie ca membru al Baroului Constanţa. Reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti să îl notifice în scris cu privire la poziţia sa în ceea ce priveşte solicitarea de transfer. La data de 4 iunie 1997, Baroul Bucureşti a trimis reclamantului o scrisoare prin care şi-a afirmat poziţia pe care o exprimase verbal în data de 15 mai 1997 şi l-a informat cu privire la Decizia UAR din data de 27 iunie 1996.

C. Cererile depuse de reclamant la UAR

28.   La sugestia decanului Baroului Bucureşti, în data de 9 iunie 1997 reclamantul a solicitat UAR „să clarifice şi să soluţioneze" situaţia sa şi să îl avizeze cu privire la maniera în care i se putea soluţiona cererea.

29.  In iulie 1997, reclamantul a solicitat Curţii de Apel introducerea UAR, ca pârât, în procesul intentat Baroului Bucureşti. El a subliniat că va solicita obligarea UAR să facă publică Decizia din 27 iunie 1996. După mai multe termene de judecată, la data de 10 februarie 1998, UAR a prezentat instanţei o copie a Deciziei din data de 27 iunie 1996.

30.  La data de 18 februarie 1998, reclamantul a adresat o cerere UAR, prin care a solicitat anularea acelei decizii şi confirmarea statutului său de avocat şi membru al Baroului Constanţa, ca o reparaţie pentru un abuz comis în timpul regimului comunist. Totodată, reclamantul a făcut referire la scrisoarea sa din 9 iunie 1997 către UAR, arătând că nu a primit nici un răspuns la solicitarea sa ca UAR să ia deciziile necesare pentru clarificarea situaţiei sale.

31.  La data de 14 martie 1998, UAR şi-a confirmat Decizia din 27 iunie 1996, arătând, inter alia, că „se constată, de asemenea, frauda săvârşită de petent, care a exercitat în tot acest timp profesia de avocat fără autorizaţie legală". Reclamantului nu i s-a oferit nici o informaţie cu privire la maniera în care se putea clarifica statutul său pentru a putea exercita profesia de avocat înregistrat legal. Declaraţii similare privind presupusa fraudă comisă de reclamant au fost făcute de UAR în cursul procedurilor desfăşurate în faţa Curţii de Apel.

D. Proceduri iniţiate de reclamant în faţa Curţii de Apel Bucureşti împotriva Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996

32.   La data de 30 martie 1998, reclamantul a chemat în judecată UAR în faţa Curţii de Apel Bucureşti, solicitând anularea Deciziei din data de 27 iunie 1996. In cererea sa, el a arătat că: în urma intrării în vigoare a Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), UAR nu avea competenţa de a anula decizia Baroului Constanţa din 1991; că, în baza art. 5 din Legea nr. 29/1990, Decizia acesteia din 27 iunie 1996 era lovită de nulitate, fiind emisă ulterior perioadei menţionate în prevederea respectivă şi având în vedere faptul că numai instanţele erau competente să anuleze, în 1996, o decizie adoptată în 1991; şi că, în ceea ce priveşte fondul cererii sale, asupra căruia instanţa a fost solicitată în mod expres să se pronunţe, în absenţa unor reglementări specifice care să indice remediul împotriva unei decizii administrative nelegale prin care a fost exclus de pe lista avocaţilor din barou, acesta a acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu principiile dreptului administrativ, atunci când a depus cererea la Baroul Constanţa în anul 1991. Reclamantul a arătat că cererea administrativă pe care a adresat-o UAR la 18 februarie 1998 nu a reprezentat un remediu. Cauza respectivă a fost conexată la acţiunea împotriva Baroului Bucureşti.

33.  La data de 30 iunie 1998, la o şedinţă de judecată în faţa Curţii de Apel, reclamantul a arătat că Decizia din data de 30 octombrie 1981 a fost nelegală, având în vedere că el nu solicitase anularea înscrierii sale ca avocat şi, în consecinţă, Baroul Constanţa era îndreptăţit să adopte Decizia din data de 8 mai 1991 pentru repararea abuzului comis în anul 1981.

Reclamantul a formulat mai multe întrebări către UAR. UAR a răspuns la întrebarea privind nelegalitatea cererii de anulare a Deciziei din 1981, depusă de reclamant în 1991 la Baroul Constanţa: a considerat că reclamantul putea formula o astfel de cerere la Barou, însă competenţa exclusivă de a lua o astfel de decizie aparţinea UAR. UAR a admis că Decizia sa din data de 27 iunie 1996 s-a întemeiat pe art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990. In ceea ce priveşte taxele lunare la Barou şi UAR plătite de reclamant, UAR a replicat că acestea au fost nesemnificative şi că, în conformitate cu Adresa din 3 septembrie 1996 a Ministerului Afacerilor Externe, reclamantul a prestat servicii juridice pentru multe societăţi, dar nu a înfiinţat un birou în acest scop, nici nu a plătit taxa de 10% la fondul asigurărilor sociale al avocaţilor, săvârşind astfel o fraudă şi exercitând în mod ilegal profesia de avocat.

La acelaşi termen, reclamantul, care bănuia că Decizia din data de 27 iunie 1996 fusese redactată la o dată ulterioară, în speţă pe durata procedurilor desfăşurate în faţa Curţii de Apel, a solicitat şi prezentarea, în original, a Registrului de decizii al UAR.

34.   La data de 7 iunie 1998, instanţa a admis cererea reclamantului. Cu toate acestea, în data de 15 septembrie 1998 a desfiinţat Hotărârea din 7 iunie 1998 şi a hotărât că UAR nu trebuie să prezinte Registrul original. Instanţa a afirmat că, în absenţa unei plângeri penale pentru fals, formulată de reclamant împotriva UAR, se consideră că decizia care poartă data de 27 iunie 1996 a fost într-adevăr emisă la acea dată. Noua poziţie a instanţei s-a datorat, în principal, prezentării de către UAR a două fotocopii, una a unui extras nedatat de procesul-verbal încheiat la întrunirea din 27 iunie 1996, care descrie procedura care a condus la decizia în chestiune, iar cealaltă a unei alte pagini a acestui proces-verbal, fără nici o legătură cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau ştampila UAR şi semnătura secretarului acesteia, cu menţiunea „copie certificată". Nu rezultă clar din aceste documente câte pagini are respectivul proces-verbal, cine l-a semnat sau cine a votat la respectiva întrunire.

35.   Reclamantul a obiectat oficial faţă de respectiva hotărâre, insistând că nu a fost intenţia sa să prelungească procedura prin formularea unei plângeri penale şi că Registrul ar putea fi prezentat cu uşurinţă, luând în considerare faptul că sediul UAR este în aceeaşi clădire cu cel al instanţei. Obiecţia reclamantului a fost respinsă.

36.  La data de 27 octombrie 1998, la una dintre şedinţele de judecată în faţa Curţii de Apel, reclamantul a răspuns la întrebările formulate de UAR. Acesta a afirmat că nu a prestat servicii juridice de la întoarcerea sa în România, nu a profesat ca avocat cu sediu profesional şi că, în consecinţă, nu a achitat taxa de 10% din venit impusă de Legea nr. 51/1995.

37.  La data de 6 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantului, statuând că, în baza Decretului-lege nr. 90/1990, Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea Deciziei din data de 8 mai 1991 şi că, în baza art. 130 din Statutul profesiei de avocat (Statutul) emis de UAR în anul 1995, aceasta era competentă să anuleze deciziile barourilor locale pe temei de nelegalitate. Cu privire la faptul că în anul 1991 reclamantul a formulat o cerere la Baroul Constanţa, considerându-se îndreptăţit să fie repus în drepturi ca avocat de către organul care îi anulase ilegal calitatea de membru al Baroului în anul 1981, Curtea a reţinut că decizia din anul 1981 fusese adoptată la cererea reclamantului.

E. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996

38.   Reclamantul a atacat cu recurs hotărârea Curţii de Apel Bucureşti la Curtea Supremă de Justiţie, arătând că instanţa nu a luat în considerare toate argumentele şi probele prezentate. In consecinţă, în motivele ele recurs acesta a susţinut că instanţa a reţinut în mod greşit că reclamantul era în culpă pentru că nu a depus cererea de reînscriere ca avocat la organul competent, în anul 1991, având în vedere că reclamantul solicitase acest lucru în anul 1991, în conformitate cu Legea nr. 29/1990, organului care luase decizia administrativă nelegală şi motivată politic din 8 mai 1981, deşi el nu solicitase înlăturarea sa din tabelul avocaţilor Baroului. Considerând că nu ar fi trebuit să solicite readmiterea în profesie, fiindcă fusese exclus din Barou printr-o decizie fără temei legal, reclamantul a depus cererea la organul emitent, respectiv Baroul Constanţa, având în vedere că nu exista nici o prevedere privind proceduri specifice care să remedieze efectele unor astfel de decizii administrative nelegale. Totodată, reclamantul a susţinut că, în temeiul Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), care a abrogat Decretul-lege nr. 90/1990, în anul 1996 UAR nu mai avea competenţa să anuleze deciziile Baroului şi că art. 130 din Statut nu ar fi putut completa legea respectivă. Reclamantul a subliniat că Decizia UAR din 27 iunie 1996 fusese nelegală deoarece acţiunea UAR fusese prescrisă în anul 1996, în conformitate cu Legea nr. 29/1990 şi datorită faptului că temeiul legal al deciziei, respectiv Decretul-lege nr. 90/1990, fusese abrogat prin Legea nr. 51/1995.

In motivele de recurs, precum şi în concluziile scrise adresate Curţii Supreme de Justiţie, reclamantul a adăugat că, potrivit actelor de la dosar, UAR avusese cunoştinţă din anul 1992 despre faptul că el fusese înscris ca avocat în Baroul Constanţa în anul 1991 si că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. d) din Decretul-lege nr. 90/1990, UAR avusese la momentul respectiv nu numai competenţa, ci şi obligaţia să verifice şi eventual să anuleze Decizia din 8 mai 1991 a Baroului Constanţa. Reclamantul a făcut referire la răspunsul UAR la interogatoriul din data de 30 iunie 1998 şi a concluzionat că, presupunând chiar că UAR ar fi trebuit sa fie consultată în anul 1991 de Baroul Constanţa privind reînscrierea sa ca avocat, reclamantului nu i se poate imputa faptul că a depus cererea la Barou şi nici faptul că Baroul sau UAR nu a urmat procedura corectă. Reclamantul a solicitat instanţei să hotărască dacă era normal în aceste circumstanţe ca el să nu îşi poată exercita profesia în România şi a cerut anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 şi aprobarea transferului său la Baroul Bucureşti.

39.  Printr-o hotărâre definitivă din 28 ianuarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului. A statuat că în 1991, Decretul-lege nr. 90/1990 a acordat Consiliului UAR competenţa exclusivă de soluţionare a cererilor de admitere sau readmitere a avocaţilor în barou şi că prevederile art. 58 lit. g) şi i) din Legea nr. 51/1995 trebuie interpretate ca menţinând aceste prerogative.

In baza art. 130 din Statut, instanţa a respins susţinerea reclamantului potrivit căreia Legea nr. 51/1995 a desfiinţat competenţa UAR de anulare a deciziilor Baroului, în baza Decretului-lege nr. 90/1990, admiţând totuşi că în textul acestei legi o astfel de competenţă nu fusese menţinută în mod expres. Cu privire la perioada în care UAR avusese dreptul de a anula înregistrarea reclamantului în Baroul Constanţa în 1991, Curtea Supremă de Justiţie a susţinut că, având în vedere necompetenţa organului emitent, anularea ar fi putut fi hotărâtă oricând. In final, Curtea Supremă de Justiţie a arătat că anularea înregistrării reclamantului în Baroul Constanţa pe temeiul nelegalităţii nu l-a privat de dreptul de a solicita autorităţii competente să soluţioneze cererea sa de a fi reînscris în Barou.

F. Fapte ulterioare depunerii cererii la Curte

40.   La data de 30 mai 2001, reclamantul a formulat o cerere către Baroul Bucureşti pentru înscrierea ca avocat înregistrat într-un barou din străinătate, dar până în prezent nu a primit nici un răspuns în pofida faptului că, după spusele sale, Baroul Bucureşti a aprobat între timp înregistrarea a mai mult de 10 avocaţi străini.

41.   La data de 14 februarie 2004, Consiliul UAR a examinat Cererea reclamantului din 12 aprilie 1991 adresată Baroului Constanţa, Decizia acestuia din data de 8 mai 1991 şi Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa. Consiliul UAR a hotărât să îşi revoce Decizia din 27 iunie 1996, să restabilească statutul anterior al reclamantului ca avocat cu drept de exercitare a profesiei şi să notifice această nouă decizie reclamantului şi Baroului Constanţa.

42.   La data de 23 februarie 2004, Consiliul Baroului Bucureşti a luat act de cererea de transfer al reclamantului la Baroul Bucureşti, a dispus înscrierea acestuia în tabloul de avocaţi al respectivului barou şi a hotărât să comunice respectiva decizie reclamantului şi Baroului Constanţa.

43.  într-o scrisoare din data de 26 mai 2004, reclamantul a declarat că la data de 23 aprilie 2004 UAR i-a comunicat Decizia sa din 14 februarie 2004 şi că până la data respectivă nu primise nici o notificare oficială din partea Baroului Bucureşti cu privire la Decizia sa din 23 februarie 2004.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

44.   Prevederile relevante din Codul civil român au următorul conţinut:

Art. 1171

„Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut."

Art. 1173

„Actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată. Executarea actului autentic, ..., va fi suspendată prin punerea în acuzaţie, când se intentează o acţiune criminală în contra pretinsului autor al actului. Iar când în cursul unei instanţe civile actul se atacă de fals, tribunalele pot, după împrejurări, a suspenda provizoriu executarea actului."

45.    Prevederile pertinente ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) au următorul conţinut:

Art. 5

„... introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere."

Art. 11

„... In cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale si morale cerute."

Art. 12

„In cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei."

46.   Art. 5 alin. 3 din Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România prevedea:

„Consiliul uniunii ... are următoarele atribuţii: ...

d) analizează deciziile comisiei permanente a uniunii şi ale consiliilor barourilor şi, dacă constată că acestea nu sunt legale, le anulează; ...

j) soluţionează cererile privind primirea sau reprimirea în avocatură, transferarea şi detaşarea avocaţilor dintr-un barou în altul; ...".

47.   La data de 9 iunie 1995 a intrat în vigoare Legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat (Legea nr. 51/1995), care a abrogat Decretul-lege nr. 90/1990. Prevederile relevante ale acesteia au următorul conţinut:

Art. 20

„Baroul are obligaţia să întocmească anual tabloul avocaţilor definitivi şi stagiari în ordine alfabetică, cu menţionarea numelui, prenumelui, titlului ştiinţific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei şi a instanţelor la care au dreptul să pună concluzii...

Prin grija baroului, tabloul anual al avocaţilor şi modificările intervenite sunt comunicate instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală şi autorităţilor administrative ale judeţului sau municipiului Bucureşti, precum şi Uniunii Avocaţilor din România."

Art. 48 alin. 2

„Consiliul baroului are următoarele competenţe:...

c) întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor, comunicându-l celor în drept împreună cu modificările intervenite în cursul anului; ...

h) ia act de cererile de transfer sau de detaşare în cadrul baroului;

i) verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege şi în statut cu privire la formele de exercitare a profesiei, organizează şi ţine evidenţa acestora;".

Art. 58

„Consiliul uniunii se întruneşte trimestrial şi ... are următoarele atribuţii: ...

b) dezbate, adoptă şi modifică statutul profesiei; ...

g) aprobă primirea în profesia de avocat în toate cazurile prevăzute de lege; ...

i) soluţionează contestaţiile împotriva deciziilor consiliilor barourilor prin care s-au respins cererile de transfer şi de detaşare."

48.   La data de 6 martie 2001, Legea nr. 51/1995 a fost republicată în urma modificării, acordând următoarele competenţe Consiliului UAR în noul art. 63 lit. i):

„Consiliul uniunii ... are următoarele atribuţii: ...

i) anulează hotărârile barourilor pentru nelegalitate;".

49.  Art. 130 din Statutul profesiei de avocat, adoptat de UAR şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 17 octombrie 1995, prevede:

„Hotărârile adoptate de adunarea generală sau de consiliul baroului pot fi anulate de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România numai pentru motive de nelegalitate sau de încălcare a prevederilor statutului, cu respectarea autonomiei baroului. Deciziile emise de decan pot fi atacate la consiliul baroului."

50.  La data de 12 martie 1997, printr-o hotărâre definitivă (nr. 450), Curtea Supremă de Justiţie a statuat, în cadrul procedurilor dintre un particular şi UAR, că aceasta din urmă este o autoritate administrativă, având o structură şi atribuţii prevăzute de lege, şi că Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) se aplică deciziilor sale.

La data de 18 februarie 2003, printr-o hotărâre definitivă (nr. 658), Curtea Supremă de Justiţie a decis că UAR este o autoritate administrativă care execută acte administrative, că are o structură şi atribuţii stabilite prin lege şi îndeplineşte un rol de serviciu public.

La data de 4 martie 2003, printr-o hotărâre definitivă (nr. 866) pronunţată în cadrul procedurilor declanşate împotriva UAR privind dreptul de a fi admis în profesia de avocat fără examen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că „era incontestabil că decizia [UAR era] un act administrativ emis de o autoritate publică" şi că Legea nr. 29/1990 era aplicabilă în cauză.

51.  La data de 30 ianuarie 2003, printr-o hotărâre definitivă (nr. 327), Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat o hotărâre a unei curţi de apel pe motiv că, inter alia, a desfiinţat nemotivat o hotărâre anterioară privind admiterea probelor.

IN    DREPT

I. Pretinse încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie

52. Reclamantul s-a plâns că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, prin care s-a anulat înscrierea sa în Baroul Constanţa, şi procedurile administrative ulterioare prin care acea decizie a fost menţinută au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil. El s-a plâns de faptul că decizia UAR a fost adoptată în absenţa unei audieri şi nu i-a fost comunicată şi că, în procedurile ulterioare, instanţele nu au reuşit să soluţioneze întregul litigiu, să analizeze principalele argumente ale reclamantului sau să dispună prezentarea Registrului original de decizii al UAR, încălcând art. 6 alin. 1 din Convenţie, care, în partea relevantă, prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă ... care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

53. Reclamantul a susţinut că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 a fost adoptată fără a i se comunica existenţa acestor proceduri la vremea respectivă şi în absenţa unei audieri, contrar prevederilor Statutului şi ale art. 6 alin. 1 din Convenţie. In schimb, decizia nu i-a fost comunicată până în februarie 1998.

54.  Reclamantul a susţinut că viciile procedurii de adoptare a Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu au fost remediate în procedurile judiciare subsecvente. Reclamantul a argumentat că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei sale, în pofida faptului că acesta şi-a prezentat în mod constant argumentele. Reclamantul a cerut UAR şi, ulterior, instanţelor să se pronunţe nu numai cu privire la anularea deciziei UAR, ci şi asupra reînscrierii sale ca membru al Baroului, luând în considerare faptul că excluderea sa în anul 1981 a reprezentat un abuz comis sub regimul comunist, asupra faptului că UAR nu i-a comunicat Decizia din data de 27 iunie 1996 şi asupra aplicabilităţii Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 29/1990) în cauza sa. S-a susţinut că, potrivit legii respective, dreptul UAR de a emite decizia respectivă era prescris, Baroul Constanţa fiind competent, în anul 1991, să-şi anuleze propria decizie din anul 1981. El a susţinut că a acţionat cu bună-credinţă şi s-a bazat pe Legea nr. 29/1990 când a formulat cererea, în anul 1991, către Baroul Constanţa, şi nu către UAR, pentru anularea hotărârii acestuia din anul 1981, care l-a exclus de pe lista Baroului, şi că UAR însăşi a recunoscut, în răspunsul la interogatoriul reclamantului din 30 martie 1998, că acesta avea dreptul să depună o astfel de cerere la Barou.

55.   Cu privire la refuzul curţii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, reclamantul a arătat în continuare că instanţa ar fi putut dispune prezentarea Registrului original în cadrul procedurilor administrative, în loc să propună alternativa iniţierii unei proceduri penale pentru fals, care ar fi întârziat soluţionarea plângerilor administrative. Reclamantul a subliniat că instanţa şi-a revocat hotărârea anterioară cu privire la prezentarea originalului după ce UAR a prezentat câteva fotocopii ale procesului-verba[ care a stat la baza Deciziei din data de 27 iunie 1996. Intemeindu-se pe Cauza Timurtaş împotriva Turciei, reclamantul a afirmat că aceste fotocopii, purtând o semnătură indescifrabilă, i-au întărit îndoielile cu privire la autenticitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996.

2. Guvernul

56.   Guvernul a susţinut că intervenţia prealabilă a organismelor profesionale, precum UAR, este conformă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie în măsura în care reclamantul a avut acces la o instanţă care oferea toate garanţiile pentru un proces echitabil. Admiţând faptul că procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul a argumentat că aceste deficienţe au fost remediate ulterior de instanţe.

57.  Cu privire la afirmaţia că instanţele nu s-au pronunţat asupra unor aspecte din dosar, Guvernul a remarcat că acestea s-au pronunţat de fapt cu privire la toate aspectele acestuia. A arătat, în plus, că, exceptând anularea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 şi admiterea cererii reclamantului privind transferul la Baroul Bucureşti, celelalte chestiuni ridicate de reclamant au fost doar simple argumente asupra cărora instanţele nu erau obligate să se pronunţe în detaliu.

58.   Cu privire la refuzul curţii de apel de a dispune prezentarea Registrului original de decizii al UAR, Guvernul a atras atenţia asupra marjei de apreciere a instanţelor în administrarea probelor şi a menţionat că curtea de apel a revenit asupra deciziei privind examinarea Registrului de decizii după ce UAR a prezentat procesul-verbal integral al reuniunii din 27 iunie 1996. Acest proces-verbal al adunării UAR purta semnăturile tuturor membrilor care au participat la adunare şi trebuia considerat un act autentic în sensul art. 1171 din Codul civil român. Această calificare a implicat aplicarea prevederilor art. 1173 şi 1174 din acest cod, având drept consecinţă faptul că o astfel de hotărâre a beneficiat de prezumţia de autenticitate ce putea fi răsturnată prin formularea unei plângeri penale pentru fals. Guvernul a adăugat că reclamantul a fost informat de curtea de apel cu privire la posibilitatea contestării autenticităţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 prin formularea unei astfel de plângeri penale, pe care acesta nu a depus-o.

B. Aprecierea Curţii

59.   Curtea va proceda la examinarea fiecărui capăt de cerere formulat de reclamant, înainte de a ajunge la o concluzie finală bazată pe analiza generală a acestora.

1.  Decizia UAR din data de 27 iunie 1996

60.  Curtea reiterează faptul că art. 6 alin. 1 din Convenţie nu obligă statele părţi să supună litigiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerinţele art. 6. Intervenţia iniţială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 iunie 1986, Seria A nr. 43, pag. 23, paragraful 51, şi Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, Hotărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, pag. 16, paragraful 29).

61.  Curtea observă, mai întâi, că Statutul nu prevede nici o procedură specifică pentru anularea, de către UAR, a înscrierii unui avocat în Barou. Cu toate acestea, observă că părţile sunt de acord că procedura care a condus la adoptarea de către UAR a Deciziei din data de 27 iunie 1996 nu a respectat cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul argumentând că aceste deficienţe au fost remediate ulterior de instanţe.

62.   Curtea observă în continuare că, în cauza de faţă, contrar hotărârii pronunţate în Cauza Albert şi Le Compte menţionată mai sus, chestiunea asupra căreia UAR s-a pronunţat în data de 27 iunie 1996 a fost supusă ulterior controlului judiciar sub toate aspectele. Acele proceduri au fost publice şi au oferit reclamantului, prin intermediul declaraţiilor orale şi concluziilor scrise, posibilitatea să îşi susţină punctele de vedere. In ceea ce priveşte plângerea reclamantului privind amânarea notificării Deciziei UAR din 27 iunie 1996 până în februarie 1998, Curtea observă că reclamantul nu a suferit un prejudiciu iremediabil, având în vedere că în martie 1998 putea încă să atace în instanţă respectiva decizie, excepţia prescripţiei nefiind ridicată nici de UAR, nici de instanţe.

2.  Nesolutionarea de către instanţele naţionale a unei părţi a obiectului cauzei

63.   Curtea reiterează faptul că efectul art. 6 alin. 1 din Convenţie este, inter alia, să acorde unui „tribunal" atribuţia de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanţa acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competenţa Curţii să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător. Cu toate acestea, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, pag. 20, paragrafele 59 si 61; Decizia Burg împotriva Franţei, Cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). Intinderea obligaţiei de a motiva poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea hotărârile Ruiz Torija împotriva Spaniei, şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, Seria  nr. 303-A şi B, pag. 12, paragraful 29 şi, respectiv, pag. 29-30, paragraful 27).

64.   Curtea observă că reclamantul a solicitat instanţelor anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, motivând că, în temeiul Legii nr. 51/1995, UAR nu mai avea competenţa în anul 1996 să anuleze înscrierea sa în Baroul Constanţa în anul 1991; că, în baza Legii nr. 29/1990, dreptul UAR de a lua această decizie era prescris, anularea în anul 1996 a unei decizii luate în anul 1991 fiind de competenţa instanţelor; şi că, în ceea ce priveşte fondul cauzei, a cărei examinare a fost cerută în mod expres instanţelor, reclamantul a acţionat cu bună-credinţă atunci când a formulat o cerere la baroul menţionat pentru anularea deciziei nelegale a acestuia din anul 1981 şi nu putea fi învinovăţit pentru faptul că Baroul nu a înaintat cererea către UAR sau pentru faptul că UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului. Reclamantul a arătat totodată că cererea administrativă pe care a adresat-o la 18 februarie 1998 către UAR nu a reprezentat un remediu.

65.   Curtea remarcă faptul că atât curtea de apel, cât şi Curtea Supremă de Justiţie au respins cererea reclamantului, motivând că în anul 1991 UAR, în conformitate cu Decretul-lege nr. 90/1990, era singurul organ competent să decidă readmiterea în Barou; că reclamantul nu putea pretinde că nu avea cunoştinţă de aceste prevederi; că, în consecinţă, readmiterea lui în Baroul Constanţa în anul 1991 era în mod evident nulă; şi că dreptul de a o anula în 1996 nu era prescris, anularea putând fi hotărâtă oricând. In baza Statutului, instanţele au respins afirmaţia reclamantului că Legea nr. 51/1995 nu a mai acordat UAR competenţa de a anula deciziile Baroului.

66.   Curtea reţine însă că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile, în ceea ce priveşte competenţa UAR de a anula decizia Baroului Constanţa din anul 1991, pe art. 58 lit. g) şi i) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu art. 130 din Statut, acesta din urmă fiind adoptat de însăşi UAR în anul 1995. Cu toate acestea, se pare că abia la 6 martie 2001, în urma modificării şi republicării Legii nr. 51/1995, o astfel de atribuţie a fost din nou prevăzută expres de art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995. Conştientă de competenţa sa limitată de a analiza interpretarea legii naţionale de către instanţele naţionale, Curtea constată totuşi că o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacă între anii 1995 şi 2001 UAR ar fi avut competenţa să anuleze decizii ale Baroului pe temei de nelegalitate, în baza prevederilor iniţiale ale legii respective.

67.   Curtea observă că, deşi instanţele au răspuns unora dintre argumentele reclamantului, acestea nu au răspuns argumentelor principale, respectiv că acesta a acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu principiile dreptului administrativ şi cu Legea nr. 29/1990, când a depus o cerere la Baroul Constanţa în anul 1991, în scopul anulării deciziei nelegale adoptate de acesta în anul 1981 în împrejurările excepţionale în care părăsise ţara; şi că, în orice caz, nu putea fi învinovăţit pentru faptul ca Baroul nu a înaintat cererea sa către UAR sau pentru faptul că UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului.

In plus, Curtea remarcă faptul că, deşi reclamantul a depus cererea în scopul de a obţine anularea Decizei UAR din data de 27 iunie 1996, acesta a solicitat în mod expres instanţelor să examineze fondul cauzei şi consecinţele pe care le poate avea asupra soluţiei date cererii sale. Reclamantul a arătat, de asemenea, că cererea administrativă pe care a adresat-o în data de 18 februarie 1998 către UAR nu a reprezentat un remediu care să conducă la clarificarea situaţiei sale.

3. Prezentarea Registrului original de decizii al UAR

68.   Curtea reiterează faptul că, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulă cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintă, prin urmare, chestiuni de competenţa, în principal, a dreptului intern şi a instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Schenk împotriva Elveţiei din 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, pag. 29, paragraful 46, si Garcia Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-1). Cu toate acestea, Curtea trebuie să stabilească dacă procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie. Corectitudinea trebuie evaluată prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, Cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 şi 46, CEDO 1999-11).

69.  In cauza de faţă, Curtea remarcă faptul că, prin Hotărârea din 15 septembrie 1998, curtea de apel a revocat hotărârea sa din data de 7 iunie 1998 privind prezentarea Registrului în original şi a hotărât că UAR nu trebuia să prezinte Registrul original de decizii. Curtea a hotărât că, de vreme ce reclamantul a refuzat să depună o plângere penală privind pretinsa falsificare a deciziei UAR, astfel de probe nu erau necesare în cauză, iar probele deja prezentate de UAR erau suficiente pentru a concluziona că decizia presupus a fi fost luată în data de 27 iunie 1996 fusese efectiv luată la data respectivă. Obiecţia reclamantului la respectiva hotărâre a fost respinsă de instanţă.

70.  Curtea reţine că probele prezentate de UAR, care au determinat instanţa să revină asupra hotărârii anterioare, constau în două fotocopii, una de pe un extras din procesul-verbal al adunării din 27 iunie 1996, care descria procedura care a condus la luarea deciziei atacate, iar cealaltă de pe o altă pagină din acest proces-verbal, fără nici o legătură cu cauza reclamantului. Ambele pagini purtau ştampila UAR şi semnătura secretarului acestuia, însoţită de cuvintele „copie certificată".

71.   Curtea este de acord cu reclamantul, care se întemeiază pe Cauza Timurtaş împotriva Turciei (Cererea nr. 23.531/94, paragraful 66, CEDO 2000-VI), că un document fotocopiat trebuie supus unei verificări atente înainte de a fi acceptat ca o copie autentică a unui original. Acest lucru este cu atât mai adevărat într-o cauză în care există deja mai multe elemente, în special faptul că reclamantul nu a fost informat cu privire la procedura care a condus la adoptarea Deciziei UAR din 27 iunie 1996 şi că decizia respectivă nu i-a fost comunicată până în februarie 1998, care pun sub semnul întrebării corectitudinea procedurii în ansamblu. Ar trebui adăugat că fotocopiile prezentate de UAR curţii de apel şi prezentate Curţii de către Guvern nu purtau semnăturile necesare ale membrilor Consiliului UAR, ci reprezentau o formă simplificată a deciziei originale, semnată de secretarul UAR, având menţionate cuvintele „copie certificată".

72.   Curtea ia notă de faptul că Guvernul a menţionat în observaţiile sale că decizia UAR din data de 27 iunie 1996 trebuie considerată înscris oficial, în sensul că art. 1171 din Codul civil român, având drept consecinţă faptul că o astfel de decizie beneficiază de prezumţia de autenticitate, care poate fi răsturnată pe calea unei plângeri penale pentru fals. Reclamantul a refuzat să formuleze o astfel de plângere, care ar fi întârziat considerabil soluţionarea cauzei, considerând-o irelevantă pentru rezultatul acţiunii sale.

73.  Curtea observă faptul că, potrivit interpretării dreptului procesual român, o instanţă poate revoca, printr-o hotărâre motivată, o hotărâre anterioară privind admiterea probelor. Cu toate acestea, în absenţa încheierilor de şedinţă relevante ale procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor naţionale, după cum s-a solicitat de Curte Guvernului pârât cu prilejul comunicării cauzei şi luând în considerare copiile prezentate de UAR în cadrul acestei proceduri, Curtea consideră că există îndoieli considerabile privind maniera în care curtea de apel a revocat hotărârea sa privind prezentarea Registrului original de decizii al UAR. Totodată, Curtea consideră că formularea unei plângeri penale pentru fals ar fi impus reclamantului o sarcină disproporţionată, având în vedere circumstanţele cauzei.

4. Concluzie

74.   In lumina observaţiilor de mai sus şi luând în considerare procedura în ansamblu, Curtea concluzionează că cerinţele de echitabilitate nu au fost întrunite. In consecinţă, Curtea constată că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.

II. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

75.   Reclamantul s-a plâns că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, confirmată prin procedurile judiciare ulterioare, a reprezentat o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale sub forma unui control al folosinţei bunurilor, incompatibilă cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care are următoarea formulare:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A.   Răspunderea statului pârât

1.  Argumentele părţilor

76.   Făcând referire la Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii (Hotărârea din 25 martie 1993, Seria A nr. 247-C), reclamantul a susţinut că un stat nu se poate elibera de obligaţiile ce îi revin în temeiul Convenţiei prin delegarea acestora către organisme sau persoane private. In special Curtea a recunoscut că răspunderea statului ar putea fi angajată prin activităţile asociaţiilor profesionale cărora Ie-a încredinţat atribuţii cu privire la reglementarea profesională. Conform reclamantului, UAR este un organism de reglementare independent, constituit prin Statut, şi are sarcina, în baza respectivului Statut, de a reglementa statutul profesiei [art. 58 lit. b) din Legea nr. 51/1995]. Acesta este un organism de drept public, supus jurisdicţiei instanţelor administrative în baza Legii nr. 29/1990. Deciziile sale au fost considerate acte autentice în sensul art. 1171 din Codul civil român şi a fost considerat în jurisprudenţa internă ca autoritate administrativă, având o structură si atribuţii prevăzute de lege. Reclamantul a concluzionat că răspunderea statului a fost, prin urmare, angajată prin raportare la deciziile UAR pe care acesta le contesta.

77.   Guvernul a considerat că nu poate fi angajată răspunderea statului, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru consecinţele negative ale unui litigiu între doi particulari. Acesta a concluzionat că deciziile organismelor profesionale, alese în mod liber de avocaţi în conformitate cu regulamentul intern al profesiei acestora, nu pot angaja răspunderea statului.

2.  Aprecierea Curţii

78.   Curtea reiterează criteriile menţionate în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii, pag. 58, paragraful 27, menţionată mai sus; Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din data de 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, pag. 14-15, paragraful 29) şi arată că UAR este legal constituită prin Legea nr. 51/1995 şi învestită cu prerogative administrative şi de reglementare. UAR urmăreşte un scop de interes general cu privire la profesia de avocat prin exercitarea unei forme de control public, de exemplu asupra înscrierii în Barou, iar deciziile sale sunt supuse controlului instanţelor administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Bota împotriva României din 12 octombrie 2004, Cererea nr. 24.057/03). Curtea observă totodată, în subsidiar, că în jurisprudenţa internă UAR a fost considerată o autoritate publică ce execută acte administrative şi are rol de serviciu public. Prin urmare, concluzionează că răspunderea statului este angajată ca urmare a deciziilor administrative ale UAR, pe care le contestă reclamantul.

B.  Aplicabilitate: dacă reclamantul avea un „bun" 1. Argumentele părţilor

79.   Reclamantul susţine că interesele economice asociate activităţii acestuia au reprezentat un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Astfel, începând din anul 1991 acesta şi-a desfăşurat activitatea în calitate de consultant şi membru al Baroului New York, oferind consultanţă de investiţii mai multor clienţi, corporaţii multinaţionale care investeau în România. A fost înscris în Baroul Constanţa, însă a practicat în Bucureşti, unde a stabilit mai multe contacte cu investitori străini, menţionarea sa în Ghidul Juridic Martindale-Hubbel, care enumera o parte dintre clienţii acestuia, reprezentând o dovadă în acest sens. Reclamantul a declarat că însăşi UAR a susţinut, în Decizia sa din 14 martie 1998 şi în răspunsul la interogatoriul din 30 iunie 1998, că acesta a comis o fraudă exercitând profesia de avocat în tot acel timp fără autorizaţie legală. Conform spuselor reclamantului, clienţii societăţii sale, Petru Buzescu - S.R.L., au fost clienţii săi atât în fapt, fiind atraşi de el şi de reputaţia sa, cât şi în drept, având în vedere că era unicul proprietar al societăţii.

Reclamantul a arătat că a solicitat transferul la Baroul Bucureşti, în 1996, pentru a-şi putea reprezenta clienţii, printre care companii multinaţionale, în instanţă, dar, deşi era pe deplin calificat, UAR i-a retras, în mod nelegal, dreptul de a profesa. Astfel, reclamantul nu a putut să profeseze ca avocat după anul 1996, să furnizeze clienţilor întreaga gamă de servicii ale unui avocat român şi, în consecinţă, să „exploateze" şi chiar să îşi extindă reputaţia, consecinţa fiind pierderea multor clienţi.

80.  Guvernul a afirmat că, anterior declanşării procedurilor administrative privind Decizia UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul nu a avut nici un fel de reputaţie ca avocat, nici o practică consolidată sau vreun alt interes economic care să justifice protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Acesta a susţinut că reputaţia reclamantului era de fapt legată de activităţile societăţii sale înfiinţate în anul 1994, prin intermediul căreia reclamantul furniza servicii în domeniul juridic sau în domenii legate de acesta, cu excepţia reprezentării în instanţă. Guvernul s-a întemeiat pe probele prezentate de reclamant, în data de 27 octombrie 1998, curţii de apel şi a afirmat că această cauză este diferită faţă de cauzele Van Marle şi alţii împotriva Olandei şi H. împotriva Belgiei, de vreme ce ei nu practicase ca avocat cu sediu profesional şi nu plătise taxele către fondul asigurărilor sociale al avocaţilor.

2. Aprecierea Curţii

81.   Referindu-se la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea reţine că, în măsura în care se referă la pierderea unui venit viitor, plângerea reclamantului iese din sfera de protecţie prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care priveşte numai bunurile existente sau speranţele legitime privind proprietatea [a se vedea lan Edgar (Liverpool) Ltd. împotriva Marii Britanii {dec), nr. 37.683/97, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi la reputaţia aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din această prevedere [a se vedea Van Marle şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din data de 26 iunie 1986, Seria A nr. 101, pag. 13, paragraful 41, si Doring împotriva Germaniei (dec), nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII; a se vedea, totodată, Wendenburg si alţii împotriva Germaniei (dec), nr. 71.630/01, CEDO 2003-II].'

82.   Curtea reţine că mai multe documente prezentate de reclamant, în special Adresa UAR din data de 14 martie 1998, dovada acesteia din 30 iunie 1998 prezentată Curţii de Apel Bucureşti şi Adresa Ministerului Afacerilor Externe din data de 3 septembrie 1996, atestă faptul că după 1991 reclamantul şi-a extins în mod semnificativ reputaţia în legătură cu serviciile juridice prestate. Aceasta remarcă faptul că reclamantul a plătit taxele lunare la Barou şi UAR, dar nu şi taxele la fondul asigurărilor sociale al avocaţilor pentru contractele sale, fiind acuzat de UAR la data de 30 iunie 1998 de practicarea nelegală a profesiei de avocat. Curtea nu consideră relevant în acest context faptul că reclamantul nu avea un sediu profesional şi consideră nepotrivit să scoată în evidenţă modul în care acesta şi-a consolidat clientela, de vreme ce, aparent, calitatea sa de membru al Baroului New York, activitatea din cadrul societăţii Petru Buzescu - S.R.L. şi poziţia sa ca avocat înscris într-un barou român au reprezentat factori care au contribuit la aceasta. Curtea consideră că clientela existentă a reclamantului era legată de practica sa ca avocat şi că a fost în măsură să o „exploateze" ca avocat. In acest sens, Curtea este de acord cu reclamantul că, pentru a-şi putea „exploata" clientela, trebuia să furnizeze clienţilor o gamă completă de servicii ca avocat român, inclusiv reprezentarea în instanţă, scop în care acesta a solicitat transferul la Baroul Bucureşti.

83.   Curtea concluzionează că, la data adoptării Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul putea pretinde că avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte reputaţia pe care şi-o construise în România între anii 1991 şi 1996.

C. Respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

1.  Argumentele părţilor

84.   Reclamantul a afirmat că Decizia UAR din 27 iunie 1996, menţinută de instanţe, a reprezentat un control al folosinţei bunurilor sale, în sensul articolului menţionat mai sus. Acesta a considerat că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 este ilegală, susţinând că baza sa legală fusese înlăturată prin Legea nr. 51/1995; că UAR nu mai avea competenţa, în conformitate cu prevederile legii menţionate mai sus, în vigoare în perioada respectivă, să anuleze înscrierea sa în Baroul Constanţa în anul 1991; că Statutul adoptat de UAR, pe care s-au întemeiat hotărârile adoptate de instanţele naţionale, nu putea fi luat în considerare în măsura în care adăuga la lege; şi că dreptul de a anula înscrierea   sa se prescrisese anterior anului 1996.

85.    Reclamantul a afirmat că UAR nu putea să urmărească un scop aşa-zis legitim, având în vedere că Decizia din data de 27 iunie 1996 a fost adoptată la 5 ani după ce UAR avusese oportunitatea să ridice problema nulităţii înscrierii sale când Baroul Constanţa şi-a prezentat rapoartele obişnuite şi că decizia a fost adoptata în secret şi nu i-a fost comunicată până în februarie 1998. Reclamantul a contestat afirmaţia că în cauza sa a fost menţinut un just echilibru. El a afirmat că în data de 9 iunie 1997 a solicitat UAR, aparent organul competent să aprobe înscrierea sa ca avocat, clarificarea şi rezolvarea situaţiei sale, dar nu a primit nici un răspuns la cererea respectivă, şi nici la a doua cerere din data de 18 februarie 1998. Acelaşi lucru s-a întâmplat în data de 30 mai 2001, când reclamantul a solicitat înscrierea în Baroul Bucureşti ca avocat înscris într-un barou străin. In concluzie, reclamantul a susţinut că UAR ar fi putut menţine un just echilibru dacă l-ar fi notificat la timp cu privire la Decizia din data de 27 iunie 1996 sau dacă l-ar fi înscris ca avocat pentru a remedia pretinsa ilegalitate a înscrierii sale în Baroul Constanţa.

86.  Guvernul a reiterat criteriile menţionate de Curte pentru ca o măsură să fie considerată ingerinţă statală în dreptul persoanei de a folosi proprietatea sa şi a subliniat că statul se bucură de o marjă de apreciere considerabilă. Cu privire la legalitatea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, Guvernul a afirmat că sarcina interpretării şi aplicării dreptului intern revine, în principal, instanţelor naţionale, deşi Curtea poate interveni în cazuri de abuz evident, situaţie care nu este aplicabilă cauzei reclamantului. In ceea ce priveşte scopul legitim al măsurii, Guvernul a declarat că decizia UAR era destinată promovării interesului general, fiind menită să asigure ca toate deciziile privind admiterea şi excluderea din profesia de avocat să fie adoptate de acelaşi organ competent, în conformitate cu legislaţia relevantă.

87.  In ceea ce priveşte necesitatea menţinerii unui just echilibru, Guvernul s-a întemeiat pe jurisprudenţa Curţii, în special pe hotărârea în Cauza Pine Valley Developments Ltd împotriva Irlandei, în care Curtea a arătat că în cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului s-a întemeiat pe măsuri nelegale, hotărârile autorităţilor naţionale care determină încetarea folosinţei ilegale a proprietăţii nu reclamă o despăgubire. Acesta a concluzionat că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost disproporţionată în nici o privinţă, de vreme ce a reprezentat singura cale de a remedia nelegalitatea deciziei Baroului Constanţa de a-l înscrie pe reclamant.

2.  Aprecierea Curţii

88.   Curtea constată că, în prezenta cauză, anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa a avut drept consecinţă pierderea acelei părţi din clientela sa care era interesata de capacitatea sa de a furniza întreaga gamă de servicii pe care o oferă un avocat român şi, prin urmare, o pierdere de venit. In consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.

Aceasta a fost o măsură care a presupus controlul folosinţei bunurilor, care trebuie examinată prin raportare la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tre Traktorer AB împotriva Suediei Hotărârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, pag. 22, paragraful 55, si Decizia Doring împotriva Germaniei, Cererea nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII).

89.  Pentru a fi compatibilă cu regula generală menţionată în prima propoziţie a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un „just echilibru" între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong si Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26, paragraful 69). In plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru „devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară" (a se vedea latridis împotriva Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, paragraful 58, CEDO 1999-II, si Beyeler împotriva Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, paragraful 107, CEDO 2000-I).

90.   Cu privire la legalitatea ingerinţei, Curtea remarcă faptul că instanţele naţionale au hotărât că art. 130 din Statutul adoptat de UAR, care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu a adăugat la Legea nr. 51/1995 şi că o interpretare coroborată a acestor prevederi a constituit baza legală a Deciziei UAR din 27 iunie 1996. In plus, instanţele au decis că, având în vedere că readmiterea reclamantului în Baroul Constanţa în anul 1991 a fost în mod clar nulă, dreptul de a o anula în anul 1996 nu fusese prescris.

91.   Curtea remarcă faptul că Legea nr. 51/1995 a desfiinţat de fapt atribuţiile UAR, prevăzute expres de Decretul-lege nr. 90/1990, de a anula deciziile Baroului. Abia în data de 6 martie 2001, în urma modificării şi republicării Legii nr. 51/1995, o astfel de atribuţie a fost din nou prevăzută în mod expres de art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995. Curtea consideră că o astfel de modificare nu ar fi avut sens dacă, în conformitate cu prevederile iniţiale ale legii respective, UAR ar fi avut competenţa legală de a anula decizii ale Baroului pentru nelegalitate, între anii 1995 şi 2001.

92.   Curtea reiterează că atribuţia sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitată. Interpretarea şi aplicarea dreptului intern revin, în principal, autorităţilor naţionale (a se vedea Tre Traktorer AB împotriva Suediei, citată mai sus, pag. 23, paragraful 58). Cu toate acestea, principiul legalităţii presupune că prevederile aplicabile ale dreptului intern sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte aplicarea lor. In această privinţă, Curtea trebuie să se asigure că maniera în care dreptul intern este interpretat şi aplicat - chiar şi în cazul în care cerinţele au fost respectate - nu presupune consecinţe în contradicţie cu standardele Convenţiei (a se vedea Beyeler împotriva Italiei citată mai sus, paragraful 109-110).

Din această perspectivă, presupunând că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost arbitrară şi, prin urmare, incompatibilă cu principiul legalităţii, Curtea consideră că elementul de incertitudine şi imprecizie din Legea nr. 51/1995 cu privire la atribuţia UAR de a anula decizii ale Baroului şi libertatea considerabilă de care se bucură autorităţile în această privinţă, prin intermediul Statutului, sunt consideraţii importante de care trebuie ţinut cont în determinarea gradului în care măsura contestată a menţinut un just echilibru (a se vedea, mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei, citată mai sus, paragraful 110).

93.  In ceea ce priveşte scopul legitim al ingerinţei, Curtea consideră că aceasta urmărea un scop de interes general, de vreme ce părea legitim pentru UAR să verifice solicitările de (re)admitere în Barou. Scopul unui astfel de control era, prin urmare, protejarea publicului prin asigurarea competenţei celor care exercită profesia de avocat. Intârzierea excesivă în adoptarea Deciziei din 27 iunie 1996 şi comunicarea sa reclamantului nu poate fi considerată în sine ca o lipsă de scop legitim a Deciziei UAR de scopul său legitim.

94.  In ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea remarcă faptul că, având în vedere că înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa a avut loc în anul 1991 şi că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990, la momentul respectiv UAR avea obligaţia legală să controleze admiterea în barouri, ceea ce, în cazul reclamantului, a făcut abia în 1996, ingerinţa de care se plânge acesta a fost una gravă, privându-l pe reclamant, după 5 ani de la readmiterea sa în Barou, de dreptul de a practica avocatura. UAR ar fi putut lua măsurile necesare, ca răspuns la solicitările reclamantului din 9 iunie 1997 şi 18 februarie 1998, pentru a-l readmite în profesie sau cel puţin pentru a-i indica procedura de urmat în scopul readmiterii sale, de vreme ce aparent era singurul organ competent să ia o decizie în acest sens.

95.  Cu privire la instanţele naţionale, Curtea remarcă faptul că acestea s-au pronunţat exclusiv asupra legalităţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 în baza doctrinei ultravires, iar Curtea Supremă de Justiţie a arătat că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa pe temei de nelegalitate nu l-a privat de dreptul de a solicita autorităţii competente să soluţioneze cererea sa de reînscriere în Barou, fără să remarce că reclamantul solicitase deja UAR clarificarea şi soluţionarea situaţiei sale fără nici un rezultat.

96.   Curtea reiterează că trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite (a se vedea Cauza Tre Traktorer AB împotriva Suediei, citată mai sus, pag. 23, paragraful 59). Nu contestă scopul sau utilitatea doctrinei ultra vires, care prevede o garanţie importantă împotriva abuzului de putere al autorităţilor locale sau legale care îşi depăşesc competenţele stabilite de legea naţională. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă de faptul că aplicarea doctrinei la cazul în speţă respectă principiul proporţionalităţii (a se vedea, mutandis mutandis, Hotărârea Stretch împotriva Marii Britanii din 24 iunie 2003, Cererea nr. 44.277/98, paragraful 38).

97.  In cauza de faţă, Curtea observă în primul rând că reclamantul a susţinut în faţa instanţelor naţionale că nu i se poate imputa faptul că Baroul Constanţa nu a înaintat cererea sa la UAR în anul 1991 şi nici faptul că UAR nu a verificat valabilitatea deciziei Baroului şi că el a solicitat în mod expres instanţelor examinarea fondului cauzei şi a consecinţelor acestuia asupra soluţionării cererii sale. In al doilea rând, Curtea remarcă faptul că reclamantul solicitase deja UAR, în special în data de 9 iulie 1997, „să clarifice şi să soluţioneze" situaţia sa şi să îl consilieze asupra modului în care poate fi soluţionată cererea sa, însă nu a primit nici un răspuns. Mai mult, după litigiul cu UAR, în data de 30 mai 2001 reclamantul a depus o cerere la Baroul Bucureşti pentru a fi admis să practice ca avocat înscris simultan într-un barou străin la vremea respectivă, dar nu a primit nici un răspuns. Abia în februarie 2004 UAR şi Baroul Bucureşti au hotărât să examineze cererea reclamantului şi să îl repună în drepturi ca avocat.

98.  In lumina circumstanţelor cauzei, Curtea constată că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa şi concluzia instanţelor naţionale că acesta ar fi putut să formuleze o nouă cerere la UAR pentru a fi readmis în Barou ca avocat român nu reprezintă o măsură proporţională în conformitate cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având în vedere că respectivul organism a anulat înscrierea sa ca avocat cu o întârziere de 5 ani şi de atunci a refuzat în mod constant să îi rezolve situaţia. Prin urmare, a existat o încălcare a prevederii respective.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

99.  Art. 41 din Convenţie prevede:

„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

1. Prejudiciul material

a)   Susţinerile părţilor

100.  Reclamantul a susţinut că, dată fiind imposibilitatea de a se înscrie în Baroul Bucureşti datorită Deciziei UAR din 27 iunie 1996, a pierdut contracte substanţiale şi nu a putut să îşi dezvolte afacerea existentă şi nici să îşi extindă reţeaua de contacte deja stabilite, rezultatul fiind pierderea unor oportunităţi de afaceri. Totodată, a argumentat că, nefiind înscris ca avocat român, a fost privat de un venit care s-ar fi majorat dacă i s-ar fi permis să practice avocatura. Reclamantul a oferit exemple de solicitări de asistenţă juridică pe care a trebuit să le refuze şi de clienţi care au decis să renunţe la contractele încheiate cu acesta, din motivul respectiv, în iulie 1995, iunie 1998, octombrie 2000 sau februarie 2002.

Reclamantul a susţinut că ar fi o abordare mult prea formală să se facă o distincţie între el şi societatea sa, al cărei unic asociat şi proprietar este, în ceea ce priveşte activitatea existentă şi a arătat că şi-a desfăşurat activitatea prin intermediul propriilor societăţi datorită faptului că nu avea dreptul să se prezinte ca avocat.

101.  In replică la argumentele Guvernului, reclamantul a declarat că în anul 1996 a hotărât să practice avocatura în Bucureşti, fiindcă numai Legea nr. 51/1995 a recunoscut dreptul membrilor barourilor străine să practice legal în România, astfel invalidând în mod expres afirmaţia preşedintelui UAR, aşa cum a fost exprimată în scrisoarea din data de 5 noiembrie 1990.

102.  Reclamantul a arătat că deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, prin care a fost repus în drepturi ca avocat, vor produce efecte numai după ce îi vor fi comunicate şi a susţinut că nici UAR, nici Guvernul nu i-au oferit nici o explicaţie pentru întârzierea în luarea respectivelor decizii.

Reclamantul a declarat în final că nu poate să cuantifice pierderea materială suferită şi a invitat Curtea să acorde o sumă pe baze echitabile.

103.  Guvernul a arătat că reclamantul se referă de fapt la clientela societăţii sale şi că, având în vedere că nu a profesat efectiv ca avocat anterior Deciziei UAR din 27 iunie 1996, clientela sa, în acea calitate, era una potenţială, pe care ar fi putut să o extindă. In aceste circumstanţe, Guvernul a considerat că existenţa şi extinderea clientelei reclamantului erau extrem de nesigure şi că pierderea clienţilor după 1996 nu a fost dovedită. Prezentând un raport de expertiză contabilă, acesta a susţinut că societatea reclamantului nu a suferit pierderi financiare ca rezultat al faptului că reclamantul şi-a pierdut calitatea de avocat.

Guvernul a concluzionat că, în orice caz, la evaluarea prejudiciului suferit de reclamant ar trebui luate în considerare deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, după comunicarea cărora reclamantul va putea practica în calitate de avocat înscris în Baroul Bucureşti.

b)  Aprecierea Curţii

104.   Cu privire la pretenţiile reclamantului referitoare la pierderea materială, jurisprudenţa Curţii stabileşte că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între despăgubirile pretinse de reclamant şi încălcarea Convenţiei şi că acestea pot, dacă este cazul, să includă despăgubiri pentru pierderea de câştiguri [a se vedea, printre alte autorităţi, Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei (art. 50), Hotărârea din 13 iunie 1994, Seria A nr. 285-C, pag. 57-58, paragrafele 16-20, şi Stretch împotriva Marii Britanii, citată mai sus, paragraful 47)].

105.   Un calcul exact al sumelor necesare pentru o reparare integrală (restitutio in integrum) cu privire la pierderile materiale suferite de reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent al prejudiciului care decurge din încălcare [a se vedea Young, James şi Webster împotriva Marii Britanii (art. 50), Hotărârea din 18 octombrie 1982, Seria A nr. 55, pag. 7, paragraful 11)]. O anumită sumă poate fi totuşi acordată, în pofida numărului mare de aspecte necuantificabile implicate în evaluarea pierderilor viitoare, deşi cu cât perioada de timp implicată este mai mare, cu atât mai incertă devine legătura dintre încălcare şi prejudiciu. Chestiunea care trebuie soluţionată în astfel de cazuri este nivelul reparaţiei echitabile, cu privire la prejudiciul material trecut şi viitor, care trebuie acordată fiecărui reclamant, chestiune aflată la aprecierea Curţii, ţinând cont şi de ceea ce este echitabil [a se vedea Hotărârea Lustig-Prean şi Beckett împotriva Marii Britanii din 25 iulie 2000 (reparaţie echitabilă), cererile nr. 31.417/96 si 32.377/96, paragrafele 22-23, şi Stretch împotriva Marii Britanii, citată mai sus, paragrafele 47-48)].

106.   Curtea a constatat mai sus că, în circumstanţele prezentei cauze, a existat o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, datorată consecinţelor disproporţionate ale invalidării calităţii sale de avocat prin Decizia UAR din 27 iunie 1996. Cu privire la deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, Curtea observă că, în conformitate cu afirmaţiile reclamantului, care nu au fost contestate de Guvern, decizia Baroului Bucureşti nu a fost încă notificată reclamantului, ca acesta să se poată înregistra ca avocat în acel barou.

107.   Referindu-se la concluzia sa privind existenţa unei ingerinţe (a se vedea paragraful 88 de mai sus), Curtea consideră că reclamantul a suferit un oarecare prejudiciu material datorită pierderii calităţii sale de avocat, dar consideră dificilă determinarea impactului precis al acestui aspect asupra reputaţiei reclamantului, având în vedere faptul că a continuat să furnizeze anumite tipuri de servicii juridice clientelei societăţii sale.

Prin urmare, luând în considerare numărul de aspecte imposibil de cuantificat implicate în evaluarea pierderii reclamantului, Curtea hotărăşte, pe o bază echitabilă, să îi acorde suma de 7.000 euro pentru prejudiciul material.

2. Prejudiciul moral

a)   Susţinerile părţilor

108.   Reclamantul a susţinut că a avut stări de supărare, angoasă şi frustrare din cauza imposibilităţii exercitării profesiei de avocat şi din cauza a ceea ce a considerat ca fiind victimizarea sa continuă datorată faptului că a luat atitudine împotriva autorităţilor comuniste în 1981. Acesta s-a referit în special la retragerea secretă a statutului de membru al Baroului, la faptul că UAR nu a răspuns solicitărilor sale şi la faptul că instanţele naţionale nu au soluţionat corespunzător cererile, declarând că a trăit un sentiment de neajutorare din cauza negării manifeste, prin toate mijloacele, a dreptului său de exercitare a profesiei.

109.   Guvernul a contestat faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza pierderii statutului său de avocat român, în principal pe temeiul faptului că acesta a continuat să fie membru în Baroul New York.

b)  Aprecierea Curţii

110.   Curtea constată că reclamantul a trăit stări de supărare şi frustrare în legătură cu procedurile privind Decizia UAR din 27 iunie 1996 şi cu pierderea calităţii sale de avocat român, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încălcării Convenţiei. Prin urmare, pe o bază echitabilă, Curtea îi acordă 5.000 euro pentru prejudiciul moral.

B. Costuri şi cheltuieli

1.   Susţinerile părţilor

111.  Cu privire la procedura internă, pe care o consideră în legătură directă cu încălcările drepturilor sale garantate de Convenţie, reclamantul a solicitat iniţial 11.966 dolari S.U.A. pentru onorariile percepute de avocatul său, S.L., corespunzătoare, inter alia, timpului alocat analizării problemelor, documentării, redactării şi depunerii acţiunii şi recursurilor şi participării la şedinţele de judecată în faţa instanţelor naţionale. In plus, reclamantul a cerut suma de 20.063 euro pentru onorariile pe care el le-ar fi perceput pentru procedurile naţionale, corespunzând numărului de 80,15 ore de lucru la un tarif de 250 euro pe oră, presupunând conferinţe şi conferinţe telefonice cu avocatul său, S.L., analizarea problemelor, documentare şi redactarea acţiunilor şi recursurilor.

112.   Cu privire la procedura în faţa Curţii, reclamantul a solicitat 22.120 lire sterline pentru activitatea de 91,5 ore prestată de avocatul său, partener al unei firme de avocatură din Londra, prezentând Curţii o factură şi o descriere detaliată a costurilor. Tarifele pe oră percepute de biroul avocatului său au fost de 200 lire sterline pentru un partener, crescând la 220 lire în 2002 şi la 250 lire în 2004, şi de 80 lire pentru un avocat stagiar, crescând apoi la 90 lire în 2002. In conformitate cu tabelul detaliat, biroul avocatului său a alocat aproximativ 42 de ore pentru pregătirea şi redactarea cererii sale către Curte, aproximativ 33 de ore pentru pregătirea observaţiilor şi a observaţiilor complementare privind admisibilitatea şi fondul cauzei şi aproximativ 15 ore pentru redactarea observaţiilor cu privire la art. 41 din Convenţie. In plus, reclamantul a solicitat suma de 27.375 euro pentru onorariile sale, calculate la un tarif orar de 250 euro, pentru 189,5 ore pe care el însuşi le-a alocat pregătirii cererii sale către Curte şi observaţiilor subsecvente. Pretinzând că a suportat costuri suplimentare în procesul de pregătire a răspunsului său la observaţiile Guvernului privind fondul cauzei, reclamantul a prezentat totodată Curţii o copie a unei facturi pentru suma de 800 dolari S.U.A., percepută de avocatul român S.L. pentru procedura desfăşurată în fata Curţii.

113.  Cu privire la procedurile interne, Guvernul a subliniat că onorariile pretinse de reclamant pentru munca sa şi a avocatului său sunt exorbitante, nerezonabile şi nejustificate pentru proceduri care nu au fost extrem de complexe. In plus, acesta a considerat că suma pretinsă de reclamant pentru propria sa muncă ar putea fi luată în considerare cu titlu de prejudiciu material.

Cu privire la procedura desfăşurată în faţa Curţii, Guvernul a fost de acord cu rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în fapt de către reclamant şi care au fost necesare, cu condiţia ca acestea să fie însoţite de probe şi să aibă un cuantum rezonabil, dar a contestat, fără să ofere vreun detaliu, faptul că pretenţiile reclamantului cu acest titlu au respectat cerinţele de mai sus.

2.  Aprecierea Curţii

114.   Curtea reiterează că numai costurile şi cheltuielile suportate efectiv şi care erau necesare în legătură cu încălcarea sau încălcările constatate şi care au un cuantum rezonabil pot fi solicitate în baza art. 41 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Marii Camere în Cauza Şahin împotriva Germaniei, Cererea nr. 30.943/96, paragraful 105, CEDO 2003-VIII). Rezultă că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea nu poate acorda o sumă cu acest titlu privind orele pe care însuşi reclamantul le-a petrecut lucrând pentru cauza sa, având în vedere că acest timp nu reprezintă costuri monetare suportate efectiv de acesta (a se vedea Robins împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1997, Rapoarte 1997-V, pag. 1.812, paragraful 44, şi Narinen împotriva Finlandei, Cererea nr. 45.027/98, paragraful 50, Hotărârea din 1 iunie 2004). Curtea constată că circumstanţele specifice ale prezentei cauze, respectiv calitatea de avocat a reclamantului, nu schimbă această abordare.

115.  Cu privire la procedurile interne, Curtea este de acord cu Guvernul că pretenţiile reclamantului privind onorariile lui S.L. sunt excesive şi nejustificate, având în vedere faptul că factura primită în legătură cu respectivul avocat priveşte procedura desfăşurată în faţa Curţii şi nu a fost prezentată nici o dovadă a participării avocatului său la şedinţele de judecată ale instanţelor naţionale sau a volumului muncii sale, cu excepţia unei copii a concluziilor sale scrise, prezentate în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi semnate de acesta. Considerând totuşi că reclamantul a suportat unele costuri şi cheltuieli în legătură cu apărarea sa în cadrul procedurilor naţionale, după cum rezultă din consideraţiile menţionate mai sus, şi că acele proceduri au fost relevante pentru plângerile care au determinat-o să constate existenţa unei încălcări, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului, pe o bază echitabilă, suma de 300 euro cu acest titlu.

116.   Cu privire la costurile procedurii desfăşurate în faţa Curţii, aceasta observă că Guvernul nu a explicat de ce consideră că aceste costuri nu au fost suportate efectiv de reclamant şi nu au fost necesare, având în vedere copia facturii, chitanţa şi tabelul detaliat al costurilor prezentate de avocaţii reclamantului. Cu toate acestea, Curtea, luând în considerare complexitatea prezentei cauze şi probele aflate în posesia sa, consideră că afirmaţiile Guvernului nu sunt lipsite de orice merit şi că nu toate costurile şi cheltuielile judiciare a căror rambursare a fost pretinsă de reclamant pot fi considerate necesare sau rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul. In aceste circumstanţe şi luând o hotărâre pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma de 11.700 euro pentru costurile şi cheltuielile judiciare suportate în legătură cu procedurile Convenţiei.

117.   Per ansamblu, o sumă totală de 12.000 euro este acordată cu titlu de costuri şi cheltuieli, la care se adaugă orice taxă care poate fi percepută pentru suma respectivă.

C. Dobânda de întârziere

118.   Curtea consideră că dobânda de întârziere trebuie calculată pornind de la rata marginală de împrumut a Băncii

Centrale Europene, la care trebuie adăugate trei puncte procentuale.

PENTRU   ACESTE    MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1.   hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la caracterul echitabil al procedurii privind Decizia UAR din 27 iunie 1996;

2.  hotărăşte că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

3.  hotărăşte:

a)   că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume:

(i) 7.000 euro (şapte mii euro) cu titlu de daune materiale, sumă care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, sumă care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

(iii) 12.000 euro (douăsprezece mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;

(iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;

b)  că de la expirarea celor 3 luni menţionate mai sus şi până la data plăţii, pentru perioada de întârziere la sumele de mai sus, va fi plătibilă o dobândă simplă, la o rată egală cu rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă trei puncte procentuale.

4.   respinge celelalte pretenţii ale reclamantului privind reparaţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la data de 24 mai 2005, în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

J.-P. Costa,                                                                       S. Naismith,

Preşedinte                                                                          grefier adjunct