HOTARARE Nr. 0
din 29 aprilie 2008
in Cauza Spinu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 780 din 21 noiembrie 2008
(Cererea nr. 32.030/02)
In Cauza Spînu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer,
Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
32.030/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, doamna Ecaterina Gabriela Spînu (reclamanta), a sesizat Curtea la data
de 26 aprilie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 iulie 2006, Curtea a decis să îi
comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe articolul 6 § 1 din
Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii penale. Invocând prevederile
art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a
născut în anul 1971 şi locuieşte în Râmnicu Vâlcea.
1. Arestarea preventivă a
reclamantei şi urmărirea penală împotriva sa
5. La data de 11 ianuarie 1996, reclamanta a fost
convocată la sediul poliţiei din Râmnicu Vâlcea pentru a fi audiată cu privire
la un omor ce avusese loc în Oradea în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie
1995. In aceeaşi zi, ea a fost predată sub escortă la poliţia din Oradea.
Reclamanta afirmă că a fost insultată în mod constant pe traseu de către
ofiţerii de poliţie care o însoţeau. Guvernul contestă aceste afirmaţii şi
observă că niciun element de probă nu a fost adus în sprijinul lor.
6. La data de 12 ianuarie 1996, reclamanta a fost pusă
sub acuzare şi arestată preventiv pentru o perioadă de 30 de zile, după ce i-a
fost adusă la cunoştinţă de către procuror învinuirea de săvârşire a
infracţiunilor de nedenunţare a tâlhăriei urmată de moartea lui N.A., de
tentativă de omor şi de tâlhărie asupra lui V.T., precum si de deţinere de
substanţe toxice, infracţiuni prevăzute de art. 176, 211, 312 şi 262 di'n Codul
penal şi de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 privind regimul produselor şi
substanţelor toxice.
7. La prima audiere la poliţie, reclamanta a negat
orice participare la faptele imputate. Ulterior, ea a revenit asupra
declaraţiei sale iniţiale şi a recunoscut, în primă fază, faptele referitoare
la V.T., precum şi participarea sa la omorul săvârşit asupra lui N.A. Ea afirmă
că a recunoscut faptele imputate ca efect al relelor tratamente la care a fost
supusă din partea agenţilor de poliţie. Mai mult, ea susţine că, în anul 1996,
i-a fost prescris şi administrat un tratament cu diazepam şi alte medicamente
pe bază de barbiturice de către doctorul închisorii în scopul de a o determina
să recunoască. Guvernul contestă aceste afirmaţii privind supunerea la rele
tratamente şi observă că ele nu sunt susţinute.
8. Din dosarul medical al reclamantei
ţinut în timpul arestului său preventiv rezultă că aceasta a suferit de
insomnie în anii 1996 şi 1997 şi că i-a fost administrat un tratament pe bază
de barbiturice.
9. Au avut loc percheziţii la domiciliul reclamantei
şi al celorlalţi 2 suspecţi, H.G. şi M.M. La domiciliul ultimului menţionat,
poliţia a descoperit o vestă ce îi aparţinea lui M.M., cu pete de sânge pe
interior. Vesta a fost trimisă pentru analiza petelor de sânge, însă grupa
sanguină nu a putut fi stabilită. In timpul urmăririi penale, aceşti 2
coinculpaţi şi-au recunoscut participarea la faptele imputate.
10. La data de 19 februarie 1996 a apărut în presă un
articol intitulat „Doi subofiţeri ajunşi asasini" (în speţă suspecţii H.G.
şi M.M.), ce descria faptele imputate reclamantei. In articolul respectiv nu exista nicio menţiune explicită
referitoare la sursa informaţiilor pe care le prezenta.
11. Prin rechizitoriul din data de 27 mai 1996,
Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Bihor a trimis-o în judecată pe
reclamantă în acelaşi timp cu M.M. şi H.G. pentru infracţiunile menţionate mai
sus. In opinia parchetului, M.M. şi H.G. ar fi comis o infracţiune de tâlhărie
urmată de moartea lui N.A.,
pe care reclamanta nu a denunţat-o. Mai mult, reclamanta şi H.G. ar fi comis o
tentativă de omor şi de tâlhărie asupra lui VT., parte civilă în proces. Pentru
a săvârşi aceste infracţiuni, reclamanta ar fi folosit substanţe toxice.
12. In opinia parchetului, faptele prezentate în
rechizitoriu erau stabilite de raportul medico-legal, de declaraţiile coinculpatului M.M. şi ale reclamantei care recunoşteau
faptele imputate şi de procesul-verbal de confruntare dintre reclamantă şi
victima V.T. Rechizitoriul preciza şi faptul că mărturiile coinculpatului M.M.
şi ale reclamantei, făcute în prezenţa avocaţilor lor aleşi, au fost
înregistrate pe o casetă video şi consemnate în scris. Pe de altă parte, s-a
menţionat ca inculpaţii, asistaţi tot de avocaţii lor, au participat la o
reconstituire a faptelor.
13. Pentru parchet, faptele erau dovedite de procesul-verbal de cercetare la faţa locului, de planşele foto, de
reconstituire, de identificarea unui grup de persoane, de expertizele şi de
documentele medicale prezentate, pe lângă depoziţiile martorilor şi mărturiile
inculpaţilor.
2. Instanţa de fond
14. In Şedinţa de judecată din
data de 14 octombrie 1996, reclamanta a solicitat ca tribunalul să audieze
martorii acuzării care erau absenţi. Printr-o încheiere de şedinţă, instanţa a
dispus ca parchetul să facă demersurile necesare pentru a-i prezenta la audiere.
15. Prin Incheierea de şedinţă din data de 11
noiembrie 1996, instanţa a amânat judecata pentru data de 9 decembrie 1996,
pentru motivul că martorii acuzării nu erau prezenţi, şi a emis mandate de
aducere în sarcina poliţiei, pentru a-i căuta pe martori la domiciliu şi pentru
a-i aduce. Un martor al apărării a fost audiat de instanţă.
16. In Şedinţa de judecată din data de 26 ianuarie
1998, după mai multe amânări
din cauza unor erori de procedură, instanţa a constatat lipsa martorilor acuzării şi a dat citire
depoziţiilor pe care le-au făcut în timpul urmăririi penale. Reclamanta a
contestat această citire, arătând că era necesară audierea martorilor, cu atât
mai mult cu cât dovezile aflate la dosar erau contradictorii.
17. In faţa instanţei, reclamanta şi coinculpaţii M.M.
şi H.G. au revenit asupra declaraţiilor pe care le-au dat în timpul urmăririi penale: recunoscându-şi participarea la
faptele referitoare la V.T., ei au negat în schimb participarea lor la
producerea morţii lui N.A.
18. In Şedinţa de judecată din data de 2 februarie
1998, instanţa Ie-a ordonat reclamantei şi celorlalţi coinculpaţi să nu
contacteze mass-media pentru a da detalii despre cauză.
19. In Şedinţa de judecată din data de 24 aprilie
1998, reclamanta a solicitat din nou instanţei să dispună audierea martorilor
acuzării. Mai mult, ea a arătat că, în timpul arestului său preventiv, a fost
supusă unor rele tratamente din partea agenţilor de poliţie şi că a fost
drogată pentru a recunoaşte faptele.
20. Prin Sentinţa din data de 8 iunie 1998, tribunalul
a schimbat încadrarea juridică a faptele şi a hotărât că din probele aflate la
dosar reieşea că reclamanta se făcea vinovată de complicitate la infracţiunea
de tâlhărie urmată de moartea lui N.A., de tentativă de tâlhărie asupra lui
V.T., precum şi de deţinere de substanţe toxice. Instanţa a condamnat-o la
pedeapsa de 10 ani închisoare, la pedeapsa complementară a interzicerii de a se
afla în oraşul Oradea pentru o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei şi la
plata unordaune-interese către părţile civile.
21. In ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantei privind
relele tratamente, instanţa a considerat că acestea nu au fost susţinute, că dăduse declaraţia în
prezenţa avocatului ales şi că din caseta înregistrată în timpul audierii sale
nu reieşea că fusese supusă unor rele tratamente. Totuşi, instanţa a constatat
că era evident că reclamanta avusese dificultăţi să le indice poliţiştilor
traseul urmat în Oradea în noaptea crimei - ceea ce se explica prin faptul că
ea nu cunoştea oraşul - şi că poliţiştii dăduseră dovadă de „exces de zel"
atunci când au insistat ca aceasta să îl indice cu exactitate.
22. In ceea ce priveşte răspunderea penală a
reclamantei pentru complicitatea la infracţiunea de omor săvârşită asupra lui
N.A., instanţa a reţinut că ea a fost dovedită de propriile sale mărturii şi
prin cele ale coinculpatului M.M., făcute în timpul urmăririi penale în
prezenţa avocaţilor lor, precum şi de petele de sânge găsite pe vesta acestuia
din urmă, în ciuda faptului că spălarea ei făcuse imposibilă analiza.
23. Un articol apărut la data de 22 septembrie 1998 în
ziarul „Evenimentul zilei" a prezentat faptele, menţionând un alibi oferit
reclamantei de mama sa, dar care nu fusese luat în considerare de anchetatori.
24. Un articol apărut la data
de 31 octombrie 1998 în ziarul „România liberă" a abordat de asemenea
cauza, bazându-se pe declaraţiile câtorva martori şi ale coinculpatului M.M.
Din el reieşea că autorităţile implicate în anchetă refuzaseră să facă
comentarii şi să răspundă la întrebările ziariştilor. Un alt articol apărut la
data de 6 februarie 1999 a expus un „studiu al cauzei", realizat de
ziaristul V.B. Aceste articole nu făceau nicio trimitere directă la sursa
informaţiilor.
3. Instanţa de
apel - Curtea de Apel Oradea
25. Reclamanta a formulat apel
împotriva Sentinţei din 8 iunie 1998, solicitând achitarea sa pentru
complicitate la infracţiunea de omor şi pentru infracţiunea de tâlhărie asupra
lui N.A., invocând insuficienţa probelor. In subsidiar, ea a solicitat
schimbarea încadrării juridice cu privire la faptele imputate în nedenunţarea
unei infracţiuni. Ea a subliniat că mărturisise faptele într-un moment în care
se afla sub influenţa anumitor medicamente.
26. La data de 29 octombrie 1998, curtea de apel a
statuat că probele erau contradictorii şi că
reclamanta revenise, în faţa tribunalului, asupra declaraţiei sale conform
căreia ar fi comis tâlhăria urmată de moartea lui N.A. La cererea reclamantei,
curtea de apel i-a audiat pe martorul S.L. şi pe victima V.T.
27. La data de 26 martie 1999,
curtea de apel a audiat pe partea civilă V.I., moştenitor al lui N.A., şi pe
martorii acuzării T.G. şi V.C., care au revenit asupra declaraţiilor date în
timpul urmăririi penale. La cererea parchetului, martorul acuzării M.G., care
asistase la reconstituirea faptelor, a fost audiat. Procesul-verbal de
reconstituire a faptelor, precum şi rapoartele medico-legale au fost analizate
de curtea de apel. Reclamanta a declarat că nu înţelege să mai solicite
administrarea altor probe.
28. In Şedinţa de judecată din
data de 2 aprilie 1999, reclamanta, reprezentată prin avocatul său, şi-a
prezentat motivele de apel. Având ultimul cuvânt, ea şi-a justificat revenirea
asupra declaraţiei în ceea ce priveşte participarea la infracţiunea comisă faţă
de N.A. prin faptul ca, în momentul în care a dat declaraţia, ea se afla sub
influenţa anumitor medicamente. Totuşi, reclamanta a recunoscut participarea sa
la tentativa de tâlhărie asupra lui V.T.
29. Prin Decizia din data de 7 mai 1999, curtea de apel a admis apelul reclamantei, achitând-o de acuzaţia de
complicitate la tâlhărie urmată de moartea lui N.A. şi respingând cererea de
daune-interese a părţilor civile. Curtea de apel a apreciat că situaţia de fapt
referitoare la decesul lui N.A. reţinută de parchet şi de tribunalul judeţean
nu era confirmată de probele administrate în cauză. Ea a arătat că era de
datoria parchetului să aducă dovezile suficiente care să permită condamnarea
reclamantei. Or, din dosar nu reieşea că reclamanta era vinovată de omorul
respectiv. Singura probă acuzatorie o constituiau mărturiile sale, asupra
cărora ea a revenit, de altfel, care nu erau coroborate cu alte elemente din
dosar, şi aceasta cu atât mai mult cu cât martorii acuzării au revenit ei
înşişi asupra declaraţiilor făcute în timpul urmăririi penale. Prin urmare,
prezumţia de nevinovăţie impunea achitarea ei.
30. Curtea de apel a statuat, în schimb, că din probele
aflate la dosar reieşea că reclamanta se făcea vinovată de săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie asupra lui V.T. şi de deţinere de substanţe toxice şi
a condamnat-o la pedeapsa de 2 ani de închisoare. Pe de altă parte, aceasta a dispus punerea sa în
libertate, după ce a constatat că durata arestului preventiv executat era egală
cu cea a pedepsei aplicate.
31. Unul dintre judecătorii
completului de judecată a redactat o opinie separată, argumentând că din probe
reieşea că reclamanta era vinovată şi de complicitate la tâlhărie urmată de
moartea lui N.A. El a evidenţiat declaraţiile foarte detaliate ale reclamantei
şi ale coinculpatului M.M. date în timpul urmăririi penale, prin care şi-au
recunoscut faptele şi pe care se baza reconstituirea făcută de anchetatori. De
asemenea, el a reţinut că reconstituirea fusese făcută în prezenţa incuipaţilor
şi a avocaţilor lor, ceea ce excludea orice influenţă şi constrângere din
partea anchetatorilor.
4. Instanţa de
recurs - Curtea
Supremă de Justiţie
32. Ministerul public a formulat recurs, arătând că
curtea de apel nu făcuse o interpretare corectă a probelor şi că din
declaraţiile martorilor reieşea că reclamanta a fost într-adevăr complice la
infracţiunea de omor săvârşită asupra lui N.A. Nu a fost dispusă nicio nouă măsură de urmărire.
33. La data de 23 mai 2000, Curtea Supremă de Justiţie
a ţinut o primă şedinţă la care au fost prezenţi reclamanta şi ceilalţi 2
coinculpaţi reprezentaţi de
acelaşi avocat din oficiu! Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie a amânat judecata
din cauza unui viciu de procedură referitor la părţile civile. In acelaşi timp,
ea a dispus numirea unui avocat din oficiu pentru fiecare dintre coinculpaţi.
34. In Şedinţa de judecată din data de 3 octombrie
2000, reclamanta şi ceilalţi 2 coinculpaţi au fost reprezentaţi încă o dată de
acelaşi avocat numit din oficiu. Dezbaterile au avut loc în aceeaşi zi, iar
reclamanta, având ultimul cuvânt, a solicitat respingerea recursului
Ministerului Public. Reclamanta precizează că nu a avut timp decât să aprobe
concluziile avocatului şi că şedinţa nu a durat decât aproximativ 5 minute.
35. Priri Decizia din data de
7 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului,
casând decizia curţii de apel şi confirmând sentinţa pronunţată în primă
instanţă. Ea s-a exprimat după cum urmează:
„Din examinarea probelor existente în dosar rezultă că
instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, decizia instanţei
de apel fiind greşită.
Din analiza atentă a declaraţiilor inculpaţilor, făcute
în cursul urmăririi penale, comparativ cu declaraţiile lor date ulterior, la
instanţe, se desprinde cu uşurinţă concluzia că cele care exprimă adevărul sunt
relatările făcute în cursul urmăririi penale.
Relatările inculpaţilor făcute în cursul urmăririi
penale se coroborează cu alte probe, din care rezultă, în mod cert, săvârşirea
de către ei a infracţiunilor reţinute în sarcina lor de către instanţa de fond
(...).
Referitor la infracţiunea de omor, a cărei victimă a
fost N.A., declaraţiile inculpaţilor M.M. şi R.E. [reclamanta], prin care au
recunoscut săvârşirea faptei, făcute în cursul urmăririi, se coroborează cu
urmele de sânge identificate ulterior pe partea interioară a gecii inculpatului
M.M.
La evaluarea declaraţiilor inculpaţilor făcute la urmărirea
penală (...) este de avut în vedere că aceste recunoaşteri au avut loc în
prezenţa apărătorilor (...).
Pe lângă toate argumentele,
logic şi coerent prezentate în considerentele sentinţei instanţei de fond, sunt
de avut în vedere şi conduc la aceeaşi concluzie şi motivele exprimate în
scris, prin opinia separata a judecătorului P.N. care a făcut parte din
completul de judecată la judecarea apelului.
Pentru toate aceste considerente, urmează a se admite
recursul parchetului, a se casa decizia instanţei de apel, cu privire la
dispoziţia de achitare a inculpaţilor M.M. (...) şi pentru inculpata R.E.
[reclamanta], pentru infracţiunea prevăzută de art. 26-174-176 lit. d) din
Codul penal."'
36. Prin Decizia din data de 11 ianuarie 2002, Curtea
Supremă de Justiţie a respins contestaţia în anulare a reclamantei având ca
obiect anularea Deciziei din data de 7 noiembrie 2000 menţionată mai sus, fără
a redeschide fondul cauzei.
37. La data de 14 aprilie 2004, reclamanta a fost
liberată condiţionat.
II. Dreptul intern pertinent
1. Codul de
procedură penală în vigoare la data evenimentelor
38. Prevederile relevante
sunt următoarele:
ARTICOLUL 341
„(1) Preşedintele înainte de a încheia dezbaterile dă
ultimul cuvânt inculpatului personal.
(2) In timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu
i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi,
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării
judecătoreşti."
ARTICOLUL 38514
„(1) Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza
lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi,
prezentate la instanţa de recurs.
(2) Instanţa este obligată să se pronunţe asupra
tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi."
ARTICOLUL 38515
„(1) Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din
următoarele soluţii: (...)
2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi (...)
a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a
fost greşit admis; (...)
c) (...) Curtea Supremă de Justiţie, dacă admite
recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de
către instanţa a cărei hotărâre a fost casată (...);
d) reţine cauza spre rejudecare (...)."
ARTICOLUL 38516
„(1) Când instanţa de recurs casează hotărârea şi
reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce
urmează a fi administrate, fixând termen pentru
rejudecare (...)."
ARTICOLUL 38519
„Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se
desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I («Judecata
- Dispoziţii generale») şi II («Judecata în primă instanţă»), care se aplică în mod corespunzător."
2. Modificările
Codului de procedură penală intrate în vigoare la data de 7 septembrie 2006
39. Prevederile relevante sunt următoarele:
ARTICOLUL 38514
„(11) Cu ocazia
judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea
inculpatului prezent (...), atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele
de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat
împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare."
ARTICOLUL 4081
„(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în
care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse
revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar
şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se introduce la Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători'.
(4) Cererea de revizuire se poate face în termen de un
an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
(...)
(11) Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub
aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor
din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea
de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs
încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
40. Reclamanta se plânge
de faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care Curtea
Supremă de Justiţie a condamnat-o pentru complicitate la tâlhărie urmată de
moartea lui N.A., după ce fusese achitată în apel, fără să fie reaudiată
personal şi în lipsa oricărei alte probe nou-administrate. Ea susţine o
încălcare a dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie,
care prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil
(...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...)asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în' materie penală îndreptate împotriva
sa."
A. Asupra admisibilităţii
41. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului a)
Argumentele părţilor
(i) Reclamanta
42. Reclamanta relevă
că, deşi a avut ultimul cuvânt pentru câteva minute, astfel cum prevede art.
341 din Codul de procedură
penală, nu a fost audiată în timpul dezbaterilor de către Curtea Supremă de
Justiţie, care a decis condamnarea sa penală pentru infracţiunea cea mai gravă.
In plus, această instanţă nu a audiat martorii în mod direct. Reclamanta
subliniază că singura instanţă care a dispus măsuri pentru a audia martorii, şi
anume curtea de apel, a dispus achitarea sa.
43. Ea apreciază că probele prezentate de parchet nu
îi stabileau vinovăţia în ceea ce priveşte omorul săvârşit asupra lui N.A. şi
evidenţiază că tribunalul şi Curtea Suprema de Justiţie au acordat întâietate declaraţiei pe care ea a dat-o în timpul urmăririi
penale, în detrimentul celei date în faţa instanţei.
44. In sfârşit, ea relevă că, deşi prevederile legale
naţionale actuale impun instanţelor de recurs să audieze inculpatul şi
martorii, ele nu au intrat în vigoare decât în anul 2006 şi, prin urmare, nu
erau susceptibile să îi remedieze situaţia.
(ii) Guvernul
45. Guvernul consideră că trebuie făcută o distincţie
între cauza de fată si Cauza Constantinescu
împotriva României (nr. 28.871/95, § 59, CEDO
2000-VIII), prin faptul că, în speţă, reclamanta nu a fost condamnată pentru
prima oară de către instanţa care a statuat în recurs. In opinia sa, trebuie
subliniat faptul că, prin casarea hotărârii pronunţate în apel, Curtea Supremă
de Justiţie a restabilit constatările făcute de tribunalul judeţean în Sentinţa
sa din data de 8 iunie 1998. Mai mult decât atât, spre deosebire de Cauza Ilişescu
şi Chiforec împotriva României (nr. 77.364/01, 1
decembrie 2005), în care reclamantul nu fusese
niciodată audiat de o instanţă, în cauza de faţă reclamanta fusese deja audiată
de prima instanţă.
46. In ceea ce priveşte omisiunea Curţii Supreme de
Justiţie de a o audia pe reclamantă, Guvernul arată că aceasta a fost prezentă
la cele două şedinţe de judecată care au avut loc în timpul procesului de
recurs şi că a fost asistată de un avocat numit din oficiu. Mai mult, el
subliniază că din dosar nu reiese că reclamanta ar fi solicitat în mod expres
să fie audiată de instanţa de recurs. In acest context, Guvernul atrage atenţia
asupra ultimelor modificări ale Codului de procedură penală, care obligă
instanţele care statuează în recurs să audieze inculpatul.
47. In ceea ce priveşte omisiunea Curţii Supreme de
Justiţie a audia din nou martorii, Guvernul subliniază că aceştia fuseseră deja
audiaţi în cadrul procesului şi că reclamanta nu a solicitat o nouă audiere a
lor. Mai mult decât atât, hotărârea de condamnare a reclamantei nu s-a
întemeiat exclusiv sau în mod determinant pe depoziţiile martorilor, ci pe
ansamblul elementelor de probă aflate la dosar, în special pe declaraţiile
inculpaţilor şi pe petele de sânge identificate pe partea interioară a vestei
lui M.M. Prin aceasta,
situaţia în cauza de faţă diferă de cea din cauzele Bricmont
împotriva Belgiei (Hotărârea din 7 iulie 1989,
seria A nr. 158, p. 31) şi Unterpertinger împotriva
Austriei (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, seria A
nr. 110, p. 14).
48. Pe de altă parte, Guvernul reaminteşte că în
dreptul român nu există nicio prevedere legală care să stabilească o ordine de
preferinţă între declaraţiile succesive făcute în timpul urmăririi penale şi în
faţa instanţelor, în ipoteza în care acestea ar fi contradictorii. In opinia
sa, tribunalul şi Curtea Supremă de Justiţie şi-au întemeiat hotărârile pe
probe obţinute legal, ce demonstrează în mod convingător vinovăţia reclamantei.
49. In sfârşit, Guvernul reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei
Curţii, instanţele naţionale sunt cele care au, în principiu, competenţa de a
aprecia probele adunate şi pertinenţa celor pe care inculpaţii doresc să le
administreze (Bricmont, citată anterior, p. 31, § 89) şi că echitatea unei proceduri trebuie
analizată în ansamblul său (Delta împotriva Franţei, Hotărârea din 19
decembrie 1990, seria A nr. 191-A, p. 15, § 35, şi Vidai
împotriva Belgiei, Hotărârea din 22 aprilie 1992,
seria A nr. 235-B, p. 32, § 33).
b) Aprecierea Curţii
50. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a
art. 6 în procedurile de apel şi de „recurs" depind de caracteristicile
procedurii în discuţie;'trebuie ţinut cont de întreaga procedură internă şi de
rolul cuvenit instanţei de apel sau de recurs în ordinea juridică naţională.
Când are loc în primă instanţă o şedinţă de judecată publică, lipsa dezbaterilor publice în apel se
poate justifica prin
particularităţile procedurii respective, ţinând seama de natura sistemului de
apel intern, de competenţa instanţei de apel, de modul în care interesele
reclamantului au fost într-adevăr expuse şi protejate în faţa ei şi în special
de natura problemelor pe care aceasta a trebuit sa le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea
din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-I, p. 141, § 39).
51. Astfel, în faţa unei curţi de apel ce se bucură de
competenţă deplină, art. 6 nu garantează în mod necesar dreptul la b audiere
publică şi nici cel de a asista personal la dezbateri, în cazul în care are loc
o astfel de audiere (Fejde împotriva Suediei, Hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212:C, p. 69-70, §33).
52. In schimb, Curtea a
declarat că atunci când o instanţă de recurs este sesizată cu soluţionarea unei
cauze în fapt şi în drept şi este învestită să analizeze în ansamblul ei
problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a
procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a
mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis fapta
considerată infracţiune (hotărârile Ekbatani
împotriva Suediei din 26 mai 1988, seria A nr.
134, p. 14, § 32, şi Constantinescu împotriva
României, citată anterior, § 55).
53. Totuşi, pentru a stabili dacă în speţă a avut loc
sau nu încălcarea art. 6, trebuie analizat in
concreto rolul Curţii Supreme de Justiţie şi
natura chestiunilor de care a trebuit să ia cunoştinţă.
54. In această privinţă,
Curtea observă că, în speţă, competenţa instanţei de recurs era definită în
art. 38514 şi 38515 din Codul de procedură penală.
55. Curtea constată că, spre deosebire de cauza Constantinescu, menţionată mai sus,
cauza de faţă nu aduce în discuţie aplicarea art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură
penala, conform căruia, atunci când procedura de recurs se referă la o hotărâre
care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să analizeze cauza
sub toate aspectele ei, fără a se limita la motivele şi cererile invocate de
partea care a formulat recursul. Cu toate acestea, trebuie observat că, în
speţă, chiar dacă Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei
proceduri de recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, nu este mai
puţin adevărat faptul că ea nu s-a limitat la a exercita un rol de instanţă
supremă, acordând atenţie numai erorilor de drept, ci a procedat la propria
apreciere a faptelor pentru a cerceta dacă au fost suficiente pentru a permite
condamnarea reclamantei. Prin urmare, instanţa de recurs a fost într-adevăr
sesizată cu analiza cauzei în fapt şi în drept şi a fost chemată să analizeze în
ansamblul ei problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei.
56. Curtea constată că, în cazul de faţă, pentru a
confirma una dintre cele două hotărâri pronunţate de instanţele inferioare,
Curtea Supremă de Justiţie a dat o nouă interpretare probelor şi, în special,
depoziţiilor reclamantei şi celor ale coinculpatului M.M. (vezi § 35 de mai
sus). In concluzie, aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie a trebuit să
le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovăţia
reclamantei şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic. Trebuia
apreciat dacă reclamanta participase la tâlhăria urmată de moartea lui N.A.
57. Or, potrivit opiniei Curţii, pentru a duce la bun
sfârşit această sarcină, audierea reclamantei părea cu atât mai necesară cu cât
ea fusese condamnată şi achitată succesiv de către instanţele inferioare şi cu
cât ea contesta participarea sa la faptele imputate, precum şi condiţiile în
care făcuse mărturiile (mutatis mutandis,
Constantinescu, citată anterior, § 59).
58. In măsura în care Guvernul subliniază că reclamanta
nu solicitase să fie audiată de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea apreciază că
instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă
reclamanta nu solicitase în mod expres o aprobare în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Botten, citată
anterior, § 53, si Dănilă împotriva României, nr.
53.897/00, § 41, 8 martie 2007). Curtea mai
reaminteşte că faptul că
reclamanta a luat ultimul cuvânt în procesul de recurs nu exonera Curtea
Supremă de Justiţie de obligaţia de a o audia în timpul dezbaterilor (Constantinescu, citată anterior, §
58). Curtea apreciază că, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie trebuia cu atât
mai mult să o audieze pe reclamantă cu cât aceasta îşi susţinea nevinovăţia şi fusese
achitată în apel din lipsă de probe (mutatis
mutandis,Arnasson împotriva Islandei, nr.
44.671/98, § 38, 15 octombrie 2003).
59. Mai mult decât atât, Curtea constată că, în speţă,
Curtea Supremă de Justiţie şi-a întemeiat judecata pe' o nouă interpretare a
declaraţiilor reclamantei şi ale lui M.M., fără să îi fi audiat ea însăşi.
60. In această privinţă, Curtea subliniază că termenul
„martor" are, în sistemul Convenţiei, un sens „autonom" (Hotărârea Vidai împotriva Belgiei din 22 aprilie
1992, seria A nr. 235-B, p. 32-33, § 33, si Luca împotriva Italiei, nr.
33.354/96, § 41, CEDO 2001-II). Astfel, din moment ce o depoziţie, indiferent că a fost făcută de un martor stricto sensu sau de un coinculpat,
este susceptibilă să întemeieze, într-un mod substanţial, condamnarea
învinuitului, constituie o mărturie acuzatorie, iar garanţiile prevăzute de
art. 6 § 1 din Convenţie îi sunt aplicabile (vezi, mutatis
mutandis, Hotărârea Ferrantelli şi Santangelo
împotriva Italiei din 7 august 1996, Culegere
1996-III, p. 950-951, §§51-52).
61. După ce a constatat o contradicţie între mărturiile
făcute de reclamantă şi de coinculpatul său, M.M., în timpul urmăririi penale
şi declaraţiile ulterioare în faţa instanţei, Curtea Supremă de Justiţie a
concluzionat că primele corespundeau realităţii, deoarece se coroborau cu alte
probe, fără a preciza care anume. Or, acest martor al acuzării nu a fost
audiat. Pe de altă parte, Curtea observă că Curtea Supremă de Justiţie a făcut
trimitere la petele de sânge găsite pe vesta lui M.M., cu toate că instanţele
inferioare au constatat că aceste pete nu puteau fi analizate ştiinţific şi că
nu se putea identifica persoana căreia îi aparţineau. Fără îndoială, era de
datoria instanţei de recurs să aprecieze datele culese; nu este mai puţin adevărat
că vinovăţia reclamantei a fost stabilită pe baza aceloraşi probe care i-au
determinat pe judecătorii Curţii de Apel să se îndoiască suficient de
temeinicia acuzaţiei pentru a motiva soluţia sa de achitare.
62. Prin urmare, putem
considera că Curtea Supremă de Justiţie şi-a încălcat obligaţia de a dispune
măsuri pozitive pentru a clarifica declaraţiile martorului (/Arnasson, citată
anterior, § 38) şi de a-i da reclamantei posibilitatea să îşi apere cauza.
63. In ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului conform
căreia ultimele modificări ale Codului de procedură penală obligă instanţele care statuează în
recurs să audieze inculpatul, Curtea observă că aceste modificări nu au intrat
în vigoare decât la data de 7 septembrie 2006, în timp ce, în speţă, reclamanta
a fost condamnată printr-o decizie din data de 7 noiembrie 2000.
64. Prin urmare, Curtea apreciază că hotărârea de
condamnare a reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie, fără să fi fost
audiată personal, fără să fi fost audiat nici măcar martorul acuzării şi în
condiţiile în care fuseseră pronunţate hotărâri contradictorii împotriva ei de
două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în
sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
65. Aşadar, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 3 din Convenţie
66. Reclamanta susţine
că a suferit rele tratamente din partea poliţiştilor însărcinaţi cu ancheta. In
plus, ea afirmă că în timpul arestului său preventiv din anul 1996 a fost
victima unei tentative de viol din partea unui gardian şi că i-a fost
administrat un tratament pe bază de barbiturice.' Ea invocă art. 3 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante."
1. Asupra capătului de
cerere referitor la administrarea unui tratament pe bază de barbiturice
67. Curtea observă că nicio
probă din dosar nu dovedeşte că reclamanta a fost supusă unui astfel de
tratament. Dacă este adevărat că din dosarul său medical reiese că i s-au
administrat calmante în
timpul arestului său preventiv din anul 1996, nu este mai puţin adevărat că în
aceste fişe medicale se menţionează că ea suferea de insomnie şi că era
depresivă, ceea ce ea nu contestă în mod clar. Curtea observă de asemenea că
tribunalul şi curtea de apel sesizate cu aceste afirmaţii le-au considerat
neîntemeiate, pe motivul că reclamanta nu a oferit nicio probă pentru a le
susţine şi că, dacă aceste probe existau, avocaţii săi nu ar fi pierdut ocazia
să le prezinte în faţa instanţelor. Mai mult decât atât, din dosar nu reiese, iar reclamanta nici nu a
susţinut în faţa instanţelor naţionale faptul că aceste medicamente i-au fost
administrate cu forţa, având, prin urmare, posibilitatea să refuze
administrarea lor.
68. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
2. Asupra
capătului de cerere referitor la tentativa de viol şi la acuzaţiile de rele
tratamente
69. Curtea reaminteşte că acuzaţiile de rele
tratamente trebuie susţinute cu elemente de proba adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotărârea Klaas împotriva Germaniei din 22
septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §30).
70. In speţă, în lipsa celui mai mic început de dovadă,
Curtea statuează că aceste acuzaţii ale reclamantei nu pot fi considerate ca
fiind fondate. Pe de altă parte, reclamanta nu a invocat în mod expres sau
măcar în esenţă acest capăt de cerere în faţa instanţelor naţionale.
71. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra pretinsei
încălcări a art. 5 § 1, art. 6 §§ 1, 2 şi 3 b) şi art. 10 din Convenţie
72. într-o scrisoare din
data de 19 iunie 2002, reclamanta denunţă nelegalitatea arestului său preventiv
în sediul poliţiei în perioada 11-12 ianuarie 1996, pe motivul că nu fusese
emis niciun mandat de executare împotriva ei, încălcându-se art. 5 § 1 din
Convenţie. In aceeaşi scrisoare, invocând art. 6 din Convenţie, ea denunţă
imposibilitatea de a beneficia de discuţii confidenţiale cu avocatul său, în
timp ce era reţinută, şi durata exagerata a procedurii. Ea se plânge şi de
faptul că nu a beneficiat de un apărător în timpul procesului de recurs şi de
faptul că atât avocatul ales de ea, cât şi avocaţii numiţi din oficiu care au
reprezentat-o în timpul procesului au colaborat cu anchetatorii şi nu au
vegheat la protejarea dreptului său la apărare.
73. Invocând în esenţă art. 6 § 2 din Convenţie, ea se
plânge, în aceeaşi scrisoare, de faptul că diverse ziare au publicat informaţii
referitoare la desfăşurarea procedurii penale împotriva ei. Ea consideră că aceste informaţii i-au încălcat dreptul la
prezumţia de nevinovăţie. Mai mult decât atât, ea se plânge în esenţă de o
încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este acesta
garantat de art. 10 din Convenţie, din cauză că, la data de 2 februarie 1998,
judecătorul P.A. i-a interzis să ia legătură cu mass-media.
74. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 5 § 1 din Convenţie, Curtea constată că reclamanta a omis să îl invoce în
mod expres sau măcar în esenţă în faţa instanţelor naţionale. In orice caz,
reclamanta a fost condamnată în primă instanţă la data de 8 iunie 1998, în timp
ce ea nu a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere decât la data de 19 iunie
2002, adică mai târziu de termenul de 6 luni (B.
împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990,
seria A nr. 175, p. 14, § 39). Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi
trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
75. In ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale
reclamantei întemeiate pe art. 6 §§ 1, 2 şi 3 b) şi art. 10 din Convenţie,
Curtea observă că procedura ce face obiectul prezentei cauze s-a încheiat prin
Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 7 noiembrie 2000 şi că aceste capete de
cerere au fost formulate pentru prima dată la 19 iunie 2002, adică mai târziu
de termenul de 6 luni. De asemenea, ea reaminteşte că o contestaţie în anulare,
în măsura în care nu se referă la fondul unei cauze, nu constituie un recurs
efectiv, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, susceptibil să întrerupă termenul
de 6 luni, fiind vorba de o cale de atac extraordinară.
76. Rezultă că, presupunând chiar că reclamanta ar fi
epuizat căile de atac interne, aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie
respinse în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
77. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei
sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei parţi contractante
nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
78. Reclamanta solicită suma de 1.000.000 euro (EUR)
pentru prejudiciul moral, din cauza arestării nelegale şi a abuzurilor pe care
le-a suferit în timpul arestului său. Ea mai subliniază că, din cauza
inechităţii procedurii, a ajuns să fie condamnată pentru o infracţiune gravă pe
care nu a comis-o şi care a dus la o pedeapsă cu închisoarea mai grea decât în
apel. Pe de altă parte, această condamnare nelegală a împiedicat-o să îşi
continue studiile, iar în prezent îi este greu să găsească un loc de muncă.
79. Guvernul consideră că singurul fundament ce
trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile este eventuala
încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie. Mai mult, el obiectează, arătând că nu se
poate specula asupra soluţiei la care ar fi ajuns Curtea Supremă de Justiţie
dacă pretinsa încălcare a art. 6 § 1 nu ar mai fi avut loc. In sfârşit,
Guvernul arată că valoarea daunelor solicitate de reclamantă este exorbitantă
comparativ cu sumele acordate de Curte în cauze similare (vezi, de exemplu, Constantinescu, citată anterior, § 82,
şi Ilişescu şi Chiforec, citată anterior, § 48) şi consideră că o
eventuala hotărâre de condamnare ar constitui o reparaţie suficientă pentru
prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit.
80. Curtea relevă că singurul fundament ce trebuie
reţinut, pentru acordarea unei reparaţii echitabile, constă, în speţă, în
faptul că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii
Supreme de Justiţie. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost
rezultatul procesului în caz contrar, dar nu apreciază exagerat să considere că
partea interesată a suferit un prejudiciu moral real în timpul acestui proces [Pelissier si Sassi împotriva Franţei
(MC), nr. 25.444/94, § 80, CEDO Î999-II].
81. Prin urmare, statuând în echitate, în conformitate
cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR.
82. Mai mult, Curtea reaminteşte că atunci când un
particular, cum este cazul de faţă, a fost condamnat în urma unei proceduri în
care au avut loc încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces
sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă în
principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (vezi Gengel împotriva Turciei, nr.
53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran
împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29
ianuarie 2004). In acest sens, ea observă că art. 4081 din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci
când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
unui reclamant.
B. Cheltuieli de judecată
83. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor
de judecată.
C. Dobânzi moratorii
84. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă
în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1, în ceea ce
priveşte condamnarea reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie fără să fi
fost audiată personal şi fără administrarea directă a probelor, şi inadmisibilă
în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte ca:
a) statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art.
44 § 2 din Convenţie, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune
morale, sumă ce va fi convertită în lei româneşti la cursul de schimb valabil
la data plăţii, plus suma ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit la suma
de mai sus;
b) începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 29 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier