HOTARARE Nr. 7
din 29 iunie 2006
in Cauza Jujescu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 314 din 22 aprilie 2008
(Cererea nr. 12.728/03)
Strasbourg
In cauza Jujescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David
Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi
domnul V. Berger, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iunie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
12.728/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, doamna Rodica Maria Jujescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 martie 2003 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este
reprezentată de domnul I. Ionita
şi domnul M.-H. Cuc, avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul
Afacerilor Externe.
3. Cererea a fost atribuită Secţiei a treia a Curţii
(art. 52 § 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera însărcinată să
analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26
§ 1 din Regulament.
4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele Secţiei a
treia a decis să comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 § 3 din
Convenţie, el a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi fondului
cauzei.
5. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii
scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
IN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanta, doamna Rodica
Maria Jujescu, cetăţean român, este născută în anul 1929 şi locuieşte în
Bucureşti.
7. In anul 1950, în temeiul Decretului de
naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în
Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, compus dintr-o casă ce cuprindea mai
multe apartamente şi dintr-un teren în suprafaţă de 323 m2. Acest bun îi aparţinea mamei
reclamantei.
8. La data de 16 decembrie 1996, 31 martie şi,
respectiv, 16 decembrie 1997, statul a vândut cele trei apartamente chiriaşilor
F.V. (apartamentul nr. 1), B.D. (apartamentul nr. 3) şi I.M. (apartamentul nr.
4).
1. Acţiunea în revendicare
împotriva statului
9. In anul 1997, reclamanta a sesizat Judecătoria
Sectorului 5 Bucureşti cu o acţiune în revendicare împotriva Primăriei
Municipiului Bucureşti privind imobilul în discuţie. Ea a arătat că bunul
fusese naţionalizat din greşeală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece părinţii
săi erau exceptaţi de la operaţiunile de naţionalizare.
10. Prin Sentinţa din 22 iunie 1998, instanţa i-a
admis cererea, apreciind că statul intrase în posesia imobilului fără titlu
valabil şi a obligat pârâta să i-l restituie integral. Această sentinţă a rămas
definitivă prin neapelare.
11. La data de 1 septembrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului în litigiu. La
data de 7 octombrie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti a pus-o formal pe
reclamantă în posesia bunului respectiv.
2. Acţiunea în constatarea
nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare
12. In anul 1999, reclamanta a chemat în judecată
Primăria Municipiului Bucureşti şi terţii cumpărători, pentru a se constata
nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind cele 3 apartamente
menţionate mai sus. Ea a susţinut că aceste contracte fuseseră încheiate cu
încălcarea Legii nr. 112/1995.
13. Prin Sentinţa din 8 martie 1999, Judecătoria
Sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. Instanţa
a statuat că F.V., B.D. şi I.M, care cumpăraseră apartamentele înainte de
hotărârea definitivă de restituire, erau de bună-credinţă.
14. La data de 16 decembrie 1999, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a respins apelul reclamantei, ca nefondat. In urma
recursului reclamantei, prin Decizia din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti
a confirmat hotărârile pronunţate în prima şi în a doua instanţă.
3. Acţiunile în revendicare
împotriva terţilor cumpărători
15. La data de 9 aprilie 2001, reclamanta a formulat
împotriva celor 3 cumpărători 3 acţiuni în revendicare separate. In faţa
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, ea şi-a invocat titlul de proprietate, şi
anume Sentinţa definitivă din 22 iunie 1998 pronunţată de aceeaşi instanţă,
care avea autoritate de lucru judecat. Ea a arătat că locatarii încheiaseră
contractele cu încălcarea Legii nr. 112/1995.
a) Apartamentul nr. 1
16. Prin Sentinţa din
11 decembrie 2001, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus
restituirea bunului aflat în litigiu. Instanţa a considerat că titlul de
proprietate al reclamantei era incontestabil, în măsura în care el avea o
valabilitate neîntreruptă şi în care legalitatea sa era confirmată prin
Sentinţa definitivă din 22 iunie 1998, care beneficia de autoritate de lucru
judecat. Prin urmare, titlul lui F.V. era întemeiat pe un contract de
vânzare-cumpărare încheiat cu statul, care era un „non
dominus". In aceste circumstanţe, după
compararea celor două titluri, instanţa a statuat că cel al reclamantei era preferabil.
17. La data de 18 iunie 2002, în urma apelului formulat
de F.V., Tribunalul Municipiului Bucureşti a anulat
sentinţa şi a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată. Instanţa a statuat că
F.V. a fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractului şi că, în
temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare astfel
încheiat era un titlu de proprietate veritabil. In fine, instanţa a apreciat că
titlul de proprietate al lui F.V. era preferabil. Reclamanta a formulat un recurs
împotriva acestei decizii.
18. Prin Decizia din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel
Bucureşti a respins recursul formulat, reluând motivarea instanţelor
inferioare.
19. La data de 25 septembrie 2003, procurorul general
al României a formulat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie,
susţinând că fusese încheiat un contract de vânzare-cumpărare de către
cumpărători cu un neproprietar. In fine, procurorul general a reamintit
existenţa sentinţei rămase definitivă
din 22 iunie 1998, favorabilă reclamantei, şi i-a cerut Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să respecte garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie.
20. Prin Decizia din 1 iulie 2005, Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, statuând că cumpărătorii bunului au fost de bună credinţă,
a respins cererea procurorului general. In opinia instanţei supreme,
buna-credinţă a terţilor cumpărători prevala asupra prevederilor care protejau
dreptul de proprietate.
b) Apartamentul nr. 3
21. La data de 12
septembrie 2001, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea
reclamantei pentru aceleaşi motive ca cele din Sentinţa din 11 decembrie 2001 referitoare la apartamentul nr. 1.
22. In apelul şi recursul părţilor pârâte, prin
deciziile din 10 decembrie 2001 şi 8 mai 2002, Tribunalul Municipiului
Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au confirmat această sentinţă. Astfel,
reclamantei i-a fost recunoscută a doua oară calitatea de proprietar al
apartamentului nr. 3.
c) Apartamentul nr. 4
23. Prin Sentinţa din
12 septembrie 2001, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus
restituirea bunului aflat în litigiu. Instanţa a menţionat în sentinţa sa
aceleaşi motive ca cele expuse în Sentinţa din 11 decembrie 2001 referitoare la
apartamentul nr. 1.
24. La data de 19 decembrie 2001, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a respins apelul introdus de I.M. In urma recursului
părţii pârâte, prin Decizia din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a
confirmat hotărârile pronunţate în prima şi a doua instanţă. Astfel,
reclamantei i s-a recunoscut a doua oară calitatea de proprietar al
apartamentului nr. 4.
4. Cererea de restituire în conformitate cu Legea nr.
10/2001
25. Din dosar reiese că, la data de 14 august 2001,
reclamanta a depus o cerere de restituire integrală a bunului în litigiu. Prin
scrisoarea din 16 august 2001, Primăria Municipiului Bucureşti a informat
Agentul Guvernamental despre imposibilitatea de a da curs favorabil cererii
reclamantei, datorită lipsei anumitor documente care să ateste dreptul său de
proprietate asupra bunului respectiv.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ
PERTINENTE
26. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă
relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
IN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A
ART. 1 DIN PRIMUL PROTOCOL ADIŢIONAL LA CONVENŢIE
27. Reclamanta susţine că vânzarea către terţi validată
prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 1 noiembrie 2002 a încălcat art. 1
din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
28. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun motiv de
inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
29. Guvernul consideră
că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are
nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantei, deoarece nici
titlul său de proprietate şi nici şansele de a obţine posesia bunului nu au
fost afectate. In opinia Guvernului, constatarea bunei-credinţe a
cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al
reclamantei, nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura
litigioasă nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamantei.
Buna-credinţă a cumpărătorilor, precum şi valabilitatea titlului lor de
proprietate au fost recunoscute definitiv de instanţele interne. Chiar dacă
hotărârea litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al
reclamantei, aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. In plus,
instanţele interne au respectat prevederile dreptului intern, în special Legea
nr. 10/2001. Guvernul apreciază că, în orice caz, reclamanta putea obţine o
despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, dar că cererea sa de restituire nu se
află în stare de judecată, deoarece mai multe documente care atestă dreptul său
de proprietate nu au fost depuse la dosar.
30. In fine, Guvernul îi solicită Curţii să ia în
considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005, al cărei obiectiv este
accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o astfel de
restituire se dovedeşte a fi imposibilă, să acorde o despăgubire sub forma unei
participări la un organism de plasament colectiv de valori mobiliare (OPCVM)
„Proprietatea".
31. Reclamanta contestă acest argument. In opinia sa,
instanţele interne au recunoscut atât dreptul său de proprietate, cât şi pe cel
al terţilor cumpărători asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă
exercitarea drepturilor sale ca proprietar al bunului său. Reclamanta
subliniază că imposibilitatea de a se folosi de bunul său reprezintă o
încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
32. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată
mai sus, ea a considerat că vânzarea de către stat către terţi de bună-credinţă
a unui bun ce aparţinea altei persoane, chiar dacă a fost anterioară
confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acesteia,
însoţită de lipsa totală a despăgubirii, a constituit o privare de proprietate
contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cauza Străin citată
mai sus, §§ 39 şi 59).
33. In plus, în cauza Păduraru
citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că
statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent
în privinţa chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau
vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de
naţionalizare. De asemenea, Curtea a considerat că incertitudinea generală
astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în
imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deşi dispunea de o
decizie definitivă care obliga statul să i-l restituie.
34. In speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se
abate de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ
aceeaşi. Similar cauzei Brumărescu
citate mai sus, în cauza de faţă, terţii au
devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra
acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza
Străin citată mai sus, reclamanta a fost, în speţă, recunoscută ca proprietar legitim, instanţele
considerându-i incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul
abuziv al naţionalizării.
35. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei, în
temeiul Legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul său şi că nu
i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Intr-adevăr, deşi a
depus o cerere de despăgubire, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru partea
vândută terţilor, reclamanta nu a primit nici până astăzi un răspuns.
36. Curtea observă că, la data de 22 iulie 2005, a
fost adoptată Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001. Această
nouă lege acordă un drept la despăgubire la valoarea de piaţă a bunului ce nu
poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca şi
reclamanta. Curtea observă că legea menţionată mai sus propune, pentru
persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în
natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de
acţionari, la un organism de plasament în valori mobiliare (OPCVM). In
principiu, persoanele care au dreptul să primească o despăgubire pe această
cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, după
cotarea societăţii la bursă.
37. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005,
societatea pe acţiuni „Proprietatea" a fost înscrisă la Registrul
Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe
acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie
urmată procedura de aprobare de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului
previzional al „Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în
acţiuni trebuia să aibă loc în martie 2006, iar intrarea efectivă la bursă în
decembrie 2006.
38. In speţă, presupunând că cererea de restituire
formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi că
poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că „Proprietatea" nu
funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a
unei despăgubiri. Prin urmare, ea consideră că zădărnicirea dreptului de
proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinată cu lipsa
totală de despăgubire, i-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă,
incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din
Protocolul nr. 1. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II.ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENŢIE
39. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
40. In formularul său de cerere, reclamanta a
solicitat restituirea apartamentului nr. 1 sau acordarea sumei de 63.235 EUR,
reprezentând valoarea acestuia. De asemenea, ea a solicitat suma de 19.020 EUR
corespunzând chiriilor pe care le-ar fi putut încasa între 1 mai 1950 şi 1
martie 2003. In Adresa sa din data de 17 noiembrie 2005, a estimat valoarea de
piaţă a bunului său la 250.000 EUR. La data de 18 decembrie 2005, ea a depus un
raport de expertiză referitor la acelaşi apartament, care îi estima valoarea la
175.000 EUR. Ea a solicitat 5.000 EUR cu titlu de daune morale pentru
neplăcerile ce i-au fost cauzate de frustrarea datorată imposibilităţii de a se
folosi de bunul său.
41. Guvernul reiterează observaţiile referitoare la
posibilitatea reclamantei de a primi o despăgubire. După ce a făcut o scurtă
descriere a funcţionării „Proprietatea", Guvernul consideră că trebuie
luat în considerare, aşa cum a fost cazul şi în cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO 2004-V), marea putere discreţionară a
statului de a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor
patrimoniale şi pentru a-şi acorda timpul necesar implementării lor. El
consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în
domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi
efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, în opinia Guvernului, întârzierea în
acordarea unei despăgubiri reprezintă o situaţie excepţională.
42. In fine, în cazul în care
Curtea ar considera că chestiunile ce ţin de art. 41 din Convenţie se află în
stare de judecată, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 87.364
EUR. El prezintă un raport de expertiză în acest sens. In ceea ce priveşte suma
reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu are
rost să se acorde o astfel de despăgubire şi face trimitere la cauza Sofletea împotriva României (nr.
48.179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Cât despre eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nu poate fi
reţinută nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi
pretinsul prejudiciu moral.
43. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o
încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, conform Convenţiei, de
a pune capăt încălcării şi de a-i corecta consecinţele. Dacă dreptul intern nu
permite decât o corectare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41
din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie părţii lezate
prin actul sau omisiunea faţă de care a fost constatată o încălcare a
Convenţiei. In exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine;
adjectivul „echitabil" şi expresia „dacă este cazul" demonstrează
acest lucru.
44. Printre elementele luate
în considerare de Curte, atunci când statuează în materie, se numără daunele
materiale, adică pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării
pretinse, şi daunele morale, adică reparaţia stării de angoasă, a neplăcerilor
şi incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi alte daune
nemateriale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo
împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10
noiembrie 2004).
45. Mai mult, atunci când diferitele elemente ce
constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul
exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se
dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC],
nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
46. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că
restituirea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr.
35, aşa cum a fost ea dispusă prin Sentinţa definitivă pronunţată la data de 22
iunie 1998 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, ar repune-o pe reclamantă, pe
cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă
cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul
pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să-i plătească
reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale
a apartamentului.
47. In acest sens, Curtea observă cu interes că Legea
nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001
privind restituirea unor bunuri naţionalizate atât pe
cale legală, cât şi în mod ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005,
aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau
arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi
confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la
privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei
(reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie
1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV,
p. 1.078, § 49, şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) citată
mai sus, §§ 22 şi 23].
48. Intr-adevăr, noua lege califică drept abuzive
naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de
restituire în natură a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei
astfel de privări. In caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de
exemplu, din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea
acordă o despăgubire egală cu valoarea comercială a bunului în momentul acordării
(titlul I, secţiunea I, art. 1, 16 şi 43 din lege).
49. In speţă, pentru stabilirea valorii despăgubirii
care să-i fie plătită reclamantei, Curtea observă că aceasta a depus la dosar o
expertiză care ajunge la o valoare de piaţă de 175.000 EUR. Guvernul furnizează
opinia unui expert imobiliar asupra expertizei depuse de reclamantă. Din
punctul acestuia de vedere, valoarea comercială a bunului ar fi de 87.636 EUR.
50. Ţinând seama de informaţiile de care dispune
referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că
valoarea de circulaţie actuală a bunului este de 100.000
EUR.
51. In plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză
au dus la încălcări grave ale dreptului reclamantei la respectarea bunului său,
pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului
moral suferit.
52. In ceea ce priveşte sumele
solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra
posibilităţii şi randamentului unei închirieri a apartamentului în discuţie {Buzatu împotriva României, nr.
34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli de judecată
53. In formularul său de cerere, reclamanta a
solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura în faţa
Curţii. Ea a depus la dosar o factură în valoare de 900 EUR reprezentând
onorariile avocaţiale achitate la data de 3 septembrie
2003.
54. Guvernul consideră că factura (în limba engleză)
eliberată de avocatul reclamantei nu este conformă cu facturile redactate în
limba română.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă,
Curtea observă că reclamanta a prezentat o notă de onorarii avocaţiale achitată
la data de 3 septembrie 2003, notă al cărei cuantum total se ridică la 900 EUR.
56. Având în vedere elementele aflate în posesia sa şi
criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 900 EUR şi
i-o acordă reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
57. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să-i restituie reclamantei
apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art.
44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei
restituiri, statul pârât să-i plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3
luni, 100.000 EUR (una sută mii euro) cu titlu de daune materiale, plus orice sumă
ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
4. hotărăşte ca statul pârât să-i plătească
reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume:
a) 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de daune morale;
b) 900 EUR (nouă sute euro) cu titlu de cheltuieli de
judecată;
5. hotărăşte ca sumele respective să fie convertite în
moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;
6. hotărăşte ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o
dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
7. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 29 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier